PROZA

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
-basm cult-
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan
narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si
Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si
povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a
basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in
lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula
finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3:
sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste
cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3
probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale,
actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza
formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi
pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila,
Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact
cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era
odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului,
contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru
ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta
Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului,
plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca
intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita
pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune
tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan
care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa
accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de
a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului,
odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga,
este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al
unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la

1
curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe
drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului,
reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la
sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului
sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata,
pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de formula initiala: „Amu
cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia
conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula
actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate
cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.”
Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se
sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu
pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei
si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc foloase,
pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la
drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care
dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa
de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de
neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea
palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme
ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce
nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca
Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu
banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta
schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care
primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa
sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta
Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca
imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un
sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca
aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat
si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos
cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste

2
calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta
Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului
fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga,
despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe
numai pentru adulti sau deloc.”

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-nuvela -

Tema si viziunea despre lume

Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe baza unui singur plan
narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea
personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion Creanga, I.L.Caragiale si
Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una
dintre cele mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a
nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de
inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt caractere puternice, deja
formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a
oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si
nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile spatiale si temporale,
actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata prin modul de actiune
a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze
moral. Dezumanizarea sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de
inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele
morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de inceput a secolului al XIX-lea,
in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin
descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul
trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o
vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este
pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat
de patima pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac, intr-un sat in care nu are
nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o
vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti
3
calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se
schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca
slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc.
Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in
primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea
de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la
carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se
intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se
intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie
impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica,
pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama
Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de dialogul dintre
Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment,
prin intermediul caruia se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”.
Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei
pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in arenda Moara cu
noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul, dar slab ulterior,
dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om cinstit, gospodar,
harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc,
Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va scurta destinul. O
scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de
periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se
intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere carciumarului cheile de la sertarul
cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita
accepta umilinta, doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi manifesta cu orice prilej
iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza
de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de
alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va
prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa umilit si ii
dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-
ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara
cu noroc, pentru a face bani.

4
 In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata, atat prin tema, cat si
prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a
colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica
apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste
exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din
care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in
final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza
conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea ce i se va
intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si ale literaturii
secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul
trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.

O scrisoare pierduta
De Ion Luca Caragiale
- comedie

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei
estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate
si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente
si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O
noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii politice. Pot spune ca tema
acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de
comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica”
evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare
o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul
de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este
obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu
avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia celui de mai sus”,
parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest
statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere
ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-
lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in
plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.

5
 Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar
impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume
linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care intotdeauna stie ce
vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul
neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant,
manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul:
se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea,
onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar
pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu
lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se
incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui
Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare
tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este
cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru
demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat
pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului
sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza intriga.
Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia
Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si
se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru
a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind
scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau
mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul
dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si
Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala unui judet de
munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe
parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in
evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei
de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde
Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache:
„(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu finalul piesei, critica
literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu
realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion
Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea,

6
Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta,
cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu
o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia inepta a personajelor din
finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei
estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate
si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente
si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O
noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate caracteristicile acestei specii literare.
O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul personajului, starnind
rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta
in a bate pasul pe loc; prenumele „Zaharia” provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar numele „Trahanache”
deriva din substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul „cata”-
femeie rea, barfitoare, cat si din substantivul „cataveica”-haina cu doua fete. Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza
atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei
par niste persoane onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec, pentru a
sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache” provine de la „dandana”, incuractura, boacana, insotit
de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”, „Stimabile, onorabile”, „Curat ca
un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice: „renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”,
„falitii nostri”, prin cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica,
sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale”, ”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe
tradatori”, pronuntarea incorecta a unor cuvinte: „bampir”, „famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o
societate care nu merge inainte, sta pe loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin scoaterea in evidenta a
trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului,
Tipatescu-tipul junelui-prim, al amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul
prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin arestarea abuziva a lui
Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si
Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de
situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul conjugal, adulterul (Trahanache-
Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-

7
danache), abuzul de putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu,
Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care intotdeauna este fericit.
Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il
mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este
niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului
de guver-namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice
comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea, conflictul, elemente de
compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia
bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita de catre cetateanul turmentat, de la care o fura
Catavencu, liderul opozitiei si adversarul politic al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste voturile sale,
precum si cele ale membrilor partidului de guvernamant, pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea
in ziarul al carui director este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul turmentat, care o inapoiaza
destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul judetului si Ghita Pristanda,
„politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce
rivalitatea politica dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul ziarului,
reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului despre discutia pe care a
ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca
voturile necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in actul al II-lea cand
Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea
ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca acesta detine „o scrisoare de amor in toata regula”, adresata de Tipatescu
sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la
Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar
Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita,
in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care anunta obligatia
colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care
urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu. Incercarile acestuia din
urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care
provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o gaseste din nou cetateanul
turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca
manifestatia publica si banchetul organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau
mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista in primul rand un conflict principal,
generat de lupta pentru putere dintre reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin
Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu.

8
Conflictul secundar este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare
politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala unui judet de
munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe
parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar daca prima ei replica din
piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de
disperare, Zoe este lucida, luciditatea fiind trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care pune in
evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din
situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de
emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara
a se compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere
scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu,
hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa importanta in derularea
evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un abil manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la
drept vorbind, Joitica a staruit mai mult.” Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a
influenta viata politica si sociala din judet. In relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata
de atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau
este amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului. Alegerile sunt castigate
de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai
canalie decat Tipatescu”, iar cel care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior
al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor
este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).

In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si abordat de o pleiada
de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al observatiei, descriind in fabulele sale,
sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale societatii din secolul al XIX-lea.
Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere, structura
compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si furnica".
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de
prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si
chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale fabulei, dar,
implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte.

9
 Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa obiectivitatea
naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba
despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se pregati
pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si
asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa
huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau, cum se spune intr-o
expresie populara, "a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala acestei fabule ar putea fi:
"Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica statutul personajelor si
imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul
prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru anotimpul rece.
Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la
primavara.
Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in timpul verii, pe
cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Ai
cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in
realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima
este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului
(existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata in cea de-a doua
parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele sunt puse la plural, desi subiectul
este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este
personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri,
avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in actiunea de
dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare

Caragiale – Dl. Goe

schita – demonstratie

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin schitele sale in
care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau educati copiii in familiile burgheze,
ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul infatiseaza un
moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima indirect
sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul faptelor si al personajelor. In al
doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele

10
trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina
de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele
structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea palariei,
discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca apoi sa
culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este Goe,
personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in functie de comportarea
acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza intamplarile
in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa sosirii in Bucuresti
(deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-se din modul in care
nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune,
personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de mare
dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic
savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele definitorii ale
unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia literara pe care o ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita

IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare
dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii poporului
nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para
personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si
prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este abia schitat:
Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte:
,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este descris si mediul in care traieste
eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este preocupata de educarea
fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce
ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite
fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu.
Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa
onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel Popescu are
doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru”

11
pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca
,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii
spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa
ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu
sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face
dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza de
viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii
romane.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
-ESEU-

Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 - d. 14 mai 1957) a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist şi
poet. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern.
În romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” publicat în 1930 , Camil Petrescu surprinde
drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin
conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.
Romanul este o scriere epică în proză, cu actiune complexă,de mare întindere,desfăşurată pe mai multe planuri,
cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată .
Perspectiva narativă
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept
caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea
la pers I, luciditatea autoanalizei, anticalofismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu
realitatea vieţii, ca experienţă nepervertită, cu trăire febrilă.
Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se
prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale, secundare, episodice
). Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin si va crea eroul intelectual lucid, analitic si introspectiv.Romanul este
scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Încă din primele propoziţii se observă că
scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal
cu personajul, iar viziunea lui este „împreună cu”, o viziune cu focalizare internă presupunând implicarea naratorului în
evenimente. Discursul se derulează la persoana I, punctul de vedere este subiectiv şi unic, astfel că cititorul cunoaşte
celelalte personaje numai în măsura în care ele sunt reconstituite şi conturate de personajul narator.
Este interesant că menţinând naraţiunea constant în unghiul persoanei I, personajul narator e un om „fără faţă”. Textul
narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi cele două experienţe fundamentale
de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul.

12
 . Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin descriere si indirect din
propriile fapte, ganduri, sentimente, realizate prin dialog, monolog interior, introspectie.
Tema romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" o constituie dragostea si razboiul ca
experiente ale căutătorului de absolut .
Semnificatia titlului
Cuvantul "noapte" repetat in titlu redă simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul, nesiguranta si absurdul, necunoscutul
si tainele firii umane. Cele doua "nopti" din titlu sugereaza si două etape din evolutia personajului principal, dar nu si
ultimele, intrucat în final Stefan Gheorghidiu este disponibil sufleteste pentru o noua experientă existenţială.Titlul ar
mai putea sugera deasemenea, rătăcirea tânărului Gheorghidiu prin noaptea incertitudinilor şi a întrebărilor fără răspuns
legate de iubire.
Compoziţia şi structura romanului
Romanul este structurat in doua parti si treisprezece capitole cu titluri sugestive , surprinzand două ipostaze
existentiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire absoluta si "intaia noapte de
razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a mortii. Daca prima parte este o fictiune,
deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise o drama de iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este
insa o experienta traita, scriitorul fiind ofiter al armatei romane, in timpul primului razboi mondial.
Cele doua nopti simbolice din titlu reprezintă două experiente umane esentiale care determină existenta a doăa părţi în
structura romanului. Prima parte relatează iubirea dintre Stefan Gheorghidiu şi sotia sa, Ela, iar a doua parte este jurnalul
eroului prins in vâltoarea războiului mondial.
Aşadar in structura romanului distingem doua nervuri fundamentale: una socială si una psihologică si ele apartin celor
doua planuri: unul subiectiv care vizeaza descrierea monografica a unei iubiri, in toate fazele ei, de geneza, de stabilizare
si de acord al afectului cu spiritul la cote superioare si de declin, si un plan obiectiv care vizeaza fundamentul pe care se
desfasoara o lume, un intreg univers in care se consuma experiente. Cele doua planuri se dezvoltă paralel si uneori se si
interfereaza.
Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei singure conştiinte care narează la persoana I si se autodefineste
odata cu evolutia epica a fictiunii. De la popota ofiterilor din regimentul in care Gheorghidiu este concentrat ca tanar
sublocotenent, scena ulterioara evenimentelor narate in prima parte, se sugereaza o anume directie de lectura, cat si o
tehnica moderna, proustiana. Memoria involuntara reface intr-o ampla paranteza retrospectiva povestea de dragoste, iar
luciditatea eroului cauta motivatii, explicatii, sensuri, intr-un efort dramatic de intelegere si clarificare.
La Camil Petrescu, literatura aduce revelatia realitatii. Senzatia de autenticitate este data de faptele banale, alteori
grotesti sau absurde intervenite pe parcurs, fapte care determina evolutii imprevizibile, dar credibile . Paralel sau in
interferenta cu eroul, se desfasoara planul obiectiv, care deschide un intreg univers social cu relatii tipice, structuri
sociale, viata mondena sau cosmarul razboiului.
Aparent separate, cele două nopti sugerate de titlul romanului traseaza o dubla experienta existentiala - iubirea si
moartea. Marturisirea autorului - in fata mortii si in dragoste omul apare in autenticitatea lui" - justifica cele doua
ipostaze ale eroului.
Construcţia şi momentele subiectului
Romanul este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv,
acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-1 motiveaza pe Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului
romanesc
Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe o data cu experienta frontului, consemneaza
drama iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta tema, purtata de ofiteri la popota regimentului. Astfel,

13
Gheorghidiu isi aminteste inceputul iubirii sale cu Ela, sentiment ce parea absolut, deoarece eroul considera ca "cei ce se
iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt". În jurnalul ce consemneaza evenimentele traite de erou in
timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate (prin memorie involutara) episoadele casniciei lui cu Ela, aduse in
timp subiectiv, deoarece ele se petrecusera cu doi ani inainte de a fi relatate.
Expoziţiunea
Incipitul romanului il reprezinta pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspat
sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din
apropierea Dambovicioarei. Evenimentele exterioare sunt relativ puţine deoarece predomină analiza şi interpretarea lor.
Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expoziţiune pentru că trasează cadrul spaţio-temporal al
evenimentelor şi prezintă protagonistul cu modul său de a înţelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ştefan
Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste care-i declanşează rememorarea iubirii lui
eşuate. Se evidenţiază unghiul absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o
relaţie în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unui testament”, „Eram însurat de doi
ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a căsătorit cu Ela, o frumoasă
studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi. Iubirea lui se naşte ca un amestec de vanitate şi duioşie Recunoaşte,
mai apoi, că e vorba şi de orgoliu . Căsătoria le aduce un trai modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de
unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură apele familiei. Societatea mondenă capătă pentru Ela o importanţă primordială.
Conflictul
Spre deosebire de romanele tradiţionale in care conflictul se desfăşoară la nivel exterior intre diverse personaje,
in romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior si se produce în conştiinţa personajului narator, Ştefan Gheorghidiu,
care trăieşte stări si sentimente contradictorii in ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de
raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Gheorghidiu trăieşte cu iluzia ca s-a izolat de
realitatea înconjurătoare, insa tocmai aceasta realitate in care nu vrea sa se implice va produce destrămarea cuplului.
Implicarea Elei in lumea mondena pe care eroul o dispreţuieşte si fata de care tine sa se detaşeze reprezintă principalul
motiv al rupturii dintre Ştefan si soţia sa. Aşadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza discrepantei
dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu si realitatea lumii înconjurătoare.
Conflictul exterior pune in evidenta relaţia personajului cu societatea, accentuând acelaşi orgoliu al
respingerii si plasându-l in categoria inadaptatului social.
Desfăşurarea acţiunii Sub influenta unei verişoare a lui Ştefan, Ela este atrasă intr-o lume mondenă, lipsita de
griji, dar si de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii nocturne sau escapade, lume in care ea se
simţea uimitor de bine. In casa acestei verisoare cei doi cunosc un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei, domnul
G. Stefan observă ca Ela pare foarte fericită in preajma lui, ba mai mult, se straduia sa se afla mereu alaturi de el. Stefan
incepe sa fie din ce in ce mai suspicios ca ea l-ar putea insela. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce atrage
criza cuplului
Punctul culminant
Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea acordă atenţie specială
domnului G. pe care Gheorghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant. Înrolat pe front, cere două zile de permisie ca să-şi
verifice bănuielile, fapt nerealizat din cauza izbucnirii razboiului.
Deznodământul Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este demitizată,
frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul hazardului, iar eroismul e înlocuit de
instinctul supravieţuirii.

14
 Deprinderea eroului din drama incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice,
aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului de sub ocupatia trupelor
austro-ungare.
Pe front Stefan Gheorghidiu este rănit. Se intoarace in Bucuresti, in convalescenta. Acum Ela ii pare o straina. Isi da
seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut gasi alta la fel. Ii daruieste casele de la Constanta, bani, absolut tot ce era in
casa, de la obiecte de arta la carti .
Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se întâmplă in general in proza de analiza psihologica.
Astfel, Gheorghidiu, obosit sa mai caute certitudini si sa se mai îndoiască, se simte detaşat de tot ceea de îl legase de Ela,
hotărăşte sa o părăsească si sa ii lase „tot trecutul”.
Personajele
Ştefan Gheorghidiu ,eroul principal al romanului este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice
mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala superioara, pe care o doreste
unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care
domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gandi o alta oranduiala. În aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa
pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui.
Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta
este si izvorul geloziei sale, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli.
Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa, sunt examinate si
faptele Elei, si framantarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care il stie, este ca o iubeste pe Ela; aceasta iubire ii da
cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos. Cand certitudinile sale il apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face
totusi sub rezerva unui indoieli; este motivul ce va determina impacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberandu-se,
va pecetlui definitiva despartire.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea insa nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia sa; a ramas un
neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din credinta ca nu exista
salvare fara curajul adevarului St.Gheorghidiu este un invins in cadrul societatii burgheze pe care o detesta si deasupra
careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de anturajul acesteia - lasandu-i tot trecutul. Face acesta cu
convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi. Moraliceste, eroul nu este un invins. El a invins sentimentul
geloziei, care il dezumanizeaza; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea enorme; a pus intr-un raport just framantarile
din constiinta cu framantarile obiective ale vietii sociale, cele din urma cantarind mai greu in balanta constiintei. intr-un
cuvant si-a invins trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu intelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care dragostea este un joc de
societate, in conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei o intereseaza, in fond, ci averea
acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul in care traieste trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa
non: infidelitatea. St. Gheorghidiu ii dezvaluie lacomia si vulgaritatea si i le alimenteaza lasandu-i cu marinimie si dispret
suveran, o buna parte din avere. În gestul lui e o razbunare, dar si o eliberare morala.
Lumânararu, milionarul analfabet şi Nae Gheorghidiu, unchiul lui Stefan Gheorghidiu; politician abil, afacerist versat.,
sunt personaje prin crearea carora Camil Petrescu paraseste problemele de constiinta, ramanand in planul social.
Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala. Lumanararu il concureaza pe Nae
Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, il anihileaza pe
Lumanararu si-l scoate din concurenta, umilindu-l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida
desteptaciunii politice a lui Gheorghidiu în curand devin rechini ai razboiului, facând afaceri necurate cu duşmanul, în
defavoarea tarii.

15
 Tache Gheorghidiu - unchiul batran si avar al lui Stefan, personaj de factura balzaciana. Moartea batranului si
mostenirea pe care i-o lasă lui Stefan vor schimba complet viata tanarului student sarac;
Mondenul Grigoriade ,domnul G. este presupusul amant al Elei.
Coordonate spaţio-temporale
Timpul este discontinuu, bazat pe alternanta temporala a evenimentelor sub forma de flashback
Perspectiva spatială reflectă un spatiu real, frontul si un spatiu imaginar inchis, al framantarilor, chinurilor si zbuciumului
din constiinta personajului.
Registrul stilistic este cel literar, vorbirea personajelor fiind corectă, elevată, iar lexicul este presărat cu
neologisme sau cu termeni din alte limbi. Se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic
si intelectualizat.Figurile de stil se rezumă la comparaţii și epitete .
Aprecieri critice
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", un roman: social, psihologic, documentar," este unul
dintre cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate si de marturii ale epocii dintre romanele aparute in
literatura noastra" (T.Vianu).
Autorul dramatizeaza evenimentele" exterioare, le egalizeaza ca interes epic, concentrandu-se asupra evenimentelor
sufletesti. Frazele au deseori caracter filosofic, speculativ, o valoare generala, receptata de cititorul avizat. (Nicolae
Manolescu).

Hanu Ancuţei – Povestirea

Povestirea este specia genului epic în versuri sau în proză mai mare decât schiţa, care prezintă un singur
fir narativ, accentul punându-se pe acţiune.
Povestirea în ramă este procedeul prin care una sau mai multe naraţiuni de sine stătătoare se
încadrează într-o altă naraţiune mai amplă care să le cuprindă în aceeaşi atmosferă epică, iar interesul se concentrează
asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor.

Trăsături:

1. Spaţiul este un topos în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un
ceremonial şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.
2. Rolul naratorului este acela de a evidenţia fiecare povestitor şi a stârni interesul auditoriului.
3. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, principala caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse.
4. Subiectivismul naraţiunii este dat de narator, care poate fi martor sau personaj narator al întâmplăeilor
evocate.

Contextul operei

Publicat în 1928, volumul „Hanul Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu „capodopera de la
răscruce” (N. Manolescu), deoarece face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a
elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea.” (N. Manolescu).
Volumul este realizat prin tehnica povestirii în ramă, a cărei principală modalitate este inserţia.

16
 Tema

Este povestea însăşi, pornindu-se de la ideea că povestea salvează omul de sub teroarea istoriei de la
moarte, transformându-l în personaj. Se încearcă povestea perfectă care este amânată mereu şi care nu va fi atinsă.
Povestirea e un mod de viaţă „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului” (Al. Săndulescu).

Rema

Volumul este o suită de nouă nuclee narative autohtone aşezate convergent, încadrate de o ramă ce
reprezintă discursul narativ genetic al naratorului principal.
Rama „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei” ... „şi comisul Ioniţă a uitat cu
desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum nu am mai auzit”, are un narator generic care asistă ca martor la seara de
la han devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi povestitori. Nu are nume dar este acceptat de ceilalţi, iar
prezenţa lui este redată prin prezenţa persoanei I şi conferă iluzia autenticităţii. Ceilalţi naratori, naratori secunzi, sunt
personaje în naraţiunea cadru şi, pe rând, ascultători în povestirile relatate de ei.
Cei nouă naratori secunzi sunt:
- comisul Ioniţă („Iapa lui Vodă”);
- călugărul Gherman („Haralambie”);
- moş Leonte Zodierul („Balaurul”);
- căpitanul de mazili Neculai Isac („Fântâna dintre plopi”);
- Ienache Coropcarul („cealaltă Ancuţă”);
- ciobanul Constantin Moţoc („Judeţ al sărmanilor”);
- negustorul Dămian Cristişor („Negustor lipscan”);
- orbul Constantin („Orb sărac”);
- Zaharia fântânarul şi mătuşa Salomia („Istorisirea Zahariei fântânarul”).
Naraţiunea cadru este răsfirată de-a lungul textului şi include cele nouă povestiri.
Incipitul fixează coordonatele spaţio-temporale, „ într-o toamnă aurie” la Hanu Ancuţei.
Finalul sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii pe care o salvează forţa creatoare a povestirii.
Timpul are trei valenţe:
- timpul povestirii reconstituie, prin forţa cuvântului, o lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Acesta e
timpul naratorului generic, care evocă nostalgic toamna aurie a tinereţii sale.
- timpul povestit al toamnei aurii când se spun toate povestirile
- timpul evocat al celeilalte Ancuţe
Semnificaţia timpului este dată de N. Manolescu: „ceea ce izbeşte este încremenirea în timp. Tot ce
trece de pragul hanului intră în timp şi încremeneşte. Timpul în care se povesteşte ce s-a întâmplat şi timpul în care s-a
întâmplat ce se povesteşte se scurge necontenit unul în altul ca nisipul în ceştile clepsidrei”.
Semnificaţiile Hanului
Ca spaţiu al povestirii, hanul e un suprapersonaj fiind o realitate simbolică la care se raportează eroii şi
întămplările. Are valoarea mitică a paradisului pierdut. Este un loc de întâlnire între poveste şi între nemoarte. Intrarea
are sensul pătrunderii într-un spaţiu şi într-un timp fabulos al povestirii şi naşterii ei continue. Hanul e un loc de popas şi
de petrecere ocrotitor ca o cetate, fiind aşezat la răscruce de drumuri şi destine. Zidurile hanului-cetate au valoarea

17
simbolică a graniţelor între lumea reală şi cea a povestirii, iar hanul devine personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor:
„Îl simţise şi hanul – căci se înfioră prea lung”.
Semnificaţia focului
Focul realizează legătura cu strămoşii, are un rol de reflector şi pune în lumină povestitorul.

„Fântâna dintre plopi”este a patra povestire şi are ca temă evocarea iubirii tragice care se amestecă cu
regretul nostalgic pentru lucrurile care au fost şi nu mai pot fi. Personajul narator este căpitanul de mazili, Neculai Isac de
la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Naraţiunea la persoana I, subiectivă, cu focalizare internă , implică două planuri:
- reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat)
- autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii)
Naratorul este autodiegetic, homodiegetic în raport cu personajele şi intradiegetic în raport cu povestirea. În
povestire se relatează un singur fapt epic, o poveste de iubire cu rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară, petrecută în
urmă cu peste 25 de ani. Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul regizează o anumită tensiune pentru a
capta atenţia şi a menţine interesul ascultătorilor. Astfel i se face lui Neculai Isac un portret de către naratorul generic,
apoi comisul Ioniţă dă câteva amănunte incitante despre tinereţea acestuia, iar Ancuţa îşi aminteşte că mama ei îi
povestise despre o întâmplare înfricoşată a acestui om. La rândul său, căpitanul de mazili amână povestea, încadrându-se
în ceremonial. Întâi duce caii la adăpost, apoi cere vin, cinsteşte cu oamenii de la han, toţi mănâncă şi lăutarii se apropie.
Acţiunea povestită de Neculai Isac se derulează alert, fiind identificate toate momentele subiectului.
Expoziţiunea îl prezintă pe tânărul Neculai Isac într-o toamnă când duce vinuri în ţinutul Sucevei şi face popas la
Hanu Ancuţei, suferind din cauza fetei care-l părăsise. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup
de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un cerşetor bătrân, care o alungă, fără succes, din calea boierului pe
Marga, o ţigăncuşă de 18 ani.
În intrigă, frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint.
Desfăşurarea acţiunii debutează cu apariţia fetei a doua zi la han pentru a-i arăta pantofii cumpăraţi cu
banul primit. Neculai Isac îi dă întâlnire la două ceasuri după apusul soarelui la fântâna dintre plopi. După o noapte
petrecută împreună, îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să-şi vândă
marfa. La a doua întâlnire de la fântână, el îi aduce fetei o haină roşcată şi fata-i mărturiseşte că Hasanache o trimisese la
han ca să-l seducă, planul fiind ca ţiganii să-l omoare şi să-i ia banii pe marfă.
În punctul culminant, Marga este conştientă că va fi omorâtă de ai săi că i-a trădat, dar se sacrifică în
numele dragostei. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.
În deznodământ, Neculai Isac revine cu făclii şi cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, la fântâna
dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este pentru el semnul că fata fusese ucisă de ţigani şi aruncată
în fântână.
Autenticitatea naraţiunii este susţinută de relatarea la persoana I şi de intervenţia Ancuţei care
adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei.

Caracterizarea personajelor

Personajul narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea faptelor
sale este însoţităde analiza şi condamnarea lor din perspectiva maturului din cauza consecinşelor tragice.
Sunt realizate două portrete: al tânărului Neculai Isac şi al maturului.

18
 Tânărul are defectele vârstei: neştiinţa sau lipsa experienţei de viaţă şi incapacitatea de a prevedea
urmările faptelor săvârşite. Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă cu fusta ei roşie, este relatată din
povestirea tânărului care nu vede capcana din această întâmplare. Marga este la început o momeală pentru tânărul
călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile
superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu un lumina unui ochi.
Prin caracterizare indirectă se scot în evidenţă calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. El scapă cu
viaţă datorită tinereţii. Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei, pericolul în care se afla şi ar fi încercat să o
protejeze, el şi-ar fi diminuat şansele de salvare.
Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu iar manifestările lui sunt regretul şi condamnarea.
Portretul fizic al maturului este realizat direct de naratorul generic încă de la venirea acestuia la han.
Vestimentaţia şi formula de adresare folosită de comisul Ioniţă reflectă statutul său social: „căpitan de mazili”. Numele de
mazili îl purtau boiernaşii care erau în slujbă la domnie, dar care căzuseră în dizgraţie. Aerul demn şi tragic al căpitanului
se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui la han produce un efect deosebit celor de acolo: „ Era un om ajuns la
cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru al înţelege, căci
pierderea ochiului îi dă puterea vizionară. Deşi fântăna nu mai există, el o poate vedea. Pentru el timpul interior s-a oprit
într-un prezent etern când a înţeles că inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.
Marga este caracterizată indirect prin fapte, gesturi şi statut social. Ea este eroina tragică a acestei
poveşti de iubire. Condiţia ei umilă de ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici
de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situaţia limită de a se
supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. E un personaj romantic şi
acţionează în situaţii excepţionale. Este caracterizată direct de personajul narator care-i realizează portretul fizic. Ceea
ce-l atrage la ea este privirea. Fata răsare din apă şi va sfârşi tot în elementul acvatic.

Semnificaţia fântânii

Fântâna este un centru al lumii, un loc sacru care nu-i mai protejează pe îndrăgostiţi, fiind pângărit de
vina fiecăruia şi sortit pieirii. Astfel ea are un rol erotic protejând iubirea celor doi, dar şi dramatic prin sacrificarea
Margăi.
Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi cu scurte pasaje narative. Relatarea personajului narator se încheie
cu deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorului şi în comentariile
naratorului generic care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi trecut.
Modalităţile narării sunt: relatarea, reprezentarea şi povestirea, iar dominanta stilistică este oralitatea
care se realizează prin utilizarea persoanei I şi a-II-a în dialogul acestora.
Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii:
- apariţia povestitorului
- pretextul care declanşează povestirea
- formulele de adresare
Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor şi fraţilor,
ascultaţi ce mi s-a întâmplat”, iar ascultătorii intervin în final cu întrebări, comentarii şi reflecţii.
Discursul naratorului generic vizează:
- atmosfera din afara hanului;
- introducerea în scenă a unui nou povestitor;

19
 - modul în care este întreţinută atmosfera benefică povestirii în interiorul hanului;
- elementele de portret ale naratorului secund;
- modul de a povesti al naratorului secund;
- atitudinea ascultătorilor faţă de cele povestite integrând de cele mai multe ori şi pe cea personală.

Registre stilistice

Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc”), arhaic („catastih”,
„mazil”), regional („buiac”, „bojma”, „imaş”, „roşă”).
Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu cel al naratorului personaj (boier) indicând diferenţa
socială şi culturală.
Expresivitatea este realizată prin metafore („catastihul acelor vremi, a început să mi se încurce”),
epitetul de caracterizare („mări largi”, „ochi iuţi”, „răcni răguşit”) şi comparaţia sugestivă („am simţit în mine ceva
fierbinte, parcă aş fi înghiţit o băutură tare”).
„Fântâna dintre plopi” este o povestire deoarece e o naraţiune subiectivată (relatată din unghiul
povestirorului implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, acordându-se
importanţă actului narării ce are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Povestirea se situează într-un plan al trecutului,
principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic exemplar al
povestirii. Relaţia narator – receptor presupune oralitate, ceremonial şi atmosferă.
Prin „Hanu Ancuţei” Sadoveanu îmbracă această unicitate într-o subtilitate aparte, proprie lui,
superioritatea de a percepe viaţa.

Hanu Ancuţei – Povestirea

Povestirea este specia genului epic în versuri sau în proză mai mare decât schiţa, care prezintă un
singur fir narativ, accentul punându-se pe acţiune.
Povestirea în ramă este procedeul prin care una sau mai multe naraţiuni de sine stătătoare se
încadrează într-o altă naraţiune mai amplă care să le cuprindă în aceeaşi atmosferă epică, iar interesul se concentrează
asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor.

Trăsături:

5. Spaţiul este un topos în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un
ceremonial şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.
6. Rolul naratorului este acela de a evidenţia fiecare povestitor şi a stârni interesul auditoriului.
7. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, principala caracteristică fiind evocarea unei lumi
apuse.

20
 8. Subiectivismul naraţiunii este dat de narator, care poate fi martor sau personaj narator al întâmplăeilor
evocate.

Contextul operei

Publicat în 1928, volumul „Hanul Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu „capodopera de la
răscruce” (N. Manolescu), deoarece face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a
elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea.” (N.
Manolescu).
Volumul este realizat prin tehnica povestirii în ramă, a cărei principală modalitate este inserţia.

Tema

Este povestea însăşi, pornindu-se de la ideea că povestea salvează omul de sub teroarea istoriei de la
moarte, transformându-l în personaj. Se încearcă povestea perfectă care este amânată mereu şi care nu va fi atinsă.
Povestirea e un mod de viaţă „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului” (Al. Săndulescu).

Rema

Volumul este o suită de nouă nuclee narative autohtone aşezate convergent, încadrate de o ramă ce
reprezintă discursul narativ genetic al naratorului principal.
Rama „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei” ... „şi comisul Ioniţă a uitat cu
desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum nu am mai auzit”, are un narator generic care asistă ca martor la seara
de la han devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi povestitori. Nu are nume dar este acceptat de
ceilalţi, iar prezenţa lui este redată prin prezenţa persoanei I şi conferă iluzia autenticităţii. Ceilalţi naratori, naratori
secunzi, sunt personaje în naraţiunea cadru şi, pe rând, ascultători în povestirile relatate de ei.
Cei nouă naratori secunzi sunt:
- comisul Ioniţă („Iapa lui Vodă”);
- călugărul Gherman („Haralambie”);
- moş Leonte Zodierul („Balaurul”);
- căpitanul de mazili Neculai Isac („Fântâna dintre plopi”);
- Ienache Coropcarul („cealaltă Ancuţă”);
- ciobanul Constantin Moţoc („Judeţ al sărmanilor”);
- negustorul Dămian Cristişor („Negustor lipscan”);
- orbul Constantin („Orb sărac”);
- Zaharia fântânarul şi mătuşa Salomia („Istorisirea Zahariei fântânarul”).
Naraţiunea cadru este răsfirată de-a lungul textului şi include cele nouă povestiri.
Incipitul fixează coordonatele spaţio-temporale, „ într-o toamnă aurie” la Hanu Ancuţei.
Finalul sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii pe care o salvează forţa creatoare a povestirii.
Timpul are trei valenţe:
- timpul povestirii reconstituie, prin forţa cuvântului, o lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Acesta e
timpul naratorului generic, care evocă nostalgic toamna aurie a tinereţii sale.

21
 - timpul povestit al toamnei aurii când se spun toate povestirile
- timpul evocat al celeilalte Ancuţe
Semnificaţia timpului este dată de N. Manolescu: „ceea ce izbeşte este încremenirea în timp. Tot ce
trece de pragul hanului intră în timp şi încremeneşte. Timpul în care se povesteşte ce s-a întâmplat şi timpul în care s-a
întâmplat ce se povesteşte se scurge necontenit unul în altul ca nisipul în ceştile clepsidrei”.
Semnificaţiile Hanului
Ca spaţiu al povestirii, hanul e un suprapersonaj fiind o realitate simbolică la care se raportează eroii
şi întămplările. Are valoarea mitică a paradisului pierdut. Este un loc de întâlnire între poveste şi între nemoarte.
Intrarea are sensul pătrunderii într-un spaţiu şi într-un timp fabulos al povestirii şi naşterii ei continue. Hanul e un loc
de popas şi de petrecere ocrotitor ca o cetate, fiind aşezat la răscruce de drumuri şi destine. Zidurile hanului-cetate au
valoarea simbolică a graniţelor între lumea reală şi cea a povestirii, iar hanul devine personaj ce rezonează la trăirile
povestitorilor: „Îl simţise şi hanul – căci se înfioră prea lung”.
Semnificaţia focului
Focul realizează legătura cu strămoşii, are un rol de reflector şi pune în lumină povestitorul.

„Fântâna dintre plopi”este a patra povestire şi are ca temă evocarea iubirii tragice care se amestecă
cu regretul nostalgic pentru lucrurile care au fost şi nu mai pot fi. Personajul narator este căpitanul de mazili, Neculai
Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Naraţiunea la persoana I, subiectivă, cu focalizare internă , implică două
planuri:
- reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat)
- autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii)
Naratorul este autodiegetic, homodiegetic în raport cu personajele şi intradiegetic în raport cu povestirea. În
povestire se relatează un singur fapt epic, o poveste de iubire cu rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară, petrecută
în urmă cu peste 25 de ani. Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul regizează o anumită tensiune pentru a
capta atenţia şi a menţine interesul ascultătorilor. Astfel i se face lui Neculai Isac un portret de către naratorul generic,
apoi comisul Ioniţă dă câteva amănunte incitante despre tinereţea acestuia, iar Ancuţa îşi aminteşte că mama ei îi
povestise despre o întâmplare înfricoşată a acestui om. La rândul său, căpitanul de mazili amână povestea,
încadrându-se în ceremonial. Întâi duce caii la adăpost, apoi cere vin, cinsteşte cu oamenii de la han, toţi mănâncă şi
lăutarii se apropie. Acţiunea povestită de Neculai Isac se derulează alert, fiind identificate toate momentele
subiectului.
Expoziţiunea îl prezintă pe tânărul Neculai Isac într-o toamnă când duce vinuri în ţinutul Sucevei şi face popas
la Hanu Ancuţei, suferind din cauza fetei care-l părăsise. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un
grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un cerşetor bătrân, care o alungă, fără succes, din calea
boierului pe Marga, o ţigăncuşă de 18 ani.
În intrigă, frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint.
Desfăşurarea acţiunii debutează cu apariţia fetei a doua zi la han pentru a-i arăta pantofii cumpăraţi
cu banul primit. Neculai Isac îi dă întâlnire la două ceasuri după apusul soarelui la fântâna dintre plopi. După o noapte
petrecută împreună, îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să-şi vândă
marfa. La a doua întâlnire de la fântână, el îi aduce fetei o haină roşcată şi fata-i mărturiseşte că Hasanache o trimisese
la han ca să-l seducă, planul fiind ca ţiganii să-l omoare şi să-i ia banii pe marfă.
În punctul culminant, Marga este conştientă că va fi omorâtă de ai săi că i-a trădat, dar se sacrifică în
numele dragostei. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

22
 În deznodământ, Neculai Isac revine cu făclii şi cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, la
fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este pentru el semnul că fata fusese ucisă de ţigani
şi aruncată în fântână.
Autenticitatea naraţiunii este susţinută de relatarea la persoana I şi de intervenţia Ancuţei care
adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei.

Caracterizarea personajelor

Personajul narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea
faptelor sale este însoţităde analiza şi condamnarea lor din perspectiva maturului din cauza consecinşelor tragice.
Sunt realizate două portrete: al tânărului Neculai Isac şi al maturului.
Tânărul are defectele vârstei: neştiinţa sau lipsa experienţei de viaţă şi incapacitatea de a prevedea
urmările faptelor săvârşite. Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă cu fusta ei roşie, este relatată din
povestirea tânărului care nu vede capcana din această întâmplare. Marga este la început o momeală pentru tânărul
călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei
idile superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu un lumina unui ochi.
Prin caracterizare indirectă se scot în evidenţă calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. El scapă cu
viaţă datorită tinereţii. Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei, pericolul în care se afla şi ar fi încercat să
o protejeze, el şi-ar fi diminuat şansele de salvare.
Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu iar manifestările lui sunt regretul şi condamnarea.
Portretul fizic al maturului este realizat direct de naratorul generic încă de la venirea acestuia la han.
Vestimentaţia şi formula de adresare folosită de comisul Ioniţă reflectă statutul său social: „căpitan de mazili”. Numele
de mazili îl purtau boiernaşii care erau în slujbă la domnie, dar care căzuseră în dizgraţie. Aerul demn şi tragic al
căpitanului se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui la han produce un efect deosebit celor de acolo: „ Era
un om ajuns la cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru
al înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară. Deşi fântăna nu mai există, el o poate vedea. Pentru el
timpul interior s-a oprit într-un prezent etern când a înţeles că inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.
Marga este caracterizată indirect prin fapte, gesturi şi statut social. Ea este eroina tragică a acestei
poveşti de iubire. Condiţia ei umilă de ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii
dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situaţia limită
de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. E un personaj
romantic şi acţionează în situaţii excepţionale. Este caracterizată direct de personajul narator care-i realizează
portretul fizic. Ceea ce-l atrage la ea este privirea. Fata răsare din apă şi va sfârşi tot în elementul acvatic.

Semnificaţia fântânii

Fântâna este un centru al lumii, un loc sacru care nu-i mai protejează pe îndrăgostiţi, fiind pângărit de
vina fiecăruia şi sortit pieirii. Astfel ea are un rol erotic protejând iubirea celor doi, dar şi dramatic prin sacrificarea
Margăi.
Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi cu scurte pasaje narative. Relatarea personajului narator se
încheie cu deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorului şi în

23
comentariile naratorului generic care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi
trecut.
Modalităţile narării sunt: relatarea, reprezentarea şi povestirea, iar dominanta stilistică este
oralitatea care se realizează prin utilizarea persoanei I şi a-II-a în dialogul acestora.
Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii:
- apariţia povestitorului
- pretextul care declanşează povestirea
- formulele de adresare
Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor şi
fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat”, iar ascultătorii intervin în final cu întrebări, comentarii şi reflecţii.
Discursul naratorului generic vizează:
- atmosfera din afara hanului;
- introducerea în scenă a unui nou povestitor;
- modul în care este întreţinută atmosfera benefică povestirii în interiorul hanului;
- elementele de portret ale naratorului secund;
- modul de a povesti al naratorului secund;
- atitudinea ascultătorilor faţă de cele povestite integrând de cele mai multe ori şi pe cea personală.

Registre stilistice

Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc”), arhaic („catastih”,
„mazil”), regional („buiac”, „bojma”, „imaş”, „roşă”).
Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu cel al naratorului personaj (boier) indicând diferenţa
socială şi culturală.
Expresivitatea este realizată prin metafore („catastihul acelor vremi, a început să mi se încurce”),
epitetul de caracterizare („mări largi”, „ochi iuţi”, „răcni răguşit”) şi comparaţia sugestivă („am simţit în mine ceva
fierbinte, parcă aş fi înghiţit o băutură tare”).
„Fântâna dintre plopi” este o povestire deoarece e o naraţiune subiectivată (relatată din unghiul
povestirorului implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, acordându-se
importanţă actului narării ce are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Povestirea se situează într-un plan al trecutului,
principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic exemplar
al povestirii. Relaţia narator – receptor presupune oralitate, ceremonial şi atmosferă.
Prin „Hanu Ancuţei” Sadoveanu îmbracă această unicitate într-o subtilitate aparte, proprie lui,
superioritatea de a percepe viaţa.

24
25