1.

LIMBĂ ȘI STIL
a) Limbă și limbaj.
b) Limbă literară, limbă populară, limbă standard.
c) Stilul individual și stilurile funcționale.

Limba, limbaj; act de comunicare.

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiata si interpretata real si obiectiv (ca entitate
functionala) numai in sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrangere a domeniului la unitatile ei
de referinta).

            Lingvistica ca stiinta a limbii se raporteaza, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o

diversitate de stiinte (fapt ce explica de ce inainte de a se constitui ca stiinta independenta, in secolul al
XIX-lea, cercetarile vizand limbile erau legate de filozofie, logica sau psihologie).

            Astazi, alaturi de studiul in sine al faptelor de limba (absolut necesar pentru cunoasterea lor
detaliata), se acorda importanta cuvenita abordarii unitatilor lingvistice din perspectiva actului de
comunicare prin care isi justifica de fapt functionalitatea, act, care in complexitatea manifestarii lui,
presupune o diversitate de factori si componente (constituind, la randul lor, obiectul unor stiinte sau
discipline distincte).

Actul de comunicare (numit si act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), in situatia limbilor

naturale, presupune o situatie de comunicare definita prin loc, timp, conditii, tip de comunicare (legat
de continut, persoanele carora se adreseaza etc.).

            Pe de alta parte, actul de vorbire, dupa J.L. Austin, include in unitatea lui: actul
locutionar, actul ilocutionar si actul perlocutionar, fiecare dintre aceste componente marcand o
anume etapa corelata practic cu toate celelalte.

            Se recunosc in acestea: emitatorul, receptorul, emiterea mesajului, combinatia de semne

lingvistice, intentia de comunicare si, implicit, realizarea unui anumit efect asupra receptorului.

            Diversitatea acestor laturi trimite astazi la stiinte (sau discipline) de sine statatoare,
individualizate tot mai pregnant prin obiective si metode de abordare, chiar daca functionalitatea lor le
asociaza, fara drept de tagada.

            In actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al
sociolingvisticii, al psihologiei (si psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei umane, al
stiintei comunicarii s.a.   

Limba se impune  o b i e c t i v  vorbitorilor unei comunitati (ca un dat acceptat conventional).

            Definita, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, in care se recunosc: sistemul

fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical,  l i m b a  isi releva nu

1
numai nivelele constitutive (ca nivele integrate si integrante), ci si tipologia unitatilor raportate, in
esenta, la cele doua planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul expresiei si cel al continutului.

            In relatia emitator-receptor, transmiterea mesajului alcatuit din unitati biplane (= cuvintele)
presupune codarea, canalul sidecodarea (ca repere fundamentale ale actului de comunicare).

            In terminologia lingvistica, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot distinge, in general:

            - cuvinte (mono- sau polisemantice) apartinand (deocamdata) numai inventarului lingvistic (de
ex. fonem, morfem);

            - cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism apartin unor inventare
stiintifice diferite (de ex.propozitie folosit in lingvistica, logica si matematica);

            - cuvinte utilizate in vorbirea curenta care au unul sau mai multe intelesuri specifice lingvisticii
si, uneori, altor stiinte (de ex.limba,  camp).

 Termen interdisciplinar, de psiholingvistica, limbajul denumeste un aspect eterogen al comunicarii,

care, asa cum arata F. de Saussure, implica domeniul fonetic, fiziologic, psihic, cel social etc.
Esenta limbajului, ca  proces complex, care asigura insusirea si utilizarea corecta a unei limbi este o
problema indelung comentata si divers interpretata pana astazi inclusiv, tocmai din cauza diversitatii
elementelor la care apeleaza in definire si la care se adauga orientarea filozofica a teoreticienilor
(lingvisti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi si DSL).

            Punand accentul pe latura psihica si pe actul de gandire, Tatiana Slama-Cazacu arata

ca limbajul reprezinta „posibilitatea de a crea semne si de a le folosi intentionat pentru comunicare“
(TL 56).

Se stie ca oamenii, pe langa limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, in diverse imprejurari, si

alte sisteme de semne conventionale, nelingvistice, create special, adica alte tipuri de limbaje,
ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere, gesturile, mimica, arta in toate variantele
sale si, in mod frecvent si constant, sistemul (sau codul) grafic, numit silimbaj scris). In majoritatea
limbilor, scrisul constituie un sistem de semne grafice (= litere) conventionale prin care sunt
reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei limbi, fiind, astfel, un sistem corelat si paralel cu limbajul
articulat (ca limbaj oral).

            In celelalte situatii amintite, in care avem de-a face tot cu asa-numite limbaje (limbaj muzical,
limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decat cel lingvistic, semnele fiecaruia (gesturi,
miscari de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt „interpretate“ si nu „redate“ prin limbajul
articulat.

Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietati stilistico-functionale, in spatiul romanesc

se vorbeste o limba care permite comunicarea fara dificultati intre toti membrii societatii. Aceasta
varianta care presupune caracteristicile generale intalnite in toate actele de vorbire si aceleasi referinte
de norma (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezinta o varianta standard(literara).

2
Supusa normei („conventie prin care se instituie reguli de exprimare cultivata“) in toate
compartimentele, romana contemporana, ca varianta standard literara, este limba folosita curent in scris
sau verbal de un vorbitor instruit, ca o varianta nespecializata.

Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu-zis, presupune aspectul sincronic, dar din
perspectiva diacronica, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulari si modificari intervenite in
timp. Studiul sistematic al acestei variante dateaza din 1950, initiativa apartinand academicianului Iorgu
Iordan.

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din punctul de vedere
al realităţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general, că o acoperă.

De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin
diferiţi. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti
(1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu accepţie complexă. I. Heliade Rădulescu
foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă literală sau limbă generală, iar Hasdeu
introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din
elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună.
Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu,
la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr. langue de
civilisation sau germ. Kultursprache).

În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit“ 4 al limbii întregului popor,
rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale ale societăţii; în raport cu
limba naţională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia
din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“5
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare,
dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii
întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă
manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită
stabilitate şi unitate.“6
Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba literară este
„limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“ 7) şi de I. Coteanu („Limba literară reprezintă
aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“ 8). Pentru cei doi autori primează caracterul „îngrijit” în raport
cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În
altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei „corect“, referirea evidentă fiind la caracterul
„normat“.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a limbii
naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi
stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde
producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice,
filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii:
administraţie, şcoală, teatru etc.“9

-limba populară
--limba standard(literară)

Limba populară--limba solemna

3
 --limba familiară

Limba populară reprezintă aspectul neelaborat al limbii unice, intalnit in

exprimarea orală si caracterizat prin simplitate sintactică, polisemie,prezenta
regionalismelor.Si limba populară are două aspecte: unul solemn si unul familial.

Limba standard--limbaj literar

--limbaje specializate(stilurile functionale):
-stilul ştiintific
-stilul beletristic(artistic)
-stilul juridico-administrativ
-stilul publicistic(gazetăresc)

Limba literară reprezintă aspectul cel mai ingrijit al limbii unice, supus normelor
gramaticale,care se vorbeşte in şcoală,in presa.Aceasta are limbaje specializate folosite
in domenii importante de activitate umană.

STILURILE FUNCȚIONALE

Stil provine din latinescul “stylus” care insemnă condei. Mai tarziu a inceput să desemneze felul
propriu de a fi,de a folosi limba.Vorbim de stilul individual.

Stilul se defineşte ca totalitatea particularitătilor lexicale, morfolo-gice,sintactice şi topice

caracteristice modului de exprimare orală şi scrisă a unui individ sau a unei categorii de vorbitori.

Stilul functional este modul de a folosi limba,anumite grupuri de vorbitori care au o formatie
culturală comună şi activează in acelaşi mediu.

Stilurile functionale sunt ale limbii literare care corespund anumitor sfere de activitate umană

1. STILUL OFICIAL (JURIDICO-ADMINISTRATIV)- se întrebuinţează în sfera relaţiilor

oficial-justiţie, administraţie, diplomaţie etc.-, fiind reprezentat de o categorie largă de texte
(legi, hotărâri judecătoreşti, regulamente de funcţionare a instituţiilor, documente politice,
corespondenţa oficială, petiţiile şi memoriile cetăţenilor, curriculum vitae, procesul-verbal,
cererea, formularul, interviul de angajare etc.) şi are următoarele particularităţi:

 Are funcţie referenţială

 Emiţătorul este specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar şi nespecializat, cel care
vrea să cunoască legea
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate
 Lipsa afectivităţii şi a expresivităţii
 Enunţuri cu formă impersonală
 Vocabular specializat

4
  Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul ştiinţific
 Limbaj accesibil
 Claritate, precizie, concizie, proprietate
 Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ
 Mod de expunere formal
 Setereotipie: utilizarea de clişee lingvistice-formule gata consacrate/ formule tip (vezi
cererea)
 Scop utilitar, informare, educare
 Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărţirea textului în paragrafe, alineate,
articole)

2. STILUL (TEHNICO-)STIINTIFIC este folosit în studii şi lucrări ştiinţifice şi are următoarele

caracteristici:
 Are funcţie exclusiv referenţială
 Transmite informaţii ştiinţifice, tehnice,
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la propria persoană
 Claritate, precizie, concizie
 Emiţătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat
 Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu şi tehnicii, precum şi a neologismelor,
multe de circulaţie internaţională
 Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism
 Lipsa figurilor de stil
 Utilizarea citatului ca punct de plecare într-o argumentare
 Completarea conţinutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc.
 Scop informativ, de educare
 Structura logică a propoziţiilor şi a frazelor
 Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela
3. STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în proză şi în
versuri (+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) şi are următoarele trăsături:

 Mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi

 Caracterul individual al stilului
 Bogăţie expresivă şi forţă de sugestie, obţinute prin folosirea figurilor de stil şi a procedeelor
artistice, a cuvintelor polisemantice şi cu sens figurat/ conotativ;
 Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului-arhaisme, neologisme,
elemente de jargon şi argou, regionalisme, termeni ştiinţifici etc.
 Încărcătură emoţională
 Căutarea originalităţii în exprimare
 Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul îşi ia o mare libertate
 Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea
 Scop estetic

4. STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare, reviste,

televiziune, radio, având funcţia de mediatizare a evenimentelor, şi are următoarele particularităţi:

5
  are funcţie conativă
 stil puţin unitar
 respectarea normelor limbii literare
 limbaj accesibil
 lexic bogat, variat
 adaptabilitate la inovaţie, reflectată în folosirea unor neologisme la modă
 utilizarea unor figuri de stil, a unor construcţii expresive (de exemplu. formulări şocante, eliptice,
pentru a atrage atenţia cititorului etc.)
 varietate de forme: articol, ştire, reclamă, comunicat, interviu, reportaj, corespondenţă, cronică
etc.
 folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc.
 scop informativ, dar şi persuasiv de influenţare a opiniei publice
 se poate adresa raţiunii sau afectivităţii

5. STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuinţat în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii
cotidiene şi este caracterizat prin:

 încălcare frecventă a normelor limbii literare

 utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală
 exprimare relaxată, nesupravegheată
 naturaleţe, expresivitate, pitoresc
 întrebuinţarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a proverbelor şi a
zicătorilor
 folosirea clişeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă
 Încărcătură emoţională

2. FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

FONETICA

Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția
sunetelor limbajului articulate.
Vocalele din limba româna
Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin
canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale.
Vocala A
Se scrie și se pronunță  a, nu ea, după literele ș  și j în rădăcina cuvântului: șa,  șade,  șapte,  șase, deja, jale,
jar  (nu șea,  șeade,  șeapte,  șease, dejea, jeale, jear).
Vocalele în hiat din Limba Româna
Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale pronunțate succesiv în
silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte alăturate.
Diftongii din Limba Româna
Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai multe sunete
format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau cuvantare.

6
Triftongii din Limba Româna
Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă.
Consoanele din Limba Româna
Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin
canalul fonator atunci cand întâmpină obstacole.
Despartirea in silabe în limba româna
Când în limba româna un cuvânt nu se termină într-un rând, se vor trece în rândul următor numai
silabele ( compuse din litere din alfabet) întregi.
Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor cuvinte (in silabe)
si in cazul poeziei metrica sa.
Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o anumita valoare
stilistica: Ex. Im-be-ci-lu-le!
In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la capat de
rand care nu coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor.
Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel:
a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o-ră;
b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei următoare:  ce-re-a-
le, lu-a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-ia, no-uă;
c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei dinainte,
cealaltă – sau celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos):  ac-ti, as-tăzi, mul-te, os-cior,
as-pru, con-tra, mon-stru;
d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este lsau r, amândouă consoanele trec la silaba
următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co-dru, a-fla, a-gro-nom, si-hlă, su-plu, a-tlet, li-tru, de-vre-me;
e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ți-e, sanc-ți-u-ne, somp-
tu-os, pre-emp-ți-u-ne;
f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă;
g)la cuvintele compuse (din doua sau mai multe litere din alfabet – limba romana) și la cele derivate cu
prefixe, precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu
sufixe care încep cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de preferință, ținându-se seama de părțile
componente, atunci când cuvântul e analizabil:  de-spre (nu des-pre), drept-unghi (nu drep-tunghi), in-egal
(nu  i-negal), ne-stabil (nu nes-tabil), sub-linia (nu  su-blinia), vârst-nic (nu vâr-stinc).
Despartirea grupurilor de cuvinte si a abrevierilor
Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul urmator)
urmatoarele:
– abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c –
anul curent) ori prin cratima (lt.-maj., S-V);
- derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B-ist (NU R.A.T.B- ist, R. A.T.B.-ist);
Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist.
- numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el-Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el-Ka-bar);
- numerele ordinale scrise cu cifre si litere: XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6- a);
Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul rand:
- numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile Marinescu, V.
Marinescu
- notatiile care includ abrevieri: 11 km, art. 14
Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor proprii din
denumirile unor institutii, indiferent de ordinea lor:  Roman S.A., SC Firma-mea SA.,  dar si  F.C. Dinamo
Formarea cuvintelor in Limba Româna
Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse, a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile
de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații apartinând uneia
sau alteia dintre aceste categorii putând crea și dificultați suplimentare.

7
Reguli generale:
– derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care unprefix sau un sufix se scrie
cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet;
- compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de
sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratima sau în cuvinte
separate;
-formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr-un cuvânt;
- locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate, mai rar cu virgula sau cu cratima,
-grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate;

Sufixe si prefixe din limba româna

Sufixul în limba româna

Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina
sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi

Prefixul în limba româna

Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează înaintea rădăcinii
sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat cu forme gramaticale noi (nu este obligatoriu)

Accentul reprezinta pronunțare mai intensă, mai  accentuata sau pe un ton mai înalt etc. a unei silabe sau
litere din alfabet dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic

Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu necesitate de structura fonetică a
cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare.

Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba romana, bazate pe cercetarea
frecvenței diferitelor tipuri de accentuare.

Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului. De
obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (felinàr), iar cuvintele terminate
în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă (feméie). Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a(cu
excepția cazurilor în care aeste articol, ca în casa), accentul cade pe ultima silabă (musacà, tremurà).

Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe cea de-a
patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare:férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță, làpoviță, lúbeniță,
prépeliță, rǻzmeriță,  șlḯboviță, vèveriță.

Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de sufixe sunt
neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete  (foàmete / scumpète), -iște (cânepḯște
/ ḯniște),  -iță (copilḯță / bḯvoliță).

Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe ori
accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe, sufixele formate
din trei silabe sunt totdeauna accentuate.

Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.

8
Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care accentul
este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér, dumḯnica, dușmàn,
fenomén, ianuàrie, lozḯncă,regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter, dúminica, dúșman etc.)

Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță  (nu călugărḯță, doctorḯță).

În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele gramaticale: cǻntă –

cântǻ. La prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de conjugarea a II-a prin modul de
accentuare: mérgem – tăcém. De aceea trebuie evitată accentuarea greșită, care duce la confuzia dintre
cele două conjugări; deci se va rosti: bàteți, dúceți, fàceți, mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți,
făcéți etc.).

În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II-a plural ale
indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a II-a plural a imperativului, la conjugarea
a II-a accentul stă pe sufixul conjugării (-e-), iar la conjugarea a III-a pe temă.

Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării, deoarece
accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în cursul flexiunii (farmacḯe, farmacḯei,
farmacḯilor).

În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub forma accentului ascuțit
(´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei între cuvinte, forme sau
variante omografe ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm.

3.PUNCTUAȚIE ȘI ORTOGRAFIE
a) Principii care stau la baza ortografiei.
b) Norme ortografice și norme ortoepice.
c) Semnele de punctuație si de ortografie.
d) Funcționalitatea semnelor de punctuație și a semnelor ortografice.
e) Scrierea cu majusculă. Abrevierile.

Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele

limbii: vocabular, fonetica, morfologie, sintaxa. Principiile care stau la baza ortografiei noastre actuale,
deriva din structura limbii romane, care, ca si alte limbi, are un caracter sistematic. Ele au un regim de
guvernare in scriere si se pot clasifica astfel:

1.     principiul fonetic, fonologie sau fonematic;

2.     principiul silabic;
3.     principiul etimologic;
4.     principiul morfologic;
5.     principiul sintactic;
6.     principiul simbolic.

1 .Principiul fonetic, fonologic sau fonematic

9
 Il numim fonetic in sens mai larg, fonologic sau fonematic, pentru ca reda in sens fonemele (nu
sunetele). Nu scriem sunetele lipsite de valoare logica ("producte brute ale gatlejului nostru", cum le
numea Maiorescu), ci fonemele. Mai redam, in scris fonemul adica "cea mai mica unitate sonora care
are o functie in limba, functiunea de a alcatui si de a deosebi intre ele cuvintele si
formele gramaticale ale aceluiasi cuvant"[2] si nu sunetul ca "element al vorbirii rezultat din
modificarea curentului de aer exprimat prin articulatie".[3]

Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara. El s-a impus in

ortografie prin simplitate si accesibilitate.

Potrivit principiului fonetic, redam in general fiecare sunet (tip sonor, fonem) prin cate o litera

(clasa, mama), avand in vedere rostirea literara actuala. De aceea, se impune sa scriem asa cum trebuie
sa si rostim: poet, poezie, epopee ( fara i protetic la vocala e);
seara, usa, greseala,etc. Redarea sunetelor si a variatiilor de sunete cu ajutorul carora vorbim este o
preocupare a foneticienilor. Pentru noi importanta ramane functia de comunicare a limbii, retinuta in
scris prin litere ce redau "tipuri sonore" de sunete, adica foneme. O litera poate reda:

1.     un fonem (m, 1, o, p );

2.     doua foneme, daca i se adauga semnul diacritic(i, i, t, t, s, s );

3.     trei foneme - in acest caz, cu doua semne diacritice diferite (a, a, a: roman, lacrima, roman);

4.     un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice cs ( excursie) si gz
(examen).

Totodata, un fonem poate fi redat printr-un grup de litere : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi.

Se evidentiaza astfel, ca principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie, apropiind
scrierea de pronuntare.

Exista in ortoepie, tendinta de a scurta cuvintele. In latina populara s-a manifestat ca o lege

interna disparitia consoanelor finale. Multe din substantivele romanesti deriva din forma de acuzativ
singular a substantivelor latinesti. Astfel, cuvintele latinesti aurum, focum, ursum au pierdut consoanele
finale, rostindu-se auru, focu, ursu - deci cu - u final, existand in rostire si scriere - o lunga perioada de
timp. Cu timpul -u final s-a afonizat, apoi a fost omis din rostire, cuvintele pronuntandu-se si
ortografiindu-se astfel astazi: aur, urs, foc. In cazul acestor substantive declinarea I si a III-a s-a pierdut
dupa consoana finala: vulpem - vulpea, lunam -luna, fociam - fata, etc. La numerale si pronume se
observa acelasi fenomen fonetic: unum - unu,unam - una, decem - zece, septem - sapte, meum - meu,
meam - mea, nostram - nostru.

Nos si vos au pierdut consoana finala de la nominativ, adaugandu-se prin analogie, -i, semnul
pluralului. Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai consoana finala:
laudat - lauda, erat - era.

Scrierea cu -m final s-a pastrat numai in cuvintele in care acesta se rosteste: aluminiu, amfiteatru,

auriu, metru; in -iu diftong, ca: artificiu, orificiu, teritoriu, tranzitoriu, etc. se manifestatendinta de
a suprima pe -u final, redand insa o pronuntare neliterara.

10
 In limba romana, principiul fonetic a impus ortografierea neologismelor care in limba de
provenienta se scriu cu consoana dubla printr-o singura consoana: professeur (fr.) - profesor.
Indreptarul ortografic indica scrierea consoanelor duble numai acolo unde redau o realitate fonetica
precizand, la paragraful 89 ca : "Se scriu si se pronunta consoane duble in cuvintele formate cu prefixe
cand consoana finala a prefixului e aceeasi cu consoana initiala a radacinii".

Pentru a ilustra aceasta regula, se mentioneaza scrierea si pronuntarea consoanelor duble nn, rr,
ss in derivate formate cu prefixul in- , respectiv inter- si trans-: ( innopta, innoi, intrregn, transsiberian).

Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinta generala a limbii romane de a asimila

consoana finala a prefixului. Astfel, prefixul con-, existent in cuvintele: concetatean, configuratie,
consemna, contemporan, etc. devine, prin asimilatie, co- in unele cuvinte ca de exemplu:conational,
colocatar, corupt si in derivate de la cuvinte care incep cu o vocala: coabita, coautor, coechipier,
coexista, cointeresa. Fenomenul de asimilare a prefixului con- este mai evidenta inaintea cuvintelor care
incep cu bilabialele b si p , care se pronunta cu explozie a buzelor, ceea ce determina transformarea
dentalei n in bilabial m :(combatere, compatimi, complace, etc.). [4]

Ortografia respecta pronuntia in cazurile de acomodare, de inraurire a fenomenelor vecine din

componenta cuvantului. Astfel, consoana n aflata inaintea bilabialelor b sau p se va rosti si scrie m si nu
n, deci tot o consoana bilabiala, fapt cunoscut sub denumirea de asimilare, adica transformare sub
influenta sunetului vecin urmator:

Consoana m: 1. inainte de b - imbujorat, bomboane, imboboci, imbraca, etc.

2. inainte de p - deimpartit, impodobit, imprumuta, imbraca,          etc.

Asimilarea a determinat si scrierea prefixelor des- si ras- ca dez- si respectiv, raz- deci prefixele
terminate in s, z, primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel: "Ori de cate ori un prefix terminat in s este
alipit la o tema care incepe cu o consoana sonora, trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in
z, prin asimilare, si invers, ori de cate ori un prefix terminat in z este pusinaintea unei teme care incepe
cu o consoana surda trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in z".[5]

Prefixul des- isi pastreaza fizionomia inaintea derivatelor de la cuvintele incepatoare cu

consoanele c, f, h, j, p, t, t, z ( descoase, desconcentra, desfiinta,

Procesualitatea insusirii si dezvoltarii normelor de ortografie si punctuatie la clasele I-IV

desprimavara, destainui, desteleni, deszapezi ), dar prin asimilare devin dez- in derivatele de la cuvintele

incepatoare cu b, d, g, v, m, n, 1, r (dezbobina, dezdoi, dezgradi, dezvinovati, dezmembra, dezechipa,
dezinteresa, dezordine, dezumaniza).

Si prefixul ras- pastreaza ortografia inaintea consoanelor: c, f, p, t, z (rascroi, rasfoi, rasfata,

rasplata, rastalmaci), dar prin asimilare devine raz- in derivatele de la cuvintele care incep cu: b, d, g, j,
n ( razbate, razgandi, razjudeca). Grupul fonetic raz- exista in multe cuvinte din limba romana, fara sa
putem preciza valoarea lui de prefix, intrucat il gasim in cuvinte de origine straina. Astfel, nu putem
identifica radacina purtatoare de sens de cuvinte.

Cuvintele vechi si indeosebi cele provenite din limba latina se scriu cu ie sau ia, potrivit legii
fonetice dupa care e initial, din cuvintele de origine latina s-a diftongat fara exceptie in ie sau ia: iesire,
iarba, ieri. Astfel vom scrie cu ie si ia:

11
a) la inceput de cuvinte: ierta, iesean, iesire, ianuarie, iau, iarasi, etc.

b) in interiorul unui cuvant la inceput de silaba, dupa orice vocala in afara de i-: odaie, femeie, voie,
baia, imbaia, inapoia, incheia.

Neologismele le scriem fara i, atat la inceputul cuvantului (ecou, educatie, etc), cat si in

interiorul cuvantului, la inceput de silaba (alee, idee, feerie, procedee sau influenta, maestru,
poezie etc.), intrucat diftongul ie nu apare in rostirea cuvintelor, nici in limba din care le-am imprumutat,
ci numai vocala e pe care si noi o vom rosti si scrie tot e. Diftongul ie a devenit desuet, deoarece
adaptarea pronuntarii limbii romane la sistemul de pronuntare slav a fost un proces care si-a pierdut forta
coercitiva odata cu emanciparea limbii noastre de sub influenta limbii slavone. Desprinderea de modelul
slav, in acest caz, s-a datorat afirmarii tot mai puternice, in epoca moderna, a constiintei latinitatii limbii
noastre.

Motivarea ortografierii acestor cuvinte fara diftongul ie este sustinuta si de faptul ca intre

vocalele duble nu se fac, de obicei, intercalari de sunete, intrucat sunt in hiat si nu formeaza diftong.
Rostirea si scrierea vocalelor duble fara vocala protetica, ( de sprijin ) sau diftongarea celei de-a doua
vocala sunt justificate:

aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeratie, etc.

ee: epopee, trofee, creez, etc.

ii : stiinta, cuviinta, constiinta, etc.

oo: coopta, coopera, zoolog, etc.

uu: continuu, perpetuu, ambiguu, etc.

Prin imbogatirea limbii cu imprumuturi externe, utilizarea hiatului in pronuntie devine mai
frecventa. Spre deosebire de pronuntarea populara, cea literara accepta si promoveaza hiatul, pentru ca il
gasim "in structura fonetica a mai multor neologisme patrunse in limba in momentul modernizarii ei".[6]

In cazul neologismelor distingem trei situatii:

a)                        neologismele vechi, patrunse de timpuriu in limba noastra, precum si unele

neologisme mai recente, dar avand o circulatie mai mare se scriu asa cum se pronunta (aisberg,
manichiura, stechier, etc). La fel se scriu cuvintele care denumesc notiuni din sfera sportului (gol, tenis,
ofsaid, volei) precum si altele ca: (blugi, cart, slip, etc).
b)                     neologismele mai recente sau cu o circulatie mai restransa sunt simtite ca elemente
straine de limba, fiind pronuntate si scrise ca in limba respectiva numai de catre cunoscatorii acelei
limbi: (baby pronuntat beibi = copil mic; bowling pronuntat bauling = popicarie automata; bridge
pronuntat brigie = joc de carti; folk pronuntat folc = gen de muzica; jeep pronuntat gip =automobil de un
sfert de tona; snack bar pronuntat snek bar = bufet expres; team pronuntat tim= echipa).
c)                        neologisme care si-au pastrat grafica din limba engleza, dar se citesc potrivit
principiului fonetic din limba romana: accident (scris si pronuntat accident, in engleza pronunta exidant)
provenind in engleza din latina, barman (scris si pronuntat barman, in engleza pronuntatbarmen).
Dominante in ortografia unei limbi sunt principiile fonetic si etimologic. Nici unul dintre ele nu se
manifesta insa in exclusivitate, ele actionand in colaborare, completandu-se.

12
 Preponderent in ortografia limbii romane este principiul fonetic, fonologic sau fonematic, ajutat
de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic si simbolic. In limba franceza (tot de origine latina ca si
limba romana) s-a impus principiul etimologic. Academia franceza studiaza de cativa ani posibilitatea
modificarii ortografiei limbii franceze, orientandu-se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul
etimologic este dominant si in limba engleza contemporana.

2.Principiul silabic

Denumirea de principiu silabic reaminteste scrierea silabica, potrivit careia semnele nu reprezinta
sunete, ci silabe. Conform acestui principiu aceeasi consoana sau acelasi grup consonantic intra in
componenta unor silabe diferite, cu alte valori.

Astfel, c si g, capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi silaba. De
exemplu, urmate de:

a: carte, garda, capitala, garaj;

a: capra, calus, galeata, gaina;                          redau sunetul k, (c) si

a: carnati, cantec, gatlej, gand;                                  respectiv g;

u: cutie, cuviinta, guta, gura;

o: colectiv, cortina, gospodar, golas;

sau consoana: clar, clinica, glie, gnoseologic.

e: cetatean, ceata, geografie, generic;           redau sunetul c, respectiv g;

i: civil, cinste, gimnast, gimnaziu;

e: chenar, chef, gheata, ghetou;                    redau sunetul k, respectiv g;

i: chin, chibrit, ghinda, ghid.

3.Principiul etimologic

Il numim etimologic, deoarece in virtutea lui unele cuvinte se scriu tinand seama de
etimon(cuvantul de baza din limba de origine, forma din care acest cuvant provine).

Etimologia, ca ramura complexa a stiintei limbii, studiaza originea cuvintelor prin explicarea
evolutiei lor fonetice si semantice. Cuvantul "etimologie" e de origine greaca
(etymos = adevarat+ logos = cuvant) si inseamna studiul intelesului adevarat, al sensului cuvintelor.

"Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui - precizeaza academicianul Al.
Graur - e nevoie sa cunoastem exact intelesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat posibil, formele
lui mai vechi; trebuie sa cunoastem normele de schimbare a sunetelor din diversele epoci ale limbii
respective [] si felul in care se transpun in mod regulat, sunetele din aceasta limba in cea de care ne
ocupam".[7]

13
 Studiul gramaticii istorice a limbii romanice dovedeste existenta unor norme generale de
schimbare a sunetelor din latina in celelalte limbi romanice. Cunoscand aceste reguli, etimonul poate fi
descoperit cu destula usurinta:

a) Grupul consonantic ct din latina a devenit - pt - in romana, - it - in franceza, - tt - in italiana,

si - ch - in spaniola: lactem - lapte; fr.lait; it. latte; sp. leche.
b) Grupul consonantic rs s-a transformat in - ss, redus apoi la s: sursum - sus; fr. sus; it. su;
sp. suso.

c)  Grupul consonantic ns s-a redus la s: mensis in aromana mes (cu sens de luna); fr.mois;

it. mese; sp. mes.
d)  Grupul consonantic cs s-a transformat in ss si s-a redus la s; exire - a iesi; it. uscire.
e)   au neaccentuat se reduce la a cand in silaba urmatoare se afla uaccentuat.
Disparitia lui u se datoreaza actiunii de disimilare
exercitat de u din silaba urmatoare: ascultare - asculta; fr. ascouter; it. ascoltare; vechea spaniola
ascuchar.

Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional - istorica. Ea are in vedere

traditia, adica deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica, dupa cum au fost
pronuntate si eventual scrise intr-un moment istoric mai indepartat si nu cum se pronunta astazi. Formele
isi au si ele istoria lor.

Multe cuvinte latinesti pastreaza etimonul si ultima forma a evolutiei istorice, uneori chiar si
sensul mentinut prin traditie:

lat. passer (vrabie) in romana si-a extins sfera semantica la pasare;

lat. animalia (animal) in romana veche avea forma namaie, cu sens de oaie; lat. calidum -rom.
cald (- i - era scurt si s-a afonizat);

lat. integer - rom. intreg, prin metastaza (schimbarea ordinii cuvintelor).

Uneori la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele compuse de
la douazeci si unu pana la douazeci si noua si celelalte in aceeasi situatie grafica se scriu fara linioara, iar
compusele cu zeci (treizeci, saptezeci, etc.) se scriu intr-un singur cuvant. Ortografia numerelor
compuse prin juxtapunere urmeaza prima alternativa grafica (cincizeci si doi), iar cele prin contopire pe
cea de-a doua (optzeci).

La ortografierea unei ortograme au conturat legi fonetice specifice etimologiei. In acest sens, vorbim de
"ramasitele etimologice" prin care se pastreaza etimonul de baza si ultima forma a evolutiei istorice a
cuvantului. Uneori sensul acestuia s-a mentinut prin traditie in evolutia lui istorica. Astfel, cuvinte ca:
oameni, oala, oaspete (homo, olla, hospes - toate latinesti) se scriu cuo - initial, desi sunt pronuntate
cu u.

14
 Aceasta inconsecventa ortografica a limbii romane - lipsa de concordanta intre pronuntare si
scriere - este mai ilustrativa in cazul pronumelor personale eu lat ego) el, ei, ele sau a formelor
verbului a fi: esti, este, e, erai, eram, erati, erau, toate provenite din latina, care se rostesc cu iproteic - ce
se adauga, in pronuntie, la inceputul unui cuvant, fara a-i schimba sensul - si formeaza diftong cu e. Deci
scriem eu si rostim ieu, scriem el si rostim iel, scriem ele, esti, e, eram, erai, si le rostim cu i in fata. In
aceste cazuri, e initial marcheaza diftongul ie.

In cazul pronumelui personal de persoana a III-a feminin, ea se scrie cu e initial, dar se pronunta,

la nominativ si acuzativ singular, ia (deci cu i in loc de e),

pentru ca actioneaza acceasi lege fonetica ca si in cazul diftongului oa; ea nu se poate rosti lainceputul

cuvantului, decat precedat de consoana: ceata, mearga, deal, dar scriem si rostim ia,iata, iarna, etc.
Pentru genitiv - dativ avem forma ei care se scrie astfel dar se pronunta iei, deci cu -i proteic
care formeaza in pronuntare triftong cu ei (iei = o silaba). Pronuntarea este, eram, erai,el, fara i- proteic
nu este proprie rostirii romanesti si apare ca fortata, artificiala, pretentioasa.

Influente grafice asupra ortoepiei apar si in cazul articolului hotarat -l , care se reda inscriere dar

nu se rosteste. "Acest articol a disparut de mult din pronuntarea obisnuita sau naturala, asa ca putem sa
rostim in mod normal. Omu, copilu, elevu, studentu, etc. nu omul, elevul, studentul, copilul etc., care
constituie pronuntari artificiale si, uneori, chiar pedante. Subliniem ca normele gramaticale si ortoepice
in vigoare recomanda pronuntarea lui -l (articol masculin) numai in exprimarea solemna, adica intr-o
conferinta publica, intr-un curs universitar etc. nu si in vorbirea obisnuita. Indiferent daca este pronuntat
sau nu, articolul in discutie este obligatoriu in scris (omul, lupul, etc.)"[8]

Potrivit noilor precizari ortografice ale Academiei Romane revenirea la ortografia traditionala,
incepand din anul 1993 - 1994, respectiv scrierea cuvintelor cu "i", "a", "s", "sunt" s-au intampinat multe
dificultati, deoarece exista neconcordanta dintre tiparirea manualelor si ceea ce se cerea copiilor.

Principiul etimologic a impus ortografierea cuvantului roman si a derivatelor sale romanca,

romaneste, Romania.

Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva:

kripton (element chimic) - ca si in franceza cu k;

kilometru, kaki - ca si in franceza - kilometre,kaki;

box, taxi se scriu cu x ,ca in franceza, de unde sunt imprumutate.

Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre.

Cuvintele care contin aceasta litera (si deci una din valorile ei fonetice) sunt provenite din
imprumuturi ale limbii, iar noi redam in scris imaginea grafica din limba din care provin: franceza,
germana, engleza. De notat ca in aceste limbi, cuvintele respective provin, in cele mai multe cazuri, din
latina, ori au fost create in baza unor componente latine.

Litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal, excentric) si gz
(exemplu, examen, exema). Se scriu insa cu cs, tot potrivit traditiei, unele cuvinte de origine
necunoscuta sau greaca di fondul vechi al limbii (din care amintim: micsandra, ticsi, imbacsi) sau

15
neologisme care in limba de provenienta se scriu cu cs rucsac, (germana - rucksak); cocs (germana
-koks, provenit din enleza coke, pronuntat kouk).

Substantivele masculin, precum si adjectivele cu doua terminatii, dintre care cea masculina este
la nominativ singular nearticulat x, fac pluralul csi. Aceasta este situatia substantivelor: fox -focsi,
index - indecsi (pentru pluralul neutru vom avea forma indexuri) si a adjectivelor (care pot avea si
alte valori): anex, anexa, anecsi, anexe; complex - complexa, complecsi - complexe; conex- conexa,
conecsi - conexe. In toate aceste cazuri valoarea lui x este cs. Motivarea ortoepica si ortografica a
formularii pluralului cu -csi, in aceste cazuri, prin analogie cu adjectivele care la singular se termina cu
-s, acestea formeaza pluralul prin adaugarea desinentei -l si realizarea alternantei consonantice s/s:
osos - ososi; veninos - veninosi. Si in cazul cuvintelor ortografice cu x cu o valoare fonetica -cs, ultimul
sunet al grupului este tot -s, asa incat e firesc sa apara ca si in cazurile discutate -s - inainte de i.

Linia traditional - istorica a principiului a impus si alte norme din care retinem;

* Pastrarea grafiei normelor personalitatilor literare, artistice, stiintifice, politice etc. asa cum au

semnat acestea: I. Agarbiceanu,V. Alecsandri, Al. Macedonski, M. Zotta etc. In cazul numelor proprii
straine, ele se scriu "cu ortografia limbilor de origine, atunci cand acestea folosesc alfabetul latin:
Bordeaux, Munchen, Racine, Shakespeare, Wall Street, Quintilianus si se pronunta ca in limba din care
provin (aproximativ: Bordo, Munhen, Rasin, Secspir, Ualstrit, Cvintilianus").[9]

* Pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba romana fara
modificari in scriere si in pronuntare: auto-service, mass-media (mijloace de informare in masa),
marketing (stiinta pietii, a raportului dintre cerere si oferta), cow-boy, watt, diesel, ohm,etc. Observam
aici ca se mentin literele w si y, mai putin frecvente in scrierea romaneasca.

4.Principiul morfologic.

Principiul fonetic este intregit de principiul morfologic in realizarea scrierii ca act constient,
sistematic si unitar. Morfologia, ca parte constructiva a structurii gramaticale, cuprinde totalitatea
regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari. Scrierea trebuie sa tina seama
de aceste modificari, deoarece "se realizeaza o simetrie sau regularitate formala in cursul flexiunii si al
derivarii, se creeaza intr-o mai mare masura posibilitatea recunoasterii unor unitati morfologice (ca:
radacina, sufixe, desinenta,etc.)" asigurand ortografiei norme unitare si precise capabile sa exprime
organic sistemul limbii. Numai astfel ortografia devine un mijloc adecvat de insusire constienta a acestui
sistem.[10]

Modificarea formei cuvintelor se realizeaza:

·        in radacina acestora sau

·        in sufixe si desinente, prin alternante vocalice, impuse de legi fonetice.
1.     Alternante vocalice sau forme fixe (neschimbatoare) in radacina cuvintelor.
2.     Alternante vocalice sau forme fixe in sufixe lexicale si gramaticale si desinente.
Principiul morfologic asigura distinctia necesara si in cazul omofonelor, prevenind asupra
identitatii aparente rezultate din pronuntare. Este cazul pronumelor personale si al omofonelor acestora:
ea (ia - verb), ei (iei - verb), ele (iele - substantiv), al pronumelor si adjectivelor demonstrative: aceea
(feminin singular) si nu aceia (masculin plural), aceeasi (feminin singular) si aceiasi (masculin plural) a
caror distingere in pronuntare e greu perceptibila, dar care trebuie redata in scris.

16
 Normele ortografice proprii principiului morfologic s-au impus si in ortografierea cuvintelor
compuse. Scrierea acestora se face intr-un cuvant, impreuna sau cu liniuta. La ortografierea lor tinem
seama de principiul unitatii de sens a elementelor componente, de principiul morfologic -sudarea
elementelor componente din punct de vedere morfologic - si de principiul sintactic -contextul in care
apar. Astfel distingem doua situatii:

a)     Cuvintele "in care partile componente nu-si mai pastreaza individualitatea morfologica" si

semantica: bunavoie, dacoroman, hidrocentrala, nemaipomenit, subdiviziune etc. In acest caz
termenii constructivi au realizat unitatea morfologica, si-1 scriem legat (se scriu si se declina ca
un singur cuvant.)[11]
b)    Cuvintele in care partile componente isi pastreaza individualitatea semantica: buna -credinta,
buna - cuviinta, bun - simt, ciubotica - cucului, medico - legal etc. Termenii constructivi n-au
realizat unitatea morfologica, de aceea il scriem cu cratima, si in unele cazuri, se declina ambele
elemente componente.
Cuvintele formate din prefixul in + un cuvant a carui radacina incepe cu n vor fi scrise cu n
dublu acolo unde formatia este analizabila. Deci vom scrie: innoda (in +nod); innegri (in+negri).

5.Principiul sintactic

Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, tinand seama de sensul
lexical (intelesul pe care-1 au intr-un anumit context) si de criteriile gramaticale (functia sintactica si
valoarea morfologica).

Acest principiu se numeste sintactic deoarece functia sintactica a cuvantului sau a grupului de
cuvinte omofone corespunzator (cuvinte, grup de cuvinte, silabe,

care se pronunta la fel cu alt cuvant fara a se scrie identic) ne indica mai precis ortografierea.Distingem

doua situatii:

1)     Se separa prin cratima pronumele personale sau reflexive neaccentuate, cand sunt atasate la un

cuvant: daruieste - mi, amintindu - si etc.
2)     Situatii de omofonie intre adverbe, adjective, conjunctii, pe de o parte, si alte clase gramaticale,
pe de alta parte. In aceste cazuri vom fi atenti la stabilirea sensului lexical, al functiei sintactice si
a valorii morfologice.
Exemple: altadata - odinioara, candva;
alta data - timp precis exprimat in termini calendaristici; cuminte - cu purtari bune, linistit, calm,
asezat; cu minte - cu judecata sanatoasa, intelept, cumpatat.

6.Principiul simbolic

Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi foneme cu initiala mica
sau majuscula, dupa continutul sau national. Regula care s- a impus precizeaza ca atunci cand cuvantul
are un sens obisnuit se ortografiaza cu initiala mica, iar atunci cand are valoarea unui simbol mai putin
obisnuit sau un sens cu totul special, se scrie cu initiala mare.                                       1)Astfel, cuvantul
facultate se scrie cu initiala mica ori de cate ori are sensul binecunoscut de "aptitudine" si cu majuscula
cand apare intr-o sintagma care denumeste o institutie, cum este, de exemplu: Facultatea de limba si
literatura romana sau altele. In aceeasi situatie sunt si numele punctelor cardinale, pe care le scriem cu

17
litera mica: est, vest, nord, sud sau rasarit, apus, miazazi si miazanoapte. Cand exprimam notiunea
de "tinut", deci cand are sensul de "toponimice" ele trebuie scrise cu majuscula, ca in exemplul, adeseori
citat:                               "Tu te lauzi ca Apusul nainte ti s-a pus?                                                    Ce-i
mana pe ei in lupta, ce-au voit acel
Apus?"                                                                                                     Mihai Eminescu Scrisoarea III

         

          2) Tot cu litera mica se scriu si numele zilelor si ale lunilor anului, insa cand e vorba de sarbatori
nationale sau internationale se foloseste intotdeauna initiala majuscula (de
exemplu: 1Decembrie, 1 Mai, 1-24 Ianuarie)

          3) Principiul simbolic se aplica si in scrierea denumirilor unor mari evenimente si epoci istorice a
caror semnificatie este bine cunoscuta. Este vorba de: Unirea (Principatelor), Revoluutia din 1917,
etc. Denumirile epocilor istorice si geologice se scriu insa cu initiala mica, deoarece nu au semnificatia
unor "evenimente": antichitate, capitalism, evul mediu, feudalism, mezozoic, etc.

           4) Daca e cat se poate de normal sa scriem: pamant, luna si soare, cu initiala mica, la fel de firesc
este ca aceleasi cuvinte sa fie scrise cu initiala majuscula atunci cand sunt intrebuintate ca denumiri de
astri (in special in operele stiintifice) si cand se comporta ca nume proprii: Pamant (sinonim cu Terra),
Soarele, Luna.

          5) Desi indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie nu ne da nici un fel de indicatii in acest
sens, este in afara de orice discutie ca o dubla grafie trebuie sa mai folosim si in cazuri ca: semiluna, fata
de Semiluna (Imperiului otoman - turci), poarta, fata de Poarta otomana si catedra (mobila) fata de
Catedra cu sensul de unitate intr-o institutie de invatamant (Catedra de istorie a limbii romane).

               6) O diferenta se face, de obicei si intre capitala (din imbinarile sintactice: pedeapsa, greseala
sau reparatie capitala) si Capitala cu sensul pe care il are intr-un context ca: Delegatia guvernamentala s-
a inapoiat in Capitala, (adica in Bucuresti), in schimb intr-un context ca: Bucurestiul este capitala tarii,
cuvantul trebuie scris neaparat cu litera mica.[12]

PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE
PUNCTUAŢIA
- un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze;
- ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.
ORTOGRAFIA
- semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI;
- semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea
unor litere dintr-un cuvânt etc.
În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic
S.G. DENUMIRE NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC
SEMN GRAFIC
[ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: Marchează pauza ce se face între
-se pune la sfârşitul propoziţiilor propoziţii/fraze independente ca sens.
enunţiative (afirmative sau
negative):
Maria citeşte.
Maria nu citeşte.

18
 b) Ca semn ortografic este folosit
după majoritatea abrevierilor:
ex.: etc.; ian.; nr.
[? ] SEMNUL Semn de punctuaţie; Marchează intonaţia propoziţiilor
ÎNTREBĂRII - se pune la sfârşitul interogative:
propoziţiilor/frazelor - Dar tu ştii pentru ce loc e concurs,
interogative (afirmative sau Ghiţă? (I. L. Caragiale, Triumful
negative) talentului)
– Unde mergi? - Şi... nu te doare capul când citeşti?
- Nu ai învăţat? (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea
imediată)
[!] SEMNUL Semn de punctuaţie;
EXCLAMĂRII - se foloseşte după interjecţii Interjecţiile şi vocativele exprimă stări
sau vocative: efective:
-Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. - bucurie
Creangă, Ivan Turbincă)
- Nu se poate, domnule director! - revoltă
v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale,
Triumful) Marchează intonaţia;
- se pune la sfârşitul
pripoziţiilor/frazelor
exclamative sau imperative
(afirmative sau negative)
- Ce frumoasă eşti!
- Nu este adevărat! - Vino,
băiatule!
[,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie Marchează pauza din rostire
desparte
- părţi de propoziţie în cadrul
propoziţiei
1.Desparte termenii unei
enumeraţii:
Am cumpărat cireşe, mere, pere
şi banane.
2.Desparte un substantiv de o
apoziţie/ apoziţia de restul
propoziţiei.
Zeus, fiul lui Cronos, ...
3. Desparte un substantivul în
vocativ de restul propoziţiei.
Şi-n tine, călătorule-o să plouă
(Ion Pillat, Iarnă) Desparte vorbirea directă de vorbirea
Priveşte-le,nebunule, deaproape! indirectă
(Radu Stanca, Arhimede şi
soldatul)

* - O Doamne, ce copile obositor

/ Oftează gerul. (Ana Blandiana,
Întrebări) În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru
Prima virgulă are rolul de a izola a izola o construcţie incidentă

19
 subst. în vocativ de restul reprezentând cuvintele naratorului (zise
enunţului. Cea de-a doua virgulă vulpea) de restul enunţului, alcătuit din
separă vorbirea directă de cuvintele personajului (Sunt o vulpe).
vorbirea indirectă.

- delimitează propoziţii în cadrul

frazei:
2.Desparte propoziţia incidentă
de restul propoziţiei
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
3.Desparte propoziţiile
coordonte/subordonate de restul
propoziţiilor:
A venit, dar nu a spus nimic.
Că eşti un om onest, o ştie
oricine.
4. Marchează juxtapunerea;
M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu.
b) Ca semn ortografic se foloseşte
ca şi cratima; ea leagă cuvinte:
foarte, foarte; cioc, cioc;
singur, singurel; etc.

Acest semn este mai mult un mijloc

[;] PUNCTUL ŞI Semn de punctuaţie stilistic decât gramatical, deoarece
VIRGULA depinde de cel care scrie textul.
Este folosit pentru claritatea unităţilor
sintactice, în cadrul enunţurilor lungi.

[:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie

Se foloseşte înaintea:
- vorbirii directe:
Goe zice cu ton de comandă:
- Mam mare, de ce nu mai vine?
(I.L.Caragiale)
- citării unui text;
- unei enumerării: Iubita mea
avea ten ciocolatiu, ochi verzi,
nas cârn şi un râs dumnezeiesc.
- unei explicaţii: Avea o singură
problemă: să ajungă la timp.
- unei concluzii: S-a antrenat
zilnic: va învinge.
[-] LINIA DE Semn de punctuaţie
DIALOG ŞI DE Linia de dialog marchează
PAUZĂ începutul vorbirii directe:
-Mamă, sună!
Linia de pauză delimitează:

20
 - construcţia incidentă: Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie
...osul – la început numai plesnit suplimentară.
– s-a crăpat de tot, şi puiul a
căzut cu o aripă moartă.
(I.A.Brătescu-Voineşti, Puiul) Pune în relief o metaforă: aerul toamnei
- o apoziţie: este atât de limpede, încât norul care
Şi singur un nor mai sclipeşte pluteşte pe cer pare un păstrăv argintiu
pe ceruri – un păstrăv de- dintr-o apă de munte.
argint.
(Ion Pilat, Imagini, toamna)
Ex.: Din punctul de vedere al
Linia de pauză marchează: copacilor, / soarele-i de-o dungă de
-elipsa unui verb copulativ sau căldură, / oamenii – o emoţie
a predicatului. copleşitoare... (N.Stănescu, Laudă
omului)
Omiterea verbului copulativ a fi este
semnul unui limbaj poetic concentrat,
dens.
[...] PUNCTELE DE Semn de punctuaţie Indică o întrerupere în cadrul vorbirii
SUSPENSIE - marchează o pauză mare în datorată intervenţiei neaşteptate a unui
cursul vorbirii; interlocutor:
- marchează lipsa unor E vorba de o problemă mult mai mre, să
propoziţii sau fraze: Şi mai întâi nu-şi piardă oamenii credinţa în...
poezia este un product de lux al - În ce mama dracului? A urlat Costică.
vieţii intelectuale, une noble (D.R.Popescu)
inutilité, cum a zis aşa de bine - indică vorbirea incoerentă:
Mme de Staël.[…] (Titu Nu ştiu ce să spun...cred că are
Maiorescu, O cercetare critică dreptate...poate că..., dar, totuşi...
asupra poeziei române de la Marchează intenţia eului liric de a ne
1867) lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea.
Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n
mărire/ Afli germenii căderei. […]
(Mihai Eminescu, Memento mori)
- subliniază ultimul cuvânt Evidenţiază o pauză afectivă care
antepus lor: subliniază ideea de libertate a vârstei
Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă copilăriei.
aş putea face cutare!” şi aşteaptă
cu nerăbdare fericita zi a
libertăţii...şi a prostiilor. (Hector
Malot, Singur pe lume)
[ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se
foloseşte în:
-repetiţii: încet-încet a început Indică rostirea fluentă, fără pauză a
să meargă. cuvintelor.
- expresii sau numerale care
arată o aproximare: tura-
vura; talmeş balmeş; două-trei
zile; şapte-opt copii.
-între cuvinte care arată
limitele unei distanţe ori ale

21
 unui interval de timp: 1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină /
şoseaua Bucureşti – Ploieşti; Şi marea lină /
perioada 1 mai – 1 iunie. Icoană-i sunt. (M.Eminescu, Prin
tăcute nopţi)
b) Ca semn ortografic se Cratima etermină rostirea legată a două
foloseşte în interiorul unui părţi de vorbire diferite (subst. şi
cuvânt sau între cuvinte pentru pronume) prin elidarea sunetului î, în
a lega sau despărţi elementele; scopul păstrării ritmului şi măsurii
1. Marchează elidarea unor versului (a muzicalităţii)
litere:
jelui-m-aş; ţi-l
2. Leagă elementele unui
cuvânt compus: bună-
credinţă; după-masă; pierde-
vară.
3.Uneşte elementele unei
locuţiuni: calea-valea,
4. Leagă un substantiv de
adjectivul posesiv (gradele de
rudenie sau relaţiile sociale):
mă-sa, ta-su; măria-sa. 9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid
5. Leagă articolul hotărât de rostire.
enclitic de:
- numele literelor: X-ul
-substantive provenite din
numerale cardinale: 10-le
-substantiv provenit din
abreviere:
pH-ul
6. Leagă formaţia –lea/-a la
numeralul ordinal scris cu
cifre: al X-lea; a V-a.
7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; N-
V.
8. Leagă interjecţii repetate:
ho-ho-ho; bla-bla-bla.
9. Nu leagă cuvinte, ci evită
formarea hiatului:
E-un gândăcel urât şi prost
(Otilia Cazimir, Licuriciul)
[’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv Notează realităţi fonetice din vorbirea
ortografic. familiară, neglijentă, populară sau
- marchează absenţa regională, un tempo rapid sau
accidentală a unor deficienţe ale unor vorbitori.
sunete/grupuri de sunete/cifre ` 89; vin`; da`; fiin`că eu sunt slab;
Dar cerul e atât de greu de cea mai `naltă.
stele / C-atârnă uneori pân`la
pământ (Ana Blandiana,
Despre ţara din care venim)
Apostroful marchează căderea

22
 accidentală a sunetului ă.
GHILIMELEL Semn de punctuaţie care
[„”] E semnalează:
1. Reproducerea unui enunţ
spus sau scris de cineva:
Viziunea poetului este
transcrisă nu o dată sub
semnul unei evidente detaşări:
„ Treburile lumii acesteia /
Sunt bătute de vânturi ca
trestia”
2. Cuvinte care sunt folosite cu
alt sens decât cel obişnuit:
Valoarea „estetică”a unei
asemenea lucrări nu ne
impresionează.
3. Existenţa sensului figurat al
unui cuvânt.
[( )] PARANTEZEL Semne de punctuaţie ce
E marchează:
- un plus de informaţie în
interiorul unei propoziţii/fraze;
- o explicaţie
- în piesele de teatru se dau
între paranteze rotunde
indicaţiile scenice:
4. LEXICOLOGIE
LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ
Sinonimie
Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.
Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le
considerăm identice.
23
1. Fol, fol, fol, o mestecă... <<E, cum
dai măslinele, dragă cutare?...>>
<<Atât>>...<< Scump, scump de tot
la a;a vremuri. Vremuri grele!>>
(B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi
Tudose)
Ghilimelele marchează vorbirea
indirectă a personajului principal.
2. Arată ironia cu care se rosteşte
cuvântul estetică.
3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul
liric nu se referă la sensul sensul
propriu, ci la sensul figurat al unui
cuvânt:
Nu înţelesei numaidecât ce putea să
însemne cuvintele „Dicţionar
universal”; dar deschizându-l la
întâmplare, simţii obrajii îmbujorându-
se de plăcerea descoperirii [...]
„Biblia” asta avea să-mi explice toate
acelea peste care treceam cu amarnică
întristare. (Panait Istrati, Căpitan
Mavromati)
„Biblie” – cate fundamentală posesoare
a tuturor răspunsurilor
Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea
despre mine, ce fel de suflet ascunde
sub epresia atât de schimbătoare a
feţei (căci erau zile când se urâţea şi
zile când era frumoasă de nu mă
puteam sătura privind-o). (Mircea
Eliade, Maitrey)
Paranteza încadrează o intervenţie a
personajului-narator, care explică o
afirmaţie anterioară.
Câmpul de expansiune sinonimică este o  modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului
polisemantic dar  şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice. 
Exemplu de câmp de expansiune  sinonimică: 
a ridica (o greutate)               = a sălta = a înălţa; 
a ridica (mânecile)                = a sufleca; 
a ridica (o casă)                  = a zidi = a construi; 
a ridica (masele)                 = a mobiliza = a strânge = a aduna; 
a ridica (preţurile)                 = a creşte = a urca = a  mări; 
a ridica(o pedeapsă)             = a suspenda = a desfiinţa  = a anula; 
a (se) ridica, (de pe scaun)   = a se scula, a se sălta; 
a (se) ridica (la luptă)            = a se răzvrăti, a se  răscula. 
Tipologia sinonimelor 
Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele  trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente
de sens comune (de  preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica  (Dicţionar de  ştiinţe.
Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel: 
a)      sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură  de sens (au aceeaşi
definiţie semantică): 
  azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar;  mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv =
locvace; a scrânti = a  luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat; 
b)      sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o  componentă de sens
graduală: 
  teamă = frică ( „grad  nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături  de componentele de
sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă
de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci  sinonime
(„apreciere în plus privind inteligenţa");
c)       sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea  = podea 
  -    trăsătură  de sens comună: „partea de jos a unei încăperi"; 
  -   trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice  material"(podea), trăsătură
care poate fi neglijată în anumite  contexte; 
d)      sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ: 
  cald, călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular 
  -    se  definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură"; 
  -    se  regrupează  prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad 
nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit
(tor) „grad  maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de căldură".
Antonimie 
Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la
realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa
Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este  implicată în lucruri din realitatea
extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care  o stabilesc
vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi  altul prost,sensul antonimelor bun -
prost reflectă o apreciere  subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât
cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă - vară,  dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă -
moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră  şi
ce uşoară este valiza gri").
Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de
comunicare.  De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân,
sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc. 
Clasificarea antonimelor:

24
1.     în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed.  Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997, p. 56): 
  -     antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ /  soţie; 
  -     antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de
comparare: mare /mijlociu / mic;  fierbinte / cald/rece: 
  -     antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit; 
  -     antonime contrarii: a urca / a coborî; 
  -     antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc. 
2.     în  funcţie de structura cuvântului: 
  -     antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig -  căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a
veni - apleca; 
  -     antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect;
disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv
- hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc. 
Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se 
formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-,  i-, des-, dez-, dis-, de- etc.
Paronimie 
Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte  asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa    de
formă se reduce la numai un  sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii  paronimice".
 Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o  formă gramaticală a acestuia, ci între formele-
tip ale aceleiaşi părţi de vorbire: 
  -  substantive: (abilitate -  agilitate); 
  -  adjective: (etic - epic); 
  -  verbe: (a deconta - a decanta).
• Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor     (prefixe şi prefixoide): 
  anti- / ante-;       pre-/ pro-;      în-/ in-;       homeo-/ homo-
 
Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou -  argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură,
locatar -  locator. 
Triplete paronimice:         atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva - a
reliefa - a revela.
Atracţia paronimică este  o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care 
constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă  (mai cunoscut
vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin  cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în
procesul comunicării verbale:  „analizăliterală" în loc de „analiză literară". În  situaţia în care fiecare
dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet)  este neologism mai puţin accesibil, eventual termen
specializat,  posibilitatea erorii lingvistice este mai mare. 
Termenii ştiinţifici din limbajele  specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în
sfera  „atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin  limbajelor
specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial -  glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni
mai frecventă. 
Omonimie 
Definiţie:   Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.
Nivele de reprezentare: 
 -lexical (omonimie lexicală): 
  lin = „uşor";   lin = „specie de  peşte".
-gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală): 
  el cântă (pers.  a IlI-a, sg.) =   ei cântă(pers.  a III-a, pl.); 
  un (nişte)=    articol nehotărât; 

25
  un (doi)=    numeral; 
  un (altul)=   adjectiv pronominal. 
-sintactic: 
chemarea profesorului =„profesorul cheamă"  sau „profesorul   este  chemat".
Cauzele omonimiei lexicale:
a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două  cuvinte diferite ca  sens, de origini
diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie  împrumuturi din limbi diferite):
  casă (< lat. casa) =   „clădire  destinată pentru a servi de locuinţă omului";
casă (< it. cassa) =   „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde  se fac plăţi".
lin (< lat. lenis)=   „domol, uşor"; 
  lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".
  b) divergenţă  semantică (apariţia  unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic
îndepărtat de  sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate vedea): 
  calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în  anumite organe   ale omului (renal, vezicular etc.)"; 
calcul (< lat. calculus) = „socoteală,  operaţie matematică".
Diferenţierea sensurilor se face prin formele  diferite de plural (omonimie parţială): 
  calcul / calculi = „pietricele"; 
  calcu / calcule = „socoteli". 
c) derivarea lexicală:
  sunătoare = „nume de plantă"; 
sunătoare =  „care produce sunete" (sună + sufix  -ător);
fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix  colectiv  -arie);
fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se   vinde fier" (fierar + sufix nume  de loc  -ie).

Omonimele 
Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de  dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă
identică, între sensurile  cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a
fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).  
Clasificarea omonimelor:
 A. După  gradul de identitate formală: 
a)omonime  totale (au toate formele identice): 
  mai adverb; 
  mai   substantiv  = „lună";
  coş (coşuri)       = „obiect împletit din papură, rafie  sau nuiele";
 coş  (coşuri)        =  „bubuliţă purulentă care se formează pe piele".
b) omonime parţiale (sunt  identice numai unele forme flexionare): 
  - diferenţiere  semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni,  cornuri,
coarne; ochi; ochi, ochiuri. 
  - diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa  morfologică: cer (substantiv);  cer(verb, indicativ
prezent). 
B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de  posibilitatea de a se întâlni în   aceleaşi domenii sau
contexte): 
 a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat  pentru a se evita   confuzia de sens): 
  păcurar =  „vânzător de păcură",     păcurar = „păstor", 
  caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2  = „păstor" cu „cioban", 
  rămânând ca „păcurar" să denumească  „vânzătorul de păcură". 
b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context): 
  a afecta = „a atribui o sumă de  bani" („Guvernul a afectat suma de   ...pentru..."); 
  a afecta = „a manifesta o stare  sufletească negativă ca urmare a unui   eveniment neplăcut"
(„Este afectat de vestea primită"). 

26
C. După  apartenenţa morfologică:
a) omonime  lexico-gramaticale: 
  - aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv; 
  cer = verb; 
  vine = substantiv, forma de plural de la vână; 
  vine = verb. 
  - provin din conversiune: 
  absolut  (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.); 
muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)
Observaţie: 
Omonimele lexico-gramaticale provenite din  conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se
numără printre limbile în  care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul  omonimiei este
acceptat numai în  cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi  sensul lexical, nu numai valoarea
morfologică. 
b) gramaticale (aparţin  aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare  diferite): 
lucrează  = verb  intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.; 
lucrează = verb  indicativ prezent, pers. a III-a, pl.; 
lucrează = verb  imperativ, pers. a II-a, sg.
Câmpuri semantice
Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar
între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice.
Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii
obişnuiţi.
EXEMPLE:
 - numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română) 
 - numele de culori (peste 200 de termeni în limba română) 
 - denumirile animalelor domestice şi sălbatice
 - denumirile fenomenelor sonore ş.a.
Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De
exemplu, a striga  este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate" emise cu „diferenţe
de intensitate" în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate", „emise cu intensitate mare".

5. MORFOLOGIE

MORFOLOGIE

♦ SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri, fenomene ale naturii,
actiuni, stari etc.      
1. Felul substantivelor
Dupa inteles (natura denumirii):       -compuse (masa, scolar, prieten)
                                                           -proprii (Maria, Venus, Arad)
Dupa alcatuire (forma):                     -simple (casa, Iasi, om)
                                                           -compuse (prin contopire: untdelemn)         
                                                                            (prin alaturare: zi-lumina)
Atentie!      
1.Substantivele simple pot fi primare (carte, perna etc.) sau derivate cu sufixe (bunatate, geamgiu,
indoiala etc.)
 2.Substantivele compuse sunt formate din doua sau mai multe cuvinte cu sens unitar.

27
 3.Se scriu cu cratima substantivele compuse dintr-un substantiv in N si unul in G (floarea-soarelui) din
doua substantive legate prin prepozitie (cal-de-mare), dintr-un substantiv si un adjectiv (argint-viu),
dintr-un substantiv si un verb (gura-casca)
4.Se scriu intr-un cuvant substantivele compuse in care componentele nu-si mai pastreaza
individualitatea morfologica (bunavointa) G-D (bunavointei, NU bunei vointe)
5.Substantivele proprii de scriu cu majuscula, indiferent de locul pe care il ocupa in propozitie sau fraza.
2.Genul substantivelor
In limba  romana substantivul are trei genuri: masculin, feminin, neutru
Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta, sunt socotite masculine
(om, cal, pom).
Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine (pisica,
floare, carte).
Genul neutru, in general, nume de lucruri (cer, stilou, nume).
Substantive epicene - acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma pentru
masculin si feminin (gandac, tantar, fluture, elefant etc.)
Substantive mobile - nume de fiinte care au o forma pentru masculin (copil, profesor) si alta pentru
feminin (copila, profesoara)
Motiunea - procesul cu ajutorul caruia se formeaza substantivele feminine din cele masculine si/sau
invers (elev/eleva, rata/ratoi etc.). Cele mai frecvente sufixe motionale sunt: feminine (-a, -ita, -easca,
-ca, -oaica, -toare), masculine (-oi, -an).
3. Numarul substantivelor
Substantivele din limba romana prezinta forme de singular (elev, scoala) si de plural (elevi, scoli)
Masculin Feminin Neutru
singular plural singular plural singular Plural
/pom        i/pomi             a/clasa           e/clase    /parc    -uri/parcuri
u/codru i/codri a/banca i/banci /oras e/orase
e/munte i/munti e/parte i/parti u/lucru -uri/lucruri
a/tata i/tati /manta le/mantale u/cadru e/cadre
a/marfa uri/marfuri u/curcubeu e/curcubeie
e/vreme -uri/vremuri u/studiu i/studii
- desinenta zero

      Substantive defective de numar:

-cu forme numai la singular (nume de materii, insusiri, stari sau ape, munti, persoane, locuri), comune
(grau, var) si proprii (Siret Traian);
-cu aceeasi forma si la singular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume);
-cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre, calti), proprii
(Iasi, Balcani).
      Substantive cu forme multiple de singular (oapete/oaspe; pantece/pantec) sau de plural cu acelasi
inteles (boli/boale; coli/coale), cu inteles diferit (coarne/corni/cornuri)
     Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural):
            -substantive simple (primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc.
            -substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc.
Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc) defective, in mod
normal, de acest numar, are sensul unui plural colectiv, indicand soiuri, sortimente sau bucati din
materia respectiva

Declinarea substantivului
                                  Declinarea substantivelor nearticulate sau articulate nehotarat

28
     
Declinarea substantivelor articulate hotarat
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
G Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
D Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
Ac Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
V Leule! Leilor! - - - -

Declinarea substantivelor proprii (nume de persoane)

                                       Declinarea substantivelor proprii nume geografice compuse

a) doua substantive in acelasi caz: N-Ac Targu-Jiu; G-D Targu-Jiului
b) doua substantive, al doilea in genitiv: N-Ac Vatra Dornei; G-D  Vetrei Dornei
c) doua propozitii legate prin prepozitie: N-Ac Curtea de Arges; G-D Curtii de Arges
d) un substantiv si un adjectiv: N-Ac Valea Lunga; G-D Vaii Lungi
 4.Cazurile substantivului
Nominativ  (cine? ce?)
            -subiect: Lui i se cuvine aceasta cinste.
            -nume predicativ (intotdeauna in relatie cu un verb copulativ): Radu este un copil bun.
            -apozitie(atribut apozitional): Raul Mures a iesit din matca.
Obs. Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai.
Mihai [adica] nepotul meu a implinit un an.
Acuzativ
            -atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) - Apa de la munte este rece. (care apa?)
Obs. Nu face greseala sa pui intrebarea: de unde?
          -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ, iar substantivul e insotit de prepozitie) -
Florile sunt pentru mama.
            -complement direct (pe cine? ce?) - Il intreb pe Mihai.
            -complement indirect (prepozitii + cine? ce?) - Vorbim despre cazuri.
            -complement de agent (de cine? de catre cine?) - Intrebarea a fost pusa de Alina.
Obs. Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu.
            -complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii, incotro?) - Vine de la padure.
            -complement circumstantial de timp (cand? cu sau fara prepozitii, cat timp?) - A lipsit de acasa o
saptamana.
            -complement circumstantial de mod (cum?, cat?, in ce fel?) - Copiii vin in grupuri. Alearga ca
vantul. (complement circumstantial de mod comparativ)

29
            -complement circumstantial de cauza (din ce cauza?) - Codrul clocoti de zgomot
            -complement circumstantial de scop (in ce scop?) - A plecat in oras pentru cumparaturi.
Genitiv
            -atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) - Interventia colegei a fost salutara.
            -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ si este insotit de articol genitival:al,a,ai,ale) -
Pamantul este al taranilor.
Obs.Substantivele in genitiv pot indeplini si alte functii sintactice daca sunt precedate de prepozitii sau
locutiuni prepozitionale, forma articulata: asupra, contra, impotriva, inapoia, deasupra, dedesubtul, in
susul, in josul, in fundul, din cauza etc.
            -complement indirect - Toti s-au ridicat contra propunerii lui.
            -complement circumstantial de loc - Vizitatorii se uitau in fundul pesterii
            -complement circumstantial de timp - A ajuns la gara inaintea sosirii trenului
            -complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza vremii.
            -atribut substantial prepositional - Gradina din fata casei era inundata de verdeata
Dativ
            -complement indirect (cui?) Padurii ii lipseste cantecul pasarilor.
Obs.Substantivele in dativ pot indeplini si alte functii sintactice, daca sunt precedate de prepozitiile:
gratie, datorita, multumita, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea
-complement circumstantial de loc (dativ locativ) - Stai locului, copile!
-complement circumstantial de mod - A raspuns conform asteptarilor noastre
            -nume predicativ - El este aidoma fratelui tau.
            -atribut substantival prepozitional (care?) - Interventia conform planului a condus la reusita.
            -atribut substantival (cui?) - Preot desteptarii noastre / Oferirea de premii olimpicilor a fost
televizata. (de obicei dupa infinitivul lung)
-complement indirect cu prepozitie - Am reusit datorita Ioanei.
-complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza ploii.
Vocativ
            -nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indiferent de locul pe care-
l ocupa in propozitie - Ioana,vino afara!
 ♦ VERBUL este partea de vorbire flexibila in raport cu modul, timpul, persoana si numarul, care
exprima actiuni, stari sau calitati privite ca procese in derulare.
1.Clasificarile verbului
a) dupa rolul sintactic si morfologic:
            -predicative: indeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat verbal (a citi, a merge,
a vedea etc)
            -copulative: leaga numele predicativ de subiect si indeplinesc la un mod personal, impreuna cu
numele predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)
            -auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a diatezei pasive (a fi, a
vrea, a avea)
b) dupa posibilitatea de a avea complement direct:
            -tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc)
            -intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)
c) dupa referirea la persoana:
            -personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.)
            -impersonale: nu au subiect si, deobicei, au numai forma de persoana a III-a(a ploua, a ninge, a
se zice etc.)
            -unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a latra, a macai, a oua etc.) a trebui este
unipersonal ca forma si impersonal prin continut.
2.Locutiunile verbale

30
Grupuri de cuvinte, care contin in mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi morfologice si
sintactice specifice verbului.
Structura locutiunilor verbale:
            -verb + prepozitie + substantiv: a avea de gand
            -verb + interjectie: a face tusti
            -verb + substantiv: a-si pazi gura / paziti-va gura! (pronume intre verb si substantiv)
            -verb + etc.: a o lua la sanatoasa, a-si aduce aminte
  cele mai frecvente verbe intalnite in locutiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune, a trage, a
baga.
Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca:
            -se poate substitui printr-un singur cuvant (a o lua la fuga = a fugi)
            -intelesul unitar este altul decat sensul fiecareia dintre componente;
            -exista un cuvant care, luat izolat, nu are inteles clar (a-si aduce aminte; aminte=?)
 3.Diateza verbului
Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect: diatezele
activa, pasiva si reflexiva
Diateza activa: arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi consecintele acesteia; se
formeaza din tema verbului de conjugat la care se adauga terminatiile modurilor si timpurilor respective.
Diateza pasiva: arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent (exprimat sau
subinteles); se formeaza din participiul verbului de conjugat precedat de diateza activa a verbului
auxiliar a fi; diateza pasiva au doar verbele care la diateza activa sunt tranzitive;
Diateza reflexiva: arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din diateza activa a
verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv in dativ sau acuzativ cu rol de marca morfologica.
4.Modurile verbului
Categoria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum considera
vorbitorul actiunea.
Modurile:-personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei;
                -nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana care o savarseste;
                -predicativ: daca verbul poate indeplini functia de predicat;
                -nepredicativ: daca verbul nu poate indeplini functia de predicat;
Moduri personale, predicative:
            -indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, sigura (eu lucrez, tac, culeg, fug);
            -conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila in prezent, ireala in trecut (eu sa lucrez, sa
tac, sa culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit);
            -conditional-optativ: exprima o actiune realizabila in functie de o conditie (eu as lucra, as tacea,
as culege, as fugi);
            -imperativ: exprima un ordin, un indemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci! culege! fugi!);
 Modurile nepersonale, nepredicative:
            -infinitiv: exprima actiunea in mod general, denumeste numele actiunii (a citi, a lucra etc.);
            -gerunziu: exprima o actiune in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii (citind,
lucrand etc.);
            -participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un obiect (citit, vazut, citit etc.);
            -supin: forma verbala omonima cu participiul, avand in plus prepozitiile de, la, pentru si
sinonima cu infinitivul (de mancat, pentru citit, la cules etc.);
 5.Timpurile verbale
Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savarsirii actiunii.
Timpurile indicativului
            -prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);
            -imperfect: actiune trecuta, neterminata in momentul la care se refera vorbirea (lucram,
taceam,  culegeam, fugeam);

31
            -perfecul simplu: actiune trecuta, incheiata in trecut (lucrai, tacui, culesei ,fugii);
            -perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul incheierii  fata de prezent
(am lucrat, am tacut, am cules, am fugit);
            -mai mult ca perfectul: actiune trecuta, incheiata inaintea altei actiuni trecute (lucrasem, tacusem,
culesesem, fugisem);
            -viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea, voi culege, voi fugi);
            -viitorul anterior: actiune care se va petrece in viitor si se va incheia inaintea unei alte actiuni
viitoare (voi fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit);
Timpurile conjunctivului
            -prezent: sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug;
            -perfect: sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit;
Timpurile conditional -optativului
            -prezent: as lucra, as tacea, as culege, as fugi;
            -perfect: as fi lucrat, as fi tacut, as fi cules, as fi fugit;
Nu uita! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decat pentru prezent.
Atentie! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru timp, prezent si
perfect,  celelalte moduri neavand forme pentru mai multe timpuri.
 6.Conjugarea verbului
Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, persoana si numar se numeste conjugare.
Nu uita! Dupa terminatia infinitivului (forma de dictionar a verbelor) verbele se clasifica in patru
conjugari:
Conjugarea I: verbe terminate in -a (a lucra, a canta, a visa etc.)
Conjugarea II: verbe terminate in -ea (a placea, a vedea etc.)
Conjugarea III: verbe terminate in -e (a bate, a merge, a spune etc.)
Conjugarea IV: verbe terminate in -i sau -i (a fugi, a dori, a cobori, a hotari etc.)
Nu uita! Conjugarea verbelor regulate la diateza reflexiva este aproape identica cu cea de la diateza
activa. Paradigmele verbale sunt aceleasi, adaugandu-se in fata verbului pronumele reflexiv in dativ si
acuzativ cu exceptia imperativului si gerunziului,cand pronumele sta dupa verb. Diateza reflexiva este
defectiva de participiu si supin.
Conjugarea verbelor auxiliare: a fi, a avea, a vrea
Atentie!  1. Verbele a fi si a avea au la prezentul indicativ serii paralele de forme – prima, cu
valoare predicativa, a doua, specializata ca auxiliar. (Noi avem o carte. / Noi am venit.)
2. Forme ca vrei, vroiesc etc., rezultate din contaminarea verbelor a vrea si a voi, sunt
neliterare.
3. La perfectul simplu, toate cele trei verbe au cate doua serii de forme, ambele corecte.
4. La imperativ (pozitiv si negativ), a avea are doua forme, ambele corecte. Forma aibi / n-
aibi este invechita.
1. Forme simple
Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Prezent Sunt, is, -s, s- Am Am Vreau Voi
Esti Ai A Vrei Vei
Este, e, ii, -i, i- Are A Vrea Va
Suntem Avem Am Vrem Vom
Sunteti Aveti Ati Vreti Veti
Sunt, is, -s, s- au au vor Vor
Imperfect Eram Aveam Vream
Erai Aveai Vreai
Era Avea Vrea
Eram Aveam Vream

32
 Erati Aveati Vreati
erau aveau Vreau
Perfect Fusei (fui) Avusei (avui) Vrusei (vrui)
simplu Fusesi (fusi) Avusesi (avusi) Vrusesi (vrusi)
Fuse (fu) Avuse (avu) Vruse (vru)
Fuseram (furam) Avuseram (avuram) Vruseram (vrura)
Fuserati (furati) Avuserati (avurati) Vruserati (vrurati)
Fusera (fura) Avusera (avura) Vrusera (vrura)
Mai mult ca Fusesem Avusesem Vrusesem
perfect Fusesesi Avusesesi Vrusesesi
Fusese Avusese Vrusese
Fuseseram Avuseseram Vruseseram
Fuseserati Avuseserati Vruseserati
Fusesera avusesera Vrusesera
Conjunctiv Prezent Sa fiu Sa am Sa vreau
Sa fii Sa ai Sa vrei
Sa fie Sa aiba Sa vrea
Sa fim Sa avem Sa vrem
Sa fiti Sa aveti Sa vreti
Sa fie Sa aiba Sa vrea
- Pozitiv Fii! Fiti! Ai! Aveti! -
Imperativ Nu avea! N-avea! N-ai!
- negativ Nu fi! Nu fiti! Nu aveti! N-aveti! -
Infinitiv A fi A avea A vrea
Gerunziu Fiind Avand Vrand
Participiu Fost (a), fosti, Avut (a), avuti, avute Vrut (a), vruti, vrute
foste
Supin De fost De avut De vrut

2. Forme compuse (se formeaza dupa aceleasi reguli ca si verbele regulate)

Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Perfect Am fost Am avut Am vrut
compus
Viitor Voi fi Voi avea Voi vrea
Viitor Voi fi fost Voi fi avut Voi fi vrut
anterior
Conditional – Prezent As fi As avea As vrea
optativ Perfect As fi fost As fi avut As fi vrut
Conjunctiv Perfect Sa fi fost Sa fi avut Sa fi vrut
Infinitiv Perfect A fi fost A fi avut A fi vrut

 ♦ PRONUMELE este parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv.
Feluri: personal, de politete, reflexiv, de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ
si  negative.
Observatii:
            1.Pronumele personal, de politete si reflexiv nu devin niciodata adjective.
            2.Pronumele de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ si  negativ pot fi
adjective.

33
            3.Pronumele personal, de politete, reflexiv, de intarire si  posesiv au forme dupa persoana.
1.PRONUMELE PERSONAL
Observatii:
            1.Forme neaccentuate se intalnesc doar in cazurile Ac. si D.
            2.Vocativ are numai persoana a II-a: tu! voi!
            3.Genitiv - numai persoana aIII-a: lui, ei, lor.
            4.Persoanele I si a II-a nu au forme dupa gen : eu, tu, noi, voi
            5.Pronumele dansa, dansul, dansii, dansele sunt pronume personale, nu de politete.
Functii sintactice
            -subiect:                                              N: Tu ajungi primul.
            -nume predicativ in:                           N: Fratele meu este el.
                                                             Ac: Intrebarea este pentru tine.
                                                                       G: Cartea este a lui.
            -atribut pronominal in:                       N (apozitie): Invitatul,adica el, sa pofteasca in casa.
                                                                       G: Sfatul lui doveseste intelepciune.
                                                                             Cartea din fata lui este a mea.
                                                                       D: Copilu-i statea linistit. (dativ posesiv)
            -complement direct in:                       Ac: Te intreb si pe tine despre acest lucru.
            -complement indirect in:                   Ac: A vorbit cu mine.
                                                                       D: Lui i-am dat o carte.
                                                                       G: (cu prepozitie) Napasta a cazut asupra ei.
            -complement circumstantial de loc in:Ac: Merge la voi.
                                           G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat in fata lui.(ei, lor)
                                           D: (insotit de prep. sau loc. prep. cu forma nearticulata): In fata-mi se
asezase o persoana importanta.
            -complement circumstantial de mod in: Ac - A raspuns ca tine.
            -complement circumstantial de cauza: G - N-a venit din pricina lui.
Situatii in care pronumele personal nu are functii sintactice:
            -in V (tu! voi!)
            -dativul etic: Vor sa mi-l omoare
            -cand are valoare neutra:        A luat-o la fuga
                                                            Da-i inainte fara grija!
2.PRONUMELE DE POLITETE
-are numai forme pentru persoanele aII-a si aIII-a
pers. aII-a:       N-Ac: dumneata, dumneavoastra
                        G-D: dumitale
pers. aIII-a:     N-Ac-G-D: dumnealui, dumneaei, dumnealor
Observatii:
            -alte pronume de politete: Domnia ta (sa, lui, voastra), Maria ta (sa, lui, voastra), Inaltimea ta (sa,
lui, voastra)
                        Excelenta ta (sa, lui, voastra). - folosite mai rar in vorbirea contemporana
-forme afective : mata, mataluta, matalica, talica, matale
            -functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui personal (exceptii atr. pron. in D. si compl. circum.
de loc in D)
3. PRONUMELE REFLEXIV
Observatii:      -are forme proprii numai pentru pers. aIII-a, cazurile D si Ac
                                    D: sie, siesi/isi, si
                        Ac: (pe) sine/ se
                        -pentru persoana I si aII-a imprumuta formele de la pronumele personale:
                                    D: imi, iti, ne, va (imi amintesc…)

34
                                    Ac: ma, te, ne, va (ma gandesc…)
                        -formele de mai sus devin reflexive numai daca au aceeasi persoana cu verbul:
                                    te gandesti (pron. – pers. a II-a, vb. – pers. a IIa)
                              ma framant (pron. – pers. I, vb. – pers. I)

Functii sintactice:
            -complement direct:               Ac: Te privesti in oglinda.
            -complement indirect:            D: Iti cumperi o carte.
                                                            Ac: Rar vorbea despre sine
            -atribut pronominal:               Ac: Lauda de sine ……
                                                            D: (dativ posesiv) Si-a certat copiii (copiii-si)
                                                                                         Mi-am aranjat cartile (cartile)
Observatii: Cand nu are functie sintactica, pronumele reflexiv se analizeaza impreuna cu verbul, fiind
marca diatezei reflexive.
                  Forma accentuata de Ac., insotita de art. hot. se substantivizeaza (Si-a soptit in sinea lui).
4.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DE INTARIRE
Forme:
            -masculin, singular:   (eu) insumi     fiu (m.sg) - vocala u- insumi (m.sg.)
                                                (tu) insuti
                                                (el) insusi
            -feminin, singular:     (eu) insami     fiica (f.sg.) - vocala a-insami (f.sg.)
                                                (tu) insati
                                                (ea) insasi
            -masculin, plural:       (noi) insine     fii (m.pl) - vocala i-insisi (m.pl.)
                                                (voi) insiva
                                                (ei) insisi
            -feminin, plural:         (noi) insene     fiice (f.pl) - vocala e-insene (f.pl.)
                                                (voi) inseva
                                                (ele) insesi, insele
Observatii:
1.Se greseste mai ales la folosirea vocalelor u,a,i,e aflate in fata formelor: -mi, -ti, -si, -ne, -va, -le
2.Pronumele de intarire se foloseste rar in limba actuala. De cele mai multe ori, ele insotesc un pronume
sau un substantiv devenind adjective de intarire, de aceea functia sintactica este de atribut adjectival.
3.Atentie la acord: Dan, Maria si Elena, ei insisi… (masculinul are prioritate)
Eu, tu si el, noi insine…(persoana I are prioritate asupra celorlalte, iar persoana aII-a asupra persoanei
aIII-a)
4.Insusi poate fi inlocuit de adverbul chiar sau de alte sinonime (singur, propriu, personal, in persoana)
5.PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEGATIV
Forme:
N-Ac: nimeni, nimenea          N-Ac: nici unul, nici una, nici unii, nici unele
G-D: nimanui                         G-D: nici unuia, nici uneia, nici unora
         nimic, nimica
-Ca adjective se intalnesc formele: nici o, nici un, nici unui, nici unei, nici unor.
-Aceleasi functii sintactice ca si celelalte pronume
Observatii:
            1. Aceste pronume trebuie folosite in propozitii negative.
            2.In exemplul: N-a stiut nici unul, nici altul. - cuvantul subliniat este conjunctie, deci nu intra in
alcatuirea unui pronume negativ.
                       
 6.PRONUMELE SI ADJECTIVUL POSESIV

35
-Are forme dupa persoana si dupa numarul si genul obiectelor posedate:
            ex.       al meu, al tau, al sau                           a mea, a ta, a sa
                        ai nostri, ai vostri                               ale noastre, ale voastre
            Formele se obtin cu ajutorul atricolului posesiv genitival: al, a, ai, ale
Observatie: Pronumele lui, ei, lor  sunt personale, nu posesive
Functii sintactice:
            -subiect:                      N - Ai mei au ajuns acasa.
            -nume predicativ:       N - Caietul acesta este al meu.
                                                Ac - Florile sunt pentru ai mei.
            -atribut pronominal    Ac - Rar am vazut o privire ca a ta.
                                                G - Sfatul alor mei mi-a fost de folos.
            -complement direct:   Ac - I-am vazut pe ai vostri.
            -complement indirect:Ac - Se gandea la ai sai.
                                                D - Le povestesc alor mei.
                                                G - Toti s-au ridicat impotriva alor tai.
            -complement de agent:Ac - A fost chemat de ai sai.
            -compl. circum. de loc:Ac - Vin de la ai mei.           
            -atribut adjectival:      N - Cartea ta este aici.
                                                Ac - Locuieste pe strada mea.
                                                D - Caietului tau ii lipseste o foaie.
                                                G - Dorinta mamei mele e sfanta.
                                                V - O, copilul meu, fii mereu intelept!
Observatie: Pentru a afla cazul adjectivului posesiv nu se pun intrebarile al, a, ai, ale cui? ci  se stabileste
cazul substantivului cu care s-a acordat adjectivul, care preia genul, numarul si cazul substantivului
determinat.
7. PRONUMELE SI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV
Forme:
            -de apropiere: acesta, aceasta, acestia, acestea, asta, asta, aista, aiasta, etc.
            -de diferentiere: celalalt, cealalta, ceilalti, celelalte,etc.
            -de departare: acela, aceea (f.sg.), aceia (m.pl.), acelea, aia, ala, etc.
            -de identitate: acelasi, aceeasi, aceiasi, aceleasi
Functii sintactice: aceleasi ca si la celelalte pronume, iar ca adjectiv una singura: atribut adjectival
Observatii:      1. “Acela” are si o forma mai redusa “cel”, care poate aparea numai in prezenta unui
determinant obligatoriu (cel de acolo, cei prezenti)
                        2. Alte forme populare: asta, ista, aista, cesta, ala, alalalt, aia, istalalt.
                        3. Formele de feminin aceasta, asta, aceea intra si in componenta locutiunilor adverbiale
(pentru asta, pe langa asta, cu toate acestea).
 8. PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEHOTARAT
Forme:
simple: unul, una, unii, unele                        altul, alta, altii, altele
             atat, atata, atatia, atatea                      tot, toata, toti, toate
             mult, putin, cutare
compuse (elemente de compunere: -va, -ori, -fie, -oare, -orisi, -vre, etc.) cineva, careva, ceva, catva,
fiecine, oarecine, orisicine, altcineva, vreunul, etc.
Observatii:
1.Pronumele nehotarate in componenta carora intra cuvantul “cine” nu devin niciodata adjective.
2.Urmatoarele pronume nehotarate isi modifica forma atunci cand devin adjective:
 unul-un           una-o               altul-alt           alta-alta           vreunul-vreun            vreuna-vreo
3. Functii sintactice ale pronumelor nehotarate: subiect, nume predicativ, atribut, complement, iar a
adjectivelor nehotarate: atribut adjectival.

36
9.PRONUMELE SI ADJECTIVUL INTEROGATIV
tine locul unui cuvant asteptat ca raspuns la intrebare.
Forme:           
N: cine?                         N-Ac: care?                N-Ac: ce?                    N-Ac: cat? cata? cati? cate?
Ac: (pe) cine?               G-D: caruia?                G-D: nu are forme      G-D: cator?
D: cui?                                    careia?
G: (al,a,ai,ale) cui?                 carora?
Functii sintactice:
            -subiect:            N: Cine vine? (Andrei vine.)
 -nume predicativ         N: Care este sora ta? (Sora mea este aceasta.)
                                     Ac: Pentru cine sunt cartile? (Cartile sunt pentru Dan.)
                                     G: Ai cui sunt acesti copii? (Acesti copii sunt ai vecinei.)
 -atribut pronominal:   G: Ai cui bani lipseau? (Lipseau banii Mariei.)
-complement direct:    Ac: Pe cine ai chemat? (Am chemat-o pe sora ta.)
-complement indirect:Ac: Despre cine vorbeai? (Vorbeam despre bunica.)
                                    D: Cui i-ai povestit?(Ioanei i-am povestit.)
-compl.de agent:         Ac: De cine ai fost ajutata? (Am fost ajutata de colegi.)
-compl. circum. de loc:Ac: La cine ai fost? (Am fost la vecini)
Observatii:
            1.Pronumele interogativ cine? nu devine adjectiv.
            2.Toate adjectivele interogative au aceeasi functie sintactica de atribut adjectival.
                        N: Care carte -ti lipseste?
                        Ac: Despre ce intamplare povestesti?
                        D: Carui copil i te adresezi?
                        G: Raspunsul carui coleg ti-a placut?
            3. Pronumele interogativ CE este invariabil
 4. Pronumele au functia sintactica, cazul, numarul si genul de la substantivul pe care il inlocuiesc.

10.PRONUMELE SI ADJECTIVUL RELATIV

Forme:
            a)simple:  N:cine      N-Ac: care?       N-Ac: ce?               N-Ac: cat? cata? cati? cate?
Ac:(pe) cine     G-D:caruia?       G-D:nu are forme   G-D: cator?
D:cui                         careia?
G: (al,a,ai,ale) cui     carora?
            b)compuse                  m.sg.              f.sg.                 m.pl.                f.pl.
                        N-Ac:              cel ce            ceea ce            cei ce               cele ce
                        D-G:                celui ce        celei ce                        celor ce
Functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui interogativ, doar ca exemplele trebuie introduse in fraze, in
asa fel, incat pronumele sa devina relativ (el leaga o propozitie secundara de regenta ei). Functia poate fi
aflata prin inlocuirea substantivelor pe care le substituie.
Ex:      -subiect:                      Stiu / cine vine.
            -nume predicativ:       Am aflat/ care este sora mea.
            -atribut pronominal:   Ma intereseaza/ ai cui bani lipseau.
Obs.     1. In anumite situatii pronumele relative pot deveni echivalente ca sens cu pronumele nehotarate
(S-a dus care pe unde a apucat).
2. Pronumele relative pot intra in componenta unor locutiuni, expresii pronominale si adverbiale (care
mai de care, care pe care, cine stie, cine stie cand, din ce in ce, cate si mai cate).

 ♦ ARTICOLUL

37
            Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masura acesta e cunoscut
vorbitorului.
1. CLASIFICAREA ARTICOLULUI
a) dupa inteles: - articol hotarat (propriu-zis) - arata ca obiectul denumit de substantiv este cunoscut
vorbitorului sau considerat ca atare.
- articol nehotarat - prezinta obiectul denumit de substantiv ca nefiind bine cunoscut vorbitorului.
- articol posesiv (genitival) - leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul posedat.
- articol demonstrative (adjectival) - leaga un substantiv de substantivul regent.
            b) dupa pozitie: - articol enclitic - se lipeste la sfarsitul cuvantului (omul ,cartea)
articol proclitic - se afla in fata substantivului determinat (un caiet, niste carti)
Atentie!      1. Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste) nu are sens.
                        2. Articolul poate insoti - un substantiv (poezia, un om, lui Mihai)
un adjectiv (silitorul elev, floarea cea frumoasa)
un numeral (al doilea, a treia)
                        3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste (singur nu are
functie sintactica).
                        4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta
comparand opozitiile de numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete; (articol-numeral))                   
2. ARTICOLUL HOTARAT
Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratand ca obiectul denumit de
acesta este cunoscut vorbitorului
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac -l -i -a -le -l -le
G-D -lui -lor -ei -lor -lui -lor

Cazul Masculin Feminin Neutru

Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac elevul Elevii Eleva Elevele Scaunul Scaunele
G-D Elevului Elevilor Elevei Elevelor Scaunului Scaunelor
V Elevule! Elevilor! Elevo! Elevelor! Scaunule! Scaunelor!
Atentie!      1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume - dansul, dansa,
in aceste cazuri nefiind analizabil.
                        2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in prepozitii si
locutiuni prepozitionale (inaintea, inapoia, in fata).
                        3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in vocala “A” se
articuleaza hotarat enclitic (cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza hotarat
proclitic (cartea lui Jeni, lui Carmen).
                        4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp isi
schimba valoarea gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).
                        5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza (merge la
scoalã), dar se articuleaza cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de
muzica).                                             
3. ARTICOLUL NEHOTARAT
Insoteste un substantiv, precedandu-l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este cunoscut
vorbitorului.
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural

38
N-Ac Un elev Niste elevi O eleva Niste eleve Un scaun Niste scaune
G-D Unui elev Unor elevi Unei eleve Unor eleve Unui scaun Unor scaune

Observatii:
1. Formele  UN si O ale articolului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si ale
adjectivului pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context:  UN si O sunt:
                        a) articole, cand le corespunde NISTE (o carte/niste carti)
                        b) numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi)
                        c) adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii, unele (o
carte/unele carti)
    2.Cand insoteste alte parti de vorbire, articolul nehotarat le transforma in substantive (du-te-vino/un
du-te-vino).
    3.Articolul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule).
    4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor
substantive, conferindu-i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de pluralul articulat
    5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotarat.
 4. ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL)
Se aseaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral
ordinal si leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numeste  posesiv,
deoarece indica posesia (apartenenta) si genitival deoarece intra in componenta intrebarii genitivului.
Observatii:     1.Forma de G-D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G-D (Port de grija
alor mei)
                       2.La numeralul ordinal, al, a este element constitutiv, indicand, impreuna cu articolul
hotarat, genul acestuia (al treilea/ a treia)

Atentie:Formele articolului posesiv al, a, ai, ale se scriu intotdeauna intr-un singur cuvant. Nu le
confundati cu secventele omonime ca:
 -prepozitia la infinitiv a + pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-I vedea)
 -prepozitia a + le (pronume personal in D. sau Ac, plural, feminin)
 5. ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)
Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a numeralului (cei
tari,cei doi, celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun)
Forme flexionare
Cazul Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N – Ac Cel Cei Cea Cele
D Celui Celor Celei celor

Observatii:     
 1. Articolul demonstrativ se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste
 2.Cel apare frecvent ca termen regent, insotit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste
situatii, cel are valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)
 3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite de secventele
omonime     -pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D, Ac (ce-l intrebi? / ce-i spui?)
                                     -pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce le spui)
4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a pronumelui
demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului initial si a celui final a
 
♦ ADJECTIVUL

39
Partea de vorbire flexibila care exprima insusirea unui obiect si se acorda in gen, numar si caz cu
substantivul determinat
Observatii: Adjectivul poate exprima:
-proprietati ale obiectelor sau fiintelor (greu, mic, usor, luminos)
-materia din care este facut un obiect (metalia, lemnos)
-elementele constitutive ale unei colectivitati (taranesc, studentesc)
-referirea la posesor sau la origine (casa olteneasca)
                                               
1. Clasificarea adjectivelor
a) dupa forma: - variabile - cu 2 terminatii - la sg. au o forma pentru masculin si alta pentru
feminin (bun / buna)
- cu o terminatie - la sg. au aceeasi forma pentru masculin si feminin (casa / baiat mare)
- invariabile - provenite din adverbe (gata, asa, astfel)
- provenite din imprumuturi vechi (ditai, sadea)
- provenite din imprumuturi desemnand culori (crem, bleu, maro)
            b) dupa origine: - propriu-zise(verde, bun, inalt)
-pronominale -posesive (caietul meu/tau/sau)
                                                            -demonstrative (fata aceasta/aceea)
                                                            -interogative ( care fata?)
                                                            -nehotarate (unii baieti/ unele fete)
                                                            -relative (ce fata )
                                                            -negative (nici un om)
                                                            -de intarire (fata insasi)
Observatii: Adjectivele variabile, cu o terminatie, se termina, de obicei in vocala E
b) din punct de vedere semantic: 
 -calificative-primare (simple)- bun, frumos, albastru
                   -derivate cu ajutorul sufixelor (timpuriu, tineresc)
                   -determinative (provenite din alte parti de vorbire)
                   - pronominale -posesive (cartea mea/ta/sa)
                   -demonstrative (cartea aceasta/aceea)
                   -interogative ( care mama?)
                   -nehotarate(unii baieti/ unele fete)
                   -relative( ce carte )
                   -negative(nici o fapta)
                   -de intarire (el insusi)
                   -numerale (trei elevi)
-participiale (pagina scrisa)
-gerunziale (masca razanda)
-adverbiale (barbat bine)
d)dupa numarul formelor flexionare realizate in declinare:
            -cu 4 forme flexionare (in functie de gen, numar si caz) -propriu-zise (bun, simplu)          
                                                                                                     -participiale (iubit)
                                                                                                     -gerunziale (suferind)
            -cu 3 forme flexionare  -cele terminate in consoanele  C si G (lung, adanc)
                                                  -derivate cu sufixele -TOR, -ESC, -IU (satesc,cenusiu)
            -cu 2 forme flexionare  -terminate in E (dulce)
                                                -terminate in consoana palatala (vechi, dibaci)
                                                  -terminate in diftong (balai, rotofei)
            -invariabile (maro, eficace, motrice)
Observatii:      1.De regula se aseaza dupa substantive (sunt postpuse)

40
                        2.Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate avea urmatoarele functii:
                                    -atribut(adjectival) - baiat bun, floare frumoasa
                                    -nume predicativ (cand determina un verb copulativ) - Ana este cuminte.
                                    -diferite feluri de complemente (determina un verb predicativ) - Din verde s-a
facut galben.
                        3.Din punct de vedere stilistic, adjectivele sunt epitete
4.Sufixe adjectivale frecvente: -esc, -tor,-ean,-iu,-aret,-nic,-os
             5.In categoria adjective calificative intra si locutiunile adjectivale(cu scaun la cap,de
geniu)
             6.Adjectivul poate sta si inaintea substantivului, de topica depinzand si articularea sa
 
2. Flexiunea adjectivului
In functie de flexiune, adjectivele sunt variabile si invariabile; cele variabile se modifica dupa gen,
numar si caz, prin desinente, insotite sau nu de alternante fonetice.
Desinente de gen (la singular):
Masculin/Neutru – Feminin
-u -u - --a -e -a –e
simplu-a / albastru-a / auriu-e/ cenusiu-e / bun-a / frumos-frumoasa / amarui-e / vechi-e                 
Modificari dupa cazuri:
Observatii:Adjectivul sta dupa substantiv, sau poate sa preceada substantivul.
                        1.Cand adjectivul sta dupa substantiv, el nu se articuleaza.
                        2.Cand adjectivul sta inaintea substantivului, el capata o semnificatie speciala care ii
mareste expresivitatea.
                        3.Unele adjective au o topica fixa in raport cu substantivul. De exemplu adjectivele
pronominale stau numai in fata substantivului (oricare om) precum adj. “biet”. Pe de alta parte
adjectivele provenite din participii stau numai dupa substantiv  (pomul laudat).
                        4.Unele adjective isi schimba sensul in functie de topica (are o parte buna - opusa lui rea /
O buna parte nu au - o parte dintr-un intreg)
                        5.Adjectivele invariabile au o singura forma pentru toate genurile, numerele si cazurile.
Din aceasta categorie fac parte adjectivele nume de culori (bej, crem), adjectivele terminate in -CE
(eficace), adjectivele cuvinte vechi in limba (sadea, gata,ditamai).
3.Gradele de comparatie
Sunt forme pe care le ia adjectivul pentru a arata in ce masura un obiect poseda o insusire in raport cu
alte obiecte sau cu alte momente ale existentei sale; nu se exprima prin desinente, ci prin constructii
sintactice speciale.
Gradul pozitiv (exprima o insusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt moment) - cer
senin, nor negru.
Gradul comparative (exprima insusirea unui obiect in raport cu insusirile unui alt obiect, stabilind
raporturi de egalitate sau inegalitate)
            -de superioritate (mai scump)
            -de egalitate (la fel de scump)
            -de inferioritate (mai putin scump).
Gradul superlativ      -relativ (exprima insusirile la cel mai inalt sau cel mai scazut grad, prin
comparatie cu alt obiect)
                                  -de superioritate (cel mai scump)
                                  -de inferioritate (cel mai putin scump)
                                  -absolut (arata gradul cel mai inalt sau mai scazut grad, fara a compara
obiectul) foarte scump.                                             
Mijloace afective de formare a superlativului absolut

41
-adverbe si loc. adverbiale cu valoare expresiva (extraordinar, extrem, grozav, nemaipomenit, nespus,
din cale-afara, cu totul si cu totul)
-adverbe, adjective, substantive si locutiuni ce exprima notiuni dezagreabile, intensificand negativ sau
pozitiv insusirea (destept nevoie mare, sarac lipit, putred de bogat, atat amar de vreme)
-repetitia adjectivului (desteptul desteptilor, o apa adanca, adanca)
-constructii exclamative (Cat de mare e!)
-procedee lexicale, prin derivarea adjectivului la grad pozitiv cu prefixe sau sufixe cu sens superlativ
(arhi-, super-, extra-,ultra-,supra-,prea-,-isim)
-procedee fonetice prin lungirea vocalei (o apa adaaaaaaaaaaanca!)
Adjective fara grade de comparatie
-adjectivele care la origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior, superior, major, minor,
oportun, posterior, ulterior, extrem, maxim, minim,suprem)
-adjectivele care exprima insusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin comparatie (asemenea,
complet, desavarsit, deplin, intreg, mort, unic, ultim, oral)
-adjective din domeniul stiintei (adipoasa, hidrofila, acvatic, energetica)
Functii sintactice:
-atribut adjectival (se intalneste in toate cele 5 cazuri): Mama draga, iarta-ma!
            -nume predicativ: Florile sunt uscate.
            -complement indirect: Din rosie s-a facut galbena
            -complement circumstantial de timp: Il cunoasc de mic.
            -complement circumstantial de cauza: De lenes ce era ,nici mancarea n-o gusta.
           
♦ NUMERALUL
Partea de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica a obiectelor, ordinea sau
distributia lor prin numarare.
Clasificarea numeralului:
a)cardinal:    
 -propriu-zise- exprima un numar abstract sau un numar de obiecte. Pot fi simple (unu, doi) sau compuse
(unsprezece)
 -colective: exprima insotirea, ideea de grup (amandoi, tustrei)
 -multiplicative: arata de cate ori creste o cantitate sau se mareste o actiune (indoit,intreit)
 -distributive: exprima repartizarea si gruparea numerica a obiectelor (cate unul)
 -adverbiale (de repetitie):indica de cate ori se indeplineste o actiune (o data, de doua ori)
 -fractionare: o zecime,  miime
 b)ordinal: exprima ordinea prin numarare a obiectelor sau actiunilor intr-o insiruire (intaiul, primul,
secundul)
1.Numeralul cardinal propriu-zis
Poate fi -simplu (numerele de la unu la zece + suta, mie, milion, miliard, trilion, bilion)
              -compus: mod de formare:
a) de la unsprezece la nouasprezece, unitatea se leaga de zece cu ajutorul prep. SPRE
b) de la douazeci la nouazeci, unitatea se leaga direct de pluralul “zeci” (patruzeci), iar zecile se leaga de
unitati cu ajutorul conjunctiei SI (patruzeci si doi)
De la o suta in sus numeralul care exprima numarul sutelor, al miilor se aseaza inaintea unitatilor
imediat inferioare.
Atentie! 1.Se scriu intr-un cuvant numeralele compuse de la unsprezece la nouasprezece si cele care
exprima numarul zecilor (treizeci), toate celelalte sciindu-se separat (trei sute patruzeci si trei)
            2.Pronuntari gresite: paispe, cinspe, cinzeci
            3.Numeralul cardinal (ca si celelalte tipuri de numerale) poate aparea singur in comunicare, caz
in care are valoare substantivala (si functii sintactice corespunzatoare acestuia), poate insoti

42
substantivul, cand are valoare adjectivala, sau poate insoti verbul, cand are valoare adverbiala si functia
de complement circumstantial.
            4.Numeralele unu si doi variaza in functie de gen.
            5.De la doi, raporturile de la G-D se exprima astfel: la G cu prep A sau cu ajutorul articolului
demonstrativ CEL; la D se foloseste prepozitia LA sau articolul demonstrativ CEL (caietele a doi elevi /
celor doua fete; s-au impartit carti la treizeci de copii / celor treizeci de copii)
            6.Numeralele zece, suta, mie, milion, miliard au flexiune asemanatoare cu a substantivelor, dupa
numar si caz si pot fi articulate. Omonimia dintre numeral si pronume nehotarate sau  adjective
pronominale nehotarate sau articole se rezolva in context. Numeralele se identifica cu intrebarile
CATI? , CATE?
            7.Prin articulare, numeralul devine substantiv (A luat un zece la matematica).
            8.Numeralele unu si doi intra in componenta unor locutiuni si expresii cu valoare adjectivala sau
adverbiala (tot unul si unul, de unul singur, nici una, nici doua, cu una, cu doua).

2. Numeralul colectiv
Mod de formare - de la trei la opt, numeralele colective se formeaza cu -TUS (provenit din toti) sau cu
CATE(SI) (catesipatru, catesitrei) ultimele forme fiind folosite in limbajul popular sau familiar
Observatii:  1.Forma  amandoi, care exprima o colectivitate alcatuita din doua unitati, are flexiune de
gen si caz (amandoi / amandoua / amandurora).
                   2.Cand sta inaintea unui substantiv, amandurora isi pierde A-ul final de la G-D (caietele
amanduror copiilor).
                   3.Amandoi are ca sinonim forma ambii, cu forme distincte pentru gen si G-D (ambele /
ambilor / ambelor).
                   4.Toti, toate + numeral cardinal au sens de numeral colectiv (Toti sase au plecat).
                   5.Tot sens de numeral colectiv au si substantivele pereche si duzina.
                   6.Folosit singur, numeralul colectiv are valoare substantivala, iar cand insoteste un
substantiv are valoare adjectivala si functie de atribut.
3.Numeralul multiplicativ
Mod de formare: se formeaza de la numeralul cardinal prin derivarea cu prefixul IN- si sufixul -IT
(intreit,inzecit)
Observatii:      1. Cand insoteste un substantiv (cu care se acorda in gen, numar si caz)are valoare
adjectivala si functie de atribut;langa un verb, are valoare adverbiala si functie de complement
circumstantial, iar prin articulare se substantivizeaza
                        2.Indoit si intreit au sinonime neologice pe dublu si triplu.
4.Numeralul distributiv
Mod de formare:din adverbul CATE + numeralul cardinal (cate doi, cate trei)
Nu uita! 
1.Numeralele formate cu unu si doi au forme distincte de gen (cate unul/cate una) si la G-D(cate unuia /
cate uneia).
2.Si numeralul distributiv poate avea valoare  substantivala, adjectivala sau adverbiala, cu functii
sintactice corespunzatoare.
5.Numeralul adverbial
Mod de formare: din prepozitia DE + numeral cardinal + ORI, cu exceptia primului termen al seriei, “o
data”, format din numeralul cardinal cu valoare adjectivala O si substantivul DATA
Observatii:     
1.Ideea de repetare a actiunii se poate reda si printr-o constructie numerala sinonima formata din
numeralul ordinal + substantivul OARA (a venit a doua oara)
 2.Numeralele de doua ori si de trei ori au ca sinonime  neologice bis si tert.
6.Numeralul ordinal

43
Mod de formare: de la doi in sus numeralul ordinal se formeaza din numeralul cardinal insotit de
secventele al…lea, la masculin si a…a, la feminin
Observatii:      
1.Seria numeralului ordinal incepe cu intai(ul), care are flexiune de gen, numar si caz si poate fi
articulat cand apare singur sau in fata substantivului pe care il determina. Sinonimul prim are un
comportament morfologic si sintactic identic (primul / prima; primului / primei).
2.Toata seria numeralului ordinal are forme deosebite de gen.
3.Formele de G-D se exprima prin cel de + numeral ordinal, marca de caz fiind preluata de cel (Celui
de-al doilea)
4.Numeralel al doilea si al treilea au sinonime neologice pe secund si tert.
5.Dintai este o forma a numeralului ordinal in care prepozitia de s-a contopit cu numeralul INTAI.
6.In limba contemporana vorbitorii au tendinta de a inlocui numeralul ordinal prin cel cardinal
(trimestrul doi/ al doilea). Se recomanda folosirea doar in cazul numerelor mari.
7.Adjectivele primar si ultim, ca si locutiunea adjectivala cel (cea) din urma, au valoare de numeral
ordinal.
Functii sintactice:
-subiect: A raspuns al treilea din catalog.
 -nume predicativ: Voi sunteti doi.
 -atribut adjectival: Maine vor veni trei invitati.
 -atribut exprimat prin numeral cu valoare substantivala: Interventia a doi dintre ei a fost salutara.
 -complement direct: L-a chemat pe al doilea.
 -complement indirect: Vorbeam despre doi dintre ei.
 -complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi.
 -complement circumstantial de mod: A fost rasplatit insutit.

♦ ADVERBUL
Partea de vorbire neflexibila care arata caracteristica unei actiuni, a unei insusiri sau a unei stari,
indicand imprejurarea in care are loc actiunea.Poate determina un verb, un adverb, un adjectiv, o
interjectie cu valoare verbala
1.Clasificarea adverbului
            a)dupa inteles:-adverbe de loc (acolo, afara,aproape,departe)
                                    -adverbe de timp (astazi, atunci, curand)
                                    -adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba)
                                    -adverbe de afirmatie (da, bineinteles, fireste)
                                    -adverbe de negatie (nu, ba, nici, dimpotriva)
            b)dupa forma: -adverbe simple (lesne, aici, aproape)
                                    -adverbe compuse (asta-vara, oriunde, oarecum)
            c)dupa origine:-adverbe primare (cam, foarte, aici, apoi, bine)
                                     -adverbe provenite din alte parti de vorbire:
-prin derivare cu sufixe (realmente, pieptis, taras, frateste)
-din adjective-participii (tare, clar)
-din substantive (ziua, noaptea, vara)
-din pronume relativ-interogative (cand,unde,cum)
-din alte promune-nehotarat, demonstrativ, negativ (candva, undeva, nicicand)
Obs.: Exista si alte adverbe corelative corespunzatoare intr-o regenta prezentei in subordonata a unui
adverb relative.
2.Gradele de comparatie
Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar in schimb are grade de comparatie, se spune
despre el ca se afla la granita dintre partile de vorbire flexibile si cele neflexibile
Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective:

44
-Gradul pozitiv: bine
-Gradul comparativ    -de superioritate: mai bine
             -de egalitate: la fel de bine
             -de inferioritate: mai putin bine

-Gradul superlativ      -relativ            -de superioritate: cel mai bine

                                                           -de inferioritate: cel mai putin bine
                                   -absolut : foarte bine
Nu uita!           
1.Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul pozitiv si gradul comparativ
(incolo,inainte).
2.La formarea superlativului relativ al adverbului cel este invariabil, pe cand la adjectiv se acorda cu
regentul sau.
3.Adverbele mai, putin, foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de comparatie
3.Locutiuni adverbiale
Grupuri de cuvinte cu sens unitar si cu rol de adverb
-Locutiunile adverbiale sunt: de loc, de mod si de timp
-In structura lor pot intra substantive, adjective (participii), numerale, adverbe precedate de prepozitii (in
fata, peste tot, din loc in loc, din vreme ce, pe inserate, cu de-a sila, de asta seara)
-Pot fi formate prin repetarea unor substantive, adverbe (ora de ora, din an in an, asa si asa)
4.Functii sintactice
-Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si a locutiunii adverbiale este cea de complement
circumstantial de loc/ de mod/ de timp.
-Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate indeplini functia de atribut adverbial (Am deschis fereastra
de jos).
-Unele adverbe (locutiuni adverbiale) pot fi predicate, de ele depinzand propozitii subordonate
subiective, in cazul in care adverbele sunt urmate de elementele de relatie ca, sa, ca sa, daca, de (bine,
adevarat, fireste, sigur, negresit, posibil, pesemne, probabil, fara indoiala, de buna seama, poate, cu
siguranta)
Observatii:      
1.Adverbele chiar, doar, mai, nici, nu, numai, macar nu au functie sintactica, intrand in componenta
partilor de propozitie pe care le insotesc.
2.Adverbele (locutiunile adverbiale) pot fi numite si predicative, cand intra in componenta unui predicat
nominal (Asa sunt toti parintii).
5.Ortografia adverbelor si a locutiunilor adverbiale
a)Se scriu intr-un cuvant (adverbele compuse cu fuziune desavarsita)
            -prepozitie + adverb (deasupra, degeaba, deplin)
            -adjectiv+substantiv (bunaoara, deseori)
            -adverb+ fie-/oare-/ori-/va- antepus sau postpus (fiecum, oricum, candva, cumva)
            -adjectiv pronominal + adverb (alaltaieri)
            -adverb + adverb (nicicand, nicicum, niciodata)
            -adverb+ conjunctie (asadar)
b)Se scriu cu cratima:
            -adjectivul asta + substantiv (asta-vara, asta-seara, asta-noapte)
            -prepozitia dupa + substantiv (dupa-amiaza, dupa-masa)
            -prepozitia intru/dintru + adverb (dintr-adins, intr-adancime)
            -prepozitie compusa de-a din locutiunile adverbiale (de-a busilea, de-a berbeleacul, de-a valma)
            -locutiunile adverbiale formate din :
                        -doua substantive (calea-valea)
                        -un substantiv+ un adverb (caine-caineste)

45
                        -doua verbe (treaca-mearga)
                        -doua adverbe (incet-incet)
c) Se scriu in cuvinte separate locutiunile adverbiale alcatuite din cuvinte care-si pastreaza
intelesul si pot exista independent in vorbire (de obicei, de jur imprejur, la maximum, la o
parte, in afara, intre timp, in van, pe negandite).

♦ PREPOZITIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga atributele si complementele de cuvintele pe care le determina
1.Clasificarea prepozitiilor
a)dupa forma  -simple (a, contra, cu, spre, sub, din, de)
                        -compuse (despre, de la, de pe la, inspre, de sub, de pe langa)
b)dupa origine -prepozitii propriu-zise (de, din, la, pe, langa)
                         -provenite din -substantive (gratie, multumita)
                                                -participii (datorita)
                                                -adverbe (impotriva, deasupra)
c)dupa regimul cazual:
            -prepozitii care cer cazul acuzativ: cu, din, de, despre, dinspre, inspre, pentru, prin, sub etc.
            -prepozitii care cer cazul genitiv:asupra, contra, impotriva etc. (aici intra categoria prepozitiilor
provenite din
adverbe cu aspect articulat)
            -prepozitii care cer cazul dativ:gratie, multumita, datorita, conform, potrivit, contrar,aidoma si
asemenea (aici intra prepozitiile provenite din substantive, verbe la participiu sau adverbe)
Nu uita! Prepozitia si locutiunea prepozitionala nu au functie sintactica. Ele se analizeaza impreuna cu
atributele sau complementele pe care le leaga de cuvantul determinat
2.Locutiunile prepozitionale
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si cu rol de prepozitie
Ele sunt alcatuite din una sau doua prepozitii si o alta parte de vorbire
            a)un substantiv (in fata, in spatele, din cauza, in loc de)
            b)un adverb cu sau fara aspect articulat (in josul, in afara de)
            c)adjectivul “tot” (cu tot cu)
Nu uita! Locutiunile prepozitionale cer genitivul sau acuzativul; acuzativul, cand ultimul termen este o
prepozitie (alaturi de, afara de, conform cu, relativ la); genitivul, cand ultimul termen este un substantiv
articulat sau un adverb cu aspect articulat (in fata, in urma, de-a latul).

♦ INTERJECTIA
Partea de vorbire neflexibila care exprima, fara sa le denumeasca, stari sufletesti sau volitionale, ori
reproduce (aproximativ) sunete si zgomote din natura.
Interjectiile pot fi alcatuite din:-un sunet (o! a!)
              -mai multe sunete (ooo! ah!)
              -doua sau mai multe silabe (aoleu!)
              -un cuvant repetat (mac-mac!)
              -din mai multe cuvinte (trosc-pleosc!)
Interjectiile pot reda:  -stari sufletesti:-durere (au! vai!), teama (aoleu!), nemultumire (oh!), dispret
(halal!), deznadejde (vai!), ciuda (uf!), indoiala (hm!), mirare (aaa!), admiratie (a! o!), entuziastm (ura!)
-zgomote din natura sau din lumea inconjuratoare (trap! poc! fas! scart!)
-sunete care insotesc acte fiziologice umane (hapciu! hac!)
-sunete emise de animale, pasari, insecte (ham! cucu! bzzz!)
Functii sintactice:
-pot fi folosite cu valoare de predicat (interjectii predicative): Hai in casa!

46
-subiect: De afara se auzea mereu: trosc!
-complement direct: Ei auzeau: poc!
-nume predicativ: E vai de ei.
-atribut: Indemnul mars! ii era cunoscut.

♦ CONJUNCTIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga, in fraza doua propozitii sau in propozitie, doua cuvinte cu
aceeasi functie sintactica
1.Clasificarea conjunctiilor
            a)dupa forma  -simple (si, iar, dar, ca, sa, daca)
                                    -compuse (caci, asadar, fiindca, ca sa)
b)dupa functie:-coordonatoare-copulative (si, nici)
                                                 -adversative (dar, iar, ci, ba, insa)
                                                 -disjunctive (sau, ori,fie)
                                                 -conclusive (deci, asadar, va sa zica)
                        -subordonatoare-cauzale (caci, deoarece, fiindca)
                                                  -de scop (sa, ca sa)
                                                  -conditionale (daca, de)
                                                  -concesive (desi)
                                                  -consecutive (incat, ca, de)
                                                  -de mod (precum, ca)
Nu uita! Si alte parti de vorbire pot avea valoare de conjunctie:
                        -pronumele relativ  (care, cine, ce)
                        -adverbele relative (cand, cum, unde, cat, precum, incotro)
                        -alte adverbe (asadar, doar)
Atentie! Pentru a determina natura unui raport de coordonare sau de subordonare se foloseste procedeul
corelativelor. In coordonare, procedeul consta in repetarea conjunctiei ori…ori/sau…sau. In
subordonare, conjunctiei din propozitia subordonata ii corespunde in propozitia regenta un adverb sau
un cuvant cu valoare adverbiala (desi, totusi).
2.Locutiuni conjunctionale:
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si rol de conjunctie. In alcatuirea lor intra totdeauna o conjunctie sau
o alta parte de vorbire cu valoare de conjunctie.
Locutiuni conjunctionale:
-coordonatoare-copulative (cat si, precum si, ci si, nu numai)
                         -adversative (numai ca, in schimb)
                         -conclusive (prin urmare, de aceea)
-subordonatoare-cauzale (din cauza ca, din pricina ca)
                          -de scop (pentru ca sa, cu scopul sa)
                          -conditionale (cu conditia sa, in caz ca)
                          -concesive (macar ca, cu toate ca, chiar daca, chiar de)
                          -de loc (de unde, pana unde)
                          -consecutive (asa ca)
                          -de mod (asa cum, ca si cum, ca si cand, fara ca sa)
                          -de timp (pana ce, pana sa, in timp ce, ori de cate ori)
Observatii:      
1.O conunctie sau locutiune conjunctionala poate introduce mai multe tipiuri de subordonate, in functie
de context (cu exceptia celor prezentate)
2.Exista locutiuni conjunctionale care pot introduce numai anumite subordonate: de loc, de timp, de
mod, concesive.

47
 6.NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL SINTAXEI

Sintaxa reprezintă un nivel integrator al gramaticii care studiază mecanismul prin care un ansamblu de
cuvinte date se combină între ele constituind un enunţ.
Definiţiile formulate de autori consacraţi din domeniul lingvisticii atestă faptul că sensul iniţial al
cuvântului sintaxă a rămas neschimbat:
* „Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în
propoziţii şi fraze”. (Gramatica Academiei, vol II);
* „Sintaxa ar fi, aşadar, partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităţilor sintactice, al relaţiilor
care se stabilesc între ele, al funcţiilor pe care le actualizează şi al mijloacelor cu ajutorul cărora se exprimă”
(Ion Diaconescu,1992);
Sintaxa are ca prim obiect de studiu unităţile sintactice: cuvântul, sintagma, propoziţia, fraza.
În al doilea rând, sintaxa studiază raporturile care se stabilesc între unităţile sintactice atât la
nivelul propoziţiilor cât şi al frazelor precum şi mijloacele prin care se transpun în actul comunicării
aceste raporturi sintactice.

2. UNITĂŢILE SINTACTICE
Comunicarea se realizează prin cuvinte, îmbinate în unităţi sintactice, care în ordinea crescătoare
a complexităţii, sunt: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza.
1. Partea de propoziţie
- este unitatea sintactică minimală, lipsită de autonomie comunicaţională;
- este un constituent al propoziţiei format, de obicei, dintr-un singur cuvânt cu sens lexical deplin
care, în unele cazuri, poate fi însoţit de un element relaţional (de cele mai multe ori o prepoziţie);
- este o unitate dependentă a sintaxei, excepţie făcând subiectul;
- poate stabili raporturi sintactice cu alte părţi de propoziţie;
- în interiorul părţii de propoziţie nu apar raporturi sintactice;
- este cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se exprimă diferite funcţii sintactice;
- dintre părţile de vorbire cu sens lexical de sine stătător numai substantivul, adjectivul, pronumele,
numeralul, verbul, adverbul cu sens autonom şi, în anumite situaţii, interjecţia pot avea statut de parte
de propoziţie.
Părţile de propoziţie sunt clasificate în:
a. părţi principale considerate esenţiale în actul comunicării:

48
 subiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, între cele două părţi de propoziţie
existând un raport de inerenţă;
predicatul este elementul fundamental al comunicării prin intermediul lui căruia se realizează predicaţia
(arată ce face, cine este, ce este sau cum este subiectul).
b. părţi secundare - cuvinte sau îmbinări de cuvinte care completează, obligatoriu sau facultativ,
comunicarea definindu-se prin dependenţa lor faţă de un element regent. Ele grupează în jurul părţilor
principale îmbogăţindu-le sensul prin noi informaţii:
atributul este partea secundară de propoziţie în raport de subordonare faţă de un substantiv, de
un cuvânt cu valoare substantivală sau faţă de un substitut al numelui (un pronume);
complementul, ca parte secundară de propoziţie, se subordonează unui regent exprimat prin verb,
adjectiv, adverb sau o interjecţie cu valoare predicativă;
elementul predicativ suplimentar se află într-o dublă relaţie de dependenţă (faţă de un verb şi, în
acelaşi timp, faţă de un nume).
2. Sintagma (< fr. syntagme < gr. suntagma = combinaţie)
- este un element constituent al propoziţiei format din minimum două cuvinte cu sens lexical
deplin;
- nu are autonomie în comunicare, fiind lipsită de predicaţie;
- reprezintă cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate realiza o relaţie de
subordonare;
- din perspectiva raporturilor sintactice, sintagma este o unitate structurală binară care cuprinde un
determinat şi un determinant, fapt care permite, în majoritatea cazurilor, analiza părţilor sale
componente;
- după partea de vorbire prin care se exprimă elementul regent se disting:
sintagme nominale (grupuri nominale), sintagme adjectivale, sintagme verbale, sintagme
adverbiale, sintagme interjecţionale.
3. Propoziţia
- este unitatea sintactică fundamentală;
- are autonomie asigurată de predicatul pe care îl conţine şi care este în raport de interdependenţă
bilaterală cu subiectul;
- este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea independent, transmiţând o comunicare
logică sau o idee afectivă;
- este constituită, de regulă, dintr-un singur cuvânt (propoziţie neanalizabilă), dintr-o îmbinare de două sau
mai multe cuvinte sau dintr-o succesiune de sintagme.
4. Fraza
- este o unitate sintactică superioară propoziţiei, fiind alcătuită din minimum două propoziţii
dintre care, cel puţin, una principală;
- prezenţa propoziţiei principale într-o frază este obligatorie;
- este o comunicare cu predicaţie multiplă;

49
 - într-o frază pot să existe două sau mai multe propoziţii principale; una sau mai multe principale
şi una sau mai multe propoziţii secundare;
- propoziţiile regente sunt propoziţii principale sau subordonate de care depind alte propoziţii;
- la nivelul frazei se întâlnesc atât raporturi de coordonare cât şi raporturi de subordonare.

3. SINTAXA PROPOZIŢIEI

1. Definiţie
Sintaxa propoziţiei studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziţii.
Sintaxa propoziţiei are în vedere ca obiect de studiu:
- părţile de propoziţie
- raporturile sintactice la nivel propoziţional
- felul propoziţiilor independente

2. Părţile de propoziţie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din structura unei propoziţii ce pot fi detaşate
din enunţ ca unităţi sintactice de sine stătătoare, între acestea existând raporturi diferite. Părţile de
propoziţie se recunosc în raport cu termenul regent şi cu ajutorul întrebărilor. Ele sunt de două feluri:
- principale: predicatul şi subiectul;
- secundare: atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar.

3. Relaţiile sintactice în propoziţie

Între părţile de propoziţie se stabilesc legături cunoscute sub denumirea de raporturi (relaţii)
sintactice. Mijloacele de exprimare a acestor raporturi la nivel de propoziţie sunt de trei feluri:
a. morfologice (flexiunea şi recţiunea sau regimul);
b. sintactice (acordul, joncţiunea, juxtapunerea, topica);
c. fonetice (intonaţia şi pauza) exprimate, în scris, prin semnele de punctuaţie.
La nivelul propoziţional se stabilesc patru tipuri de raporturi sintactice:
a. raportul de interdependenţă (inerenţă) stabilit între subiect şi predicat
b. raportul de coordonare (nondependenţă) apare între părţi de propoziţie de acelaşi fel şi, mai
rar, între părţi diferite de propoziţie. Coordonarea între părţile de propoziţie poate fi: copulativă,
adversativă, disjunctivă, conclusivă
c. raportul de subordonare (de dependenţă) se stabileşte între părţile secundare de propoziţie şi
termenul lor regent
d. raportul de incidenţă este specific frazei. Există construcţii incidente şi la nivelul unei
propoziţii. Ele nu sunt legate sintactic de propoziţia în care apar. Cuvintele incidente aduc o explicaţie
suplimentară şi nu fac parte din structura comunicării.

4. CORESPONDENŢA dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate

a. Relaţia dintre cele două părţi ale sintaxei

50
 Între sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei există următoarele asemănări:
♦ atât în propoziţie cât şi în frază se regăsesc raporturi de coordonare şi de subordonare;
♦ coordonarea se stabileşte între unităţi sintactice de acelaşi fel atât în propoziţie cât şi în frază;
♦ în ambele situaţii raporturile de coordonare se exprimă prin joncţiune (prin conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale coordonatoare) şi prin juxtapunere;
♦ raportul de subordonare se stabileşte, pentru cele două situaţii, între o unitate sintactică (parte
de propoziţie subordonată sau propoziţie subordonată) şi termenul regent, modalităţile de exprimare
fiind diferite.
b. Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi subordonatele corespunzătoare prezintă
următoarele aspecte:
♦ o subordonată corespunde unei părţi de propoziţie îndeplinind în frază funcţia acesteia pe lângă un termen
din regentă având denumirea părţii de propoziţie;
♦ nu toate subordonatele corespund părţilor secundare de propoziţie. Există două tipuri de propoziţii
subordonate care corespund unor părţi principale de propoziţie (subiectiva are funcţia de subiect, într-o frază pe
lângă un element regent impersonal şi predicativa care este corespondentul sub forma unei subordonate a
numelui predicativ – element constitutiv al predicatului nominal);
♦ predicatului verbal sau verbului copulativ nu-i corespunde nici o subordonată;
♦ subordonatele se definesc, în general, ca şi părţile de propoziţie corespunzătoare, răspund la
aceleaşi întrebări, au acelaşi element regent şi realizează acelaşi raport sintactic.

5. CONTRAGEREA şi EXPANSIUNEA
Pornind de la corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi echivalentul acestora exprimat prin subordonate,
putem vorbi de posibilitatea de a restrânge o propoziţie subordonată într-o parte de propoziţie corespunzătoare
(contragere) şi de procesul invers, de dezvoltare a unei părţi de propoziţie într-o subordonată cu aceeaşi funcţie
sintactică la nivelul unei fraze (expansiune).
În procesul de expansiune apare un predicat şi, deci, o subordonată introdusă printr-un relator nespecific
sau specializat.
Predicativizarea se realizează prin următoarele procedee:
 trecerea verbului de la un mod nepredicativ la un mod predicativ;
 introducerea unor verbe copulative pentru a putea construi un predicat nominal;
 verbalizarea substantivului, a adjectivului şi a adverbului;
 repetarea verbului din regentă în subordonată;
 predicativizarea unor adverbe şi a unor locuţiuni adverbiale.
Redând corespondenţa dintre partea de propoziţie şi subordonata corespunzătoare ei, expansiunea nu schimbă
sensul iniţial şi nici conţinutul exprimării. Schimbările se produc numai la nivelul formei, prin modificarea propoziţiei care
devine frază.
În procesul de contragere dispare predicatul şi, prin urmare, subordonata. Dispariţia predicatului se
realizează prin următoarele procedee:

51
 trecerea verbelor de la un mod predicativ la un mod nepredicativ (contrageri infinitivale, gerunziale şi prin supin) ;
 renunţarea la verbele copulative;
 nominalizarea, adjectivizarea sau adverbializarea predicatului;
 înlăturarea verbului predicativ din subordonată când este identic cu cel din regentă;
 eliminarea elementului relaţional specific raportului de subordonare în frază (conjuncţii subordonatoare, pronume
şi adverbe relative sau nehotărâte);
 introducerea unui conectiv specific raportului de subordonare în propoziţie (prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale).

SUBIECTUL

A. NOTE DEFINITORII

1. Definiţie
Subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
El arată cine realizează acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine are caracteristica exprimată de un
nume predicativ sau asupra cui se răsfrânge acţiunea săvârşită de complementul de agent:
O frunză arămie a căzut de pe ram.
Frunza căzută de pe ram este arămie.
Frunza arămie este purtată departe de vânt.
2. Întrebări
Subiectul răspunde la una dintre următoarele întrebări adresate predicatului:

- cine? - când subiectul este exprimat prin substantive comune şi proprii ce desemnează nume de
fiinţe sau prin pronume şi numerale:
Ionel învaţă poezia pe de rost.
Aceştia sunt aşteptaţi la cină.
Când doi se ceartă, al treilea câştigă.
- ce?, despre cine? (despre ce?) se vorbeşte - când subiectul este exprimat prin nume de lucruri,
nume de alte fiinţe decât cele umane, prin pronume care nu înlocuiesc substantive:
Peisajul marin este superb la apusul soarelui.
Pisica blândă zgârie rău.
Nimic nu se compară cu ajutorul tău.

B. CRITERII DE CLASIFICARE

1. După autorul acţiunii

52
 ● subiectul gramatical – este subiectul în nominativ, care indică cine face acţiunea exprimată de
un predicat verbal, cine suferă acţiunea exprimată de un predicat verbal la diateza pasivă, cui i se
atribuie o calitate sau cine este identificat prin numele predicativ:
Fratele meu are o bogată colecţie de ceramică.
Maria se gândeşte la viitorul său.
Mihai este felicitat de prietenii săi.
Iarba este cosită de către săteni.
● subiectul logic
Într-o propoziţie în care nu există un verb la diateza pasivă, când subiectul gramatical nu este şi autor al
acţiunii, atunci el se numeşte subiect logic.
Acest tip de subiect stă în alte cazuri decât în nominativ, fiind autorul real al acţiunii exprimate de predicatul
verbal. Subiectul logic poate să apară în cazurile:
- acuzativ, ca autor al acţiunii verbelor la diateza pasivă sau al verbelor reflexiv-pasive:
Nepoţii sunt crescuţi de bunici.
- dativ, pe lângă verbe impersonale şi expresii verbale de tipul: mi-e frică, mi-e sete, mi-e foame,
mi-e dor, mi-e somn:
Îmi place să admir răsăritul soarelui.
Mi-e frică de valurile marii.
Transformând diateza pasivă în diateza activă, subiectul logic devine subiect gramatical, iar
subiectul gramatical devine complement direct:
Elevii silitori obţin note bune.
Notele bune sunt obţinute de elevii silitori.
Subiect logic au şi construcţiile formate din verbul predicativ a fi plus substantivele - foame, sete,
cald, frig, dor - precedate de formele atone ale pronumelui personal în cazul dativ mi-, ţi-, i-, ne, vă, le.
În aceste contexte, substantivul este subiect gramatical, iar pronumele subiect logic (din punct de vedere
gramatical pronumele personal în dativ are funcţia sintactică de complement indirect).
Subiectul logic este fie complement de agent, fie complement indirect:
Ea este sfătuită de către mama sa.
Călătorului îi şade bine cu drumul.

2. După structură
Din punct de vedere al numărului elementelor lexicale prin care se exprimă, subiectul poate fi:
a. subiect simplu este exprimat printr-o singură parte de vorbire: Tata a plecat. / Nimeni nu a
absentat. / E util a învăţa.
b. subiect multiplu se exprimă prin două sau mai multe părţi de vorbire coordonate între ele
prin juxtapunere sau prin conjuncţii coordonatoare:
Radu şi Mircea sunt medici veterinari.
Va veni unul sau altul.
Mama şi tata [,] fraţii şi surorile sunt mândri de mine.

53
 c. subiectul exprimat printr-o sintagmă
Fraţii Jderi este romanul meu preferat.
Universitatea din Iaşi se află lângă parcul Copou.
d. dezvoltat – se exprimă prin construcţii absolute infinitivale şi gerunziale sau prin construncţii
relative infinitivale:
Nu are cine mă ocroti. (construcţie relativă infinitivală)
În zare se vedea pâlpâind o luminiţă. (construcţie relativă gerunzială)
e. propoziţional – este subiectul exprimat printr-o propoziţie subordonată subiectivă echivalentă
unui subiect.
Se ştie 1/ cine va câştiga meciul.2/

3. După prezenţa sau absenţa din propoziţie se disting două tipuri de subiect:
a. subiect exprimat - este prezent în cadrul propoziţiei
Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă.
A-ţi ajuta aproapele este o dovadă de omenie.
b. subiectul neexprimat este subiectul existent din punct de vedere logic, dar care nu este prezent în
propoziţie. Acesta se poate subdiviza în:
- subiect inclus este cuprins în desinenţa formelor verbale pentru persoana I şi a II-a singular şi plural
ale verbelor cu funcţie sintatică de predicat:
Scriu o poezie. (eu) Scriem o poezie (noi)
Scrii o poezie. (tu) Scrieţi o poezie (voi)
- subiect subînţeles este exprimat, în general, într-un context anterior, fiind corespunzător ca formă persoanelor a III-
a singular şi plural ale verbelor-predicat:
El învaţă teorema 1/, apoi rezolvă problemele.2/ (P2 - el)
Mergeau cu voioşie spre şcoală. (subiectul - ei)
- subiect nedeterminat nu poate fi identificat printr-o persoană anume care face acţiunea verbului. El
exprimă constatări valabile pentru toate persoanele aflate într-o situaţie identică.
Când se subînţelege pronumele nehotărât cineva, subiectele nedeterminate sunt neidentificabile:
Scrie în reviste. / Spunea la televizor.
Verbul cu funcţie de predicat poate fi:
- la persoana a II-a, a III-a singular sau la persoana I plural:
Ai carte, ai parte.
Unde dai şi unde crapă.
- la persoana a II-a singular sau plural, cu verb activ cu sens general:
Numai ştii tu cum să mai procedezi.
Subiectul nedeterminat se exprimă şi prin:
- substantivul omul cu valoare generală:
Nu mai ştie omul ce să înţeleagă de la tine.

54
 De-ar ştii omul cât trăieşte...
- pronume personal pentru pers. a II-a sg.:
Nu trăieşti ca să pierzi timpul de pomană.
Deci, în exprimarea cu subiect nedeterminat se disting subiectul nedeterminat propriu-zis şi
subiectul general.
- subiectul inexprimabil (impersonal) apare într-o propoziţie care nu are subiect, iar predicatul este
exprimat printr-un verb impersonal ca sens şi unipersonal ca formă care se referă la fenomene
atmosferice şi expresii verbale impersonale a căror acţiune nu poate fi atribuită unei persoane sau unui
obiect.
Iarna se înserează repede.
Afară plouă 1/, tună 2/ şi fulgeră.3/
E bine unde mergi.

Observaţii
♦ Aceste verbe impersonale şi unipersonale pot avea un subiect dacă sunt folosite cu sens figurat:
Ea tună şi fulgeră de indignare.
♦ În vorbirea populară aceste verbe pot avea un subiect intern: Ploaia plouă.

4. După criteriul stilistic

 subiect reluat
Uneori, într-o exprimare familiară, subiectul poate fi exprimat de mai multe ori, din raţiuni
stilistice, pentru a accentua ideea de autor al acţiunii sau pentru a-l impresiona pe ascultător. Subiectul
reluat prezintă mai multe posibilităţi de construcţie:
- subiectul exprimat prin substantiv este reluat prin pronume personale sau demonstrative:
Colegii mei, ei au fost aceia care te-au lăudat.
Omul care munceşte, acela trăieşte bine.
- subiectul exprimat prin pronume personal este reluat prin substantiv sau pronume nehotărât:
„Îţi arată ea mama, dacă iei o notă mică.”

C. EXPRIMAREA SUBIECTULUI
Subiectul poate fi exprimat prin:
● substantiv simplu sau compus, propriu sau comun, în cazul nominativ:
Zăpada s-a topit.
Radu este un bun ascultător.
Ciuboţica-cucului este o plantă medicinală
Curtea de Argeş este un oraş istoric.

55
● locuţiuni substantivale în cazul nominativ:
Băgarea de seamă este necesară.
Părerile de rău nu ajută la nimic.
Aducerile-aminte îmi tulbură sufletul.
● pronume personal:
Tu ai fost prietenul meu devotat.
● pronume personal de politeţe:
Dumneata poţi pleca.
● pronume posesiv:
A mea este cea mai reuşită.

● pronume demonstrativ:
Acesta este un scriitor contemporan.
Ceilalţi vizitează muzeul.
● pronume de întărire:
Însămi am compus această melodie.
● pronume relativ:
Cine seamănă vânt 1/ culege furtună.2/
Nu ştiu 1/ ce a hotărât în privinţa examenului.2/
● pronume interogativ :
Cine lipseşte?
Care a răspuns cel mai bine?
● pronume nehotărât:
Când unul tace, altul vorbeşte.
Fiecare îşi susţine părerea.
● pronume negativ:
Nimeni nu mi-a reproşat nimic.
Nimic nu se compară cu adolescenţa.
● locuţiune pronominală nehotărâtă:
Te-a căutat nu ştiu cine.
● numeral cardinal propriu-zis:
Doi citesc lecţia, trei pictează.
● numeral distributiv:
Intră în clasă câte doi.
● numeral colectiv:
Amândoi seamănă cu tatăl lor.
● numeral fracţionar:
O pătrime nu înseamnă prea mult din suma totală.

56
 ● numeral ordinal:
Când doi se bat 1/ al treilea profită.2/
● locuţiune numerală:
Se aud câte şi mai câte.
● adverb de mod:
Aici se vorbeşte franţuzeşte.
● interjecţie:
Se aude cirip-cirip!
● verb la modul infinitiv:
E lesne a critica şi anevoie a face.
E uşor a anunţa o veste bună.
● locuţiune verbală la infinitiv:
E dificil a da sfaturi altuia.
● verb la modul supin:
E uşor de reţinut sfatul doctorului.
Nu-i greu de înţeles adevărul.
● locuţiune verbală la supin:
E greu de luat o hotărâre când esti indecis.
● verb la modul gerunziu:
În depărtare se aude cântând.
● verb la modul participiu:
Trebuie citit şi conspectat.
● locuţiune verbală la modurile:
- infinitiv:
Este greu a lua parte la această discuţie.
- supin:
Este util de a lua parte la aceaste cursuri.
Subiectul mai poate fi exprimat prin substantive provenite din alte părţi de vorbire prin
conversiune:
● adjective calificative:
Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte.
Un curajos are reacţii rapide.
● adverbe:
Binele învinge întotdeauna.
Un bine cu bine se răsplăteşte.
● numerale:
Zecele de la matematică l-a stimulat.
O sută de lei este suficientă pentru cumpărături.

57
 ● pronume personale
Eul său este foarte sensibil.
Totul acesta este indivizibil.
● interjecţii
Oful lui este să devină doctor.
Un of mai greu nici că putea avea.
Hopul acesta a fost trecut cu bine.
● verb la participiu:
Rănitul a fost externat ieri.
Arestatul va fi eliberat în curând.
● verb la gerunziu:
Un suferind este deja în covalescenţă.

Observaţii
♦ Verbul a se auzi, fiind reflexiv-impersonal, este element regent pentru un subiect.
♦ În metalimbaj, subiectul poate fi exprimat şi prin alte părţi de vorbire: adverbe, interjecţii,
prepoziţii, conjuncţii, chiar o vocală, o consoană, un diftong sau orice literă a alfabetului.
Pe este o prepoziţie a cazului acuzativ.
Dar este o conjuncţie adversativă.
A este prima literă a alfabetului.

D. CAZUL SUBIECTULUI
Când subiectul este exprimat printr-o parte de vorbire de tip nominal, subiectul stă, de obicei, în
cazul nominativ. Sunt însă şi situaţii când subiectul stă în alt caz decât nominativul. Acestea sunt,
excepţii aparente, în realitate ele fiind construcţii în care substantivul sau substitutul acestuia este
atributul unui subiect subînţeles.
1. Excepţiile aparente sunt unele situaţii în care avem de-a face cu lipsa adevăratului subiect.
a. Subiectul poate fi exprimat prin substantive în genitiv:
• Ai casei au plecat în vacanţă.
Subiectul ai casei este alcătuit din pronumele semiindependent ai (masc. pl.) şi substantivul în
genitiv singular casei. Pronumele semiindependent trimite la un substantiv masculin plural –
proprietarii, locuitorii, chiriaşii – care reprezintă adevăratul subiect în nominativ al enunţului.
În această situaţie, ai casei este un atribut substantival genitival al substantivului subînţeles.
b. Subiectul este exprimat prin substantive în acuzativ precedate de prepoziţiile de, din, dintre:
• Au mai plecat dintre studenţi.
Sintagma dintre studenţi presupune pronumele unii care este adevăratul subiect, având funcţia
sintactică de atribut substantival prepoziţional.
• Se mai întâmplă de acestea.

58
 Şi în acest exemplu, subiectul adevărat este substantivul unele (lucruri), de aceastea fiind, în
realitate un atribut pronominal.
Construcţiile prepoziţionale dintre studenţi, de acestea, sunt atribute cu sens partitiv sau
calificativ ale unor pronume nehotărâte sau substantive subînţelese, în nominativ: (unii) din oameni,
(unele) de acestea.
c. Subiectul este exprimat prin adjectivul tot la plura, precedat de prepoziţia cu:
• Plecăm cu toţii la şcoală.
În acest exemplu este omis pronumele personal în nominativ (noi cu toţii) care poate lipsi pentru
că desinenţele formelor verbale respective (plecăm) exprimă suficient persoana. Acest pronume
subînţeles este subiect propriu-zis al propoziţiei, iar construcţia prepoziţională cu toţii este complement
circumstanţial sociativ.

2. Excepţii propriu-zise sau reale

a. Subiectul este exprimat prin pronume relative în genitiv, dativ sau în acuzativ cu prepoziţiea pe care
introduc o subordonată la nivelul căreia au funcţia sintactică de subiect :
„Hai fiecare pe la casa 1/ cui ne are....” 2/
Meritul este 1/ al cui perseverează.2/
Împrumut bani 1/ cui nu are.2/
Explică fenomenul 1/ cui vrea să-l asculte.2/
Îl trimit 1/ pe care termină mai repede.2/
Apreciez 1/ pe cine se sacrifică pentru prieteni.2/
Pronumele cui, al cui, pe cine, pe care, subiecte ale unor subordonate atributive, predicative,
completive indirecte şi completive directe apar în cazurile genitiv, dativ şi, respectiv acuzativ cu
prepoziţia pe, datorită faptului că au şi rol de elemente conective ale subordonatelor care determină un
substantiv sau un verb din regentă.
b. În propoziţii cu caracter afectiv, subiectul poate fi precedat de prepoziţia la care exprimă ideea de
cantitate:
Au participat la oameni !
În această propoziţie, în care prepoziţia la are valoare afectivă şi sens cantitativ (= mulţi), subiect
este substantivul oameni.

E. SITUAŢII SPECIALE DE EXPRIMARE A SUBIECTULUI

a. Reluarea subiectului
Uneori, din motive de expresivitate, subiectul poate fi reluat, prin pronume, sau prin substantiv,
atât la nivel de propoziţie, cât şi la nivel de frază
În vorbirea populară şi în cea familiară se folosesc unele construcţii deosebite pentru exprimarea
subiectului.
Aceste formulări au o mare expresivitate şi încarcă exprimarea de afectivitate.

59
 ● Pentru precizare, pentru insistenţă asupra lui, subiectul exprimat printr-un pronume personal,
este reluat printr-un substantiv sau pronume, de obicei demonstrativ, rar negativ.
● Această situaţie apare mai ales când subiectul este despărţit de predicat printr-o altă parte de
propoziţie sau printr-o propoziţie şi este reluat printr-un pronume aşezat în imediata apropiere a
predicatului:
Cînele care-şi iubeşte stăpânul, el latră şi la oameni.
„Virtutea pentru dânşii ea nu există.”
● Reluarea subiectului se face şi invers: se exprimă substantivul-subiect înaintea predicatului şi
apoi se reia prin pronume în urma predicatului:
„Harap Alb vede el bine unde merge treaba...″
● În limba actuală, se întâlneşte reluarea subiectului, în aceleaşi condiţii, printr-un pronume
demonstrativ:
Elevul care învaţă bine, acela ia note bune.
● Uneori subiectul exprimat printr-un pronume demonstrativ este reluat printr-un pronume
personal:
Acela care va învăţa mai bine, el va lua premiul.
În astfel de exemple reluarea are rolul de a preciza subiectul.
● În stilurile familiar şi popular, subiectul apare uneori reluat fără ca între el şi predicat să fie
intercalată vreo altă parte de vorbire. Pronumele personal care reia subiectul poate apărea fie înaintea
predicatului, fie după el:
Cuza, el a dat pământ la clăcaşi.
În astfel de exemple, reluarea nu are alt rol decât acela de a accentua subiectul. În aceleaşi aspecte ale limbii,
reluarea subiectului în cadrul aceleiaşi propoziţii apare cu valoare afectivă în construcţii în care, atât pronumele prin
care se reia subiectul, cât şi predicatul propoziţiei sunt aşezate înaintea subiectului:
Vine ea mama şi îi voi spune necazul meu.
S-a găsi el cineva pe lume care s-o aprecieze.
În aceste exemple, predicatul pus la începutul propoziţiei e subliniat prin subiectul dublu şi prin
modificarea intonaţiei în cursul propoziţiei. Pronumele a fost considerat insuficient pentru a exprima
subiectul şi, de aceea, acesta din urmă este marcat prin substantivul respectiv. Pronumele ajunge astfel
să piardă legătura cu subiectul pe care-l reprezintă, nemaifiind în mod necesar acordat în gen şi număr
cu acesta. încât în vorbirea populară se întâlnesc uneori expresii ca:
„Se-mpacă el mâţa şi cu câinele, darmite omul!”
● Tot o reluare a subiectului se realizează prin pronumele aşezat după predicat în construcţii cu
verbul la persoana I sau a II-a:
Vii tu pe la mine şi ai să vezi!
În acest context, subiectul, deşi inclus în forma verbului vii, este reluat prin pronumele tu, iar
verbul este pronunţat cu o intonaţie specială. Construcţia are valoare afectivă, exprimând ameninţarea.

60
 ● Reluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse tipuri în ceea ce
priveşte conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să exprime:
- ameninţarea: Vine el tata.
- convingerea: Ştiu eu ce trebuie să fac.
- speranţa: După timp rău, a fi el vreodată şi senin;
- concesia: Se străduiesc ei, dar nu realizează nimic.

b. Izolarea subiectului
Uneori, gândirea pornită de la un subiect se întrerupe şi continuă într-un alt plan, cu un alt subiect. În acest caz,
primul subiect rămâne izolat, acordul făcându-se cu cel de-al doilea. O atare situaţie, îndepărtată de la normele limbii
literare, se numeşte anacolut şi este, în general specifică limbii populare şi familiare.
Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei unor factori extralingvistici, starea afectivă a subiectului
vorbitor, dislocarea sintactică, relaţia dintre un subiect iniţial şi verbul-predicat se întrerupe, generând un anacolut.
Verbul-predicat se constituie singur, dacă este un verb impersonal sau cu un alt substantiv, pronume,
devenind subiect, într-un nucleu predicaţional, iar ceea ce a fost iniţial subiect rămâne în afara acestui nucleu, fiind
un subiect suspendat:
Eu sunt medic şef şi cine nu se supune indicaţiilor mele să plece.
Subiectul izolat apare des în proverbe şi zicale: Norocul, lui nu-i trebuie ochi.
Din punct de vedere gramatical, construcţia nu este socotită corectă, dar izolarea scoate în evidenţă subiectul
rămas în suspensie, îl subliniază şi-i accentuează expresivitatea.

G. PUNCTUAŢIA SUBIECTULUI
a. Subiectul, singur sau însoţit de un atribut nu se desparte niciodată prin virgulă de predicat,
indiferent de topica lor:
Oamenii harnici muncesc. / Muncesc oamenii.
Intercalările, care apar între acestea şi care se separă prin virgule, nu schimbă regula. Aceste
intercalări pot fi:
- propoziţii intercalate şi incidente:
Maria, după ce a terminat tema, a plecat la joacă.
Popescu, zise el, va trebui să repare maşina.
- părţi de propoziţie intercalate, cu sau fără determinări:
Ei, furioşi la culme, au plecat foarte repede.
Mihai, prietenul meu, a plecat la Braşov.
- vocative
Colegul tău, prietene, a ajuns ieri la munte.
b. Între elementele subiectului multiplu se pune virgulă, conform regililor de punctuaţie a
părţilor de propoziţie coordonate, dacă nu sunt legate prin conjuncţiile şi ori sau.

61
 c. Dacă între subiect şi predicat se intercalează unele adverbe sau locuţiuni adverbiale nelegate
sintactic de propoziţia în care se află, acestea se pun între virgule sau între linii de pauză:
Vecinul meu – fără îndoială – mă va ajuta.
El, desigur, va mărturisi adevărul.
d. Când între subiect şi predicat se intercalează o subordonată atributivă explicativă, singură sau
urmată de o altă subordonată, întreaga construcţie se pune între virgule.

H. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Subiectul este confundat cu alte părţi de propoziţie, nu numai în analizele gramaticale explicite,
impuse de studierea gramaticii, ci şi în cele implicite, din practica limbii, ceea ce se reflectă uneori în
greşeli de acord sau de altă natură. Aceste părţi de propoziţie sunt:
a. complementul direct
Este cea mai frecventă confuzie şi poate să apară în mai multe situaţii:
● subiectul este aşezat după verbe intranzitive la diateza activă: Pleacă trenul. / Îmi place
muzica. / Vin musafirii.
● subiectul este aşezat după verbe reflexive cu se (cele mai multe reflexiv-pasive): Se face ziuă. /
Se luminează cerul.
Confuzia se produce din următoarele cauze :
- se pune, nejustificat, întrebarea ce? despre care se crede că este numai pentru complementul
direct ;
- nu se caută autorii acţiunilor în cazul verbelor respective (autori care sunt de faţă) ;
- nu se recunoaşte calitatea de intranzitive a verbelor, calitate care nu le permite să aibă
complemente directe ;
- nu se ştie că verbele reflexive cu se nu pot avea pe lângă ele complemente directe, tocmai din
cauza acestui se, excepţie de la regulă fac, totuşi, verbele cu complement direct intern şi verbul dublu
tranzitiv a întreba :
Găina se ouase un ou.
El se întreabă ceva.
● subiectul este aşezat după verbe tranzitive urmate de complemente directe exprimate prin
pronume personale forme scurte de acuzativ :
Îl doare capul.
Nu mă sperie greutăţile.
Confuzia apare din mai multe motive:
- întrebarea ce ? care se pune nejustificat;
- nu se au în vedere autorii acţiunilor;
- nu se ştie că verbele tranzitive nu pot avea pe lângă ele decât un complement direct sau o
completivă directă: verbele „a durea, a speria” au fiecare pe lângă ele câte un complement direct, deci nu
mai pot avea încă unul, ceea ce înseamnă că substantivele respective trebuie declarate obligatoriu

62
subiecte; numai verbele dublu tranzitive – a anunţa pe cineva ceva, a asculta pe cineva ceva, a întreba pe
cineva ceva, a ruga pe cineva ceva – pot avea două complemente directe: unul al persoanei şi unul al
obiectului:
Îl întreb ceva.
Mă ascultă lecţia.
● subiectul este exprimat prin verbe la moduri nepersonale şi urmează după predicatul verbal sau
nominal:
E uşor a schia.
Se aude venind.
În asemenea situaţii, tot din cauza întrebării ce?, a schia şi venind pot fi luate greşit drept
complemente directe ; confuzia se poate înlătura avându-se în vedere că verbele şi expresiile verbale
impersonale respective nu au subiecte. Subiectele se dezvoltă în propoziţiile subordonate subiective:
E greu să schiezi.
Se aude că vine.

b. Numele predicativ
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ pot fi confundate:
- subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de persoanele I şi a II a singular şi
plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative:
Cine eşti tu ?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât sau prin
substantive proprii, iar numele predicativ prin substantive comune nearticulate sau articulate cu articol
hotărât:
Copilul este elev.
Andrei este un şcolar sârguincios.
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ se identifică cu ajutorul topicii. Ele au sfere
identice sau aproape identice:
- acelaşi cuvânt este subiect dacă este aşezat în faţa verbului
Soluţia este aceasta.
Vlad este acela.
El este Vlad.
- acelaşi cuvânt este nume predicativ dacă este aşezat după verbul copulativ
Aceasta este soluţia.
Acela este Vlad.

63
 PREDICATUL

A. Note definitorii

 predicatul atribuie subiectului o acţiune, o stare, o caracteristică ori o însuşire;

 predicatul este partea cea mai importantă a unei propoziţii; fără el este, de cele mai multe
ori, imposibil să comunicăm prin cuvinte o idee;
 prin predicat se realizează predicaţia unei propoziţii;
 predicatul este partea principală de propoziţie aflată în relaţie de interdependenţă
bilaterală cu subiectul. Aceasta înseamnă că predicatul impune subiectului persoana,
numărul şi genul, iar subiectul impune predicatului cazul nominativ.

1. Definiţia predicatului

Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, arătându-se ce
face?, cum este?, ce este?, cine este? subiectul sau ce acţiune suferă?
Predicatul se referă întotdeauna la un subiect, chiar dacă acesta nu este exprimat sau este
inexprimabil.
Predicatul exprimă: acţiunea subiectului, existenţa subiectului, diferitele aspecte ale
stării în care se află subiectul, însuşirea atribuită subiectului.
Predicatul poate arăta şi calitatea unui subiect exprimat printr-un nume de acţiune (un
infinitiv) sau printr-o acţiune (o propoziţie subiectivă):
„E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune.”
În propoziţiile impersonale, predicatul exprimă o acţiune care nu mai poate fi atribuită
subiectului (acesta nu poate fi identificat) sau o stare:
Afară ninge.
Vara tună şi plouă torenţial.
Acolo este frumos.

2. Întrebările principale ale predicatului sunt :

- ce face ? El citeşte.
- ce este ? Ea este profesoară.
- cine este ? El este Popescu.
- cum este ? Băiatul este inteligent.

B. CLASIFICAREA PREDICATULUI

În limba română, după structură, predicatul este de două feluri: verbal şi nominal.
Predicatul se mai poate realiza şi prin adverb sau interjecţie, fiind denumit după partea de
vorbire: predicat adverbial, predicat interjecţional.
După structura sintagmatică, predicatul verbal poate fi:

64
 - simplu, realizat printr-un singur verb sau o locuţiune verbală;
- compus (complex), realizat prin două verbe, dintre care unul poate fi la modul conjunctiv.

C. PREDICATUL VERBAL

1. Definiţie
Predicatul verbal este partea principală de propoziţie care arată ce se spune despre subiect
(când verbul prin care se exprimă predicatul este la diateza pasivă) sau ce face subiectul (când
verbul este la diateza activă sau reflexivă).

2. Întrebări
Conform definiţiei, întrebarea de bază a predicatului verbal exprimat prin verb şi locuţiuni
verbale la diatezele activă şi reflexivă este ce face?, care se pune subiectului:
Copiii se joacă în parc. – ce fac copiii?
Elevul învaţă poezia. – ce face elevul?
Predicatului verbal exprimat prin verbe la diateza pasivă nu i se potriveşte întrebarea ce
face?, ci o întrebare mai generală a predicatului: ce se spune despre?:
Vasile este aşteptat de părinţi. – Ce se spune despre Vasile?
Pentru predicatele verbale fără subiect nu se pun întrebări pentru că nu au subiect: Se
înserează. Afară plouă.

3. Exprimarea predicatului verbal

Predicatul verbal se exprimă prin următoarele părţi de vorbire:
● verbe predicative la moduri personale (indicativ, conjunctiv, condiţional - optativ,
prezumtiv şi imperativ), la diateza activă, pasivă sau reflexivă :
diateza activă:
El cumpără cărţi.
Ana i-a scris mamei să-i trimită bani.
Aş fi citit cu plăcere poezia ta.
diateza reflexivă:
Voi vă gândiţi la vacanţă.
Spălaţi-vă pe mâini înainte de masă.
diateza pasivă:
Maşina a fost reparată repede.
Cântecul era interpretat cu măiestrie.
Valoare predicativă au şi verbele:
- a fi când are sensul verbelor : a exista, a se afla, a se găsi, a se petrece, a se întâmpla, a
valora, a costa, a dura, a trăi, a se duce, a-şi avea originea:

65
 Era în vara anului 1994.
Cât este litrul de lapte?
Brăţara aceasta este câteva milioane.
Cursul este de două ore.
- a rămâne, a ajunge, a ieşi, a se face:
Ea a ajuns la gară.
Câinele a ieşit pe stradă.
● locuţiuni verbale cu verbul la un mod personal, la orice diateză:
Ei au luat-o la sănătoasa.
Şi-a dat seama de greşeala făcută.
A fost scos din minţi de atâta gălăgie.
Uneori, între elementele componente ale locuţiunii se pot intercala alte cuvinte:
Îşi aduse bine aminte de anii studenţiei.
A băgat imediat de seamă unde greşise.
● verbe impersonale ca sens şi personale ca formă:
Se înserează. Fulgera. Ploua.
Se înnoptează. Mugeşte.
● verb predicativ la un mod nepredicativ – infinitiv sau supin cu valoare imperativă:
A se agita înainte de folosire!
A nu se staţiona pe chei!
De completat formularele!
● verbe reflexive impersonale: se ştie, se cunoaşte, se zice, se spune, se vede, se aude, se
cade, se cuvine, se pare.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative, în calitate de regenţi ai propoziţiilor
subiective şi urmate de conjuncţia că: desigur, fireşte, negreşit, poate, bineînţeles, fără doar şi
poate:
Desigur că va veni.
Fireşte că pleacă.
Fără doar şi poate că vor pleca la mare.

Observaţie!
♦ Ele sunt predicate verbale, întrucât în faţa lor nu poate să apară verbul copulativ „a fi”.
Când nu sunt urmate de conjuncţia că, ele rămân adverbe de mod, cu funcţie sintactică de
complemente circumstanţiale de mod:
Desigur vine.
Poate va pleca mâine.
● interjecţii predicative care exprimă un îndemn, o adresare: iată, hai, haide, iaca, uite,
zău, iacătă, na:

66
 Haide mai repede!
Iată un exemplu demn de urmat.
Aceste interjecţii pot îndeplini funcţia de predicat interjecţional, deoarece redau diverse
acţiuni, fiind astfel, apropiate de verbele la modul imperativ.
● interjecţii onomatopeice
Pupăza zbrr! pe-o dugheană.
Pasărea ţuşti! din mâna lui.
El plosc! una peste mâini.
Toate interjecţiile onomatopeice, ca predicate verbale, pot avea subiecte, semn că ele sunt
foarte apropiate de verbe.
Observaţie!
♦ Dacă în propoziţiile de mai sus apar verbele care redau acţiunile sugerate de
onomatopee, acestea îndeplinesc funcţia de predicat verbal, iar interjecţiile vor avea funcţia de
complemente circumstanţiale de mod.

4. Clasificarea predicatului verbal

Predicatul verbal poate fi clasificat:
a. după numărul de componenţi
În funcţie de numărul de elemente din care se compune, predicatul verbal se clasifică în:
predicat verbal simplu şi predicat verbal compus.
Predicatul verbal simplu este exprimat printr-un singur verb predicativ sau o singură
locuţiune verbală predicativă:
Ei citesc reviste.
Maria şi-a adus aminte de colegi.
Predicatul verbal compus este condiţionat de existenţa auxiliarelor de modalitate ( a
putea, a trebui, a avea, a dori, a fi, a avea) şi de aspect( a începe, a prinde, a da, a sta): Ea
poate să înveţe. El poate citi. Ei încep să scrie.

Observaţie!
♦ Categoria predicatului compus nu e însă suficient delimitată din punct de vedere gramatical
şi, de altfel, nici verbele de modalitate şi nici cele de aspect nu formează o categorie gramaticală precis
constituită în limba noastră. În consecinţă, situaţia se va interpreta astfel : sau două predicate verbale
(El poate să citească; poate + să citească) sau un predicat verbal şi un complement direct (Ele pot citi;
pot + citi).
b. după prezenţa sau absenţa din propoziţie
● exprimat – este predicatul prezent în enunţ: Afară plouă.
● neexprimat – se poate subclasifica în subînţeles şi eliptic.

67
 5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din componenţa lui
Uneori predicatul verbal lipseşte. Această situaţie poate apărea la predicatul verbal
propriu-zis, atunci când verbul se subînţelege din context întrucât a fost exprimat în propoziţia
sau fraza anterioară: Eu mănânc fructe, iar el alune.
Omiterea predicatului se face aici din nevoia de concizie, de scurtare a enunţului
(economie de limbaj). Ea poate lua diferite aspecte:
● omiterea (absenţa) totală a predicatului poate apărea în enunţuri afirmative sau în
răspunsuri scurte la întrebări:
Voi veţi pleca mâine, iar noi, poimâine.
Unde pleci? – La cinema.
● omiterea (absenţa) parţială a predicatului se manifestă prin:
- absenţa auxiliarului: Ai citit cartea? – Citit. pentru - Am citit;
- forma verbală de bază este absentă: Ai dormit? – Am. pentru Am dormit;
- absenţa verbului din locuţiuni: Gura! – pentru Ţine-ţi gura!
De asemenea, în cazul a două predicate coordonate, exprimate prin verbe la forme
compuse, auxiliarul poate să nu fie repetat pentru al doilea predicat:
Am mâncat şi băut tot ce mi s-a dat.
Predicatul verbal eliptic este predicatul omis care nu a apărut într-un context anterior.
Omiterea lui se face tot din motive de concizie a enunţului. Elipsa predicatului verbal este
prezentă în:
- propoziţii: Noi atunci - după el pentru Noi atunci ne luăm după el
- formule consacrate: „La mulţi ani!” pentru Îţi urez la mulţi ani!

6. Topica şi punctuaţia predicatului verbal

Locul predicatului verbal este, de obicei, după subiect, ambele aflându-se în relaţie de
interdependenţă: Copiii se joacă afară. Trenul întârzie.
În cazuri speciale, când accentul cade pe acţiunea verbului, predicatul stă înaintea
subiectului: Răsare soarele dinspre pădure. Sosesc cicliştii.
În limba română predicatul poate sta la început, în interior sau la sfârşitul propoziţiei.
Predicatul verbal nu se desparte prin virgulă de subiect când între ele nu sunt intercalate
alte părţi de propoziţie: Şcolarii merg la circ.
Perechea de virgule, care marchează intercalările între subiect şi predicat (cuvinte,
grupuri de cuvinte, propoziţii sau fraze), nu este în măsură să schimbe regula generală a
punctuaţiei predicatului. Apariţia acestora între subiect şi predicat poate fi întâmplătoare şi
depinde numai de cel care scrie sau vorbeşte:
Toţi copiii, după ce au terminat cursurile, au plecat acasă.

68
 Între subiect şi predicat se poate folosi virgula, dacă între ele se intercalează o apoziţie, o
subordonată sau un grup de subordonate:
Maria, prietena mea, a obţinut rezultate bune la examen.
Simona, dacă o rogi, va veni.

7. Confuzia dintre predicatul verbal şi cel nominal

Predicatul verbal exprimat prin verbul auxiliar a fi urmat de un participiu (verb la diateza
pasivă) se poate confunda cu predicatul nominal în a cărui structură intră verbul copulativ a fi
urmat de un participiu cu valoare adjectivală:
Magnolia este înflorită.
Vc np (participiu – valoare adjectivală)
Poezia este recitată de fratele tău.
Pv diateza pasivă
Confuzia se poate înlătura prin proba complementului de agent. Dacă grupul a fi +
participiu poate fi urmat de un complement de agent (exprimat sau subînţeles), predicatul este
verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă. Valoarea morfologică a verbului a fi este de
verb auxiliar.
În caz contrar, predicatul este nominal, verbul a fi având valoare morfologică de verb
copulativ.

D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul
verbului copulativ o însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:
Copilul este inteligent.
Maria este sportivă de performanţă.
El este Ionescu.
Mama lui este profesoară.

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se spune
despre?

69
 3. Structura predicatului nominal
Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El este
alcătuit din două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume predicativ, care
poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul alcătuind un grup bine
studiat: Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul propoziţiei şi
cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele sunt de relaţie între subiect şi
numele predicativ, cele care şi-au pierdut total sau parţial sensul lexical. Aceasta înseamnă că
orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect. Există, însă şi cazuri în care verbele
copulative nu au subiecte. Aceste situaţii se concretizează în expresiile verbale impersonale:
E bine că ai venit.

D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul
verbului copulativ o însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se spune
despre?

3. Structura predicatului nominal

Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El este
alcătuit din două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume predicativ, care
poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul:
Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

70
 I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul propoziţiei şi
cuvintele de identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele stabilesc relaţiea între subiect şi
numele predicativ. Aceasta înseamnă că orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect.
Există, însă şi cazuri în care verbele copulative nu au subiecte. Aceste situaţii se concretizează în
expresiile verbale impersonale: E bine că ai venit.
Verbele copulative sunt nepredicative pentru că nu pot forma singure predicatul, ci numai
împreună cu un nume predicativ. Acestea se mai numesc şi auxiliare.
Verbele copulative îşi păstrează calitatea de verbe nepredicative şi când sunt folosite la
moduri nepersonale:
● infinitiv: Are obligaţia de a fi atent.
● gerunziu: „Fiind băiet, păduri cutreieram.”
● participiu (cu valoare adjectivală): Sentimentele devenite evidente nu mai pot fi ascunse.
● supin: De rămas singur, nu am rămas.
Verbul copulativ este cel prin care se realizează acordul în persoană şi număr cu
subiectul. De asemenea, el poartă şi mărcile caracteristice predicaţiei (mod, timp): Eu sunt
elev. / Eu eram elev. / Eu aş fi fost elev.

2. Caracteristici ale verbelor copulative

● sinonimia poate stabili, în unele contexte, o identitate aproximativă între: a fi şi verbele
a se chema, a constitui, a întruchipa, a însemna, a se numi, a reprezenta:
Atitudinea ta este (se cheamă, reprezintă, înseamnă) o sfidare a colegilor.
a deveni şi verbele a ajunge, a se face, a ieşi:
El devine (ajunge, se face, iese) doctor.
a părea şi a se părea:
Opinia ei pare (se pare) neîntemeiată pe argumente.
● nu au sens lexical
● sunt intranzitive
● verbe copulative fără subiect
Deşi verbele copulative fac legătura dintre numele predicative şi subiecte putem aminti aici
situaţia expresiilor verbale impersonale în care subiectul este exprimat prin diferite părţi de
vorbire sau printr-o subiectivă :
E important 1/ să studiem limba engleză.2/
PP SB
E important a învăţa limba engleză.
● feluri de verbe copulative: exprimate şi neexprimate.
Verbele copulative exprimate sunt verbele prezente în predicatul nominal:

71
 Maşinile sunt scumpe.
Verbele copulative neexprimate sunt:
- subînţelese, când apar într-o propoziţie anterioară
Eu sunt înalt, iar el, ( ) slab.
- eliptice, când lipsesc din propoziţie fără a se pune problema apariţiei lor într-o
propoziţie anterioară, în expresii verbale impersonale, când predicatul nominal este alcătuit din
adverbe şi locuţiuni adverbiale:
Posibil să vină. (pentru E posibil să vină.)
Fără îndoială că n-a zis nimic. (E fără îndoială că n-a zis nimic.)
În unele predicate nominale copula nu este exprimată: " Feţişoara lui, / Spuma laptelui; /
Mustăcioara lui, / Spicul grâului."
Ideea de predicaţie poate fi marcată prin pronunţarea pe un ton ascendent a subiectului,
iar în scris prin virgulă.
3. Prezentarea verbelor copulative
● A fi este cel mai frecvent verb copulativ:
„Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.”
Verbul copulativ a fi poate fi personal, ca în exemplu de mai sus, dar poate fi şi
impersonal când intră în alcătuirea unor expresii verbale impersonale:
E frumos a călători prin ţară.
Verbul a fi mai poate avea valoare de verb predicativ când are sens deplin şi formează
singur un predicat verbal:
A fost odată un moş şi o babă.
Ca verb predicativ personal poate fi echivalent semantic cu verbele a exista, a se afla, a se
găsi, a trece, a se duce, a costa, a se chema, a constitui:
Cartea este în ghiozdan.(se află)
De unde eşti ? (provii)
Ca verb predicativ impersonal, verbul a fi poate fi înlocuit cu verbele a trebui, a se
întâmpla, a fi necesar:
Dacă este să sosească, anunţă-mă.
În expresii ca mi-e sete, mi-e foame, mi-e frig, mi-e frică, e noapte, e vară, verbul a fi este
predicativ şi formează singur un predicat verbal. Substantivele care îl însoţesc au funcţie
sintactică de subiect.
Ca verb auxiliar, verbul a fi intră în structura modurilor şi timpurilor diatezei pasive,
precum şi în cea a tuturor formelor verbale compuse : conjunctiv perfect ( să fi auzit), indicativ
viitor (voi fi venit), infinitiv perfect (a fi venit).
● A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba literară: Prin studiu, orice om devine
instruit.

72
 ● A ieşi, a ajunge, a se face sunt verbe copulative când pot fi înlocuite cu verbul a
deveni: Grâul s-a făcut frumos. Mihai a ieşit pictor. Ea a ajuns inginer.
Aceste verbe pot fi predicative personale sau impersonale, formând singure un predicat
verbal: Noi ieşim afară. (verb predicativ personal);
În cafea i-a ieşit că va avea succes. (verb predicativ impersonal)
El a ajuns acasă. (verb predicativ personal)
Îţi ajunge cât ai alergat. (verb predicativ impersonal)
Cursul se face cu bani. (verb predicativ personal)
S-a făcut. (verb predicativ impersonal)
Ca verb predicativ, se face apare în două ipostaze:
- verb reflexiv pasiv: Cum se face această problemă? ( = este făcută)
- cu sensul de bază modificat: a simula, a se întâmpla, a părea, a fi posibil.
● A însemna este verb copulativ, dar poate avea valoare predicativă când are sensul de a
nota, a pune un semn.
Asta înseamnă nechibzuinţă. ( verb copulativ)
El însemna zilele rămase până la vacanţă. (verb predicativ)
● A părea este un verb copulativ când este personal şi prezintă caracteristica subiectului
ca aparenţă, dar poate avea şi valoare predicativă ca verb impersonal în expresiile verbale
impersonale: pare, se pare, mi se pare:
Iarba pare de omăt. (verb copulativ)
Iancu pare un bunic fericit. ( verb predicativ)
Se pare 1/ că nu va mai insista.2/
PP SB
Mi se pare / că mama a uitat fereastra deschisă.2/
1

PP SB
● A rămâne este copulativ personal sau impersonal când arată mai ales subiectul: El a
rămas acelaşi.
Rămâne hotărât 1/ că vei pleca mâine 2/.
PP SB

Poate avea valoare predicativă atunci când este personal şi impersonal cu sensul de
trebuie:
În fiecare noapte rămânea la cabană. (verb predicativ personal)
Nu-i rămâne decât să accepte. (verb predicativ impersonal)
Rămâne de verificat. (verb predicativ impersonal)
Verbul copulativ, în unele situaţii, nu este exprimat, ci doar subînţeles. Absenţa verbului
copulativ poate fi marcată, fără a fi obligatoriu, prin virgulă, linie de pauză sau două puncte:
„Religia – o frază de dânşii inventată.”
„Vorba multă, sărăcia omului.

73
 II. NUMELE PREDICATIV

1. DEFINIŢIE
Numele predicativ reprezintă componenta preponderent lexicală a predicatului nominal,
precizând identitatea, caracteristica sau calitatea subiectului. Semantic, numele predicativ este
partea esenţială a predicatului nominal, care atribuie subiectului o însuşire sau o caracteristică,
arătând cine este?, ce este? sau cum este subiectul?:
Băiatul acela este Mihai.
Ea este profesoară.
Munţii sunt înalţi.
Numele predicativ este o parte esenţială pentru înţelesul deplin al propoziţiei fiind legat
de subiect printr-un verb copulativ la mod personal.

2. CLASIFICAREA NUMELUI PREDICATIV

● după numărul de elemente componente există:
a. nume predicativ simplu – alcătuit dintr-un singur cuvânt şi realizat prin orice parte de
vorbire cu înţeles de sine stătător: adjectiv, substantiv, pronume, adverb, verb : Clădirea este veche.
„Tu eşti Ştefan Domn cel Mare.”Cărţile sunt ale mele. „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa
rămânem.” Multe sunt de văzut.
b. nume predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puţin doi
termeni autonomi lexical, înscrişi într-o relaţie de dependenţă :
„De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău.”
„Certitudinea trebuie atunci să fie certitudine de sine.”
c. nume predicativ mixt este format din infinitivul unui verb copulativ şi un nume (substantiv,
adjectiv, pronume): Toţi par a fi resemnaţi. Câmpul pare a fi de vată.
d. nume predicativ multiplu este alcătuit din mai multe unităţi lexicale autonome în
relaţie de coordonare copulativă sau adversativă:
Ei sunt tineri, înalţi şi puternici.
„Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa.”
El nu a fost nici primul, nici ultimul.
Carmen nu era frumoasă, ci graţioasă.
● după prezenţa sau absenţa din propoziţie, numele predicativ este de două feluri:
a. exprimat – numele predicativ este prezent în propoziţie: Copiii sunt veseli.

74
 b. neexprimat - numele predicativ subînţeles apare ca răspuns scurt la o întrebare:
- Eşti sănătos? - Sunt. (sănătos)

 după conţinut, numele predicativ califică sau identifică subiectul. Din acest motiv există
două tipuri fundamentale de nume predicativ:
a. de calificare – atribuie subiectului o calitate, o însuşire, o caracteristică; acest tip de nume
predicativ este redat, în general, printr-un substantiv nearticulat sau articulat cu articol hotărât,
printr-un substantiv în genitiv sau în acuzativ, printr-un adjectiv, un pronume nehotărât, un
numeral cardinal, un verb la supin sau un adverb:
Ei sunt descurcăreţi.
Noi suntem împotriva propunerii tale.
Tu eşti mai bun decât mine.
Cartea mea este aceea.
Noi am fost în familie patru fraţi.
Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit.
E bine să vorbeşti cu mama lui.
b. de identificare exprimă o noţiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei
subiectului; este redat printr-un nume propriu sau printr-un substantiv articulat cu articol hotărât,
printr-un pronume personal sau demonstrativ, prin pronumele cine, printr-un numeral ordinal sau
verb la infinitiv:
„Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.”
Cine este persoana cu care m-am întâlnit?
Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni.
Dorinţa mea este de a spune lucrurilor pe nume.
Singura posibilitate pe care o avem este aceasta.

3. EXPRIMAREA NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv, un adjectiv substantivizat sau
un pronume (în nominativ şi, precedat de o propoziţie , în genitiv sau în acuzativ), un adjectiv,
un numeral, un verb la supin sau la infinitiv, un adverb sau o interjecţie:
 substantive (locuţiuni substantivale) şi părţi de vorbire substantivizate în cazurile:
- nominativ: Ea este comerciantă.
Faptele din tinereţe devin aduceri-aminte.
- genitiv cu prepoziţie sau cu locuţiune prepoziţională (precedat de articol posesiv):
Maşinile din stradă sunt ale patronului.
E împotriva prevederilor legale.
- dativ cu prepoziţiile conform, potrivit, contrar:
Lucrările vor fi conform planului.

75
 E contrar bunului-simţ să pleci.
- acuzativ cu prepoziţii:
Casele sunt din lemn.
„Noi suntem cei mai mulţi de pe Argeş.”
Fiecare floare era cu miros dulce.
Numele predicative se pot exprima şi prin părţi de vorbire substantivizate:
- adjective: Ea este hărnicuţa care te-a uimit.
- pronume: El este un nimeni.
- numeral: Neşansa lui a fost un trei pe care l-a primit la fizică.
- verbe: Ei au devenit nişte suferinzi.
Mihai este rănitul de ieri.
- adverbe: Serviciul pe care i l-ai făcut înseamnă un mare bine pentru el.
● pronume cu valoare substantivală, cu excepţia pronumelui de întărire, în aceleaşi
cazuri ca şi substantivul:
a. pronume personal
Tu eşti tu şi el e el. (N.)
Greşeala este a lor. (G. fără prepoziţie)
De ce nu eşti împotriva ei ? (G. cu prepoziţie)
Florile sunt pentru mine. (Ac. cu prepoziţie)
b. pronume personal de politeţe
Dirigintele clasei este dumnealui. (N.)
Maşina este a dumneaei. (G. fără prepoziţie)
Eu nu sunt împotriva dumneavoastră. (G. cu prepoziţie)
Cadoul este pentru dumneata. (Ac. cu prepoziţie)
c. pronume reflexiv în Acuzativ cu prepoziţie
Toată strădania este pentru sine.
d. pronume posesiv
Costumul este al meu. (N.)
Reuşita este alor noştri. (G.)
Arbitrul este contra alor noştri. (G. cu prepoziţie)
Tatăl său era de-ai noştri. ( Ac cu prepoziţie)
e. pronume demonstrativ
Prietenul meu este acesta. (N.)
Haina este a celuilalt. (G.)
Noi suntem împotriva acesteia. (G. cu prepoziţie)
Toată admiraţia este pentru aceasta. (Ac. cu prepoziţie)
f. pronume nehotărât
El a ajuns cineva în viaţă. (N.)

76
 Meritul este al fiecăruia dintre voi. (G.)
El este contra tuturor. (G. cu prepoziţie)
Întrebarea este pentru acelaşi. (Ac. cu prepoziţie)
g. pronume relativ
Ştiu cine erau ei. (N.)
Maria nu ştie ale cui sunt florile. (G.)
Am întrebat-o împotriva căruia dintre ei este. (G. cu prepoziţie)
Nu mi-a spus pentru cine sunt cărţile. (Ac. cu prepoziţie)
h. pronume interogativ
Cine este ea ? (N.)
A cui este poşeta ? (G.)
Împotriva căreia dintre ele eşti tu ? (G. cu prepoziţie)
Pentru cine este premiul ? (Ac. cu prepoziţie)
i. pronume negativ
El nu a ajuns nimic. (N.)
Meritul nu este al nici unuia dintre studenţi. (G.)
Mihnea n-a fost împotriva nimănui. (G. cu prepoziţie)
Aceste cărţi nu sunt pentru nimeni. (Ac. cu prepoziţie)

● numerale cu valoare substantivală, în aceleaşi cazuri ca şi substantivul

a. numeral cardinal propriu-zis
Cu noi se fac zece. (N.)
Meritul este a celor trei. (G. fără prepoziţie)
Maria este împotriva celor două. (G. cu prepoziţie)
Prăjiturile sunt pentru cei doi. (Ac. cu prepoziţie)
b. numeral ordinal
Doru a ajuns primul din clasă. (N.)
Bagajele sunt ale celui de-al doilea. (G.)
Juriul a fost împotriva ultimului. (G. cu prepoziţie)
Premiul este pentru cel dintâi. (Ac. cu prepoziţie)
c. numeral colectiv
Ei sunt tustrei. (N.)
Maşina este a amândurora. (G.)
Ea este contra amândurora. (G. cu prepoziţie)
Fructele sunt pentru amândoi. (Ac. cu prepoziţie)
d. numeral multiplicativ cu valoare adjectivală în N
Câştigul ei este întreit.
e. numeral fracţionar

77
 Această parte este o jumătate. (N.)
Efortul este al unei doimi dintre elevi. (G.)
Cărţile sunt pentru un sfert din clasă. (Ac.)

● adjective în cazul nominativ, la toate gradele de comparaţie:

- pozitiv: Ziarele au devenit interesante.
- comparativ - de superioritate:
Revistele acestea au devenit mai interesante ca acelea.
- comparativ - de egalitate:
Aceste publicaţii au devenit tot aşa de interesante ca acelea.
- comparativ - de inferioritate:
Aceste anunţuri au devenit mai puţin interesante ca acelea.
- superlativ - relativ: Aceşti elevi au ajuns cei mai buni.
- superlativ - absolut: Aceste rubrici au devenit foarte interesante.

● verbe la moduri nepersonale:

- infinitiv: Obligaţia lui este a citi mult.
Obligaţia lui este de a-şi aminti de ei.
- supin: Problema aceasta este de nerezolvat.
Era de aşteptat să zică acest lucru.
- participiu şi gerunziu acordat (cu valoare adjectivală):
El este liniştit.
Maria este căsătorită.
Apa este spumegândă.
Numele predicative exprimate prin gerunzii şi participii ca adjective stau numai în cazul
nominativ.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale în:
- predicate nominale cu subiecte:
Astfel e ţara Ardealului.
- expresii verbale impersonale:
E cu neputinţă să pleci acum.
- în predicate nominale eliptice de verbul copulativ, după care urmează propoziţii
subiective:
Cu neputinţă să pleci acum.
● interjecţiile cu funcţie de nume predicativ apar rar, mai ales în expresii de forma: Este
vai de capul lui.
Unele interjecţii care au semnificaţie adjectivală pot să apară cu valoare expresivă: E cam
tra – la – la băiatul acela!

78
 4. CAZUL NUMELUI PREDICATIV
Numele predicativ poate sta în oricare din cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ.
Când este exprimat prin părţi de vorbire din categoria numelui, numele predicativ apare
în cazul nominativ.
Când sunt însoţite de prepoziţii, numele predicative apar în genitiv, dativ, şi acuzativ:
Mama este contra minciunii. (G)
Hotărârea este conform legii. (D)
Cerceii sunt de argint. (Ac)
Când este exprimat prin substantiv sau pronume, numele predicativ apare în genitiv fără
prepoziţie:
Caietul este al meu. Meritul este al şcolii.

5. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Numele predicativ poate fi confundat cu următoarele părţi de propoziţie:
● complementul circumstanţial de mod
Numele predicativ se confundă cu complementul circumstanţial de mod deoarece:
- se pune întrebarea cum?, specifică atât numelui predicativ, cât şi complementului
circumstanţial de mod;
- se pierde din vedere că, într-un exemplu ca El devine agitat, agitat nu exprimă
circumstanţa acţiunii ca în El doarme agitat, ci o însuşire a subiectului transmisă acestuia prin
intermediul verbului copulativ;
- adjectivele de pe lângă verbele copulative sunt luate greşit drept adverbe de mod.
● subiectul
Numele predicativ şi subiectul pot fi confundate în următoarele situaţii:
- atunci când subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de persoanele I
şi a II a singular şi plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul în
persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative, acestea având
rolul de identificare :
Cine eşti tu?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- numele predicativ este exprimat prin substantive comune nearticulate sau articulate cu
articol hotărât, iar subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât
sau prin substantive proprii:
Copilul este elev.

79
 Dragoş este un student bun.
● complementul direct
Confuzia este posibilă pentru că:
- întrebarea ce (specifică subiectului, numelui predicativ şi complementului direct) se
pune ca pentru complementul direct, adică fără implicarea subiectului, de care numele predicativ
este legat prin verbul copulativ, creându-se falsa credinţă că funcţia de nume predicativ este în
acest fel, o complinire a verbului copulativ, fără nici o legătură cu subiectul.
- nu se ştie întotdeauna inventarul verbelor copulative.
Confuzia dintre cele două părţi de propoziţie se face în sensul că numele predicative sunt
luate drept complemente directe şi nu invers.

6. TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA PREDICATULUI NOMINAL

De regulă, predicatul nominal stă în urma subiectului, la fel ca predicatul verbal: Maşina
lui este nouă.
Predicatul nominal poate sta şi în faţa subiectului când are ca nume predicative pronume
interogative sau relative:
Cine este el?
Nu ştiu ale cui sunt manualele.
De asemenea predicatul nominal stă înaintea subiectului atunci când se insistă asupra celor
exprimate de predicatul nominal:
E foarte frumoasă fata cu care te plimbi.
Ale voastre sunt mănuşile?
Locul verbului copulativ este între numele predicativ şi subiect:
Ele sunt învăţătoare.
În predicatele nominale fără subiect verbul copulativ stă în faţa numelui predicativ: E
imposibil să pleci.
Locul numelui predicativ este după verbul copulativ şi în propoziţiile care au subiect:
Maşinile sunt noi. - dar şi în propoziţiile fără subiect: E frumos ce faci.
Pot exista şi abateri de la topică:
Astfel este Ţara Ardealului.
Numele predicativ stă întotdeauna după verbul copulativ şi după subiect în următoarele
situaţii:
● când atât el, cât şi subiectul sunt exprimate prin verbe la infinitiv:
A reuşi în viaţă înseamnă a persevera.
● când ambele funcţii sintactice sunt realizate prin substantive articulate cu articol hotărât:
Repetiţia este mama învăţării.
Dacă cele două substantive nu au acelaşi număr, iar verbul copulativ se acordă cu acelaşi
cuvânt, numele predicativ poate să apară şi pe primul loc:

80
 Averea lui este înţelepciunea.
Înţelepciunea este averea lui.
● când una dintre cele două funcţii este realizată prin substantiv articulat hotărât, iar cealaltă
prin substantiv nearticulat, dar precedat de adjective pronominale sau calificative la superlativ:
Foamea este cel mai bun bucătar.
● când nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin substantiv nearticulat sau
articulat cu articol nehotărât :
Motivul este altul.
Aceasta este întrebarea mea.
Între părţile componente ale predicatului nominal şi cele ale numelui predicativ multiplu se pot
intercala alte părţi de propoziţie sau chiar o propoziţie întreagă:
Să fie ea fericită !
Eşti, îi zise ea, un învingător.
Predicatul nominal nu se desparte prin virgulă de subiect. Intercalările între subiect şi predicatul
nominal, care se separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula:
Rareş, cu toate greşelile pe care le-a făcut, rămâne un băiat bun.
Numele predicativ aşezat lângă verbul copulativ nu se desparte niciodată prin virgulă de
verbul copulativ, deoarece amândouă cuvintele formează o singură parte de propoziţie: Copacii
sunt înalţi.
Când între verbul copulativ şi numele predicativ se intercalează unele adverbe sau
locuţiuni adverbiale incidente (fără funcţie sintactică în propoziţia respectivă) – desigur, fireşte,
bineînţeles, aşadar, în concluzie, în realitate – acestea se pun între virgule: Cărţile sunt,
bineînţeles, noi.
Virgula se foloseşte între numele predicativ şi subiect pentru a marca lipsa verbului
copulativ: El este inteligent şi ea, frumoasă.
Numele predicativ multiplu coordonat disjunctiv prin conjuncţiile ori, sau nerepetate, nu
se despart prin virgulă: Eşti nervos sau plictisit?
Virgula nu se foloseşte nici atunci când părţile componente ale numelui predicativ
multiplu sunt coordonate prin conjuncţia şi nerepetată:
Toţi copiii sunt veseli şi mulţumiţi.

7. VALORI EXPRESIVE ALE PREDICATULUI

Paleta de figuri de stil (procedee artistice) întâlnită în literatura română se realizează şi cu

ajutorul predicatului verbal sau nominal.
Cuvântul prin care este exprimat numele predicativ poate fi folosit cu sens figurat, având,
de obicei, valoarea de epitet sau de comparaţie.

81
 Epitetul ca valoare a numelui predicativ exprimat prin adjectiv propriu-zis sau adjectiv
provenit din participiu:
„Văzduhu-i aspru, greu şi argintat.”
„Uriaşii munţi ….erau acum blajini, tihniţi şi prididiţi de soare.”
Comparaţia – numele predicativ cu această valoare poate fi exprimat printr-un
substantiv fără prepoziţie sau precedat de adverbul de comparaţie ca:
„Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda…”
Personificarea se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul predicatului (a verbului), atribuind
unui lucru sau unui animal acţiuni pe care nu le pot face decât persoanele:
„Se scuturau frunzele toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru şi se
pregăteau pentru o nouă iarnă.”
Repetiţia predicatelor poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind prin aceasta
să-l facă pe cititor să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii, intensitatea sau
repeziciunea ei ori impresia puternică pe care o produce o anumită acţiune:
„Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.”

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”

Antiteza este de asemenea un procedeu des utilizat:

„Ea un înger ce se roagă
El un demon ce visează.”

„Căci voi murind în sânge

Ei pot să fie tari.”

Metafora ca valoare a predicatului se întâlneşte în operele scriitorilor talentaţi, ca o expresie

a unor idei înălţătoare:
„Cărbunii, când ţi-or arde-n vatră
În seri de ani târzii şi goi
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândeşti c-am ars şi noi.”

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată.”

82
 8. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL

Prin acordul predicatului cu subiectul, se verifică gradul de stăpânire a sintaxei

propoziţiei şi a morfologiei. Regulile acordului par simple în formularea lor generală şi
categorică. (Predicatul se acordă cu subiectul, după forma acestuia, în număr, persoană, gen şi
caz), însă acordul ridică numeroase probleme pentru că, în situaţiile în care se găsesc subiectul şi
predicatul, cuvintele care sunt exprimate, cuvintele pe care le determină, cuvintele apropiate de
ele sunt foarte variate şi complexe, iar regulile particulare de acord sunt categorice numai pentru
anumite situaţii şi mai largi pentru altele, promiţând două sau mai multe posibilităţi, în sensul că
există excepţii admise sau variante numai tolerate de limba literară, alături de un model
recomandat.

Acordul în persoană are mai multe implicaţii afective, fiind adesea dependent de modul
în care vorbitorul consideră relaţia interpersonală.
Atunci când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi vorbitorul, predicatul
stă la persoana I plural:
„Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos.”
În caz că subiectul regentei este la persoana I sau a II-a, subordonata atributivă a numelui
predicativ al regentei poate avea predicatul acordat cu subiectul regentei, deci persoana I sau a
II-a:
a. ”Sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă îl iubesc, ştiu să-l caut.”
„Am priceput că eşti un om care ştie ce va să zică să trăieşti.”
b. Poate avea predicatul acordat cu numele predicativ al regentei, adică persoana a III-a:
„Sunt un june tânăr şi un fericit, care suferă peste poate şi iubeşte la nemurire.”
În cazul subiectului multiplu format din pronume personal la diferite persoane, persoana I
are preponderenţă asupra celorlalte persoane, iar persoana a II-a are preponderenţă asupra
persoanei a III-a, incluzând aici şi substantivele.
Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr-un pronume personal de persoana I
singular sau plural, predicatul se pune la persoana I plural, indiferent de persoana celorlalte
subiecte
„Cât n-am fi morţi, voi cinci şi eu…”
„Eu şi el lucrăm în raionul acesta.”
Uneori, subiectul exprimat prin pronume de politeţe de persoana a III-a singular:
Excelenţa voastră, Măria-ta, are predicatul la persoana a III-a plural sau singular, ceea ce
constituie un element de accentuare al respectului, un acord livresc sau distant de tip formal cu
substantivul din cadrul locuţiunii:

83
 „Stăpânitor al credinţelor, Strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i spune că
trebuie să se scoale, afară numai dacă nu vrea să lase a trece ceasul rugăciunii de dimineaţă.”
Tot în acest caz se poate face acordul şi cu persoana a II-a:
Măria-ta hotărăşti.
Excelenţa-voastră sunteţi rugat să poftiţi în salon.

Acordul în număr se face în următoarele cazuri:

a. când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de coordonare
copulativă (subiect multiplu), predicatul se pune la plural:
„Şi-atunci odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute”.
„Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din
copilărie”.
b. când termenii subiectului se confundă într-unul singur din punct de vedere al raportului cu
realitatea, adică nu desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la singular:
„Să ne îndesească mai mult cu udeala pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.”
„E ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi disperaţi.”
c. predicatul se pune tot la singular, când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află
în raport de coordonare disjunctivă:
„Boierul sau înlocuitorul lui, arendaşul, e stăpânul satului.”
d. există şi alte situaţii de acord ale subiectului cu predicatul când subiectul este legat de o parte
de propoziţie care denumeşte un participant la acţiune şi, în acest caz, acordul predicatului se
face astfel:
- cu predicatul la plural, dacă împreună cu exprimă un raport colectiv:
„El împreună cu fata se puseră în căruţa zmeoaicei.” (în acest caz fiind vorba de un
subiect multiplu)
- cu predicatul la singular, dacă împreună cu exprimă un raport asociativ:
„În zadar, tânărul Coridan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat, în
numele drepturilor înscrise în constituţie”. (acordul cu singularul dovedeşte că, de data aceasta,
avem un subiect format dintr-un singur cuvânt urmat de un complement sociativ).
Se mai întâlneşte şi o altă situaţie a acordului în număr, când numele predicativ este la alt
număr decât subiectul. În acest caz, verbul copulativ se acordă în număr cu subiectul:
„Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului ca şi cum
acela era părinţii.”
În cazul în care subiectul este un pronume la pluralul politeţii sau al modestiei, verbul
copulativ se pune la plural, dar numele predicativ şi participiul din predicatul verbal la diateza
pasivă se pune la singular:

84
 „Dacă până mâine dimineaţă, n-avem raportul dumneavoastră, veţi fi considerat ca
demisionat.”

Acordul în gen al numelui predicativ sau al predicatului verbal exprimat prin verb la
diateza pasivă, ridică probleme numai în cazul unui subiect plurimembru, ai cărui termeni sunt
substantive sau pronume de genuri diferite, întrucât la acest acord intră în joc mai mulţi factori:
a. distincţia între numele de fiinţe şi cele de lucruri, iar la numele de lucruri, numărul (singular
sau plural) la care stă subiectul;
b. când termenii subiectelor sunt numai fiinţe de gen feminin şi masculin sau masculin şi neutru,
regula este simplă: are prioritate genul masculin;
Tata şi mama sunt bine dispuşi.
Elevii şi elevele au fost felicitaţi.
Elevii şi cadrele didactice sunt prezenţi.
c. când subiectul multiplu conţine atât nume de fiinţă, cât şi de lucruri, acordul se face cu genul
numelor de fiinţe:
Greşeala (greşelile) şi autorul (autorii) ei (lor) erau cunoscuţi.
Sacul (sacii) şi pisica (pisicile) au fost găsite.
Referitor la acordul în gen, atunci când termenii subiectului plurimembru sunt nume de
obiecte, tipurile de acord sunt mai variate.
Ţinând cont de tendinţele actuale privind acordul cu un termen multiplu, putem ajunge la
concluzia că între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii – claritatea
mesajului şi economia de material lingvistic – acordul îl slujeşte mai ales pe primul.
Pluralul predicatului, de exemplu, când propoziţia are subiect plurimembru, este tot mai
riguros reclamat de normă.
Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta este preferat de
limbă, fiind uneori, singurul admis.
În această din urmă situaţie se află acordul în gen cu antroponimele: În „Elevul este
harnic” şi „Elevul este harnică”, orientarea numelui predicativ se face exclusiv după conţinutul
subiectului.
O situaţie identică există la subiectul multiplu, ai cărui constituenţi prezintă identitatea
referenţial. Predicatul unor astfel de propoziţii apare la singular, fără excepţii, în concordanţă cu
sensul contextual al subiectelor (referent unic):
Întemeietorul şi conducătorul revistei a plecat la scurt timp după aceea.
Oscilaţia limbii între acordul gramatical şi cel nongramatical se desfăşoară uneori sub
controlul prezenţei sau absenţei articolului definit. Apariţia articolului la cuvintele utilizate ca
subiect, înclină de multe ori balanţa în favoarea acordului gramatical, în situaţii în care, altfel ar
fi fost posibil şi un acord nongramatical:
O mulţime a plecat (au plecat); dar:
Mulţimea a plecat.

85
 „Convorbiri literare” a reapărut (au reapărut); dar:
„Convorbiri literare” au reapărut.
Există propoziţii în care acordul nongramatical este singurul posibil în absenţa
articolului:
Piper şi oţet este suficient în cămări .
Articularea definită nu numai că face posibil acordul gramatical, dar îl impune şi ca
regulă: Piperul şi oţetul s-au terminat .
Răsfrângerea sferei acordului prin atracţie în beneficiul celui gramatical este un fenomen
foarte activ în zona acordului verbal.
Nici mama, nici tata n-a venit, dar:
Nici mama, nici tata n-au venit.
Chiar şi în cazul topicii inverse, atracţia este tot mai puţin tolerantă, în ciuda faptului că
acordul gramatical solicită în asemenea situaţii mai multă atenţie şi concentrare în exprimare: A
venit mama şi tata. Au venit mama şi tata.
În unele cazuri, predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt din propoziţie:
Parcă le scoseseră cineva inimile din ei.
Aici, acordul s-a făcut, evident greşit, cu complementul inimile. Predicatul trebuie să fie
la singular, acordul efectuându-se cu subiectul exprimat prin pronumele nehotărât cineva.
Greşelile de acord gramatical apar şi în cazul în care predicatul este exprimat printr-un
verb reflexiv şi un participiu.
Deoarece, se consideră, în mod greşit, că reflexivul unor verbe este întotdeauna
impersonal, apar exprimări de felul acesta:
Se cuvine menţionate succesele obţinute, în loc de:
Se cuvin menţionate succesele obţinute.
În acest exemplu, predicatul se cuvin, fiind aici verb personal, numele predicativ exprimat
prin participiul menţionate trebuie acordat în gen şi număr cu subiectul succesele.
Unii vorbitori fac acordul greşit, punând predicatul la singular, atunci când acesta precedă
subiectul multiplu:
„Cânta fata şi băiatul”, în loc de:
„Cântau fata şi băiatul”.
În acest caz, greşeala provine din faptul că primul termen al subiectului multiplu se află la
singular şi se ia în considerare nu numai acesta, neglijându-se celălalt substantiv care intră în
alcătuirea subiectului multiplu.
Uneori, acordul se face greşit la plural, din cauză că autorii respectivi sunt influenţaţi de
determinantele multiple ale subiectului:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor, în loc de:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu a insuflat încredere colegilor lor , sau mai corect:
Personalitatea lui Daniel şi cea a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor .

86
 Cauzele dezacordului în limba română, utilizând aspectul vorbit al limbii, în special,
sunt:
Omonimia persoanei a III-a singular şi a III-a plural şi extinderea analogică:
El să vină. / Ei să vină.
El cânta. / Ei cânta.
Analogic:
El cânta. / Ei cânta (u).
El cântase. / Ei căntase (ră).
Influenţa pluralului :
S-au efectuat cercetări ale căror rezultate s-au avut în vedere la…
Ambiguitatea grupării pronume reflexiv + verb:
Se are în vedere rezultatele.
Îmi place copiii.
Mă doare picioarele.
Se va vinde la licitaţie pentru automobile.
Hiperacordul (hipercorectitudine):
În ceea ce privesc filmele…
Ce sunt cu fotografiile acestea?
Aceeaşi situaţie pentru verbul trebuie:
Îţi trebuie fotografii.
Nerespectarea regimului: un verb poate impune complementului său anumite caracteristici
de construcţie.
Îl ascultă.(Ac.)
Îi mulţumim.(D.)
Sau poate impune folosirea unei anumite construcţii prepoziţionale:
Omul (pe) care l-aţi chemat…, dar:
Îl aştepta pe teren.
Exprimarea grăbită, neglijentă, prin omiterea prepoziţiei:
Copiii care i-aţi văzut fraţi.
Cartea care am citit-o nu este corespunzătoare.
Eroare în sens invers.
El nu aparţine la sindicatul nostru.
Ei nu aparţin la secţia noastră.
Folosirea ca intranzitive a unor verbe tranzitive:
Măsor 1,70 în înălţime.
În comentariile sportive: omiterea complementului direct:
…părându-i lui… … stopând pe piept.

87
 Combinarea intranzitivului cu pronumele reflexiv:
Se merge, se pleacă, se călătoreşte, se interferează etc.
Grupare verb + participiu (variabil, adjectival):
Se cer smulse.
Se vor dovedite.
Întrebuinţarea formelor greşite de infinitiv ale verbelor: a apărea, a plăcea, a
desplăcea, a tăcea:
Va place…spectatorilor.
Veţi apare din nou în rolul…
Imperativele: nu fă, nu zi, nu(te) du.
Existenţa formelor verbale paralele: văd(văz), pun(pui), rămân(rămâi), etc.
Construirea fără subiect a unor propoziţii cu predicat nominal:
(…) Este rezultatul faptului…
Deşi în practica şcolară posibilitatea apariţiei dezacordurilor gramaticale, lexicale sau
semantice este mai mică (şi atunci amendată prompt), decât în limbajul familial, spre exemplu,
sau în cel al microgrupurilor constituite pe diverse criterii, sarcina educatorului este de a face
cunoscute cazurile dezacordului şi de a încerca, prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână, să-l
înlăture.

ATRIBUTUL

Atributul este partea secundară de propoziţie care detemină un substantiv sau un înlocuitor al
acestuia.
Întrebările la care răspunde: care? , ce felde?, (al, a, ai, ale) cui?, câţi?, câte?

Felurile atributului:
1. atributul adjrctival
2. atributul substantival
3. atribulul pronominal
4. atributul verbal
5. atributul adverbial

1. ATRIBUTUL ADJECTIVAL poate fi exprimat prin:

- adjectiv propriu-zis: flori albe, case mari, cer senin;

- adjectiv pronominal : maşina noastră, hainele noastre;
- adjectiv demonsrativ: acea fată, animalele acestea, clasele celelelalte;
- adjectiv nehotărât: toţi copiii, fiecare pisică;
- adjectiv negativ: niciun elev, nicio frunză;
- adjectiv de întărire: ea însăşi, noi însăşi;
- adjectiv relativ: Nu se ştie ceformaţie va cânta în deschidere.
- adjectiv interogativ: Care elev a spart geamul?
- numeral cu valoare adjectivală

88
 - cardinal propriu-zis: cinci băieţi, treizeci de caiete;
- colectiv: amândoi căţeii, tuszece şoferii;
- multipliplicativ: efortul îndoit, răsplata înzecită;
- distributiv: câte trei elevi, câte treicărţi;
- ordinal: al şaselea concurent, a douăsprezecea lună.

2. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL este exprimat prin substantiv şi poate fi de mai multe feluri:
a. atribut substantival genitival: lumina zilei, gândurile mamei;
b. atribut substantival prepoziţional:
Ac. haina de blană, scaunul de lemn,
G. culoarea ochilor, mesteacănul din faţa geamului;
D. rezultatele mulţumită eforturilor
c. atribut substantival în dativ fără prepoziţie: văr mamei, nepoată tatei
d. atribut substantival apoziţional (apoziţie): Cristina, fiica mea, este avocat.
I-am dat dicţionarul Adinei, soraei.

OBSERVAŢII
a. Apoziţia poate fi simplă – Noi, copiii, ne bucurăm de cadouri.
b. Apoziţia poate fi dezvoltată – Ioana, colega mea de facultate, este căsătorită.
c. De regulă, apoziţia se separă de restul propoziţiei prin virgule. Există şi situaţii în care nu se face
izolarea:
Nepotul Mihai este student la medicină.
d. De cele mai multe ori, apoziţia este neacordată cu regentul ei şi , în această situaţie, ea stă
întotdeauna în cazul nominativ, ca în exemplele de mai sus.
e. Când apoziţia se acordă cu regentul ei, ea preia şi cazul acestuia:
Notele elevei, ale lui Carmen (G.), sunt bune.
L-a ajutat pe copil, pe Răzvan (Ac.), să-şi repare bicicleta.
f. Atributul substantival poate fi exprimat şi prin numeral cu valoare substantivală:
Mi-au plăcut cadourile de la amândoi.
Munca celor trei a fost răsplătită.

3. ATRIBUTUL PRONOMINAL este exprimat prin pronume şi poate fi de mai multe feluri:

a. atribut pronominal genitival exprimat prin:

- pronume personal – bluza ei, jucăriile lui; ideile lor;
- pronume posesiv – casa alor mei, rudele alor tăi;
- pronume demonstrativ – proiectul celorlalţi, temele acestora;
- pronume nehotărât – dorinţa oricui, succesul fiecăruiai;
- pronume negativ – răspunsul niciunuia, povestea nimănui;
- pronume relativ – Ştie a cărui copil este greşeala.
- pronume interogativ – A cărui elev este cartea?
b. atribut pronominal prepoziţional în:
- acuzativ – scrisoarea de la ei, telefonul de la tine;
- genitiv – zborul împotriva curenţilor, parcatul în faţa imobilului;
- dativ – reuşita mulţumită lor.
c. atribut pronominal în dativ fără prepoziţie: fetele-ţi, bunic acestuiai.
d. atribut pronominal apoziţional: el unul, Radu adică el.

4. ATRIBUTUL VERBAL poate fi exprimat prin:

89
 - verb la infinitiv – plăcerea de a dansa, dorinţa de a călători;
- verb la supin – problema de rezolvat, cartea de colorat ;
- verb la gerunziu – vrăbiile ciripind, aripile fâlfâind ;
- locuţiune verbală – încercarea de a-şi aduce aminte, plăcerea de a se da de-a rostogolul .

5. ATRIBUTUL ADVERBIAL poate fi exprimat prin:

- adverb de loc - casa de acolo, pădurea de departe ;
- adverb de timp - jocurile de atunci, zăpezile de altădată ;
- adverb de mod - mersul târâş, curgerea alene ;
- locuţiune adverbială – vremea de demult, sosirea pe neaşteptate.

OBSERVAŢIE
Pe lângă tipurile de atribute prezentate, mai există şi atributul interjecţional exprimat prin interjecţie:
Ea face o prăjitură ţuţ!
Sunetul poc! m-a speriat .

COMPLEMENTUL

1. Definiţie
Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv
sau numeral cu valoare adjectivală, un adverb sau o interjecţie predicativă.

2. Felurile complementului
a. complemente necircumstanţiale
b. complemente circumstanţiale

a. Complementele necircumstanţiale au un conţinut mult mai abstract decât cel al

complementelor circumstanţiale, având ca termen regent un verb tranzitiv. Acestea sunt:
complementul direct, complementul indirect, complementul de agent.
b. Complementele circumstanţiale au un conţinut concret, indicând diferitele circumstanţe ale
acţiunii. Acestea sunt:
- complementul circumstanţial de loc
- complementul circumstanţial de timp
- complementul circumstanţial de mod
- complementul circumstanţial de cauză
- complementul circumstanţial de scop
- complementul circumstanţial condiţional
- complementul circumstanţial concesiv
- complementul circumstanţial consecutiv
- complementul circumstanţial sociativ
- complementul circumstanţial instrumental
- complementul circumstanţial de relaţie
- complementul circumstanţial de opoziţie

a. COMPLEMENTELE NECIRCUMSTANŢIALE

90
 COMPLEMENTUL DIRECT

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb, o

locuţiune verbală sau o interjecţie predicativă indicând obiectul asupra căruia se răsfrânge
acţiunea exprimată de acestea. Elementul regent al complementului direct are obligatoriu regim
de tranzitivitate.
Întrebări: pe cine?, ce?
Exprimarea complementului direct:
- substantiv (în cazul acuzativ) – El a pierdut trenul.
- locuţiune substantivală – Am un punct de vedere diferit de al mamei.
- pronume (în cazul acuzativ)
L-am invitat la teatru.
Am văzut-o de la distanţă.
Am văzut-o pe aceasta în parcul şcolii.
Drumul pe care l-am străbătut a fost anevoios.
Înainte de a lua o hotărâre l-am ascultat pe fiecare.
Acolo i-am întâlnit pe toţi.
Deşi am mers câteva ore n-am întâlnit pe nimeni.

- numeral (în cazul acuzativ) – I-a întrebat pe amândoi.

- verb la infinitiv – Am încercat a reproduce cele auzite.
- verb la gerunziu (rar) – Am auzit spunându-se cuvinte frumoase despre ea.
- verb la supin – Voi termina de citit romanul înaintea ta.
- locuţiune verbală – Are de ţinut minte aceste versuri.
Îşi poate aduce aminte toate amănuntele.

OBSERVAŢIE
1. Complementul direct exprimat prin substantiv sau un substitut al acestuia în cazul
acuzativ poate fi construit cu sau fără prepoziţia pe.

Complementul direct construit obligatoriu cu prepoziţia pe:

- substantive proprii nume de persoane sau de animale:
- substantive comune nume de persoane considerate unice:
- substantive comune nume de persoane, articulate hotărât:
- substantive comune nume de persoane , la plural, articulate şi cu anumite determinări:
- substantive comune nume de persoane însoţite de adjectiv posesiv sau demonstrativ:
- substantive comune nume de animale şi de inanimate personificate:
- cuvinte substantivizate cu cel:
- formele accentuate ale pronumelor personale şi reflexive:
- pronume posesive, demonstrative, interogative şi relative, nehotărâte şi negative:
- numerale ordinale şi cele colective:

2. Complementul direct poate fi reluat sau anticipat (în funcţie de topică) prin formele
neaccentuate ale pronumelui personal:
L-am acceptat pe Alexandru în echipa noastră. L – anticiparea cd. pe Alexandru

91
 Pe băiat l-am văzut venind spre noi. L – reluarea cd. pe băiat

3. Unele verbe pot avea două complemente directe. Acestea sunt cunoscute ca verbe dublu
tranzitive: a învăţa, a anunţa, a ruga, a asculta, a examina, a întreba, a sfătui.
4. Complementul direct apare, de obicei, după verbul regent şi nu se desparte de acesta prin
virgulă.

COMPLEMENTUL INDIRECT

Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care arată obiectul asupra
căruia se exercită indirect o acţiune sau o însuşire.
Întrebări: cui?, cu cine?, cu ce?,de cine?, de ce?, despre cine?, despre ce?, la cine?, la
ce?, pentru cine?, pentru ce? etc.
Elementul regent al complementului indirect:
- un verb (locuţiune verbală) – Îţi doresc sănătate!
- o interjecţie predicativă – Bravo ţie!
- un adjectiv (o locuţiune adjectivală) –Expertiza este favorabilă Mariei.
- un adverb – A rezolvat problema mai rapid decât mine.

OBSERVAŢII
1. Complementul indirect este element obligatoriu pentru
- verbele: a (se)adresa, a aparţine, a se apuca, a consta, a milita, a se referi;
- adjectivele: apt, avid, pasibil;
- adverbele: conform, referitor, contrar, ulterior, potrivit.
2. Complementul indirect se formează cel mai adesea cu:
- prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale: cu, în, despre, de, din, la, faţă de, între,
pentru, către, de la, după, spre, împotriva, (în) contra. Toate acestea se folosesc cu un
substantiv sau cu un numeral.
3. Adjectivele propriu-zise şi participiile sunt însoţite de prepoziţiile: de, din, în.

5. Exprimarea complementului indirect

Complementul indirect se exprimă prin:

- substantiv în dativ
Ofer cadouri nepoţilor.
- substantiv în acuzativ cu prepoziţie (cu, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către,
de la, după, spre)
Am vorbit despre filmul vizionat ieri.
- substantiv în genitiv cu prepoziţie
Au luptat contra duşmanilor.
- locuţiune substantivală
Nu m-am gândit la părerile de rău ale familiei.
- pronume în dativ
I-am dat un sfat util.
- pronume în acuzativ cu prepoziţie (cu, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către,
de la, după, spre)

92
 Am discutat cu ei traseul deplasării.
- pronume în genitiv cu prepoziţie
A luptat contra acesteia

- numeral în dativ
Le-am detaliat amândurora traseul excursiei.
- numeral în acuzativ cu prepoziţie (cu despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către, de
la, după, spre)
Îmi amintesc de amândoi.
- adjectiv propriu-zis / participiu cu prepoziţie
Din palid s-a făcut roşu ca racul.
- adjectiv pronominal posesiv cu prepoziţie
Luptă contra noastră.
- verb la infinitiv cu sau fără prepoziţie
M-am hotărât a studia medicina.
- verb la gerunziu (rar)
M-am plictisit aşteptând.
- verb la supin
M-am săturat de explicat.

OBSERVAŢII
1. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr-un cuvânt în dativ: a acorda, a
atribui, a se cuveni, a impune, a propune, a reproşa.
2. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr-un cuvânt în acuzativ cu prepoziţie: a
se bucura de, a consta în, a se deprinde cu, a înclina spre, a milita pentru, a renunţa la, a
rezulta din, a se gândi la etc.
3. Complementul indirect exprimat prin cuvinte în dativ sunt reluate sau anticipate prin forme
neaccentuate ale pronumelui personal.
4. Reluarea complementului indirect este obligatorie când acesta este exprimat prin substantiv,
numeral şi prin majoritatea pronumelor:
Băiatului i s-a acordat diploma de onoare.
Celor doi li se reproşează lipsa de punctualitate.
Lui i se cuvenea acest titlu.
Cuiva i s-a pregătit o surpriză.
Nimănui nu i s-a explicat motivul nereuşitei.
5. Anticiparea complementului indirect este obligatorie
- numai în construcţiile: mi-e frică, mi-e sete, mi-e uşor etc.
- la complementele indirecte exprimate prin pronume personale sau demonstrative:
Le e uşor copiilor să înveţe versuri.
I s-a reproşat lui insuccesul copilului.
I s-a reproşat acestuia minciuna ta.
6. Anticiparea nu este permisă la complementele indirecte exprimate prin substantive nume de
inanimate: A donat muzeului manuscrisele poetului.

93
OBSERVAŢIE
1. A nu se confunda complementul indirect cu atributul exprimat printr-un pronume în dativ
posesiv. Acesta din urmă nu determină un verb, ci un substantiv:
I s-au recunoscut meritele. (Au fost recunoscute meritele lui – atr. pron.)
Ia-ţi pălăria! (Ia pălăria ta – atr. pron.)
I-am mulţumit pentru ajutor. cui? (c.i.)
2. A nu se confunda un complement indirect în structura căruia apare prepoziţia pe cu un
complement direct. Această prepoziţie aparţine structurii complementului indirect (prepoziţia
este cerută de verbul regent al complementului indirect).
Exemple de asemenea verbe (construite cu prepoziţia pe) : a conta pe, a se bizui pe, a se supăra
pe, a se revolta pe etc.:
S-a bazat pe cunoştinţele proprii. (c.i.)
L-a cunoscut pe fratele meu. (c.d.)
3. Complementul indirect are uneori nuanţe circumstanţiale.
4. Complementul indirect al verbelor: a se bucura, a se căi, a mulţumi, a-i părea bine, a-i părea
rău nu trebuie confundat cu un complement circumstanţial de cauză:
Mă bucur de succesul vostru. (c.i.)
Plânge de durere. (compl. circ. de cauză)
5. Complementul indirect nu trebuie confundat nici cu un complement circumstanţial de scop:
Fetiţa se pregăteşte de spectacol. (c.i.)
A venit pentru spectacol. (complement circumstanţial de scop)

94