Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate,

capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de
a fi fericit sau de a ferici pe cineva. in primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se
arunca din cer in mare si, luand chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui fdndr
voievod" - cu parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat
cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din adancul oceanului.
Fata de imparat refuza insa invitatia Luceafarului, socotindu-1 frumos, cum numa-n vis/Un inger se arata",
dar strain la vorba si la port", lucind fara de viata".

Peste catva timp, in vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul apare, de aceasta data, intrupat din vaile
haosului, invesmantat intr-un giulgiu negru si purtand pe vitele-i"negre de par o coroana ce pare ca arde.
Tatal Luceafarului este de aceasta data Soarele, iar Noaptea ii este mama.
Tanarul ii fagaduieste alesei sale cununi de stele"; ii ofera cerul, pe care ea ar trebui sa rasara ca o stea
stralucitoare, alaturi de el. Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de a se ridica pana la inaltimea
Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-si depasi conditia o determina sa renunte cu
usurinta: O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un inger se arata,/Dara pe calea ceai deschis/ N-oi merge
niciodata!" Fata este coplesita de intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: Ma dor de
crudul tau amor/A pieptului meu coarde,/Si ochii mari si grei ma dor, /Privirea ta ma arde. "

Ea ii cere Luceafarului sa devina muritor, ca si ea, conditionandu-i astfel, iubirea: Dar daca vrei cu
crezamanl/Sa le-ndragesc pe tine, /Tu le coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine."
Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic. Mistu-itoarea sete de iubire il
determina sa se hotarasca sa faca acest sacrificiu, sa isi abandoneze conditia sa de fiinta nemuritoare.
Luceafarul ajunge la Demiurg, pentru a-i cere acestuia sa fie dezlegat de nemurire, in schimbul unei ore de
iubire": - De greul negrei veci-nicii,/Parinte, ma dezleaga/Si laudat pe veci sa fii/Pc-a lumii sca-ra-ntreaga."
Parintele lumii il numeste Hyperion, adica cel ce se misca deasupra" sau cel care este deasupra". Hyperion
simbolizeaza o natura superioara oamenilor, muritorilor.

Demiurgul ii atrage atentia lui Hyperion asupra deosebirii esentiale dintre el si cea pe care o iubeste: Tu vrei
un om sa te socoii./Cu ei sa te asameni?/Dar pia ra oamenii cu to(i,/S-ar naste iarasi oameni.// Ei numai doar
dureaza-n vant/ Deserte idealuri -/ Cand valuri afla un mor mant,/ Rasar in urma valuri;// Ei doar au stele cu
noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte."
Demiurgul fixeaza transant opozitia neta, incompatibilitatea dintre cele doua lumi: existenta oamenilor este
pusa sub semnul norocului, al hazardului: ei doar rasar", dureaza-n vant" si apoi isi afla un mormant", caci
pentru ei totul nu este decat o succesiune, o vesnica alternanta de apusuri si rasarituri (Parand pe veci a
rasari,/Din urma moartea-l paste,/Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste"); in schimb, Hyperion
nu are nici timp, nici loc", el nu cunoaste moarte". Demiurgul, in final, a-duce argumentul hotarator, menit sa
zdruncine dorinta apriga a lui Hyperion de a deveni muritor, aratandu-i pe pamantul ratacitor"perechea de
indragostiti.

Aparand din nou in locul lui menit din cer", Hyperion o vede pe Catalina, prea-frumoasa fata de imparat,
imha iata de amor", alaturi de Catalin - pajul indraznet de la curte, priceput in jocul dragostei.
Catalina simte inca nostalgia Luceafarului, dar ultima ei chemare adresata acestuia se transforma intr-o
rugaminte de a-i ocroti norocul: - Cobori in jos, luceafar bland, /Alunecand pe-o raza, / Patrun-de-n codru si in
gand,/ Norocu-mi lumineaza!"
La chemarea-fetei el tremura ca alte dd(i", dar nu mai cade ca-ri trecut/in mari din tot inaltul", ci, intelegand
diferenta esentiala dintre cele doua lumi, rosteste cu mandrie, impersonal, sentinta: Traind in cercul vostru
stramt/Norocul va petrece, -/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece."

Luceafarul-Hyperion ramane in lumea sa, privata de fericire, accep-tandu-si destinul, menirea lui eterna, de a
veghea asupra lumii, din indepartarea-i solitara. Omul comun este dominat de instinctualitate, de vointa
oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de a iesi din sine. Omul superior, geniul, este dominat de
inteligenta, de capacitatea de a iesi din sine, de a revarsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui insa orbeste,
superioritatea lui copleseste, inaltimea lui intimideaza si, de aceea, el ramane neinteles, fascinand si
inspaimantand deopotriva (desi vorbesti pe m{eles, eu nu te pot pricepe"). Izolat prin calitatile lui
exceptionale, el va ramane nemuritor" prin forta gandirii, dar rece" in plan afectiv.

Catalina este simbolul omului comun, caracterizat prin instinc-tualitate, incapacitatea de a-si depasi conditia,
prin vointa de a trai si de a se implini prin fericire.

Fiinta terestra, marginita, Catalina nu se poate ridica la inaltimea la care se afla Luceafarul, simbol al fiintei
superioare, al geniului.
Ea isi recunoaste deschis incapacitatea de a-si depasi sfera, conditia, limita omeneasca: Desi vorbesti pe
inteles,/ Eu nu te pot pricepe". in cel de-al doilea tablou al poemului ne este infatisata idila dintre Catalin
(viclean copil de casa,/Ce imple cupele cu vin/Mesenilor la masa,//Un paj ce poarta pas cu pas/A-mpara tesii
rochii,/Baiat din Jlori si de pripas, /Dar indraznet cu ocliii") si Catalina.

Pentru Catalin ea are, la inceput, un dispret neretinul: nu il ia in seama si ii respinge manioasa: - Da ce vrei,
mari Catalin?/Ia du-t de (i vezi de treaba".
Pe masura ce visul ei de a-1 urma pe Lueeafar se dovedesle a li irealizabil, acesta devine Toarte dureros: Dami pace, fugi departe/ - O, de Iu ceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte". Catalina cedeaza chemarii lui
Catalin, caci vede in el un exponent al lumii sale: .. - inca de mic/Te cunosteam pe line, /Si guraliv si de ni
mic/Te-ai potrivi cu mine" Ea nu il prefera" pe Catalin in locul Luceafarului, ci se supune legilor lumii ei,
neavand de ales.

Idila terestra reprezinta implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantesti.

Nici chiar in voluptatea dragostei fata nu renunta, nu poate renunta la visul ei, che-mandu-1 pe Luceafar sa-i
ocroteasca, sa-i lumineze norocul.