Romanul realist-obiectiv interbelic ”ION”, DE LIVIU REBREANU

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, fiind autorul romanului realist
de tip obiectiv „Ion” și al romanului de analiză psihologică „Pădurea spânzuraților”.
Opera literară „Ion”, de Liviu Rebreanu a fost publicată în 1920 și reprezintă prima creație
realist-obiectivă de valoare din literatura română, din perioada interbelică.
1. Romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu, se încadrează în realism, un curent literar, apărut în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, în Franța, ce se bazează pe redarea în manieră credibilă, veridică
a realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru. 
O trăsătură a realismului prezentă în romanul „Ion” constă în prezența coordonatelor spațio-
temporale exacte și veridice. Reperele spațiale încep cu satul Pripas, centrul de interes al acțiunii, și se
extind către Armandia și Năsăud. Cât privește durata evenimentelor, acestea se desfășoară pe parcursul
unui an, începând într-o „amiază dogoritoare de vară” și terminându-se în toamna următoare.
O altă particularitate specifică realismului este perspectiva narativă obiectivă, ce presupune o
viziune „dindărăt” și o focalizare zero. Naratorul este obiectiv, neimplicat, detașat, omniscient și
omniprezent, știind mai multe decât personajele sale, dirijându-le evoluția ca un regizor universal. Tudor
Vianu era de acord că „ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care are puterea de a prezenta viața în
complexitatea ei socială și psihologică, prin personaje surprinse în umila și precara lor realitate socială”.
Alte elemente ilustrative pentru realism sunt: prezentarea veridică a unor aspecte din satul
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, reliefarea individului ca produs al mediului în care trăiește,
personajele care participă la acțiune sunt tipice, ilustrând diferite categorii sociale din lumea satului
precum: țăranii, intelectualii reprezentați de învățător, preot, notar, judecător, lipsa de idealizarea a vieții
sociale rurale, stilul impersonal, sobru, precis și concis, „stilul cenuşiu” (Tudor Vianu).

Opera literară „Ion” este un roman realist de tip obiectiv care înglobează elemente de
modernitate. Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, dezvoltând conflicte
puternice și realizând o imagine amplă asupra vieții. Nicolae Manolescu îl numeşte doric, termen care
califică un stil arhitectural, robust şi simplu.
Viziunea despre lume înfățișată în romanul „Ion” este strâns legată de concepția lui Rebreanu
despre literatură și menirea ei. În concepția sa, literatura este „o creație de oameni și de viață”, iar
romanul este un discurs care fixează curgerea vieții. Rebreanu se dezice de realismul care copia fotografic
lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un „realism al esențelor”. Această traiectorie modernă
permite reprezentarea lumii cu o privire imparțială și cu o voce implacabilă, atitudini ale unui narator
demiurg, omniscient, ubicuu care urmărește existența umană angrenată în fluxul oarbei deveniri.

2.Tematica romanului este complexă, opera lui Rebreanu axându-se pe teme precum:
problematica pământului în contextul satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea
(lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecința actelor sale), iubirea, familia,
destinul.
Romanul are caracter monografic, înfățisând aspecte ale lumii rurale, obiceiuri și tradiții, relații socio-
economice, de familie, relația cu autoritățile. George Călinescu afirma „Ion e opera unui poet epic care
cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieții, nașterea, nunta, moartea.“ 
Tema pământului este una dintre cele mai importante, fiind susținută magistral de o serie de
scene reprezentative. Semnificative pentru ilustrarea temei și viziunii despre lume sunt secvențele din
capitolele „Zvârcolirea” și „Sărutarea” în care este pusă în evidență atitudinea personajului Ion în fața
pământului, când exclamă înfiorat : „Cât pământ, Doamne!” sau când „se lăsă în genunchi, își coborî
fruntea și-și lipi cu voluptate buzele de pământul ud”.
Ambele episoade evidențiază nu numai dorința de posesie a pământului, ci și zbuciumul sufletesc
al personajului, fascinația pe care pământul o exercită asupra sa.
Ion manifestă faţă de pământul-ibovnică, pământul-stihie un fel de adoraţie pătimaşă.
 3.Elemente de structură și de compoziție
Titlul este dat de numele personajului principal, un exponent al țărănimii(prin dragostea lui
pentru pământ), individualizat însă prin modul în care obține averea.
Romanul este alcătuit din două părţi: Glasul pământului şi Glasul iubirii, sugerând aspiraţiile
personajului principal, forţele contrare ce-l stăpânesc: cea demonică, de posedare a pământului, şi cea angelică, dragostea
pentru Florica. Titlurile celor 13 capitole, şase în prima parte, şapte în a doua, sunt şi ele semnificative, mai ales cele
care mărginesc simetric textul, cu aer de epopee, Începutul şi Sfârşitul, sugerând bucla de timp în care se înscrie
acţiunea şi mai ales destinul personajului principal: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea,
Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul (partea a
doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Trecerea
de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată
prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor).
Una din tehnicile folosite este cea a contrapunctului (element de modernitate). Sunt prezente conflictele
exterioare: Ion-Vasile Baciu, Herdelea-Belciug, evenimente: nunta Anei, nunta Laurei, iubiri ilegitime:
Ion-Florica, Titu-Roza Lang. Flash-back este o tehnică regizorală împrumutată din cinematografie. Este
folosită de Rebreanu în rememorările Anei înainte de a se sinucide.
Acţiunea romanului este plasată în universuri sociale şi psihologice distincte: lumea ţărănească
şi intelectualitatea rurală. Primul plan epic conţine tablouri din viaţa ţăranilor şi are în centru povestea
lui Ion. Al doilea plan urmăreşte alte categorii sociale: învăţători, profesori, preoţi, avocaţi, notari şi are
în centru aspecte din viața familiei învăţătorului Herdelea.
Cele două părţi traduc dubla dramă a personajului – patima ancestrală a ţăranului pentru
pământ şi erosul, dimensiune fundamentală a existenţei umane.
Concepţia autorului despre roman înţeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”, se reflectă
artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. „Din şoseaua ce vine de la
Cârlibaba … se desprinde un drum alb …, trece peste podul bătrân, spintecă satul … şi aleargă ... urcă
… pe urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripas”. Drumul este o metaforă deosebită a
romanului, personificat prin verbe de mişcare, este o cale de acces, prin care cititorul intră în roman.
La începutul romanului ne întâmpină o lume a obiectelor. Primul obiect simbolic, un fel de carte
de vizită a satului Pripas este crucea „strâmbă, pe care este răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi
şi cu o cununiţă de flori veştede… Hristos îşi tremura jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat
de carii şi înnegrit de vremuri”). Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a
locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşu) în desfăşurarea narativă. Prima casă
este cea a învăţătorului Herdelea, semn al distincţiei şi al respectului de care se bucură în sat. Casa lui
Alexandru Pop-Glanetaşu are uşa închisă cu zăvorul, sugerând sufletul său închis care nu se lasă cercetat
de ceilalţi, acoperişul de paie parcă este un cap de balaur, așa cum este Ion după ce intră în posesia
pământului
În prezentarea finală a drumului sunt utilizate verbele de mişcare lentă (coteşte, se îndoaie, se
întinde, se pierde). Circularitatea este susţinută şi de motivul crucii, doar că în final Hristosul de tinichea
apare cu faţa poleită de o rază întârziată, care „parcă-i mângâia uşor trupul”.
Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele, care prezintă, în
principal, destinul țăranului român, întruchipat de Ion și existența intelectualității rurale,
reprezentată de preotul satului, Ioan Belciug și de familia învățătorului Zaharia Herdelea.
Acţiunea începe şi se sfârşeşte într-o zi de Duminică. În expoziţiune, sunt prezentate
principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. Întreaga
colectivitate rurală participă la o horă în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Simbolic, este vorba
despre „o horă a soartei”. Rebreanu descrie jocul tradițional, „Someșana”. Așezarea privitorilor reflectă
relațiile dintre clasele și grupurile sociale: țăranii bogați, cei mijlocași, sărăntocul Alexandru Glanetașu,
femeile, intelectualii satului.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează
începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la hora, şi confruntarea
verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru că sărăntocul umbla să-i ia fata promisă altui ţăran
bogat, George Bulbuc, constituie intriga.
Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere. Dorind să
obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe Vasile
Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul–zestre, simţindu-se înşelat,
încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi
ţărani. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi în
Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l
opreşte din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.
Punctul culminant surprinde momentul în care George îl ucide pe Ion cu sapa, fiind apoi arestat.
Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
Deznodământul prezintă momentul sfințirii noii biserici din Pripas (ridicată prin strădania
preotului Belciug). Toate conflictele se sting: hora dovedește că Soarta și Timpul rămân atotputernice.
În planul intelectualității, acțiunea prezintă mai multe evenimente: rivalitatea dintre preot și
învățător, între care exista o dispută pentru supremație în rândul sătenilor, conflictul lui Herdelea cu
autoritățile austro-ungare, compromisul la alegeri; preotul Belciug construiește o nouă biserică în sat.
Intelectualii de la sate privesc căsnicia tot ca pe o afacere, în care rolul dominant îl are zestrea. Fiica cea
mare a lui Herdelea, Laura, deși este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea, pentru
că acesta nu pretinde zestre. Laura reface astfel, în linii generale destinul mamei sale, Maria Herdealea, ca
și sora ei, Ghighi, care se mărită cu Zăgreanu, noul învățător din Pripas. În ceea ce-l privește pe Titu
Herdelea, acesta întruchipează „propriul roman al tinereții” lui Rebreanu. El este un tânăr cu înclinații
artistice, aflat în permanentă căutare a sinelui. Neputând găsi împlinirea nici în plan social, nici în cel
afectiv, părăsește Transilvania, trecând Carpații, în vederea croirii unui destin propriu.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea averii
condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului
sărac. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul
interior, între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-
limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de conflicte secundare,
între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi
pentru Florica. În planul intelectualităţii satului, se manifestă conflictul naţional, deoarece satul din
Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare. Conflictul tragic dintre om și pământ este
provocat tocmai de iubirea țăranului pentru acesta.

În ceea ce privește personajele din romaneul „Ion”, acestea sunt realiste, tipice pentru o
anumită categorie socială. Ion, personajul principal, țăranul sărac și lacom de avere, se dezumanizează
treptat. Ana și Florica reprezintă, pentru Ion, averea și iubirea.
Se întâlnesc mai multe tipologii realiste în construcția protagonistului: din punct de vedere
social, el este tipul țăranului sărac, moral, el este tipul arivistului fără scrupule, psihologic, el este
ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Ca statut social, Titu era „mândria familiei Herdelea”, iar din punct de vedere psihologic, el este
un vizionar, dorința lui fiind de a se realiza profesional, dar nu are tenacitatea lui Ion, ci se complace într-
o stare de mediocritate, fiind lipsit de forța necesară pentru a-și pune în practică idealurile.
 Când Ion se sfâșia între pasiunea pentru frumoasa Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea și
patima pentru pământurile Anei lui Vasile Baciu, Titu reușise să devină ajutor al unui notar, să publice o
poezie de trei strofe în revista „Familia” și să trăiască o iubire adolescentină pentru Lucreția Dragu și o
aventură cu Roza Lang.
În ceea ce privește relația lui Ion cu Florica, deși acesta o abandonează pe frumoasa fată pentru
Ana cea urâtă și bogată, nu o poate scoate din suflet. Toate evenimentele importante din viața eroului sunt
dominate de figura Floricăi. La horă, la nunta sa cu Ana, la nașterea copilului, Petrișor, la nunta lui
George cu Florica, Ion e robit de gândul la ea, gând care, în finalul romanului îi va aduce moartea.
Apreciat la apariție de mentorul modernismului, Eugen Lovinescu, drept „cea mai puternică
creație obiectivă a literaturii române”, romanul „Ion” este o capodoperă a literaturii realiste interbelice.
George Călinescu afirma: „Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române moderne, Rebreanu este
romancierul ei”, iar Mihail Sebastian considera că Liviu Rebreanu avea „darul masiv de a crea viață”.