Luceafărul

de Mihai Eminescu

1. Încadrarea textului în curentul literar- romantism

Poemul ,,Luceafărul" a fost publicat în Almanahul Societăţii Academice „România Jună” din
Viena în aprilie 1883 și , în același an, a apărut în Convorbiri literare și a fost inclus în volumul ,,Poesii"
îngrijit de Titu Maiorescu. Sursa de inspiraţie a fost un basm muntenesc ,,Fata în grădina de aur "apărut în
culegerea unui călător german, Richard Kunisch, alături de încă un basm românesc Fecioara fără trup. În timpul
studiilor berlineze, Eminescu a citit cartea lui Kunisch și a reţinut cele două basme pe care le-a tradus și le-a
versificat, creând poemele: Luceafărul şi Miron şi frumoasa fără corp. Poemul Luceafărul este rezultatul
prelucrărilor succesive, în cinci variante, timp de zece ani.
Considerat o sinteză superioară a liricii eminesciene, ,,Luceafărul" este un poem romantic
despre soarta geniului capabil de o cunoaștere absolută, noumenală a universului. Viziunea asupra
geniului este preluată din teoria filosofului german Arthur Schopenhauer pentru care geniul și omul
comun se află într-o radicală opoziție. Geniul este capabil să își manifeste potențialul creator superior prin
cunoasterea absolutului și prin atingerea stării de ataraxie, de eliberare de sine însuși, în timp ce omul
comun este limitat în aspirațiile sale și prizonier ,,voinței oarbe" de a fi. Poetul îl înzestrează cu o a mare
capacitate afectivă, aspect care transformă poemul într-o alegorie pe care însuşi poetul o
explică ,,întelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pământ nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.
El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamană mult cu
soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric." Fascinat de mirajul fericirii pământeşti,
geniul trăiește o experiență dramatică ce îi va revela destinul său creator. Retras în sfera depărtărilor,
detașat și lucid, el își va asuma condiția lui superioară deosebită de cea a omului comun, prizonier al
lumii fenomenale .
O altă sursă de inspirație folclorică este mitul erotic românesc al Zburătorului, ,,un daimon arhaic de factură
malefica"( Romulus Vulcănescu), ființă supranaturală care apare în visul fetelor, tulburându-le sufletul învăluit în
iubire. De asemenea, regăsim în poem motivul romantic al aspiraţiei erotice dintre o făptură omenească
şi o fiinţă transcendentă întâlnit în folclorul multor popoare.
Apartenența poemului la estetica romantismului este validată de temele și motivele poetice consacrate –condiția
geniului în lume definită de incompatibilitatea sa cu oamenii comuni, iubirea imposibilă dintre ființe care aparțin
unor lumi opuse , inspirația folclorică, atracţia dintre două lumi opuse prin natura lor, cosmogonia, călătoria
interstelară, forța Logosului, tema naturii mitice, visul ca formă de comunicare între lumi, cadrul nocturn, luna,
stelele, teiul narcotic, fereastra, oglinda.

2.Comentarea a două imagini poetice/idei relevante pentru tema poemului

3.Comentarea a două elemente de structură –tablou, incipit, timp, spațiu,
Luceafărul,, poate fi citit în întregime ca un poem oniric”,așa cum afirmă criticul literar Marin Mincu
(Mihai Eminescu, Luceafărul, interpretat de Marin Mincu) întrucât aventura erotică nefirească între o ființă
umană și o stea se desfășoară în visul fetei de împărat. Ascunsă în umbra bolților ferestrei și atrasa de spațiul
nelimitat al mării și al cerului, fata contemplă mișcarea luceafărului și alunecă în starea de reverie. Reveria și
visul nocturn al fetei de împărat revelează profunzimea ei sufletească. Visul îi permite șansa comunicării
magice cu astrul care i se arată în oglindă, el fiind puntea de comunicare dintre real și ideal. Luceafărul coboară
în somnul fetei pentru a-i lumina viața, tentat fiind să trăiască, la rândul lui, experiența iubirii care i-ar oferi
posibilitatea să iasă din eterna lui singurătate.
Structură. Poemul este alcătuit din patru tablouri poetice construite pe ideea cuplului şi
alternanţa spaţiilor universal-cosmic și uman-terestru.
 Primul tablou descrie un spaţiu ireal, de poveste- un castel împărătesc situat la marginea mării
şi plasează aventura în timpul mitic al originilor prin formula stilistică din incipit ,,A fost odată ca-n
povești". În acest spațiu fantastic, iubirea dintre un astru și o ființă umană superioară prin atributele sacre-
,,Fecioară între sfinți", ,,lună între stele" -se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru
nocturn când vraja erotică permite ieşirea din timp. Motivele romantice-marea ca oglindă a stelei,
dar și metaforă a uitării și a necunoscutului, castelul singuratic, corabiile negre în contrast cu lumina
fascinantă a luceafărului, fereastra, oglinda susţin atmosfera misterioasă în care se manifestă apropierea
magică a celor două fiinţe cuprinse de un dor inefabil.
Chemările magice ale fetei- ,,Cobori în jos,Luceafăr bland, Alunecând pe-o rază "au rostul de a-l
smulge din sfera sa pe Luceafăr care se va întrupa din elementele primordiale -cerul şi marea, noaptea şi
soarele vor fi sursele celor două apariţii fantastice ale astrului, una a îngerului care iese din mare şi alta a
demonului care vine din soare. Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice: păr de
aur moale, are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii” asemnea zeului Neptun care ține în mână
tridentul,, „Coroana-i arde pare”, înfăţişarea frumoasă „mândru tânăr”/”mândru chip, dar nu are atributele
umanităţii „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”, ci aparţine
mai degrabă altei lumi „vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „un mort frumos cu ochii vii”. În ambele ipostazieri
onirice se observă absența semnelor vitale –paloarea feței, strălucirea ochilor, plutirea care il fac ,,străin la
port" care vor fi citite ca semne ale morții. Fata înțelege că între lumea lui și a ei există prăpastia morții și
nu il poate urma nici în infinitul acvatic și nici în cel stellar. El vrea să eternizeze iubirea lor şi îi oferă
fetei împărăţia oceanului, apoi a cerului: O, vin,în părul tău bălai /S-anin cununi de stele/pe ale mele
ceruri să răsai /mai mândră decât ele. Ființa refuză neantul,nemurirea sau fericirea eternă pentru că nu
poate percepe esența eternității și o asimilează morții ,,Căci eu sunt vie/Tu ești mort."
În antiteză cu registrul grav al iubirii din primul tablou, în tabloul al doilea are loc apropierea
între doi exponenţi ai aceleiaşi lumi: Cătălin și Cătălina. În vreme ce Luceafărul parcurge spaţio-
temporalitatea către increat pentru a se elibera de nemurirea care il condamnă la singurătate și nefericire,
fata de împărat se regăsește acum între determinările umanului. Ea acceptă împlinirea destinului ei în sens
uman, având revelaţia asemănării de condiţie cu un muritor.Construit în antiteză cu Luceafărul, Cătălin
are o origine socială inferioară („împle cupele cu vin/Mesenilor la masă”, „un paj ce poartă pas cu pas /
A-mpărătesei rochii”) şi o paternitate incertă („băiat din flor şi de pripas”). Spre desosebire de paloarea
feței astrului și de idealul său de iubire pentru care cere repaosul, chipul lui Cătălin emană vitalitate „cu
obrăjori ca doi bujori”, dar și viclenie, așteptând momentul oportun pentru a-și încerca norocul
„pânditor”, „îndrăzneţ cu ochii”. Deși fata îi mărturiseşte tragicul existenţei ei nopţile –s de-un farmec
sfânt, iar zilele sunt pustii ca nişțe stepe, Cătălin o iniațiază într-un scenariu erotic , dorind să o desprindă
de latura ei spirituală. Dacă Luceafărul îî promitea fericirea eternă și ipostaza de regină a cerurilor și a
infinitului acvatic, Cătălin îi oferă anonimatul existențial, cerându-i să fugă cu el în lume pentru a uita
dorul de părinți și luceferi. Cătălin este împlinirea ei diurnă, iar luceafărul rămâne visul nocturn, existența
ei nocturnă care îi permite înălțarea spre transcendent.
Cele mai profunde semnificaţii legate de condiţia omului de geniu se regăsesc în tabloul al III-
lea care descrie zborul Luceafărului spre Demiurg ca o călătorie regresivă în timp într-o zonă prepspaţială
şi pretemporală, a increatului cosmic când timpul şi spaţiul nu se născuseră încă ,,Căci unde-ajunge nu-i
hotar/Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea –ncearcă în zadar din goluri a se naște". Zborul luceafărului
prin spaţiul cosmic potenţează sentimentul de iubire şi dramatismul trăirilor întrucât el se
dematerializează, devenind ,,gând purtat de dor" . Acest drum este unul al cunoaşterii prin intâlnirea cu
Demiurgul care cunoaşte esenţa eternă a luceafărului şi care îl va numi Hyperion- „cel de deasupra/din
afara timpului”. Acesta refuză cererea Luceafărului de a-l dezlega de nemurire pentru a descifra taina
iubirii absolute, în numele căreia este gata să se sacrifice. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion pentru
că el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa duce din nou la haos.
Într-o atmosferă glacilă şi printr-un limbaj sentenţios, Demiurgul construieşte o vasta antiteză între
dimensiunile existenţei terestre şi cele cosmice, oferindu-i drept compensaţie diferite ipostaze ale
geniului: filozoful, poetul orfic, geniul militar, precum şi argumentul infidelităţii fetei. Elementele ce
compun limitele destinului uman sunt enumerate cu o notă dispreţuitoare: muritorii sunt determinaţi în
timp şi spaţiu, supuşi hazardului („ei doar au stele cu noroc”) şi deşertăciunii („şi prigoniri deşarte”, „ei
nu mai doar durează-n vânt / Deşarte idealuri”), spre deosebire de elementele spaţiului cosmic, care susţin
echilibrul universal.
Imaginarul poetic romantic se nunaţează în ultimul tablou printr-un peisaj umanizat în care
scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în pacea codrului si sub lumina
blândă a lunii. Natura paradisiacă, mitică reface puritatea adamică a perechii primordiale într-o natură
protectoare: pădurea de tei narcotizantă şi strălucirea stelelor întreţin vraja erotică.Imaginea demitizării
iubirii de către Cătălin este înlocuită acum de cea a fiinţei îndrăgostite devorate de setea unei linişti
metafizice . Declarația de dragoste devine gravă, semn al profunzimii sufletești,, Revarsă linişte de
veci /Pe noaptea mea de patimi...Căci eşti iubirea mea dintâi şi visul meu din urmă. În intimitatea naturii,
feriți de ochii profanilor, cei doi copii cu plete lungi bălaie regăsesc armonia cosmică și își prelungesc
fericirea în infinit. Deși ,,îmbătată de amor", tânără are nostalgia astrului pe care îl invocă pentru a-i
lumina norocul în dragoste.„Pătrunde-viaţă şi în gând / Norocu-mi luminează”.
Răspunsul rece, distant al lui Hyperion delimitează pentru totdeauna lumile. Vorbele sale au un
pronunţat caracter gnomic,,Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece /Ci eu în lumea mea mă
simt/ nemuritor şi rece." Constatarea amară , dar rece a distanțelor dintre lumi este exprimată ironic :
făptura de lut rămâne prizoniera cercul strâmt, simbol al limitării. Nemuritor, luceafărul trebuie să se
resemneze cu unicitatea lui, cu singurătatea eternă pentru că iubirea i-a fost interzisă. El se poate tretrage
în ataraxie , starea de perfectă linişte sufletească obţinută prin detaşarea de frământările lumii . Retras în
sfera depărtărilor, Hyperion consimte implicit că ora de iubire ar fi însemnat o tristă experienţă a
înstrăinării de sine. Pe pământ, iubirea nu poate fi plăsmuită în forme absolute, perfecte, decât în vis.
Concluzia poemului poate fi exprimată filozofic în termenii lui Constantin Noica : "iată aşadar
că se întâmplă totuşi ceva deosebit în lumea de jos, pe care geniul n-a putut-o salva în felul cum vroia
el.Ba chiar se întâmplă ceva de necrezut: lumea aceasta de jos vine ea să salveze geniul…la capătul
poemului eminescian, un nelămurit sentiment de armonie îţi rămâne, în ciuda dizarmoniei dintre cele
doua ordini,cea a generalului şi cea a individualului".