LITERATURĂ TITULARIZARE

a) Proza - specii narative: basmul cult, schița, povestirea, nuvela,

romanul
- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
- D-l Goe…/Vizită… de I.L. Caragiale
- Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu
- Moara cu noroc de Ioan Slavici
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
b) Poezia:
- poezia epică: fabula
- poezia lirică
 Conținuturi: Se studiază un singur text poetic aparținând următorilor
autori: Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Tudor Arghezi, Nichita
Stănescu
c) Dramaturgia - comedia
 Conținuturi:
- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

1
a) Proza:
- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale
si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan
Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat
prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala,
„Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si
mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala,
„Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea
fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-
Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul
vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb,
acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei
care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina
albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu,
exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate
basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult
spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice.
Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte
fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza:
calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor,
regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre
fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii
supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si
pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale.
Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu

2
care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se
feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se
drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele
de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate
din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe
fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la
curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe
care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta
Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb,
adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca
Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru
ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala
si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca
fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea
reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din
lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu,
sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in
numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai,
iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob,
de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai
era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi
pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De
asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai
intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi
da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt
3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa
coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de
crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a
lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa

3
pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si
a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei
umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de
un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire
cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci
calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul
basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru,
frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca
probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta
Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind
experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui
bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri
ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui
Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

- D-l Goe: de I.L. Caragiale

I.L.Caragiale este alaturi de Eminescu si Creanga unul dintre cei mai mari
scriitori ai poporului nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare
pierduta, O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, D’ale
carnavalelor) a unei drame (Napasta), a publicat nuvele (Doua loturi, O
faclie de Paste, In vreme de razboi etc) si schite, adunate in volumul
"Momente si schite", aparut in 1901.

Caragiale este considerat creatorul schitei in literatura romana, desi aceasta

specie a fost cultivata si de alti scriitori (Emil Garleanu, Alexandru Gratescu
Voinesti); ii revine acest merit deoarece el a atins perfectiunea artistica.
Personajele schitei lui Caragiale sunt selectate din diferite medii: din familie
si scoala, din presa, justitie, din viata moderna sau din 
viata politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre
pretentiile unor parinti de a fi buni educatori si ceea ce sunt in realitate
(ingaduitori peste masura).

Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune

restransa la care participa un numar mic de personaje surpinse intr-un
moment semnificativ al existentei lor. Titlul schitei poarta numele
personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul "domnul" prin
care anticipeaza intentiile sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul
inverseaza cele doua universuri umane (cel al copilului si al maturului),

4
intrucat Goe se comporta ca "un om mare", pe cand cele trei cucoane "se
copilaresc" pentru a fi pe placul "puisorului".

Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata

fiind doar de un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal:
Calatoria cu trenul pana la Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-
mare, mamitica si tanti Mita.

Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin

intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care
exista narator, personaje si actiune.

Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale

subiectului literar. Astfel, in expozitie aflam ca "tanarul Goe" impreuna cu
"cele trei doamne frumos gatite", asteapta cu nerabdare pe peronul din
Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la Bucuresti. Autorul
precizeaza inca de la inceput un amanunt semnificativ care arunca o lumina
cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul ca Goe este dus la
Bucuresti "ca sa nu m-ai ramana repetent si anul acesta".

Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este "imapacientat"

si "incruntat" deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice
dorinta, Goe ordona sa vina trenul: "eu vreau sa vie".

O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului "marinar" se

incheie cu concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: "Vezi ca
sunteti proaste amandoua."

Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri

constituie intriga actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe
ramane pe coridor "cu barbatii". Calatoria cu trenul este evenimentul datoria
caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei.

Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a

insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un
timp relativ scurt.

Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe

cum scoate capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il "trage
putin inapoi", sfatuindu-l sa nu scoata capul pe fereastra. "Mititelul" se
smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate capul pe fereastra.
Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care
era "in pamblica palariei" iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt
zadarnice.

5
Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul
"era in pamblica palariei" care a zburat. "Dupa lungi parlamentari", cele trei
cucoane sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului, si o amenda "pe
deasupra".

Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea

si, din aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta "se
reazama in nas de clanta usii de la cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina
cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, aluat "un berec" pe care i-l
ofera lui Goe in locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat, mamitica
ii da o "ciucalata" si scena i-a sfarsit prin pupaturi.

In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare

este disperat pana ce aude "bubuituri" in usa toaletei. Gratie interventiei
conductorului, "captivul" este eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta
pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta.

Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor

asezandu-se "pe un geamantan strain".

Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in

desfasurarea actiunii, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda
sfaturilor lui mam-mare: "-Sezi binisor, puisorule, sa nu strici ceva". Trenul
se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de serviciu "umpla forfota", dar
nimeni nu poate stii cine a tras semnalul, deoarece "mam-mare doarme in
fundul pupeului cu puisoul in brate". Se constata totusi ca ata rupta si
manivela rasturnata era "tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri
palaria marinelului".

Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt

timp pasagerii ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si
pornesc in oras, carandu-I birjarului sa le duca " la bulivar".

Compozitional, schita "D-L Goe" are o actiune conceputa linear, autorul

urmarind aspectul tematic, gresita aducatie data de familie tanarului Goe, pe
un singur plan. Din reluarea subiectului, scriitorul releva contrastul dintre
aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa para aceasta familie (educata,
culta, cinstita, cu un limbaj ales) si ceea ce este in realitate (inculta,
necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul.

Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus
de personaje: Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar.

6
Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea
replicilor, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta
schita un adevarat "monument de arta literara".

- Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu (1880-
1961) si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua
povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce
poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct, sau martori ai
evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se
pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita
epoca sociala.

Negustor Lipscan
Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu, este
o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor
petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul
unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara. Timpul narativ se compune din timpul
povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al
faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara nemteasca”, cu
scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova, tema ce inscrie
povestirea in specia reportajului. La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este
reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala
conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama
acestei povestiri.

Incipitul
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musterii hanului o manifesta cu privire la
incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul
volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele,
sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau
usor” starneste curiozitatea” oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este
marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat
barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”.
In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in
talger de lut”. Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le
confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa
dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are
intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine
hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o
profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai
Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”. Jupan
Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita

7
mare”, de unde si semnificatia titlului Negustor lipscan, care inseamna comerciant de marfuri
aduse in Moldova de la Lipsca.

 Perspectiva narativa
Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator,
deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin
tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul
marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si
randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a. In urma cu doi ani, Damian Cristisor
se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa
mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum
includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si
rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei
Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa
fie aparat de primejdii si de boli. Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita,
Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a
cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda
nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in
tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor
negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris.
Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari,
la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un
cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti,
deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i
vorba”. Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se
imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera
si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi
Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori
marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele
din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”. Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri
mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste
alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu
palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”. Ascultatorii se mira si
intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca
multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei
oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici
sarmale, nici bors, nici crap la protap”. O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele
sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei
inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii,
bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le
pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se
aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina
seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat
„pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-
a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o

8
minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante desi „cred tot in
Domnul nostru Isus Hristos”. Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a
umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu
sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute.
Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar
de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal),
„ca sa nu-mi spintece boccelele”; in lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”,
cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-
a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa
manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere „indreptarile”,
adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta. Damian avea
toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul
negustorului, in care se spunea ca nici un „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie
„a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa.” Vazand acestea,
supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii
ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o
dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga
Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt
holtei”. Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand
ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce
„placinte cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o
saruta pe amandoi obrajii.

 Specificul limbajului artistic

Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu
liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o
limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza
vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale
naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Registrul stilistic
Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele (razas,
jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama, lesie,
giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul
carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale
din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil
Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste
aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale
personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o
hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi
tulburatoare in sufletele ascultatorilor. Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica
dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare

9
incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu Ancutei) si la care participa personaje putine, palid
conturate opera „Cealalta Ancuta” de Mihail Sadoveanu este o povestire in rama. Referindu-se la
volumul Hanu Ancutei, Tudor Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu „vin din vremuri
memoriale si-si gasesc bucuria in evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele
timpuri intr-un izvor de nostalgii si de priviri melancolice”.

- Moara cu noroc de Ioan Slavici

Tema si viziunea despre lume
Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe
baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe
desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat
prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare.
O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza
exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara
cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie
exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul
antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata
prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de
mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este urmarita in
amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un
moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele
morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de
inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza
semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la
plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste
dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-
o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a
degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si
se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului
principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac,
intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu
noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga

10
familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo,
ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se
schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga
lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita
pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna
pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu
mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de
multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu
Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o
lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai
iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce
gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si
el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca
Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge.
Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de
trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla
niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a
avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza
intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include
tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si
ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia
in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica
Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un
om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa.
Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de
familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii
va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima
intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind
ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca
este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va
face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia bani
multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi
manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o
ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii
marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o
proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il

11
va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o
ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se
lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla
care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa
compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in
evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit
cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe
parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final,
isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au
incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume
consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin
intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se
accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta
supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan
Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului,
care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire
de sine.

- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil

Petrescu
Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg interbelic modernist,
creator al romanului subiectiv în literatura română, adept al sincronismului lovinescian. Acesta
preia tehnica memoriei involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust.
Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în literatura
româna se manifestă două mari curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu
în revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a
lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate, substanțialitate,
timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.

Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de invenție, ci de cunoaștere și
autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din planul exterior al faptelor către cel interior al
conștiinței, opera având astfel aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează
reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.
Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de memoria
afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a se elibera
de trecut. În capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe

12
front ca tânăr sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate de
căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung
în permisie, chemat acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al autorului
din Primul Război Mondial ,, împrumutat cu amănunte cu tot eroului,,.
Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe: iubirea și
războiul. El crede în dragostea absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut. Eroul
înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în război este superioară dramei
individuale.
O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează noul tip de
personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se discută despre o știre
conform căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite,
iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie.
Refuzat, îi jignește pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască
inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire
mare e mai curând un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt".
A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că
Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile
petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest
al Elei și îi conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă
celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București,
ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de
atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește
nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire
absolută. În final cei doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu o
mai iubește.
Un prim element de compoziție este titlul deoarece el anticipează cele două teme ale
romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război", titlu ce sugerează intenția autorului
de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul
următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar
și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la
modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine o prăbușire
sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci devine conștient că drama
colectivă este superioară celei individuale.
Un al doilea element este perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”, faptele fiind relatate la
persoană I de către un narator intradiegetic, actorial, implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea
este internă și ilustrează unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter
ego al autorului, filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și
manifestă ironie la adresa societății burgheze. El este, așa cum afirma G. Călinescu ,,un filozof
într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din avere”, ,,un inadaptat
superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea absolutului”.

13
 În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului superior, un analist
lucid al realității ce consideră că "luciditatea nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul
utilizează tehnici de analiză psihologică precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul
interior, tehnici moderne ce conferă autenticitate romanului.

b) Poezia:
Luceafarul
de Mihai Eminescu
- opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872,
nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de
antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat
ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea
cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a
modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literara „Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice
fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a
poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor
bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de
margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului
Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De
rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru
giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii / E alba ca
de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea:
„Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in
care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si
din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin
utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele
umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti,

14
nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici
loc / Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea
ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele
romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in
“Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca
niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi
diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie
elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta:
“Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”.
Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este
sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute
deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare
spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu,
reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in
viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in
text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc
repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/
Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice
prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al
cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al
zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie
si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat
un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo
tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata
de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era
una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii:
„Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar.
Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza
liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si
mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin
raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale
lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/
Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum
numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de
ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.

15
 Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale,
care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete,
aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”,
„Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n
colt / Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale
care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat:
„Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este
muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea
infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este
descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii
de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8
silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe
alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum
ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca
deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul
visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis:
„Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/
I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca
„viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu
vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in
tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp
si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la
momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion
imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu
noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri,
Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din
urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot
inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa
destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului
de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea
„sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca
geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe
pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care

16
aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna,
raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-
ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/
Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Vasile Alecsandri

Mezul Iernii

Ipoteză

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale relaţiei
nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa

se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un
timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.

Argumentare

Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste,
coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade, tema
naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin
impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de
precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între
proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile,
ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmosferă, Serile
la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din poezia Singurătate.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a

compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp
evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.

Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul
„fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de
liniştea absolută.

Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul

naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale
eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!", punctele de
suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator
îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.

17
 Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate
în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor lui
Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii neclintite.
Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric), constituie a doua
secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însufleţit din natură,
lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin

orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive
(muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de
gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile
exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?.
Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii. Epitetul
dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină", „câmpii
strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii de iarnă în
planul terestru.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al

naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se
realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Procesul
de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fumuri
albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos", la epitet „O!
tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă,
grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna
îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare". Tabloul
nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.

Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză
(procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi aici, în
primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas". Propoziţia interogativă
introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune perspectiva subiectivă şi aduce
elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic

- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a doua şi a

treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

18
- măsura versurilor: 15-16 silabe;

- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;

- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic, obiectiv-

subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".

Nivelul stilistic

- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei, a

comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.

Concluzia

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoziţional şi
claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.

Grigore Alexandrescu: Iepurele, ogarul și copoiul

Fabula = este specia genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau
în proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta.
Personajele implicate în acțiune sunt animale, plante sau obiecte înzestrate cu însușiri
omenești. Modul de expunere specific este narațiunea îmbinată cu dialogul, de aceea
fabula dobândește, adeseori, forma unei scenete.

19
Fabula are o morală ce constă în exprimarea unei pilde, a unei învățături, așezată de
cele mai multe ori la sfârșitul poeziei, dar poate sta și în fața acesteia. Morala poate lipsi
din fabulă, atunci când este subînteleasă cu ușurință din narațiunea alegorică.
Fabula este, așadar, o povestire alegorică ( alegoria este procedeul prin care trăsăturile
de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor maști de animale, plante sau
obiecte ), în care figura de stil dominantă este personificarea.
Fabula este o specie literară epică, reprezentată cu succes în literatura universală de
Esop, La Fontaine, iar în literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici,
Anton Pann, George Topârceanu, Tudor Arghezi.
Grigore Alexandrescu ( 1814-1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii
române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin creații artistice memorabile:
meditații social-filozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si proză romantică. El a
fost simpatizant al Revoluției de la 1848 și a participat la lupta pentru Unirea
Principatelor (1859). Ca scriitor, a rămas in conștiința posterității prin fabulele sale, între
care se înscrie „Iepurele, ogarul și copoiul”, publicată în ultimul volum antum al lui
Grigore Alexandrescu, intitulat  „Meditații, elegii, epistole, satire si fabule” (1863).

Tema fabulei  „Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care dreptatea este
totdeauna si partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje
evidente.
Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea fabula are aspectul unei scenete cu
trei personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul și copoiul – iar al treilea –
iepurele – este doar personajul incrimat.
Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic,
deoarece morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care
urmează sceneta propriu-zisă, care este mai mare ca întindere.
Titlul  „Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele trei
personaje ale fabulei.
Relațiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat,  „odată”,
semnificând faptul că falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate manifesta în
orice timp și în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.
Morala este reprezentată de patru versuri și decodifică încă de la început ideea că,
pentru cel umil, chiar calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare și-l
pot duce la pedeapsa cu moartea. Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi
documente, consemnează înfăptuirea dreptății pentru orice om, indiferent de poziția
socială, averea sau religia acestuia.
Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justițiar –  „Fiat justitia,
pereat mundus” („Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”) -, iar Constituția
României prevede un principiu de bază al statului de drept:  „Nimeni nu este mai presus
de lege”.

20
Morala fabulei reliefează tocmai incălcarea acestei legi dunamentale a justiției, iar
pentru această nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calități
ale împricinatului. Caracterul de generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept
este relevat de folosirea persoanei I plural, fabulistul sugerând că pilda povestită se
poate referi la oricare dintre noi:  „Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în
lume drept crime reproșate;”. Însușirile meritorii ale unei ființe umile pot fi considerate
adevărate  „crime” atunci când ele zădărnicesc împlinirea intereselor egoiste și
meschine ale celor puternici:  „Aceasta se întamplă de câte ori prin ele/ Oprim
executarea intențiilor rele”.
Narațiunea propriu-zisă are două parți:
*o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina procesului;
*un dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.

În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar

copoiul, instanța judecătorească, obișnuiește să dea sentințe definitive, fără să existe
posibilitatea unui apel, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs:  „În tufe
atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel el da”.
Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează
invocația adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguși, prin prea-mărire, pe
copoiul-judecător:  „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează
pe  „ticălosul” iepure constituie și cele mai importante însușiri ale acestui animal: el fuge
foarte și cotit,  „parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de urmăritori. Vinovăția
iepurelui constă în acest mod de a alerga șerpuit și dovedește, fără dubiu, după cum
argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept și
previzibil, ci perfid și amăgitor,  „merge tot cotiș/ Și sare curmeziș/ […] n-are pas, nici
umblet creștinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eșecul copoiului, care nici el nu
putuse prinde iepurele, ironia fiind îndulcită de apelativul  „măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea ce
privește împărțirea dreptății, pe care o deviază în interes personal. Documentat și
convins de vinovăția iepurelui,  „copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe
împricinat, așa cum prevede norma juridică fundamentală, aceea de a fi audiate ambele
părți. Copoiul știe, așadar, foarte bine ce greșeala gravă săvârșise iepurele alergând
șerpuit pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de supraviețuire. În
consecință,  „copoiul cafeniu” dă sentința de osândire la moarte, apoi să fie jupuit și
carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce se cuvin
reclamantului:  „Să fie jupuit,/ Carnea va rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi
pentru jeluitor. ”
Cele trei personaje ale fabulei au o însușire deinitorie comună: toți trei aleargă foarte
repede; deosebirea constă în faptul că ogarul și copoiul sunt câini de vânătoare și fuga
rapidă îi ajută să-și prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută să-și salveze pielea,

21
deoarece el este cel vânat.
Morala aceste fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care, deși
sunt asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se deosebesc net
prin scopul și interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social și învestirea într-o funcție
care să implice putere de acțiune în vederea obținerii de avataje personale. Oamenii
puternici nu mai știu cum să-i jupoaie și sa câștige de pe urma celor umili, pe când cei
hăițuiți incearcă să găsească mijloace instinctive de supraviețuire, dar care pot deveni
acuzații „fondate”, adevărate „crime” pentru condamnare.

Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o mare libertate în
realizarea măsurii și a ritmului. În fabula „Iepurele, ogarul și copoiul”, Grigore
Alexandrescu îmbina versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este
împerecheată, poezia nefiind structurată în strofe.
Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc forțată a
expresiilor neologice, aflate mai ales în morala fabulei – „executarea intențiilor rele”,
„crime reproșate”, „sentințe fără apel” – cu expresii/cuvinte populare specifice oralității,
utilizate în dialogul dintre cele două personaje: „Sufletul mi-a scos”, „d-o fi cum am
aflat”, „fu tras la judecată”, „osândit”, „jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului
este perfectul simplu al verbelor: „fu”, „se adresă”, „strigă”.
Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – „intențiilor rele”, „copoiul cafeniu” – ,
principalul procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează
animalele – ogarul și copoiul –  printr-un dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile
caracteriale ale acestor personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul de putere, corupția,
încălcarea normei fundamentale a justiției de către cei puși acolo să vegheze la
corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit ilustrată
prin fraza plină de emfază, în care invocația nu este adresată vreunei puteri divine,
vreunui zeu, ci copoiului: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.

Fabula „Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie epică

deoarece este, prin definiție, specie a genului epic în versuri, având ca moduri de
expunere narațiunea și dialogul, personajele reprezentare de ogar și de copoi sunt total
implicate în acțiunea de condamnare a iepurelui la moarte, iar figurile de stil readuse
sunt reprezentate, în principal, de personificare.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui
respectă specificul național, în aceste creații artistice fiind ridiculizate aspecte legate de
actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe
contradicția dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, și omul
mărunt și naiv, dar de bună credință, pe de altă parte.

22
Testament
de Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in
prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana.
Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului
romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte
potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este
utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta
campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi
socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii,
scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate
altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile
creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel
mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin
utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”,
„sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”,
„obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”,
„zdrente”.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in
aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul
al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs
du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in
evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast
cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a
transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri
si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa
nu poata fi transformata in fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata
extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se
face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul
este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima
ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire
cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui
Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii
au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”,
„Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema
textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului
caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele
inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: „De la
strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul
poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-
ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii acestuia,
23
„ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de
acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se
transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre
viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate
grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima
dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In
sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere
urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a
autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta
situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia
in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre:
Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa
mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu
urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar
pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul
intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se
deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui
creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a
propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume
adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt,
aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui,
nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se
inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18
versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari
largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este
imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea
feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind cuprinsa intre
9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si
sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul
dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-
am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita:
„Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a
efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil
care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”,
auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans l-am
preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in constituirea metaforelor intra termeni din
toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a
limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-
am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in
arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica

24
gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei
opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la „zdrente”, din
care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta treapta
artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in
care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un
univers liric singular in intreaga literatura romana.

Nichita Stănescu
Leoaica tanara iubirea

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind un

poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al
limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a

sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina
concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al
nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”, “Rosu
vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume devine
o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele predominante sunt
opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra
temporalitatii, scurgerea timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care
versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra
conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de
cunoastere a universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata de
meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte
volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”.  Poezia de tip arta poetica este

25
metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca
prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este considerata o
modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este
definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele si
confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se
creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre
abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este
ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora
subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide.

Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica
primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul
dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964 in
volumul “O viziune a sentimentelor”.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul
de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare,
parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza in
mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun
acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara iubirea” surprinde o iubire
adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin
iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza intr-un
univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc (geneza,
cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind
vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde
brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub ochii
indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce
se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.

26
Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip

adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul
indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se
indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub forma
constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a infipt
in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise” si “a
muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea,
incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul
redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita “natura
i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia “cand mai larg
cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l
inconjoara pe indragostit. Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste:
lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n
sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul
“ciocarlia” este un simbol al zborului spre lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita, nereusind
sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice ale fiintei,
acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie succesiunea
momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si
implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical modul in care
iubirea este perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o
obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica aramie”, insa
viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu miscarile viclene/ Inca-o
vreme/ Si-nca-o vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei. Iubirea
debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de schimbarea brusca “deodata”
datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este obisnuit
“peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele “curcubeu”,
“ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita
aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri
“leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu
substantivul “iubirea”.

27
 In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe, adjective
si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a muscat” cu rol de
a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa se gasesc adverbele
“sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia
secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta
elemente constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat “inca-
o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue, contribuind
astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in primul
vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere.
Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii.
Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.

Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii

poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica neomoderna.

c) Dramaturgia - comedia
- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
Particularitatile de constructie a personajului
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta
(dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana
atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand
comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”,
„D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii
politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea
personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte.
Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea
duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea

28
pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea
este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al
femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin
pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect
pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe,
sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales
sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe
parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa,
numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al
XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat
„zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in
incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa
piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara,
care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare
ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata
politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa
propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge
scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea
pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt
nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare,
de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in
evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii
care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu
„nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in
continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata
societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la
Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare
la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe
oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative
pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe,
sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o
foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert.
Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il
elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este
fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.

29
 Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si
Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe
fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele
care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in
perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper
spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a
il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa
prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind
identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia
dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura
cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul
exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie
finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din
nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa
se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va
ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le
pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia
inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii
absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta
absenta a lor este veselia inconstienta.
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta
(dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana
atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand
comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”,
„D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate
caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic:
de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din
substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc; prenumele „Zaharia”
provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar numele „Trahanache” deriva din
substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din
substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare, cat si din substantivul „cataveica”-haina cu doua fete.
Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui
Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste persoane

30
onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec,
pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache” provine de la
„dandana”, incuractura, boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”, prin
cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe
nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale”,
”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”, pronuntarea incorecta a unor cuvinte: „bampir”,
„famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o societate care nu merge inainte, sta pe
loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin
scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii
voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al
amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul
prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei,
Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin
arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea
scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena numararii
steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea
elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul
conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea
scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere (Tipatescu),
furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi),
falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care
intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita
destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta
politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul dintre
cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel,
membrii partidului de guver-namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate
conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea,
conflictul, elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste
amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita de
catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul opozitiei si adversarul politic al lui
Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste voturile sale, precum si cele ale membrilor
partidului de guvernamant, pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in
ziarul al carui director este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul
turmentat, care o inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul
judetului si Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol din ziarul

31
„Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre Tipatescu,
reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul
partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului despre
discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre scrisoarea pe
care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune
prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in
actul al II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si
prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca
acesta detine „o scrisoare de amor in toata regula”, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache,
Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata
la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru
a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita
candidatura ca deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea
de a-l alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe Agamemnon Dandanache, un candidat
necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu.
Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt
zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o
gaseste din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar
Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si banchetul
organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista in primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre
reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin Tipatescu,
Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu
si Popescu. Conflictul secundar este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui
Branzovenescu, privitoare la posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele
care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in
perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar
daca prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul operei este
infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida, luciditatea fiind
trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta
trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape
din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri
politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in
continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata
societatii.

32
 O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la
Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta adaptare
la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe
oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa
importanta in derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un abil
manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept vorbind, Joitica a staruit mai mult.”
Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a influenta viata
politica si sociala din judet. In relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea este
indignata de atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa lupte
impotriva tuturor, daca telul sau este amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului.
Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale il
numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu”, iar cel care tine discursul
final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din
final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei
lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).

33