LUCEAFĂRUL

de M.Eminescu

                                                                  
Prof.DeliaSeicean,CNME                                               

  Poemul  Luceafărul (1883) de M.Eminescu  are o structura epico-lirică cu

implicații dramatice. Temele și motivele poemului se distribuie pe două planuri de referință: un
plan universal cosmic, aflat în antiteză cu planul uman, terestru. Cele 98 de strofe sunt împărțite
în patru părți, patru tablouri: în prima parte cele două planuri interferează -strofele 1-42; partea a
doua se desfășoară în plan terestru-strofele 43-64; partea a treia-strofele 65-85- în cel cosmic, iar
în ultima parte-strofele 86-98- planurile interferează din nou.Alături de surse folclorice și
mitologice ( basmul „Fata-n grădina de aur” și motivul zburătorului), poetul valorifică izvoare
filosofice ( filozofia antică pitagoreică,Heraclit, Platon, filozofia clasică germană-Hegel și Kant),
mai ales antiteza dintre geniu și omul comun din filosofia lui Arthur Schopenhauer.Astfel,
conform filozofiei acestuia,geniul se caracterizează prin obiectivitate, capacitatea de a-și
depăși sfera, inteligență, putere de sacrificiu, izolare și singurătate, pe când omul comun se
distinge prin subiectivitate, incapacitate de a-și depăși condiția limitată, instinctualitate, dorința
de a fi fericit, sociabilitate.În imaginea Luceafărului poetul proiectează alegoric și drama propriei
sale condiții, așa cum menționează și pe un manuscris „dacă geniul nu cunoaște moarte și numele
lui scapă din noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil de a ferici pe cineva,
nici capabil de a fi fericit.El n-are moarte, dar n-are nici noroc...”
Primul tablou are o structura epico-dramatică al cărei incipit este al unei povești fantastice de
iubire dintre două ființe care aparțin unor lumi diferite. Cadrul este epic, de basm: „A fost odată
ca-n povești/A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O preafrumoasa fată”. Izolată „În
umbră falnicelor bolți”, trăind mai mult într-o lume imaginară, tânăra fată își îndreaptă aspirațiile
nedefinite, iar apoi dorul adus de zburător către ființă celestă a Luceafărului, astru călăuzitor al
călătorilor pe mare și al păstorilor. Luminii Luceafărului, atingerii ei imateriale îi corespunde în
planul sentimental fluctuația dorului. Pe tânăra fată acest dor de Luceafăr o ridică din planul
existenței comune, pentru că și ea e o aleasă în plan uman :„Și era una la părinți/ Și mândră-n
toate cele/ Cum e fecioara între sfinți /Și luna între stele”. Fecioara exprimă ideea de puritate,
sacralitate, iar luna pe cea a regalității. Pe Luceafăr aceasta atracție îl coboară cu o supremă
fatalitate în lumea necunoscută a muritorilor: „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata;/ El
iar, privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”. Zburătorul îi aduce fetei aflate la o vârstă
problematică, această stare greu de definit ce se materializează în sentimentul pentru Luceafăr.
Ca ființă a spațiului sideral, Luceafărul nu se poate împlini afectiv, el are nevoie de o experiență
prin care să-și depășească propria condiție.
Acest lucru nu se poate realiza decât într-o lume în care toate granițele sunt abolite: lumea
visului.Visul este pentru romantici o cale de acces spre un cosmos al interiorității în care „Lumea
devine vis, visul devine lume” (Novalis). Purificată de orice atingere materială, iubirea celor doi
este o aventură în oglindă: Ea îl privea cu un surâs/ El tremură-n oglindă/ Căci o urmă adînc în
vis/ De suflet să se prindă”. Această dragoste devine pentru cei doi o oportunitate de a se
cunoaște pe sine mai bine. Iubirea dobândește astfel conotații existențiale,ontologice. Această
apropiere a contrariilor se realizează prin intermediul magiei, al incantației ritualice: „Coborî în
jos, luceafăr blând / Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”.
 Din prea multă iubire Luceafărul capătă ființă din cer și mare, intruchipandu-se într-un tânăr
voievod cu o înfățișare angelică și neptunică:”Părea un tânăr voievod/Cu par de aur moale,/Un
vânat giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.”
Din „nemargini” de iubire, Luceafărul se întruchipează și a două oară la chemarea magică a
prințesei, dar cu tot mai multă durere. De dată această el se încarnează din noapte și soare, figura
fiindu-i una demonică: „Dar ochii mari și minunați/Lucesc adânc, himeric/Că două patimi fără
saț/Și pline de-ntuneric”.
De această dată el o cheamă alături de el în lumea siderală că să se nuntească. Din nou fata simte
în aproprierea lui o diferențiere ontologică*: „O, ești frumos, cum numa-n vis/Un demon se
arată/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată”. Apropierea nemuritorului este simțită ca
durere: „Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde/ Și ochii mari și grei mă dor/
Privirea ta mă arde”.
La nivel semantic, cuvintele Luceafărului sunt greu de perceput: „Deși vorbești pe înțeles/Eu nu
te pot pricepe”, și datorită aceste comunicări întrerupte fata îi cere sacrificiul suprem al iubirii:
„Dar dacă vrei cu crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine/ Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor ca
mine”.
  Al doilea tablou ne introduce într-un spațiu terestru cunoscut, specific idilelor eminesciene.
Protagoniștii sunt Cătălin și Cătălina, adică umanitatea obișnuită; însăși omonimia numelor
sugerează corespondența de esență dintre cei doi tineri. Printesa este acum, printr-un alter ego al
ei, Cătălina. Cătălin o învață pe tânăra fată o „ars amandi” terestră, lipsită de spiritualitate.
Limbajul folosit de poet este acum direct,familiar, iar gesturile, stereotipice: „Ce voi? Aș vrea să
nu mai stai/ Pe gânduri totdeauna/Să razi mai bine și să-mi dai/ O gură, numai una”.
Fata simte că acest tânăr „guraliv și de nimic” corespunde propriei esențe umane. El vorbește
într-un limbaj pe care îl poate pricepe. Traversând o criză existențială,fata are revelația diferenței
de esență dintre ea și Luceafăr. Ca răspuns, Cătălin îi propune soluția fugii în lume: „Tu ești
copilă, asta e/ Hai și-om fugi în lume/ Doar ni s-or pierde urmele/ Și nu ne-or ști de nume”.
  Tabloul al treilea îmbină elementele lirice cu cele dramatice. Cadrul este cosmic, iar
problematica se concentrează în jurul dialogului purtat de Luceafăr, aici numit Hyperion, cu
Demiurgul.
Poetul are deosebita capacitate de a materializa abstracțiile, de a sugera imensitatea distanțelor
cosmice: „Porni Luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea
clipe”.
Ajuns, în zbor descendent, la inima lumilor, el cere Demiurgului dezlegarea de apăsarea
veșniciei; acesta este însă factor prim, formator al Universului și „cuvânt care zidește” , așadar
nu poate fi eliberat de propria-i esență. Atracția iubirii reprezintă pentru el atracția
morții.Renunțarea  ar inseamna desființarea universului, a echilibrului său. În schimbul renunțării
la această dorința, Demiurgul îi oferă câteva destine exemplare: al lui Orfeu, de conducător
absolut sau de profet ( Moise).
  Tabloul al patrulea prezintă povestea fericirii omului și revelația Luceafărului asupra propriei
esențe și a diferențelor dintre cele două lumi. Cadrul poemului este terestru și cosmic.Acesta
îmbină elemente binecunoscute imaginarului eminescian: seara, luna, teiul, crângul cu apă.
Acum iubirea se spiritualizează, Cătălin se înalță prin sentiment la ideea iubirii pure: „O, lasă-mi
capul meu pe sân/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Și negrăit de dulce;”. Patima
devoratoare s-a stins, a rămas doar iubirea înaltă și pură.
Fata îl cheamă din nou pe Luceafăr, dar de această dată ca să-i lumineze norocul:”Pătrunde-n
codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!” Luceafărul însă nu se materializează,”nu mai cade ca-
n trecut” ,acceptându-și propriul destin.
   În excipit, Luceafărul își asumă o poziție eroică, de veșnic veghetor al eternității: el răspunde
cu ușor regret și distanțare ființelor pământene. Ca esență, el rămâne „nemuritor și rece”, pe când
ființă muritoare este supusă fluctuațiilor* provocate de timp și  condiția sa efemeră, e „chip de
lut” și marcată de circumstanțele destinului-„norocul vă petrece”.. Planul terestru și cosmic se
delimitează din nou în ultima strofă, comunicarea fiind abolită*: „Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul va petrece /Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
   Așadar, în opinia mea, poemul eminescian reprezintă o sinteză a romantismului creației
eminesciene prin tematică:cunoașterea, iubirea, natura; îmbinarea elementelor lirice legate de
sentiment și sensibilitate cu dramatismul trăirii și reprezentarea vocilor lirice și elementele de
narativitate preluate din basm; prin marile viziuni cosmice și profunda meditație filozofică  pe
tema cunoașterii și a condiției geniului, evaziunea în vis ,lirica măștilor.

 ontologică-existențial
 fluctuații-schimbări
 abolită-înlăturată