LUCEAFARUL

De M.EMINESCU

Prof.Delia Seicean,CNME

Poemul Luceafarul (1883) de M.Eminescu are o structura epico-lirica cu implicatii dramatice. Temele
si motivele poemului se distribuie pe doua planuri de referinta: un plan universal cosmic, aflat in
antiteza cu planul uman, terestru. Cele 98 de strofe sunt impartite in patru parti, patru tablouri: in prima
parte cele doua planuri interfereaza -strofele 1-42; partea a doua se desfasoara in plan terestru-strofele
43-64; partea a treia-strofele 65-85- in cel cosmic, iar in ultima parte-strofele 86-98- planurile
interfereaza din nou.
Alaturi de surse folclorice si mitologice ( basmul „Fata-n gradina de aur” si motivul zburatorului),
poetul valorifica izvoare filosofice ( filozofia antica pitagoreica,Heraclit, Platon, filozofia clasica germana-
Hegel si Kant), mai ales antiteza dintre geniu si omul comun din filosofia lui Arthur Schopenhauer.Astfel,
conform filozofiei acestuia,geniul se caracterizeaza prin obiectivitate, capacitatea de a-si depasi sfera,
inteligenta, putere de sacrificiu, izolare si singuratate, pe cand omul comun se distinge prin
subiectivitate, incapacitate de a-si depasi conditia limitata, instinctualitate, dorinta de a fi fericit,
sociabilitate.In imaginea Luceafarului poetul proiecteaza alegoric si drama propriei sale conditii, asa cum
mentioneaza si pe un manuscris „daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa din noaptea uitarii,
pe de alta parte aici, pe pamant, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.El n-are
moarte, dar n-are nici noroc...”
Primul tablou are o structura epico-dramatica al carei incipit este al unei povesti fantastice de iubire
dintre doua fiinte care apartin unor lumi diferite. Cadrul este epic, de basm: „A fost odata ca-n povesti/A
fost ca niciodata/Din rude mari imparatesti/O preafrumoasa fata”. Izolata „In umbra falnicelor bolti”,
traind mai mult intr-o lume imaginara, tanara fata isi indreapta aspiratiile nedefinite, iar apoi dorul adus
de zburator catre fiinta celesta a Luceafarului, astru calauzitor al calatorilor pe mare si al pastorilor.
Luminii Luceafarului, atingerii ei imateriale ii corespunde in planul sentimental fluctuatia dorului. Pe
tanara fata acest dor de Luceafar o ridica din planul existentei comune, pentru ca si ea e o aleasa in plan
uman :„Si era una la parinti/Si mandra-n toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”.
Fecioara exprima ideea de puritate, sacralitate, iar luna pe cea a regalitatii. Pe Luceafar caeasta atractie
il coboara cu o suprema fatalitate in lumea necunoscuta a muritorilor: „Il vede azi, il vede mani/Astfel
dorinta-i gata;/El iar, privind de saptamani/Ii cade draga fata”. Zburatorul ii aduce fetei aflate la o varsta
problematica, aceasta stare greu de definit ce se materializeaza in sentimentul pentru Luceafar. Ca fiinta
a spatiului sideral, Luceafarul nu se poate implini afectiv, el are nevoie de o experienta prin care sa-si
depaseasca propria conditie. Acest lucru nu se poate realiza decat intr-o lume in care toate granitele
sunt abolite: lumea visului.Visul este pentru romantici o cale de acces spre un cosmos al interioritatii in
care „Lumea devine vis, visul devine lume”(Novalis). Purificata de orice atingere materiala, iubirea celor
doi este o aventura in oglinda: Ea il privea cu un suras/El tremura-n oglinda/Caci o urma adinc in vis/De
suflet sa se prinda”. Aceasta dragoste devine pentru cei doi o oportunitate de a se cunoaste pe sine mai
bine. Iubirea dobandeste astfel conotatii existentiale,ontologice. Aceasta apropiere a contrariilor se
realizeaza prin intermediul magiei, al incantatiei ritualice: „Cobori in jos, luceafar bland/Alunecand pe-o
raza/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi lumineaza”.
Din prea multa iubire Luceafarul capata fiinta din cer si mare, intruchipandu-se intr-un tanar voievod cu
o infatisare angelica si neptunica:”Parea un tanar voievod/Cu par de aur moale,/Un vanat giulgi
se-ncheie nod/Pe umerele goale.”
Din „nemargini” de iubire, Luceafarul se intruchipeaza si a doua oara la chemarea magica a printesei, dar
cu tot mai multa durere. De data aceasta el se încarneaza din noapte si soare, figura fiindu-i una
demonica: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc, himeric/Ca doua patimi fara sat/Si pline de-
ntuneric”.
De aceasta data el o cheama alaturi de el in lumea siderala ca sa se nunteasca. Din nou fata simte in
aproprierea lui o diferentiere ontologica: „O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata/Dara pe
calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata”. Apropierea nemuritorului este simtita ca durere: „Ma dor de
crudul tau amor/A pieptului meu coarde/Si ochii mari si grei ma dor/Privirea ta ma arde”.
La nivel semantic, cuvintele Luceafarului sunt greu de perceput: „Desi vorbesti pe inteles/Eu nu te pot
pricepe”, si datorita aceste comunicari intrerupte fata ii cere sacrificiul suprem al iubirii: „Dar daca vrei
cu crezamant/Sa te-ndragesc pe tine/Tu te coboara pe pamant/Fii muritor ca mine”.
Al doilea tablou ne introduce intr-un spatiu terestru cunoscut, specific idilelor eminesciene.
Protagonistii sunt Catalin si Catalina, adica umanitatea obisnuita; insasi omonimia numelor sugereaza
corespondenta de esenta dintre cei doi tineri. Printesa este acum, printr-un alter ego al ei, Catalina.
Catalin o invata pe tanara fata o „ars amandi” terestra, lipsita de spiritualitate. Limbajul folosit de poet
este acum direct,familiar, iar gesturile, stereotipice: „Ce voi? As vrea sa nu mai stai/Pe ganduri
totdeauna/Sa razi mai bine si sa-mi dai/O gura, numai una”.
Fata simte ca acest tanar „guraliv si de nimic” corespunde propriei esente umane. El vorbeste intr-un
limbaj pe care il poate pricepe. Traversand o criza existentiala,fata are revelatia diferentei de esenta
dintre ea si Luceafar. Ca raspuns, Catalin ii propune solutia fugii in lume: „Tu esti copila, asta e/Hai si-om
fugi in lume/Doar ni s-or pierde urmele/Si nu ne-or stii de nume”.
Tabloul al treilea imbina elementele lirice cu cele dramatice. Cadrul este cosmic, iar problematica se
concentreaza in jurul dialogului purtat de Luceafar, aici numit Hyperion, cu Demiurgul.
Poetul are deosebita capacitate de a materializa abstractiile, de a sugera imensitatea distantelor
cosmice: „Porni Luceafarul. Cresteau/In cer a lui aripe/Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe”.
Ajuns, in zbor descendent, la inima lumilor, el cere Demiurgului dezlegarea de apasarea vesniciei; acesta
este insa factor prim, formator al Universului si „cuvant care zideste” , asadar nu poate fi eliberat de
propria-i esenta. Atractia iubirii reprezinta pentru el atractia mortii.Renuntarea ar inseamna
desfiintarea universului, a echilibrului sau. In schimbul renuntarii la aceasta dorinta, Demiurgul ii ofera
cateva destine exemplare: al lui Orfeu, de conducator absolut sau de profet.
Tabloul al patrulea prezinta povestea fericirii omului si revelatia Luceafarului asupra propriei esente si
a diferentelor dintre cele doua lumi. Cadrul poemului este terestru si cosmic.Acesta imbina elemente
binecunoscute imaginarului eminescian: seara, luna, teiul, crangul cu apa. Acum iubirea se
spiritualizeaza, Catalin se inalta prin sentiment la ideea iubirii pure: „O, lasa-mi capul meu pe san/Iubito,
sa se culce/Sub raza ochiului senin/Si negrait de dulce;”. Patima devoratoare s-a stins, a ramas doar
iubirea inalta si pura.
Fata il cheama din nou pe Luceafar, dar de aceasta data ca sa-i lumineze norocul:”Patrunde-n codru si in
gand,/Norocu-mi lumineaza!” Luceafarul insa nu se materializeaza,”nu mai cade ca-n
trecut” ,acceptandu-si propriul destin.
In excipit, Luceafarul isi asuma o pozitie eroica, de vesnic veghetor al eternitatii: el raspunde cu usor
regret si distantare fiintelor pamantene. Ca esenta, el ramane „nemuritor si rece”, pe cand fiinta
muritoare este supusa fluctuatiilor provocate de timp, e „chip de lut” si marcata de circumstantele
destinului-„norocul va petrece”.. Planul terestru si cosmic se delimiteaza din nou in ultima strofa,
comunicarea fiind abolita: „Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece/Ci eu in lumea mea ma
simt/Nemuritor si rece”.
Asadar, in opinia mea, poemul eminescian reprezinta o sinteza a romantismului creatiei eminesciene
prin tematica:cunoasterea, iubirea,natura; imbinarea elementelor lirice legate de sentiment si
sensibilitate cu dramatismul trairii si reprezentarea vocilor lirice si elementele de narativitate preluate
din basm; prin marile viziuni cosmice si profunda meditatie filozofica pe tema cunoasterii si a conditiei
geniului, evaziunea in vis ,lirica mastilor.