Luceafărul de Mihai Eminescu

Particularitățile unui text poetic

Mihai Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist român, socotit de critica literară și de
cititori drept cea mai importantă voce poetică a literaturii române, iar creația sa aparține
romantismului literar.
Romantismul este o mișcare literară, care cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginația.
Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditației sau a visului, într-un
cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea și luna. Se creează personajul romantic,
un erou excepțional, în situații excepționale, figura omului de geniu, singuratic, neînțeles și
nefericit.
Poemul “Luceafărul” a fost publicat pentru prima dată în 1883 în almanahul societății
literare „România Jună” de la Viena, urmând ca în 1884 să apară în prima ediție a volumului
„Poesii” îngrijit de Titu Maiorescu. Poemul este inspirat din basmul românesc “Fata în grădina de
aur”, cules de austriacul Richard Kunisch.
Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat, izolată de tatăl ei într-un castel,
de care se îndrăgostește un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și-l respinge. Zmeul
merge la Demiurg, dorește să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul
o vede pe fată. Aceasta între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care
fugise în lume. Furios, zmeul se răzbună pe ei și îi desparte prin vicleșug. Peste fată, el prăvălește
o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.
Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate: “Fata-n grădina de aur”,
“Miron și frumoasa fără corp”, mitul zburătorului), poetul include idei din filosofia lui Arthur
Schopenhauer. Inspirația folclorică este sugerată de formula inițială utilizată în basmul popular:
„A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată…”. Tema centrală a poemului “Luceafărul” constă
în condiția omului de geniu, precum și în modul de raportare a acestuia la lumea înconjurătoare,
la problema dragostei și a cunoașterii. Iubirea se regăsește în dublă ipostază: terestră și cosmică.
Titlul este alcătuit din numele astrului ce reprezintă lumea superioară. Luceafărul aparține
planului universal cosmic, reprezentând o aspirație spirituală pentru Cătălina.
Viziunea despre lume gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în care
există. Această viziune este predominant romantică, ceea ce se observă prin alternarea planului
terestru cu cel cosmic, motivele literare și tema aleasă. Viziunea romantică e dată de temă, de
relația geniu-societate, de structură, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de
motivele literare (noaptea, visul, luceafărul etc), de cosmogonii, de imaginarul poetic, de
amestecul speciilor (idilă, pastel, elegie, meditație), de metamorfozele lui Hyperion. Elementele
clasice sunt echilibrul compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două
ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun.Cele două planuri interferează în tablourile 1 și 4,
fiind distincte în tabloul al II-lea (planul uman-terestru) și în tabloul al III-lea (planul universal-
cosmic). Structural, poemul este alcătuit din 98 de catrene și 392 de versuri.
Primul tablou este constituit de șapte strofe, constituie, fiind o splendidă poveste de
dragoste. Atmosfera este în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură
romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și visare, în cadru nocturn, realizat prin
motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Fata contemplă luceafărul de le
fereastra dinspre mare a castelului. La rândul său, luceafărul, privind spre „umbra negrului
castel”, o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor. Semnificația alegoriei este duală : fata
pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității.
 Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat de construcția simterică: „Îl
vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”. În antiteză, iubirea profundă a Luceafărului are
nevoie de un lung proces de „cristalizare”: „El iar privind de săptămâni/Îi cade dragă fata”.
Motivul serii și al castelului accentuează romantismul conferit de prezența Luceafărului: „Și cât
de viu s-aprinde el/În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”. Gesturile
dezvăluie suavitatea sentimentului de iubire: „Și când în pat se-ntinde drept/Copila să se culce,/I-
atinge mâinile pe piept,/I-nchide geana dulce”. Metafora din versurile „Țesând cu recile-i scântei/
O mreajă de văpaie” redă intensitatea și delicatețea iubirii luceafărului.
Ca și în poemele „Floare albastră” sau „Dorința”, atracția îndrăgostiților unul pentru
celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidență dorul și puterea
sentimentului. La cea dintâi chemare a fetei („O, dulce-al nopții mele domn,/De ce nu vii tu?
Vină!”), luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, asemenea
lui Neptun (în concepția lui Platon), ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii
vii”. Strălucirea lor este interpretată de fată ca un semn al morții: „Lucești fără de viață […]/ Și
ochiul tău mă-ngheață”, refuzându-l să-l urmeze, chiar dacă luceafărul vrea să-i eternizeze iubirea
„Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Și toată lumea-n ocean/ De tine o s-
asculte”. Urmând repetatei chemări-descântec („Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază”), cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte.
Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: „Iar ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”. În
antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, după
cum o percepe fata: „O, ești frumos, cum numa-n vis/Un demon se arată”. Pentru a doua oară,
paloarea feței și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale
morții: „Privirea ta mă arde”. Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să-l urmeze : „Dară
pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată!”. Dragostea lor semnifică atracția contrariilor.
Luceafărul formulează diferența care-i separă („eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare”), dar, din
iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-și superioritatea față de
ea.
Dacă fata (omul comun) nu se poate înălța la condiția nemuritoare, luceafărul (omul de
geniu) este capabil, din iubire și din dorința de cunoaștere absolută, să coboare la condiția de
muritor: „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă
dezlege”.
Taboul al II-lea înfățișează repeziciunea cu care se stabilește o legătură sentimentală între
exponenții lumii terestre. În centru este idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și
pajul Cătălin. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează
apartenența la categoria omului comun. Cătălina recunoaște asemănarea dincolo de statutul
social: „Încă de mic/ Te cunoșteam pe tine,/ Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…” .
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu cel al luceafărului. Pajul
Cătălin devine întruchiparea mediocrității pământene: „viclean copil de casă”, „Băiat din flori și
de pripas,/Dar îndrăzneț cu ochii”, „cu obrăjei ca doi bujori”.
Idila se desfășoară sub forma unui joc. Cei doi formează un cuplu norocos și fericit, supus
legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește luceafărul. Chiar dacă acceptă iubirea
pământean, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a
prins un dor de moarte.” Acest „dor de moarte” ilustrează dualitatea ființei umane, aspirația
specifică spre absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă.
Tabloul al III-lea ilustrează planul cosmic și constituie cheia de boltă a poemului. Această
parte poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea,
convorbirea cu Demiurgul.
Spațiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal. El trăiește în sens invers
istoria creației Universului: „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea
de-ntâi,/Cum izvorau lumine.”. Amplificarea acestui zbor culminează cu imaginea luceafărului ca
fulger („Părea un fulger ne-ntrerupt/Rătăcitor prin ele). Se amintește de dinamismul luminii, pură
energie surprinsă în curgerea ei prin timp și spațiu. Punctul în care el ajunge este spațiul
demiurgic atemporal, dinaintea nașterii lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a
cunoaște,/Și vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naște.”
În dialogul cu Demiurgul, luceafărul însetat de viața finită, de repaos („Și din repaos m-am
născut,/Mi-e sete de repaos”), este numit Hyperion (nume de sugestie mitologică, gr. „cel care
merge pe deasupra”). De remarcat că Demiurgul este cel care rostește pentru întâia oară numele
lui Hyperion pentru că el este Creatorul și cunoaște esența luceafărului.
Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire,/
Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”. Demiurgul refuză cerea lui Hyperion. Acesta
îi explică Luceafărului absurditatea dorinței lui, prilej cu care este pusă în antiteză lumea
muritorilor cu a nemuritorilor. Astfel, muritorii nu-și pot determina propriul destin, se bazează
numai pe noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trăi (influența filosofiei lui Shopenhauer).
Omul de geniu este capabil de împlini idealuri înalte, se află dincolo de timp și de spațiu,
dincolo de ordinea firească a lumii: „ Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu
avem nici timp, nic loc,/ Și nu cunoaștem moarte”. În schimb, Demiurgul îi oferă diferite ipostaze
ale geniului: filosoful („Cere-mi cuvântul meu de-ntâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”), poetul („Vrei
să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare?”),
geniul militar/cezarul („Îți dau catarg lângă catarg,/Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și
marea-n larg”). Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei, dovedindu-i
luceafărului superioritatea sa în iubire, față de muritoarea Cătălina: „Și pentru cine vrei să mori?/
Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă”.
Tabloul al IV-lea este construit simetric față de primul, prin interferența celor două planuri:
terestru și cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezența
simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, tipic eminescian. Scenele de iubire se petrec
departe de lume, sub crengile unui tei înflorit, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub
lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin esprimă pătimașa lui sete de iubire,
sugerată prin metaforele „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea de-ntâi”, „visul
meu din urmă”. Toate îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea în care a fost
prezentat prima dată. „Îmbătată de amor”, Cătălina are încă nostalgia iubirii astrului și-i
adresează pentru a treia oară chemarea. De data aceasta modificată, luceafărul devenind steaua
norocului: „Pătrunde-n casă și în gând/ Norocu-mi luminează!”.
Luceafărul constată că relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de
interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și odată cu ea a indiferenței. Omul comun este
incapabil să-și depășească limitele. Geniul manifestă un profund dispreț: „Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/Dac-oi fi eu sau altul?” . Luceafărul constată cu durere că viața cotidiană a omului urmează o
mișcare circulară, orientată spre accidental și întâmplător „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul
vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
Elementele de prozodie conferă muzicalitatea elegiacă, meditativă: rima încrucișată,
măsură de 7-8 silabe, ritm iambic. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și
antitezei între omul de geniu și oamenii comuni. Antiteza este exprimată și în discursul
Demiurgului. Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre luceafăr
și fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute. Aceasta se cere eternizată într-un cadru pe
măsură („palate de mărgean”, „cununi de stele”). În portretizarea luceafărului sunt utilizate
imagini hiperbolice: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”.
Sinteză a creației eminesciene, poemul „Luceafărul” ilustrează condiția geniului, unind
armonios teme și motive romantice, atitudini și procedee artistice romantice, elemente de
imaginar poetic, meritându-și pe deplin titlul de capodoperă a poeziei românești din totdeauna.