Povestea lui Harap-Alb

– Comentariu –

Scriitor realist, Ion Creangă a adus în literatură modelul ţăranului din Humuleşti, care,
„megieş‟ sau personaj de basm, ne-a impresionat mai ales prin limbajul inconfundabil, prin
sfătoşenie, prin jovialitatea sa.
„Povestea lui Harap-Alb‟ este un basm cult, pentru că are autor şi aparţine genului epic.
Tema principală, ca în orice basm, este lupta dintre bine şi rău, învingător ieşind
binele.
Nu lipsesc formulele iniţială, mediane şi finală, specifice basmului popular, cifrele
magice (3), personajele ajutătoare sau mistagoge (Sfânta Duminică, dar şi calul), personajele
donatoare (furnicile, albinele).
Timpul şi spaţiul sunt, de asemenea, nedefinite.
Personajul principal trebuie să depăşească probele, pentru a dovedi virtuţi extraordinare şi
pentru a deveni apt să-şi conducă propria familie, deci parcurge o etapă de iniţiere spirituală, de
la naivitatea tinereţii la experienţa maturităţii.

Protagonistul şi antagonistul nu au puteri supranaturale, aceasta fiind una din trăsăturile

importante ale basmului lui Creangă. Ele sunt construite după modelul ţăranilor din Humuleşti.
Trăsătura întăreşte caracterul realist al operei.
Ca în orice basm, elementele reale se împletesc cu cele fantastice, rezultând fabulosul.
„Povestea lui Harap-Alb‟ este şi un bildungsroman, pentru că evidenţiază procesul de
transformare a feciorului de crai din tânăr lipsit de experienţă, naiv într-un bărbat destoinic şi
chibzuit, maturizat prin depăşirea tuturor piedicilor ivite, necesare pentru dobândirea
experienţei de viaţă.
Altă temă este milostenia, fără de care această poveste nu ar avea nicio noimă şi care va
trebui demonstrată de mai multe ori pe parcursul operei. Nnaratorul vrea să sublinieze faptul că
nu putem deveni oameni întregi dacă nu luăm aminte la a ajuta pe cei mai puţin norocoşi ca noi.

1
 Iubirea filială o regăsim în problemele pe care cel de-al treilea fiu al craiului şi le face,
văzându-l pe tatăl său dezamăgit de eşecul fraţilor mai mari. Faptul că se va ocupa personal de
lucrurile preluate de la tatăl său, la sfatul Sfintei Duminici, curăţindu-le, arată preocupare pentru
valorile în care fusese crescut şi dorinţa de a-şi însuşi tradiţia.
Nu lipseşte nici dragostea paternă, demonstrată de crai în momentul în care se
transformă în urs, pentru a-şi proba feciorii dacă sunt apţi să pornească în aventura vieţii lor.
Pentru că niciun tată iubitor şi responsabil nu îşi va lăsa fiul să plece de acasă pentru a da piept
cu lumea, dacă acesta nu este cu adevărat pregătit.
Mâhnirea tatălui este tot un semn al dragostei paterne. Să vezi că sânge din sângele tău
umblă, aşa, „frunza frăsinelului‟ prin lume nu este o bucurie pentru niciun părinte.
Titlul operei face referire la episodul în care Spânul (antagonistul) îl păcăleşte pe feciorul
de crai să intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte
Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla‟. Astfel,
pentru a ieşi la lumină, este obligat să-i jure credinţă Spânului „pe viaţă şi pe moarte‟,
schimbându-şi statutul de nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului.
Titlul este un oximoron. „Harap‟ înseamnă „ţigan‟, „rob‟, „persoană închisă la culoare‟,
iar „alb‟ face referire la puritate, loialitate, dar şi la vechiul statut al personajului, acela de fecior
de crai, care primise o educaţie solidă, fiind capabil să îşi păstreze cuvântul dat până la moarte.
Pentru că dă numele operei, personajul principal este eponim.
Perspectiva narativă este obiectivă, relatarea se face la persoana a treia, naratorul fiind
omniprezent şi omniscient. Uneori, iese din obiectivitate, arătându-şi simpatia faţă de personajul
supus atâtor încercări, dar hotărât să le facă faţă.
Formula iniţială, specifică basmului, cum spuneam, este personalizată de Creangă prin
regionalismul „amu’‟ şi prin cuvântul popular „cică‟: „Amu’, cică era odată...‟.
Incipitul ne plasează la curtea unui crai, într-un timp şi spaţiu nedeterminate.
Facem cunoştinţă acum cu unele dintre personaje.
Protagonistul şi antagonistul nu au puteri supranaturale, aceasta fiind una din trăsăturile
importante ale basmului lui Creangă, ele fiind construite după modelul ţăranilor din Humuleşti.

2
 Tot în incipit este plasată şi intriga, şi anume primirea scrisorii de la împăratul Verde.
Acesta îl roagă pe fratele său, craiul, să-i trimită pe unul din nepoţi pentru a-l lăsa în locul său
împărat, el fiind bătrân şi neavând decât două fete.
Pornesc la drum, pe rând, feciorii mai mari. Fiecare însă se va întoarce ruşinat de la
întâlnirea cu ursul de la capul podului.
Amărât de eşecul primilor doi fii, craiul se lasă cu greu convins de mezin să îi permită să
îşi încerce norocul.
Ieşind în grădină, bucuros, dar şi speriat că i s-a dat voie, mezinul frământat de gânduri,
se întâlneşte cu o „babă gârbovă de bătrâneţe‟.
Milostenia este cartea de vizită a tânărului.
Chiar din formula cu care i se adresează, se poate vedea că „baba‟ are calităţi
premonitorii: „- Fecior de crai, vedea-te-aş împărat, miluieşte baba cu un ban!‟
Observăm cum bătrâna îi spune şi eroului, dar şi nouă, cititorilor, care va fi destinul
acestuia şi finalul poveştii: „Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a stat altul pe faţa
pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic‟.
Deşi iniţial o priveşte de sus pe „mătuşa‟, feciorul de crai, având suflet bun, o
„miluieşte‟, iar aceasta îi dă sfaturi nepreţuite: să ia armele, hainele şi calul tatălui din tinereţe şi
numai după aceea să pornească la drum.
Luându-le şi îngrijindu-le, tânărul dovedeşte iubire şi preţuire faţă de valorile celor de
dinaintea sa. Calul îi va da şi el o lecţie de bună purtare, pentru piciorul pe care feciorul de crai
i-l trage în frunte de fiecare dată când acesta s-a apropiat de tava cu jăratic.
Astfel, întâlnirea cu ursul la capul podului este trecută cu bine şi îl face pe tată, biruit
fiind, să îşi arate identitatea, bucuros că între fiii săi este unul care să nu îl facă de ruşine în faţa
lumii.
Proba ursului de la capul podului este esenţială pentru începerea călătoriei personajului,
acesta trebuind să dovedească însuşiri pozitive minime de pornire la drum.
Podul apare în basm de două ori. De fiecare dată, trecerea lui este într-un singur sens,
marcând altă etapă a călătoriei iniţiatice a eroului. Prima dată marchează trecerea tânărului de la
adolescenţă la maturitate.
3
 Înainte de a se despărţi de tatăl său, acesta îl binecuvântează (lucru esenţial) şi îi dă un
ultim sfat: să aibă grijă ca în drumurile sale să se ferească de omul spân şi de omul roş, persoane
foarte periculoase.
Pădurea întunecată, cu multe meandre, numită şi „codru labirintic‟ de critica literară,
simbolizează lumea plină de necunoscut în care păşeşte eroul, dar şi totala lipsă de experienţă
pe care o dovedeşte, devenind pradă uşoară pentru Spân, care i se înfăţişează în această etapă a
călătoriei sub trei chipuri diferite, făcându-l pe feciorul de crai să exclame: „aiasta-i ţara
spânilor‟.
Căzând în capcana Spânului, fiul de crai se face vinovat de încălcarea sfatului părintesc.
Chiar dacă acest fapt este cauzat de lipsa sa de experienţă în raport cu lumea, neascultarea este
una din temele grele ale operei.
Scena fântânii este esenţială în desfăşurarea acţiunii, pentru că avem de-a face cu
schimbarea statutului personajului. Acum capătă individualitate, primind numele de „Harap-
Alb‟ şi coboară pe cea mai joasă treaptă a existenţei sale: de slugă a Spânului.
Statutul este ruşinos, dar capital în maturizarea personajului.
În această scenă, este de remarcat şi modul în care arată fântâna: „nu avea nici roată, nici
cumpănă‟, sugerând întâmplarea rea care avea să se petreacă.
Ştim că fântâna este un spaţiu de trecere de la viaţă la moarte. Aici, fântâna va marca
momentul renaşterii totale a personajului, prin umilinţă totală, altă temă supusă atenţiei noastre
pentru a ajunge la adevăratele virtuţi.
Din momentul în care jură pe paloş credinţă Spânului şi până la curtea împăratului Verde
nu ştim care sunt întâmplările petrecute pe drum, naratorul trecându-le sub tăcere,
considerându-le neesenţiale. Procedeul se numeşte elipsă narativă.
La curtea împăratului Verde se petrece următoarea etapă a călătoriei personajului şi este
marcată de încercarea Spânului de a scăpa de Harap-Alb, trimiţându-l în acţiuni imposibile, din
care nimeni nu se mai întorsese.
Astfel, Harap-Alb trebuie să aducă „salăţile‟ din grădina ursului şi capul cu pietre
scumpe al cerbului.

4
 De fiecare dată va fi ajutat de Sfânta Duminică, semn că tânărul nostru nu dispunea încă
de experienţa necesară pentru a face faţă situaţiei singur.
A treia cerere a Spânului este legată de fiica împăratului Roş, despre a cărei frumuseţe se
dusese vestea şi pe care acesta şi-o şi doreşte de soţie.
Călătoria de la curtea împăratului Verde la curtea împăratului Roş reprezintă altă etapă de
iniţiere în destinul personajului, marcând capacitatea sa de a se împrieteni şi de a se îndrăgosti.
Pe drum, lucru important, îşi dovedeşte iar milostenia la întâlnirea cu furnicile şi cu
albinele.
Furnicile le întâlneşte pe al doilea pod din călătorie şi, pentru ca să nu le strivească, va
trece apa prin vad.
În semn de recunoştinţă, regina furnicilor îi va dona o aripă, sfătuindu-l să o scuture când
va avea nevoie de ajutor.
Cel de-al doilea pod marchează noua etapă de maturizare a tânărului şi capacitatea sa de a
face faţă sentimentului de iubire.
Regina albinelor îi va dona şi ea o aripă, pentru că le adăposteşte în căciula sa,
construindu-le dintr-un buştean un stup.
Regina furnicilor şi regina albinelor sunt personaje donatoare, întâlnite în multe din
basmele populare.
Următoarea secvenţă memorabilă ni-l arată pe Harap-Alb drept un tânăr jovial, capabil să
lege prietenii cu oameni mult sub statutul său, la prima vedere.
Scena excelează prin dialog.
Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă sunt cele cinci personaje
fabuloase, „care de care mai dăbălăzate‟, dar care se dovedesc de nepreţuit prin darurile pe care
le au: „Orice om are un dar şi un amar, iar unde prisoseşte darul nu se mai ia în seamă amarul‟.
Iar acolo unde el va merge, nu va putea fără ele, îl vor atenţiona acestea pe Harap-Alb, care, cu
umor şi voie bună, le va lua în zeflemea pe fiecare dintre ele.
De fiecare dată, tânărul li se va adresa la fel, iar ele îi vor da replica la fel.

5
 „Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi‟ este şi răspunsul lui Harap-Alb, care dovedeşte că se
maturizase un pic în multele-i încercări.
Peripeţiile de la curtea împăratului Roş pot fi interpretate ca probe pe care tata-socru le
cere viitorului ginere pentru a-i demonstra că este capabil să aibă grijă de fiica sa, pe care a
venit să i-o ceară de soţie.
La început, trebuie să facă faţă închiderii în casa de aramă încinsă în foc, apoi, la ospăţul
unde era mâncare şi băutură cât pentru o împărăţie. De fiecare dată, rezolvă problema câte unul
din „dăbălăzaţi‟: Gerilă, Flamânzilă, Setilă.
Când macul este amestecat cu „năsip mărunţel‟, apar furnicile.
Când împăratul îi pune să o păzească pe fată toată noaptea, Ochilă şi Păsărilă sunt cei care
o descoperă, încercând să se strecoare „prin cinci străji‟, transformată într-o păsărică.
Ultima probă pe care o cere împăratul este identificarea adevăratei fiice ale sale, care mai
avea o soră vitregă, cu care semăna perfect. Este ajutat acum de regina albinelor, care se aşază
pe obrazul adevăratei fete de împărat.
Fata de împărat, dovedind clarviziune şi înţelepciune demnă de o tânără care este
pregătită să facă pasul spre căsătorie, cere şi ea o probă. Astfel, ea vrea ca turturica ei şi calul lui
Harap-Alb să meargă „unde se bat munţii în capete‟ şi să aducă apă vie şi apă moartă şi „trei
smicele de măr dulce‟. Păsări-Lăţi-Lungilă este cel care îşi va arăta acum calităţile, ţinând-o pe
turturică până ajunge calul.
În drum spre curtea împăratului Verde, Harap-Alb îşi dă seama că se îndrăgostise de
frumoasa fată de împărat, dar, credincios cuvântului dat, o duce Spânului.
Uimit de frumuseţea fetei, Spânul, când o vede, se şi repede să o sărute. Dar aceasta,
având calităţi supranaturale, îl dă în vileag, stabilind adevărul.
Este punctul culminant al acţiunii, când Spânul, orbit de mânie, crezând că Harap-Alb îşi
călcase jurământul, îi taie capul.
Calul, care până în acest moment tăcuse, îl ia pe Spân, îl duce până în înaltul cerului şi de
acolo îi dă drumul să se facă oale şi ulcele.

6
 Fata de împărat îl aduce la viaţă pe Harap-Alb cu ajutorul apei moarte, a apei vii şi a
smicelelor de măr dulce, dovedind puterile supranaturale pe care le are.
Este necesară moartea lui Harap-Alb, pentru ca personajul să fie eliberat de jurământul
făcut pe paloş.
Deznodământul ne prezintă triumful valorilor pozitive asupra celor negative, nunta lui
Harap-Alb cu fata de împărat şi aşezarea sa în locul împăratului Verde, a cărui binecuvântare o
primeşte.
Sfârşitul basmului ete printr-o formulă finală.
Pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, au fost poftiţi la nuntă crai
şi împăraţi, oameni importanţi „Ş-un păcat de povestariu/ Fără bani în buzunariu‟.
Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut ani întregi şi acum mai ţine încă.
Arta naraţiunii se caracterizează prin ritmul rapid al povestirii, prin dialogul dramatizat,
prin umorul debordant, oralitatea stilului, prin bogăţia paremiologică, unică în literatura română.
Oralitatea stilului are câteva mărci distincte: dialogul: „-Parcă v-a ieşit un sfânt din
gură, Luminate împărate, zise atunci Flămânzilă.‟; folosirea dativului etic: „Şi odată mi ţi-l
înşfacă el cu dinţii de cap...‟; a interogaţiilor şi interjecţiilor: „...şi hai, hai!... hai, hai! În zori de
ziuă ajung la palat‟; „Ei, apoi? Lasă-te în sama lor, dacă vrei să rămâi fără cap‟.
De asemenea, adresarea directă: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea‟.
Diminutivele contribuie la obţinerea oralităţii: „trebuşoara asta‟, „fetişoara împăratului‟.
Dar şi formulele specifice limbajului popular: „toate ca toate‟, vorba ceea‟, „de voie-de nevoie‟
etc.
O caracteristică este vorbirea ritmată: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă,
văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă,
ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi‟; „Voinic tânăr, cal
bătrân, / Greu se-ngăduie la drum!‟.
Am lăsat la urmă proverbele şi zicătorile, vorbirea paremiologică în care abundă stilul lui
Creangă, oferindu-i acea savoare inconfundabilă, pentru a păstra vie în memorie genialitatea
populară a marelui scriitor: „Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă‟; „Cine poate oase
7
roade, cine nu, nici carne moale‟; „frica păzeşte bostănăria‟; „Nu-i după cum gândeşte omul,
ci-i după cum vrea Domnul‟.
Umorul este dat de starea de permanentă bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea şi
plăcerea acestuia de a povesti. El dovedeşte înţelegere pentru păcatele omeneşti. Face haz de
necaz, crezând în îndreptarea defectelor umane: „Râzi tu, râzi, Harap Alb, [...] dar unde mergi,
fără de mine, n-ai să poţi face nimica‟.
În această categorie intră şi combinaţiile neaşteptate de cuvinte: „Tare-mi eşti drag!... Te-
aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi‟; vorbele de duh: „Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară
ruşinea‟; autopersiflarea: „Crai, crăiese si-mpăraţi,/ Oameni în samă băgaţi/ Ş-un păcat de
povestariu/ Fără bani în buzunariu‟; ironia: „Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici
împărăţia pentru tine‟; poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă; caracterizările pitoreşti: „care
de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii‟;
diminutivele cu valoare augumentativă: „băuturică‟, pentru cele „12 buţi pline cu vin...‟;
„buzişoare‟, pentru „nişte buzoaie groase şi dăbălăzate‟ (lălâi, atârnând).
În concluzie, talentul inegalabil de povestitor al lui Ion Creangă a dat în literatura română
o operă unică prin originalitatea sa, în care supranaturalul popular se îmbină armonios cu
evocarea realistă a satului moldovenesc, creând un tip de erou naiv, la început, dar hotărât să
evolueze, pentru a deveni om întreg, de nădejde, capabil să îşi întemeieze o familie, semn al
adevăratei maturităţi.