Portofoliu:

Etica
Profesională

Buciuceanu Ina
Geografie-Istorie,grupa 402
1.Etica-etimologia difiniției și delimitări conceptual:
Din punct de vedere etimologic etica provine de la cuvintele grecești
ETHOS(Homer)-primordial,patrie,locuință,loc de ântilnire,loc
natal,caracter.ETHIKE(Aristotel)-știința cunoașterii.

Ca ştiinţă normativă, etica cuprinde nu numai un cod moral, o analiză a

problemelor conduitei de viaţă în baza idealurilor umane, ci şi răspunde
la problemele de formare a nobleţei şi a voinţei umane.

Normele şi principiile etice sunt variate şi percepute diferit în culturi

diferite; ele apar sau dispar în contexte social-culturale relativ
omogene. Cu toate acestea, exista norme morale care trebuie
conformate supună principiului universalităţii, să fie aplicabile oricui,
oriunde şi oricând. Ele au caracter absolut şi obiectiv, nu depind de
credinţe, sentimente şi obiceiuri particulare. Astfel, norma se poate
impune în societate ca o anumită conduită care poate să influenţeze
atitudinea oamenilor, exercitând o adevărată presiune, normativă prin
măsurile luate de o colectivitate faţă de membrii care nu se
conformează acesteia.

În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica

profesională are importanţă, în primul rând, pentru profesiile al căror,
obiect este omul. Astfel distingem etica pedagogului, etica medicului,
etica judecătorului etc. În acest context, etica profesională este
determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de interesele
corporative, de cultura profesională etc. Oamenii care îndeplinesc
funcţii profesionale similare sau identice îşi elaborează tradiţii specifice
şi se asociază în baza unor principii de solidaritate profesională, în stare
să păstreze reputaţia grupului profesional anumit. O componentă
esenţială a eticii profesionale este că aceasta include diverse norme de
conduită, ce se caracterizează prin aceea că este emisă de cineva, îşi are
sursa în voinţa unei autorităţi normative; că ea se adresează unor
agenţi numiţi subiecţii normei.
2.Funcții și perspective ale eticii pedagogice:
1.Funcţia cognitivă-este funcția principală, în sensul că celelalte funcții
nu se pot realiza adecvat decît cu condiția realizării ei. Această funcție
sa materializat dea lungul timpurilor și se poate realiza pe trepte
succesive:

- treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor

vieții morale. Ea se realizează în principal prin elaborarea unor tipologii
și studii ale structurii și dezvoltării caracterelor. În tipologie sunt
descrise succesiv tipuri de atitudini morale, vicii și virtuți morale, sau
calități și defecte morale. Studiul structurilor și dezvoltării caracterelor
se referă la descrierea caracterelor morale pozitive sau negative,

-treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne și

externe ale diferitor fenomene morale, adică toate componentele care
au o semnificație morală specifică. Gîndirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc și
esența și specificul, deci esența specifică a vieții morale,

-treapta explicativă presupune studierea factorilor cauzali, sau a celor

generatori ai morale, factori ce explică geneza, structura, funcțiile

morale, tipurile fundamentale de morală, progresul moral și
perspectivele acestui progres.

2.Funcţia normativă- aceasta nu constă în crearea de norme, deoarece

normele morale nu pot fi decretate precum normele juridice de către
legiuitor, ele se cristalizează în viața reală a colectivităților. Dacă este
vorba de elaborare a unor coduri morale, această elaborare constă
doar într-o explicare și sistematizare a unor norme elaborate deja în
sfera vieții și experienței morale. Trebuie menționat faptul că și în viața
morală au existat și există legiuitori individuali adică marii moralițti ai

popoarelor precum Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Kill, Tolstoi, sau profeții
popoarelor precum Moise, Buddha, Confucius, Hristos, Mahomed, care
au inițiat doctrine morale sau morale cu caracter doctrinar.

3.Funcţia persuasivă- este o funcție de convingere. Este necesar să

remarcăm faptul că funcția în cauză se realizează în forma ei optimă,
prin realizarea primelor două funcții, cea cognitivă și cea normativă.
Înainte de a se constitui ca funcție a discursului etic, persuasiunea este
prezentă în sfera concretă a vieții morale, deoarece opinia publică
recurge spontan la toate procedeele indicate, încît discursul etic este o
expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul discursului un
reprezentant sau un mandatar al ei.

4.Funcţia educativă- ea a fost dezvăluită încă din antichitate de către

Platon și Aristotel. Pentru ei cunoașterea binelui are un efect nemijlocit
educativ ce antrenează direct respectul și practicarea lui. După Aristotel
moralitatea indivizilor are două izvoare, pe de o parte, cunoașterea
binelui și, pe de altă parte, experiența repetată și fixată în obițnuință.

Posibilitățile educative ale eticii sunt condiționate de un șir de factori:

-existența unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecților

receptori sau educați, fond ce indică nivelul general de moralitate al
colectivelor din care ei fac parte. Etica explică, orientează, întemeiază
și implicit dezvoltă un fond prealabil de moralitate,

- acțiunea unor factori formativi de natură instructiv-educativă ce țin de

contextul social și cultural. Întreg sistemul instructiv-educativ al
societății noastre este orientat convergent, și în acest sistem global
etica este doar o componentă funcțională,
-existența în spațiul vieții sociale a unor modele reale de
comportament, întruchipate în caractere și atitudini exemplare . Aceste
exemple personale sînt o concretizare vie a faptului că moralitatea nu
este un domeniu al imperativelor pure, ci că ea se cristalizează în
modele care fiind reale sînt totodată și ideale. Fiind o confirmare a
moralității colective reale, modelele de comportament sunt și o
ilustrare a unei moralități superioare, posibile și necesare, la nivelul
întregii colectivități.

3.Principiile și categoriile eticii pedagogie :

Normele şi principiile etice sunt variate şi percepute diferit în culturi
diferite; ele apar sau dispar în contexte social-culturale relativ
omogene. Oamenii care îndeplinesc funcţii profesionale similare sau
identice îşi elaborează tradiţii specifice şi se asociază în baza unor
principii de solidaritate profesională, în stare să păstreze reputaţia
grupului profesional anumit. O componentă esenţială a eticii
profesionale este că aceasta include diverse norme de conduită, ce se
caracterizează prin aceea că este emisă de cineva, îşi are sursa în voinţa
unei autorităţi normative; că ea se adresează unor agenţi numiţi
subiecţii normei. Pentru a-şi face cunoscută voinţa de către subiect,
autoritatea promulgă norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa,
autoritatea adaugă o sancţiune sau o atenţionare cu pedeapsa.

În această ordine de idei, principiile generale ale eticii reprezintă

norme cu valoare strategică şi operaţională, ce trebuie respectate în
vederea inaugurării eficienţei activităţilor proiectate la nivel
organizaţional. Acestea sunt:

1. Principiul egalităţii în faţa normelor;

2. Principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor);

3. Principiul relativismului şi absolutismului.

Analizând sistemul de principii ale eticii, se disting trei principii

fundamentale: principiul renunţării este propriu mai multor tipuri
istorice de morală: budistă, creştină, stoică. Acest principiu vizează
renunţarea la ordinea reală şi la cea normativ-valorică a colectivităţii;
principiul individualismului este unul al raţiunii de afirmare a
individului împotriva celorlalţi şi împotriva colectivităţii; principiul
colectivismului cuprinde orice morală şi moralitate, deoarece omul
este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de
colectivitate şi de comunitate umană. Coerenţa şi stabilitatea într-o
colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de către toţi a unui
minimum de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără funcţionarea
opiniei de grup, ce asigură integrarea indivizilor în viaţa colectivă şi
echilibrarea comportamentelor inadecvate.

4.Valorile morale fundamentale și codul deontologic

al profesorului :
Valorile sunt abordate, în context, drept calităţi pure, susceptibile de
normele raţiunii/ trăirii/ dorinţelor/ semnificaţiilor imaginabile,
independent de orice purtător material (de calităţile lucrurilor şi ale
oamenilor), care sunt prin ele însele în relaţii de superioritate şi de
inferioritate . Etica poate fi tratată, pornind de la esența valorilor, ca o
formulare în judecăţi a ceea ce este dat în cunoașterea morală – relaţia
axiomatică dintre valoare şi obligaţie. Necesitatea obligaţiei se bazează
pe recunoaşterea relaţiilor a priori dintre valori. Obligaţia este modul
de expresie/reprezentare a unei valori care, fiind bună, trebuie să
existe.

Extinzând aceste afirmații, trebuie să evidențiem faptul că în etica

pluralismului lui J. Kekes se deosebesc un şir de valori, cum ar fi:
 1. Valori primare/primordiale – necesităţi: fiziologice, psihologice,
sociale – valabile pentru toţi şi nu depind de concepţiile asupra vieţii
bune;

2. Valori secundare ce variază în funcţie de persoană, societate, tradiţii,

epocă istorică – depind de concepţiile despre viaţa bună.

Valoarea aparţine deci sferei emoţionale a spiritului uman, ea nu poate

fi cuprinsă în actele cunoaşterii decât în mod inadecvat, incomplet.
Valorile se simt, se trăiesc, valorile nu se teoretizează. Se poate vorbi la
nesfârşit despre valori, valorile pot fi descrise, explicate în mod riguros,
însă trăirea valorii este cea care conferă valoare valorii.

În Republica Moldova deontologia pedagogică a fost abordată de către

V.Mândâcanu. Savantul a elaborat jurămîntul şi codul deontologic al
pedagogului în baza celor şase principii esenţiale ce reflectă
problematica lumii contemporane.

Principiul I.Principala datorie a pedagogului este de a informa, dezvolta

şi educa personalitatea copilului la nivelul potenţialului maxim, în
spiritul democratic şi în baza idealului educaţional modern.

Principiul II.Pedagogul şi părinţii au sarcina de a modela idealul fiecărui

elev în conformitate cu idea educaţional ales de societate şi în
conformitate cu moralitatea etică, civică, spirituală, bazată pe valorile
autentice.

Principiul III.În activitatea profesională, pedagogul ocupă o poziţie

pozitivă, implementînd moralitatea şi etica profesională, asigurînd
interacţiunea profesor-elev-părinţi.

Principiul IV.Pedagogul este obligat să promoveze modelul uman de

personalitate morală, etică şi spirituală, capabilă să acţioneze în spiritul
valorilor autentice.

Principiul V.Pedagogul este dator să cunoască particularităţile

dezvoltării intelectuale ale elevului şi să poată elabora curriculumul de
bază al instruirii şi educaţiei moderne, utilizînd cele mai variate forme şi
tipuri de activitate creativă, cu scopul de a realiza idealul educaţiei prin
valori şi pentru valori.

Principiul VI.Specificul activităţii pedagogice constă în unicitatea poziţiei

faţă de problematica lucontemporane,exprimată prin descoperirea şi
dezvoltarea creativităţii, copilului, vocaţiei şi talentului lui.Corelînd
respectivele principii cu regulile şi normele specifice activităţii
profesionale e posibil să stabilim codul deontologic al conduitei
profesorului/educatorului.Comportamentul etic moral şi spiritual al
pedagogului depinde de mai multi factori:1.De cunoaştere şi
întelegerea sistemului de valori ce stau la baza educaţiei.2.De
cunoaşterea izvoarelor eticii pedagocice.3.Sa respecte logica, puritatea
gindului şi cuvintului.Fara aceste însuşiri conduita pedagogică ramîne
depaşită de progresul moral al educaţiei în conditiile democratice,
pentrucă educaţia etica nu poate asigura autonomia constiintei ci
invers, supunerea acestea în faţa autorităţii dure şi inconsecvente…

5.Interdependența : cultură emoțională și

deontologia pedagogică :
Cultura emoţională a profesorului constituie o subdimensiune a
dimensiunii expresive a culturii sale pedagogice. Este o subdimensiune
importantă care devine activă: a) alături de celelalte subdimensiuni ale
dimensiunii expresive (cognitivă; motivaţională, volitivă, caracterială);
b) în contextul raportării dimensiunii expresive la: b-1) dimensiunea
materială a culturii profesorului, generată la nivelul relaţiei existente
între produsele activităţii sale pedagogice (de educaţie, instruire,
orientare şcolară, management al clasei de elevi etc.) şi cultura sa
pedagogică generală, specifică, practică; b-2) dimensiunea
instituţională/ organizaţională a culturii profesorului, creată şi
perfecţionată continuu în cadrul sistemului şi al procesului de
învăţământ, şcolii ca unitate de bază, clasei de elevi etc.