SFERA CEREASCÃ

Într-o noapte seninã, unui observator I se pare

ca toate stelele se aflã la aceeaºI distanþã faþã de
el. În cursul unei nopþi stelele rãsar la orizont,
culmineazã când se aflã la înãlþimea maximã ºI apoi
apun din nou la orizont.

Distantele dintre
stele nu se modificã.
Miºcarea aparentã a
stelelor pe bolta
cereascã, datoratã
miºcãrii Pãmântului,
se numeºte miºcare
diurnã.
 Bolþile cereºti aparente, vãzute din diferite localitaþi,
se contopesc într-o singurã suprafaþã sfericã, pe care
se aflã aparent toate stelele ºI faþã de care dimensiunile
Pãmântului sunt neglijabile, numitã sferã cereascã.

Astfel, ni se pare cã sfera

cereascã efectueazã o
miºcare diurnã de la rãsãrit
la apus (numit în astro-
nomie ºi sens retrograd). Se
mai observã cã aceastã
miºcare este uniformã.

În realitate însã, Pãmântul este cel care executã

miºcarea de rotaþie de la apus spre rãsãrit – numitã
sens direct.
 Datoritã miºcãrii
diurne observãm o
miºcare a stelelor
descriind cercuri
concentrice, para-
lele, toate având
centrele pe o axã
numitã axa lumii.

Obs.
Pe desen, axa lumii este axa PP’.
 Axa lumii este prelungirea axei de rotaþie a
Pãmântului. Aceasta intersecteazã sfera cereascã în
douã puncte fixe, numite poli cereºti (P ºi P’).

Planul perpendicu-
lar pe axa lumii ce
trece prin centrul O al
sferei cereºti (deci
prin centrul Pãmân-
tului), taie sfera ce-
reascã dupã un cerc
mare EE’ numit ecuator
ceresc.
 Firul cu plumb,
într-un loc dat, ne dã
direcþia verticalei
acelui loc (numitã
verticala locului).
Aceasta intersectea-
zã sfera cereascã în
douã puncte: unul Z,
deasupra capului,
numit zenit, iar al
doilea, N, diametral
opus primului, numit
nadir.
Planul perpendicular, pe verticala locului, într-un punct
dat pe Pãmânt, se numeºte planul orizontului. Acest plan
intersecteazã sfera cereascã dupã un cerc mare NN’, numit
orizont matematic.
 Planul determinat de axa lumii ºI verticala locului,
determinã un plan care taie sfera cereascã dupã un
cerc mare numit meridianul locului (cercul mare PZP’).

Meridianul locu-
lui taie planul ori-
zontal în douã
puncte N ºI N’ ce
determinã dreapta
numitã meridiana
locului. Punctul N
va fi polul nord iar
punctul diametral
opus N’ este polul
sud.
 O stea în miºcare di-
urnã aparentã descrie
un cerc paralel cu
ecuatorul ceresc, numit
paralel ceresc. El in-
tersecteazã meridianul
locului in douã puncte:
unul la sud de pol,
numit punct de culmi-
naþie superioarã (S1),
altul la nord de pol,
numit punctul de cul-
minatie inferioarã(S2) a
stelei.
Intersecþiile cu orizontul ale paralelului descris de stea
sunt: punctul de rãsãrit (R) ºI punctul de apus(A) al stelei.
 Unele stele apropia-
te de poli, descriu
cercuri mici în jurul
axei lumii, care nu mai
intersecteazã orizontul
(cercul S1’S2’). Aceste
stele se numesc stele
circumpolare.

Celelalte stele se
numesc stele cu rãsãrit
ºi apus.
Stelele nu sunt uniform raspândite pe sfera cereascã, ci
se pot distinge anumite grupuri sau constelaþii, cãrora li
s-a dat încã din vechime denumiri, ca: Ursa Mare, Leul,
Hercule, etc.

Stelelor mai strãlucitoare li s-au dat nume, ca: Sirius,

Vega, etc., iar celorlalte stele câte o literã din alfabetul
grecesc, urmatã de denumirea constelaþiei (ca  din
Ursa Mare).

Mai târziu, stelele au fost înscrise în cataloage de stele

pe baza poziþiilor lor, dându-se fiecãruia câte un numãr
de ordine.