Conspect realizat de Iubu Anca Elena

1.LIMBĂ ȘI STIL
a) Limbă și limbaj.
b) Limbă literară, limbă populară, limbă standard.
c) Stilul individual și stilurile funcționale.

Limba, limbaj; act de comunicare.

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiata si interpretata real si obiectiv (ca entitate
functionala) numai in sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrangere a domeniului la unitatile ei de
referinta).

            Lingvistica ca stiinta a limbii se raporteaza, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o diversitate de

stiinte (fapt ce explica de ce inainte de a se constitui ca stiinta independenta, in secolul al XIX-lea, cercetarile
vizand limbile erau legate de filozofie, logica sau psihologie).

            Astazi, alaturi de studiul in sine al faptelor de limba (absolut necesar pentru cunoasterea lor detaliata), se
acorda importanta cuvenita abordarii unitatilor lingvistice din perspectiva actului de comunicare prin care isi
justifica de fapt functionalitatea, act, care in complexitatea manifestarii lui, presupune o diversitate de factori si
componente (constituind, la randul lor, obiectul unor stiinte sau discipline distincte).

Actul de comunicare (numit si act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), in situatia limbilor naturale,

presupune o situatie de comunicare definita prin loc, timp, conditii, tip de comunicare (legat de continut,
persoanele carora se adreseaza etc.).

            Pe de alta parte, actul de vorbire, dupa J.L. Austin, include in unitatea lui: actul locutionar, actul
ilocutionar si actul perlocutionar, fiecare dintre aceste componente marcand o anume etapa corelata practic cu
toate celelalte.

            Se recunosc in acestea: emitatorul, receptorul, emiterea mesajului, combinatia de semne lingvistice,
intentia de comunicare si, implicit, realizarea unui anumit efect asupra receptorului.

            Diversitatea acestor laturi trimite astazi la stiinte (sau discipline) de sine statatoare, individualizate tot mai
pregnant prin obiective si metode de abordare, chiar daca functionalitatea lor le asociaza, fara drept de tagada.

            In actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al sociolingvisticii, al
psihologiei (si psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei umane, al stiintei comunicarii s.a.   

Limba se impune  o b i e c t i v  vorbitorilor unei comunitati (ca un dat acceptat conventional).

            Definita, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, in care se recunosc: sistemul fonetico-

fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical,  l i m b a  isi releva nu numai nivelele
constitutive (ca nivele integrate si integrante), ci si tipologia unitatilor raportate, in esenta, la cele doua planuri
definitorii pentru semnul lingvistic: planul expresiei si cel al continutului.

            In relatia emitator-receptor, transmiterea mesajului alcatuit din unitati biplane (= cuvintele)
presupune codarea, canalul sidecodarea (ca repere fundamentale ale actului de comunicare).

            In terminologia lingvistica, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot distinge, in general:

1
            - cuvinte (mono- sau polisemantice) apartinand (deocamdata) numai inventarului lingvistic (de
ex. fonem, morfem);

            - cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism apartin unor inventare stiintifice
diferite (de ex.propozitie folosit in lingvistica, logica si matematica);

            - cuvinte utilizate in vorbirea curenta care au unul sau mai multe intelesuri specifice lingvisticii si, uneori,
altor stiinte (de ex.limba, camp).

 Termen interdisciplinar, de psiholingvistica, limbajul denumeste un aspect eterogen al comunicarii, care, asa

cum arata F. de Saussure, implica domeniul fonetic, fiziologic, psihic, cel social etc. Esenta  limbajului,
ca  proces complex, care asigura insusirea si utilizarea corecta a unei limbi este o problema indelung comentata si
divers interpretata pana astazi inclusiv, tocmai din cauza diversitatii elementelor la care apeleaza in definire si la
care se adauga orientarea filozofica a teoreticienilor (lingvisti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi si DSL).

            Punand accentul pe latura psihica si pe actul de gandire, Tatiana Slama-Cazacu arata

ca limbajul reprezinta „posibilitatea de a crea semne si de a le folosi intentionat pentru comunicare“ (TL 56).

Se stie ca oamenii, pe langa limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, in diverse imprejurari, si alte

sisteme de semne conventionale, nelingvistice, create special, adica alte tipuri de limbaje, ca limbaje
artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere, gesturile, mimica, arta in toate variantele sale si, in mod
frecvent si constant, sistemul (sau codul) grafic, numit silimbaj scris). In majoritatea limbilor, scrisul constituie
un sistem de semne grafice (= litere) conventionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei limbi,
fiind, astfel, un sistem corelat si paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral).

            In celelalte situatii amintite, in care avem de-a face tot cu asa-numite limbaje (limbaj muzical, limbaj
coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decat cel lingvistic, semnele fiecaruia (gesturi, miscari de dans,
semnale luminoase etc.) sunt de fapt „interpretate“ si nu „redate“ prin limbajul articulat.

Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietati stilistico-functionale, in spatiul romanesc se

vorbeste o limba care permite comunicarea fara dificultati intre toti membrii societatii. Aceasta varianta care
presupune caracteristicile generale intalnite in toate actele de vorbire si aceleasi referinte de norma (de ordin
fonetic, gramatical, lexical) reprezinta o varianta standard(literara).

Supusa normei („conventie prin care se instituie reguli de exprimare cultivata“) in toate compartimentele, romana
contemporana, ca varianta standard literara, este limba folosita curent in scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca
o varianta nespecializata.

Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu-zis, presupune aspectul sincronic, dar din perspectiva
diacronica, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulari si modificari intervenite in timp. Studiul
sistematic al acestei variante dateaza din 1950, initiativa apartinand academicianului Iorgu Iordan.

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din punctul de vedere al
realităţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general, că o acoperă.

De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin diferiţi.
Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815 – 1820),
vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu accepţie complexă. I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale
termeni precum: limbă literară, limbă literală sau limbă generală, iar Hasdeu introduce formula limbă tipică.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează,
după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al unei
limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau
limbă de civilizaţie (după fr. langue de civilisation sau germ. Kultursprache).

2
În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit“ 4 al limbii întregului popor, rezultat al
unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională,
varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei
vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“ 5
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar şi
caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor,
destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale,
caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.“ 6
Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba literară este „limba
îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“ 7) şi de I. Coteanu („Limba literară reprezintă aspectul cel mai
îngrijit al limbii comune“8). Pentru cei doi autori primează caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“,
primul reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck
subliniază caracterul ei „corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a limbii naţionale
caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi
prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în
sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum
şi limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.“ 9

-limba populară
--limba standard(literară)

Limba populară--limba solemna

--limba familiară

Limba populară reprezintă aspectul neelaborat al limbii unice, intalnit in exprimarea orală si caracterizat
prin simplitate sintactică, polisemie,prezenta regionalismelor.Si limba populară are două aspecte: unul solemn si
unul familial.

Limba standard--limbaj literar

--limbaje specializate(stilurile functionale):
-stilul ştiintific
-stilul beletristic(artistic)
-stilul juridico-administrativ
-stilul publicistic(gazetăresc)

Limba literară reprezintă aspectul cel mai ingrijit al limbii unice, supus normelor gramaticale,care se
vorbeşte in şcoală,in presa.Aceasta are limbaje specializate folosite in domenii importante de activitate umană.

STILURILE FUNCȚIONALE

Stil provine din latinescul “stylus” care insemnă condei. Mai tarziu a inceput să desemneze felul propriu
de a fi,de a folosi limba.Vorbim de stilul individual.

Stilul se defineşte ca totalitatea particularitătilor lexicale, morfolo-gice,sintactice şi topice caracteristice

modului de exprimare orală şi scrisă a unui individ sau a unei categorii de vorbitori.

Stilul functional este modul de a folosi limba,anumite grupuri de vorbitori care au o formatie culturală
comună şi activează in acelaşi mediu.

Stilurile functionale sunt ale limbii literare care corespund anumitor sfere de activitate umană

3
1. STILUL OFICIAL (JURIDICO-ADMINISTRATIV)- se întrebuinţează în sfera relaţiilor oficial-
justiţie, administraţie, diplomaţie etc.-, fiind reprezentat de o categorie largă de texte (legi, hotărâri
judecătoreşti, regulamente de funcţionare a instituţiilor, documente politice, corespondenţa oficială,
petiţiile şi memoriile cetăţenilor, curriculum vitae, procesul-verbal, cererea, formularul, interviul de
angajare etc.) şi are următoarele particularităţi:

 Are funcţie referenţială

 Emiţătorul este specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar şi nespecializat, cel care vrea să
cunoască legea
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate
 Lipsa afectivităţii şi a expresivităţii
 Enunţuri cu formă impersonală
 Vocabular specializat
 Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul ştiinţific
 Limbaj accesibil
 Claritate, precizie, concizie, proprietate
 Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ
 Mod de expunere formal
 Setereotipie: utilizarea de clişee lingvistice-formule gata consacrate/ formule tip (vezi cererea)
 Scop utilitar, informare, educare
 Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărţirea textului în paragrafe, alineate, articole)

2. STILUL (TEHNICO-)STIINTIFIC este folosit în studii şi lucrări ştiinţifice şi are următoarele

caracteristici:
 Are funcţie exclusiv referenţială
 Transmite informaţii ştiinţifice, tehnice,
 Respectarea normelor limbii literare
 Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la propria persoană
 Claritate, precizie, concizie
 Emiţătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat
 Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu şi tehnicii, precum şi a neologismelor, multe
de circulaţie internaţională
 Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism
 Lipsa figurilor de stil
 Utilizarea citatului ca punct de plecare într-o argumentare
 Completarea conţinutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc.
 Scop informativ, de educare
 Structura logică a propoziţiilor şi a frazelor
 Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela
3. STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în proză şi în versuri
(+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) şi are următoarele trăsături:

 Mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi

 Caracterul individual al stilului
 Bogăţie expresivă şi forţă de sugestie, obţinute prin folosirea figurilor de stil şi a procedeelor artistice, a
cuvintelor polisemantice şi cu sens figurat/ conotativ;
 Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului-arhaisme, neologisme, elemente de
jargon şi argou, regionalisme, termeni ştiinţifici etc.
 Încărcătură emoţională
 Căutarea originalităţii în exprimare
 Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul îşi ia o mare libertate

4
  Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea
 Scop estetic

4. STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare, reviste, televiziune,
radio, având funcţia de mediatizare a evenimentelor, şi are următoarele particularităţi:

 are funcţie conativă

 stil puţin unitar
 respectarea normelor limbii literare
 limbaj accesibil
 lexic bogat, variat
 adaptabilitate la inovaţie, reflectată în folosirea unor neologisme la modă
 utilizarea unor figuri de stil, a unor construcţii expresive (de exemplu. formulări şocante, eliptice, pentru a
atrage atenţia cititorului etc.)
 varietate de forme: articol, ştire, reclamă, comunicat, interviu, reportaj, corespondenţă, cronică etc.
 folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc.
 scop informativ, dar şi persuasiv de influenţare a opiniei publice
 se poate adresa raţiunii sau afectivităţii

5. STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuinţat în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene
şi este caracterizat prin:

 încălcare frecventă a normelor limbii literare

 utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală
 exprimare relaxată, nesupravegheată
 naturaleţe, expresivitate, pitoresc
 întrebuinţarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a proverbelor şi a
zicătorilor
 folosirea clişeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă
 Încărcătură emoţională

2. FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

FONETICA

Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor
limbajului articulate.
Vocalele din limba româna
Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul
fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale.
Vocala A
Se scrie și se pronunță  a, nu ea, după literele ș și j în rădăcina cuvântului: șa, șade, șapte, șase, deja, jale,
jar (nu șea, șeade, șeapte, șease, dejea, jeale, jear).
Vocalele în hiat din Limba Româna
Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale pronunțate succesiv în silabe
diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte alăturate.
Diftongii din Limba Româna
Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai multe sunete format
dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau cuvantare.
Triftongii din Limba Româna
Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă.

5
Consoanele din Limba Româna
Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul
fonator atunci cand întâmpină obstacole.
Despartirea in silabe în limba româna
Când în limba româna un cuvânt nu se termină într-un rând, se vor trece în rândul următor numai silabele
( compuse din litere din alfabet) întregi.
Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor cuvinte (in silabe) si in
cazul poeziei metrica sa.
Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o anumita valoare stilistica:
Ex. Im-be-ci-lu-le!
In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la capat de rand care nu
coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor.
Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel:
a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o-ră;
b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei următoare: ce-re-a-le, lu-
a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-ia, no-uă;
c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei dinainte, cealaltă – sau
celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos): ac-ti, as-tăzi, mul-te, os-cior, as-pru, con-tra, mon-
stru;
d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este lsau r, amândouă consoanele trec la silaba
următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co-dru, a-fla, a-gro-nom, si-hlă, su-plu, a-tlet, li-tru, de-vre-me;
e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ți-e, sanc-ți-u-ne, somp-tu-
os, pre-emp-ți-u-ne;
f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă;
g)la cuvintele compuse (din doua sau mai multe litere din alfabet – limba romana) și la cele derivate cu prefixe,
precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep
cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de preferință, ținându-se seama de părțile componente, atunci când
cuvântul e analizabil: de-spre (nu des-pre), drept-unghi (nu drep-tunghi), in-egal (nu i-negal), ne-stabil (nu nes-
tabil), sub-linia (nu su-blinia), vârst-nic (nu vâr-stinc).
Despartirea grupurilor de cuvinte si a abrevierilor
Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul urmator) urmatoarele:
– abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c – anul curent)
ori prin cratima (lt.-maj., S-V);
- derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B-ist (NU R.A.T.B- ist, R. A.T.B.-ist);
Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist.
- numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el-Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el-Ka-bar);
- numerele ordinale scrise cu cifre si litere: XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6- a);
Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul rand:
- numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile Marinescu, V. Marinescu
- notatiile care includ abrevieri: 11 km, art. 14
Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor proprii din denumirile
unor institutii, indiferent de ordinea lor: Roman S.A., SC Firma-mea SA., dar si F.C. Dinamo
Formarea cuvintelor in Limba Româna
Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse, a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile de cuvinte
pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații apartinând uneia sau alteia dintre
aceste categorii putând crea și dificultați suplimentare.
Reguli generale:
– derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care unprefix sau un sufix se scrie
cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet;
- compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură a
compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratima sau în cuvinte separate;
-formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr-un cuvânt;
- locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate, mai rar cu virgula sau cu cratima,
-grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate;

6
Sufixe si prefixe din limba româna

Sufixul în limba româna

Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după
tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi

Prefixul în limba româna

Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează înaintea rădăcinii sau a
temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat cu forme gramaticale noi (nu este obligatoriu)

Accentul reprezinta pronunțare mai intensă, mai  accentuata sau pe un ton mai înalt etc. a unei silabe sau litere din
alfabet dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic

Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu necesitate de structura fonetică a
cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare.

Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba romana, bazate pe cercetarea frecvenței
diferitelor tipuri de accentuare.

Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului. De obicei,
cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (felinàr), iar cuvintele terminate în vocală sunt
accentuate pe silaba penultimă (feméie). Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a(cu excepția cazurilor în
care aeste articol, ca în casa), accentul cade pe ultima silabă (musacà, tremurà).

Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe cea de-a patra silabă
începând de la finală sunt extrem de rare:férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță, làpoviță, lúbeniță, prépeliță,
rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.

Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de sufixe sunt neaccentuate.
Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete (foàmete / scumpète), -iște (cânepḯște / ḯniște), -
iță (copilḯță / bḯvoliță).

Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe ori accentuat, în
comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe, sufixele formate din trei silabe sunt
totdeauna accentuate.

Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.

Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care accentul este mai
apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér, dumḯnica, dușmàn, fenomén, ianuàrie,
lozḯncă,regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter, dúminica, dúșman etc.)

Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță (nu călugărḯță, doctorḯță).

În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele gramaticale: cǻntă – cântǻ. La

prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de conjugarea a II-a prin modul de accentuare:  mérgem – tăcém. De
aceea trebuie evitată accentuarea greșită, care duce la confuzia dintre cele două conjugări; deci se va rosti:  bàteți,
dúceți, fàceți, mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți, făcéți etc.).

În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II-a plural ale indicativului și
conjunctivului prezent, precum și la persoana a II-a plural a imperativului, la conjugarea a II-a accentul stă pe
sufixul conjugării (-e-), iar la conjugarea a III-a pe temă.

7
Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării, deoarece accentul
rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în cursul flexiunii (farmacḯe, farmacḯei, farmacḯilor).

În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub forma accentului ascuțit (´), este
permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei între cuvinte, forme sau variante omografe
ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm.

3.PUNCTUAȚIE ȘI ORTOGRAFIE
a) Principii care stau la baza ortografiei.
b) Norme ortografice și norme ortoepice.
c) Semnele de punctuație si de ortografie.
d) Funcționalitatea semnelor de punctuație și a semnelor ortografice.
e) Scrierea cu majusculă. Abrevierile.

Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele limbii: vocabular,

fonetica, morfologie, sintaxa. Principiile care stau la baza ortografiei noastre actuale, deriva din structura limbii
romane, care, ca si alte limbi, are un caracter sistematic. Ele au un regim de guvernare in scriere si se pot clasifica
astfel:

1.     principiul fonetic, fonologie sau fonematic;

2.     principiul silabic;
3.     principiul etimologic;
4.     principiul morfologic;
5.     principiul sintactic;
6.     principiul simbolic.

1 .Principiul fonetic, fonologic sau fonematic

Il numim fonetic in sens mai larg, fonologic sau fonematic, pentru ca reda in sens fonemele (nu sunetele).
Nu scriem sunetele lipsite de valoare logica ("producte brute ale gatlejului nostru", cum le numea Maiorescu), ci
fonemele. Mai redam, in scris fonemul adica "cea mai mica unitate sonora care are o functie in limba, functiunea
de a alcatui si de a deosebi intre ele cuvintele si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant"[2] si nu sunetul
ca "element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer exprimat prin articulatie".[3]

Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara. El s-a impus in

ortografie prin simplitate si accesibilitate.

Potrivit principiului fonetic, redam in general fiecare sunet (tip sonor, fonem) prin cate o litera

(clasa, mama), avand in vedere rostirea literara actuala. De aceea, se impune sa scriem asa cum trebuie sa si
rostim: poet, poezie, epopee ( fara i protetic la vocala e); seara, usa, greseala,etc. Redarea sunetelor si a variatiilor
de sunete cu ajutorul carora vorbim este o preocupare a foneticienilor. Pentru noi importanta ramane functia de
comunicare a limbii, retinuta in scris prin litere ce redau "tipuri sonore" de sunete, adica foneme. O litera poate
reda:

1.     un fonem (m, 1, o, p );

2.     doua foneme, daca i se adauga semnul diacritic(i, i, t, t, s, s );

3.     trei foneme - in acest caz, cu doua semne diacritice diferite (a, a, a: roman, lacrima, roman);

4.     un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice cs ( excursie) si gz
(examen).

8
 Totodata, un fonem poate fi redat printr-un grup de litere : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi.

Se evidentiaza astfel, ca principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie, apropiind scrierea
de pronuntare.

Exista in ortoepie, tendinta de a scurta cuvintele. In latina populara s-a manifestat ca o lege interna
disparitia consoanelor finale. Multe din substantivele romanesti deriva din forma de acuzativ singular a
substantivelor latinesti. Astfel, cuvintele latinesti aurum, focum, ursum au pierdut consoanele finale, rostindu-se
auru, focu, ursu - deci cu - u final, existand in rostire si scriere - o lunga perioada de timp. Cu timpul -u final s-a
afonizat, apoi a fost omis din rostire, cuvintele pronuntandu-se si ortografiindu-se astfel astazi: aur, urs, foc. In
cazul acestor substantive declinarea I si a III-a s-a pierdut dupa consoana finala: vulpem  - vulpea, lunam -luna,
fociam - fata, etc. La numerale si pronume se observa acelasi fenomen fonetic: unum - unu,unam -
una, decem - zece, septem - sapte, meum - meu, meam - mea, nostram - nostru.

Nos si vos au pierdut consoana finala de la nominativ, adaugandu-se prin analogie, -i, semnul pluralului.
Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai consoana finala: laudat - lauda, erat - era.

Scrierea cu -m final s-a pastrat numai in cuvintele in care acesta se rosteste: aluminiu, amfiteatru, auriu,
metru; in -iu diftong, ca: artificiu, orificiu, teritoriu, tranzitoriu, etc. se manifestatendinta de a suprima pe -u final,
redand insa o pronuntare neliterara.

In limba romana, principiul fonetic a impus ortografierea neologismelor care in limba de provenienta se

scriu cu consoana dubla printr-o singura consoana: professeur (fr.) - profesor. Indreptarul ortografic indica
scrierea consoanelor duble numai acolo unde redau o realitate fonetica precizand, la paragraful 89 ca : "Se scriu si
se pronunta consoane duble in cuvintele formate cu prefixe cand consoana finala a prefixului e aceeasi cu
consoana initiala a radacinii".

Pentru a ilustra aceasta regula, se mentioneaza scrierea si pronuntarea consoanelor duble nn, rr, ss in
derivate formate cu prefixul in- , respectiv inter- si trans-: ( innopta, innoi, intrregn, transsiberian).

Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinta generala a limbii romane de a asimila consoana
finala a prefixului. Astfel, prefixul con-, existent in cuvintele: concetatean, configuratie, consemna,
contemporan, etc. devine, prin asimilatie, co- in unele cuvinte ca de exemplu:conational, colocatar, corupt si in
derivate de la cuvinte care incep cu o vocala: coabita, coautor, coechipier, coexista, cointeresa. Fenomenul de
asimilare a prefixului con- este mai evidenta inaintea cuvintelor care incep cu bilabialele b si p  , care se pronunta
cu explozie a buzelor, ceea ce determina transformarea dentalei n in bilabial m :(combatere, compatimi,
complace, etc.). [4]

Ortografia respecta pronuntia in cazurile de acomodare, de inraurire a fenomenelor vecine din

componenta cuvantului. Astfel, consoana n aflata inaintea bilabialelor b sau p se va rosti si scrie m si nu n, deci
tot o consoana bilabiala, fapt cunoscut sub denumirea de asimilare, adica transformare sub influenta sunetului
vecin urmator:

Consoana m: 1. inainte de b - imbujorat, bomboane, imboboci, imbraca, etc.

2. inainte de p - deimpartit, impodobit, imprumuta, imbraca,          etc.

Asimilarea a determinat si scrierea prefixelor des- si ras- ca dez- si respectiv, raz- deci prefixele terminate
in s, z, primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel: "Ori de cate ori un prefix terminat in s este alipit la o tema care
incepe cu o consoana sonora, trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in z, prin asimilare, si invers, ori de cate ori
un prefix terminat in z este pusinaintea unei teme care incepe cu o consoana surda trebuie sa ne asteptam la
prefacerea lui s in z".[5]

9
 Prefixul des- isi pastreaza fizionomia inaintea derivatelor de la cuvintele incepatoare cu consoanele c, f,
h, j, p, t, t, z ( descoase, desconcentra, desfiinta,

Procesualitatea insusirii si dezvoltarii normelor de ortografie si punctuatie la clasele I-IV

desprimavara, destainui, desteleni, deszapezi ), dar prin asimilare devin dez- in derivatele de la cuvintele

incepatoare cu b, d, g, v, m, n, 1, r (dezbobina, dezdoi, dezgradi, dezvinovati, dezmembra, dezechipa,
dezinteresa, dezordine, dezumaniza).

Si prefixul ras- pastreaza ortografia inaintea consoanelor: c, f, p, t, z (rascroi, rasfoi, rasfata, rasplata,
rastalmaci), dar prin asimilare devine raz- in derivatele de la cuvintele care incep cu: b, d, g, j, n  ( razbate,
razgandi, razjudeca). Grupul fonetic raz- exista in multe cuvinte din limba romana, fara sa putem preciza valoarea
lui de prefix, intrucat il gasim in cuvinte de origine straina. Astfel, nu putem identifica radacina purtatoare de sens
de cuvinte.

Cuvintele vechi si indeosebi cele provenite din limba latina se scriu cu ie sau ia, potrivit legii fonetice
dupa care e initial, din cuvintele de origine latina s-a diftongat fara exceptie in ie sau ia: iesire, iarba, ieri. Astfel
vom scrie cu ie si ia:

a) la inceput de cuvinte: ierta, iesean, iesire, ianuarie, iau, iarasi, etc.

b) in interiorul unui cuvant la inceput de silaba, dupa orice vocala in afara de i-: oda ie, femeie, voie, baia, imbaia,
inapoia, incheia.

Neologismele le scriem fara i, atat la inceputul cuvantului (ecou, educatie, etc), cat si in interiorul

cuvantului, la inceput de silaba (alee, idee, feerie, procedee sau influenta, maestru, poezie etc.), intrucat
diftongul ie nu apare in rostirea cuvintelor, nici in limba din care le-am imprumutat, ci numai vocala e pe care si
noi o vom rosti si scrie tot e. Diftongul ie a devenit desuet, deoarece adaptarea pronuntarii limbii romane la
sistemul de pronuntare slav a fost un proces care si-a pierdut forta coercitiva odata cu emanciparea limbii noastre
de sub influenta limbii slavone. Desprinderea de modelul slav, in acest caz, s-a datorat afirmarii tot mai puternice,
in epoca moderna, a constiintei latinitatii limbii noastre.

Motivarea ortografierii acestor cuvinte fara diftongul ie este sustinuta si de faptul ca intre vocalele duble
nu se fac, de obicei, intercalari de sunete, intrucat sunt in hiat si nu formeaza diftong. Rostirea si scrierea
vocalelor duble fara vocala protetica, ( de sprijin ) sau diftongarea celei de-a doua vocala sunt justificate:

aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeratie, etc.

ee: epopee, trofee, creez, etc.

ii : stiinta, cuviinta, constiinta, etc.

oo: coopta, coopera, zoolog, etc.

uu: continuu, perpetuu, ambiguu, etc.

Prin imbogatirea limbii cu imprumuturi externe, utilizarea hiatului in pronuntie devine mai frecventa.
Spre deosebire de pronuntarea populara, cea literara accepta si promoveaza hiatul, pentru ca il gasim "in structura
fonetica a mai multor neologisme patrunse in limba in momentul modernizarii ei".[6]

In cazul neologismelor distingem trei situatii:

10
 a)                        neologismele vechi, patrunse de timpuriu in limba noastra, precum si unele neologisme mai
recente, dar avand o circulatie mai mare se scriu asa cum se pronunta (aisberg, manichiura, stechier, etc). La fel se
scriu cuvintele care denumesc notiuni din sfera sportului (gol, tenis, ofsaid, volei) precum si altele ca: (blugi,
cart, slip, etc).
b)                     neologismele mai recente sau cu o circulatie mai restransa sunt simtite ca elemente straine de
limba, fiind pronuntate si scrise ca in limba respectiva numai de catre cunoscatorii acelei limbi: (baby  pronuntat
beibi = copil mic; bowling pronuntat bauling = popicarie automata; bridge pronuntat brigie = joc de
carti; folk pronuntat folc = gen de muzica; jeep pronuntat gip =automobil de un sfert de tona; snack bar pronuntat
snek bar = bufet expres; team pronuntat tim= echipa).
c)                        neologisme care si-au pastrat grafica din limba engleza, dar se citesc potrivit principiului
fonetic din limba romana: accident (scris si pronuntat accident, in engleza pronunta exidant) provenind in engleza
din latina, barman (scris si pronuntat barman, in engleza pronuntatbarmen).
Dominante in ortografia unei limbi sunt principiile fonetic si etimologic. Nici unul dintre ele nu se manifesta
insa in exclusivitate, ele actionand in colaborare, completandu-se.

Preponderent in ortografia limbii romane este principiul fonetic, fonologic sau fonematic, ajutat de cel
silabic, morfologic, etimologic, sintactic si simbolic. In limba franceza (tot de origine latina ca si limba romana) s-
a impus principiul etimologic. Academia franceza studiaza de cativa ani posibilitatea modificarii ortografiei limbii
franceze, orientandu-se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul etimologic este dominant si in limba
engleza contemporana.

2.Principiul silabic

Denumirea de principiu silabic reaminteste scrierea silabica, potrivit careia semnele nu reprezinta sunete,
ci silabe. Conform acestui principiu aceeasi consoana sau acelasi grup consonantic intra in componenta unor
silabe diferite, cu alte valori.

Astfel, c si g, capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi silaba. De exemplu,
urmate de:

a: carte, garda, capitala, garaj;

a: capra, calus, galeata, gaina;                          redau sunetul k, (c) si

a: carnati, cantec, gatlej, gand;                                  respectiv g;

u: cutie, cuviinta, guta, gura;

o: colectiv, cortina, gospodar, golas;

sau consoana: clar, clinica, glie, gnoseologic.

e: cetatean, ceata, geografie, generic;           redau sunetul c, respectiv g;

i: civil, cinste, gimnast, gimnaziu;

e: chenar, chef, gheata, ghetou;                    redau sunetul k, respectiv g;

i: chin, chibrit, ghinda, ghid.

3.Principiul etimologic

11
 Il numim etimologic, deoarece in virtutea lui unele cuvinte se scriu tinand seama de etimon(cuvantul de
baza din limba de origine, forma din care acest cuvant provine).

Etimologia, ca ramura complexa a stiintei limbii, studiaza originea cuvintelor prin explicarea evolutiei lor
fonetice si semantice. Cuvantul "etimologie" e de origine greaca (etymos = adevarat+ logos = cuvant) si inseamna
studiul intelesului adevarat, al sensului cuvintelor.

"Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui - precizeaza academicianul Al. Graur - e
nevoie sa cunoastem exact intelesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat posibil, formele lui mai vechi; trebuie
sa cunoastem normele de schimbare a sunetelor din diversele epoci ale limbii respective [] si felul in care se
transpun in mod regulat, sunetele din aceasta limba in cea de care ne ocupam".[7]

Studiul gramaticii istorice a limbii romanice dovedeste existenta unor norme generale de schimbare a
sunetelor din latina in celelalte limbi romanice. Cunoscand aceste reguli, etimonul poate fi descoperit cu destula
usurinta:

a) Grupul consonantic ct din latina a devenit - pt - in romana, - it - in franceza, - tt - in italiana, si - ch - in

spaniola: lactem - lapte; fr.lait; it. latte; sp. leche.
b) Grupul consonantic rs s-a transformat in - ss, redus apoi la s: sursum - sus; fr. sus; it. su; sp. suso.

c)  Grupul consonantic ns s-a redus la s: mensis in aromana mes (cu sens de luna); fr.mois; it. mese; sp.
mes.
d)  Grupul consonantic cs s-a transformat in ss si s-a redus la s; exire - a iesi; it. uscire.
e)   au neaccentuat se reduce la a cand in silaba urmatoare se afla uaccentuat. Disparitia lui u se datoreaza
actiunii de disimilare
exercitat de u din silaba urmatoare: ascultare - asculta; fr. ascouter; it. ascoltare; vechea spaniola ascuchar.

Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional - istorica. Ea are in vedere traditia, adica
deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica, dupa cum au fost pronuntate si eventual
scrise intr-un moment istoric mai indepartat si nu cum se pronunta astazi. Formele isi au si ele istoria lor.

Multe cuvinte latinesti pastreaza etimonul si ultima forma a evolutiei istorice, uneori chiar si sensul
mentinut prin traditie:

lat. passer (vrabie) in romana si-a extins sfera semantica la pasare;

lat. animalia (animal) in romana veche avea forma namaie, cu sens de oaie; lat. calidum  -rom.
cald (- i - era scurt si s-a afonizat);

lat. integer - rom. intreg, prin metastaza (schimbarea ordinii cuvintelor).

Uneori la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele compuse de la
douazeci si unu pana la douazeci si noua si celelalte in aceeasi situatie grafica se scriu fara linioara, iar compusele
cu zeci (treizeci, saptezeci, etc.) se scriu intr-un singur cuvant. Ortografia numerelor compuse prin juxtapunere
urmeaza prima alternativa grafica (cincizeci si doi), iar cele prin contopire pe cea de-a doua (optzeci).

La ortografierea unei ortograme au conturat legi fonetice specifice etimologiei. In acest sens, vorbim de
"ramasitele etimologice" prin care se pastreaza etimonul de baza si ultima forma a evolutiei istorice a cuvantului.
Uneori sensul acestuia s-a mentinut prin traditie in evolutia lui istorica. Astfel, cuvinte ca: oameni, oala,
oaspete (homo, olla, hospes - toate latinesti) se scriu cuo - initial, desi sunt pronuntate cu u.

Aceasta inconsecventa ortografica a limbii romane - lipsa de concordanta intre pronuntare si scriere - este

mai ilustrativa in cazul pronumelor personale eu lat ego) el, ei, ele sau a formelor verbului a fi: esti, este, e, erai,

12
eram, erati, erau, toate provenite din latina, care se rostesc cu iproteic - ce se adauga, in pronuntie, la inceputul
unui cuvant, fara a-i schimba sensul - si formeaza diftong cu e. Deci scriem eu si rostim ieu, scriem el si
rostim iel, scriem ele, esti, e, eram, erai, si le rostim cu i in fata. In aceste cazuri, e initial marcheaza diftongul ie.

In cazul pronumelui personal de persoana a III-a feminin, ea se scrie cu e initial, dar se pronunta, la

nominativ si acuzativ singular, ia (deci cu i in loc de e),

pentru ca actioneaza acceasi lege fonetica ca si in cazul diftongului oa; ea nu se poate rosti lainceputul

cuvantului, decat precedat de consoana: ceata, mearga, deal, dar scriem si rostim ia,iata, iarna, etc. Pentru
genitiv - dativ avem forma ei care se scrie astfel dar se pronunta iei, deci cu -i proteic care formeaza in pronuntare
triftong cu ei (iei = o silaba). Pronuntarea este, eram, erai,el, fara i- proteic nu este proprie rostirii
romanesti si apare ca fortata, artificiala, pretentioasa.

Influente grafice asupra ortoepiei apar si in cazul articolului hotarat -l , care se reda inscriere dar nu se

rosteste. "Acest articol a disparut de mult din pronuntarea obisnuita sau naturala, asa ca putem sa rostim
in mod normal. Omu, copilu, elevu, studentu, etc. nu omul, elevul, studentul, copilul etc., care constituie
pronuntari artificiale si, uneori, chiar pedante. Subliniem ca normele gramaticale si ortoepice in vigoare
recomanda pronuntarea lui -l (articol masculin) numai in exprimarea solemna, adica intr-o conferinta publica,
intr-un curs universitar etc. nu si in vorbirea obisnuita. Indiferent daca este pronuntat sau nu, articolul in discutie
este obligatoriu in scris (omul, lupul, etc.)"[8]

Potrivit noilor precizari ortografice ale Academiei Romane revenirea la ortografia traditionala, incepand
din anul 1993 - 1994, respectiv scrierea cuvintelor cu "i", "a", "s", "sunt" s-au intampinat multe dificultati,
deoarece exista neconcordanta dintre tiparirea manualelor si ceea ce se cerea copiilor.

Principiul etimologic a impus ortografierea cuvantului roman si a derivatelor sale romanca, romaneste,
Romania.

Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva:

kripton (element chimic) - ca si in franceza cu k;

kilometru, kaki - ca si in franceza - kilometre,kaki;

box, taxi se scriu cu x ,ca in franceza, de unde sunt imprumutate.

Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre.

Cuvintele care contin aceasta litera (si deci una din valorile ei fonetice) sunt provenite din imprumuturi
ale limbii, iar noi redam in scris imaginea grafica din limba din care provin: franceza, germana, engleza. De notat
ca in aceste limbi, cuvintele respective provin, in cele mai multe cazuri, din latina, ori au fost create in baza unor
componente latine.

Litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal, excentric) si gz (exemplu,
examen, exema). Se scriu insa cu cs, tot potrivit traditiei, unele cuvinte de origine necunoscuta sau greaca di
fondul vechi al limbii (din care amintim: micsandra, ticsi, imbacsi) sau neologisme care in limba de provenienta
se scriu cu cs rucsac, (germana - rucksak); cocs (germana -koks, provenit din enleza coke, pronuntat kouk).

Substantivele masculin, precum si adjectivele cu doua terminatii, dintre care cea masculina este la
nominativ singular nearticulat x, fac pluralul csi. Aceasta este situatia substantivelor: fox -focsi, index - indecsi
(pentru pluralul neutru vom avea forma indexuri) si a adjectivelor (care pot avea si alte valori): anex, anexa,
anecsi, anexe; complex - complexa, complecsi - complexe; conex- conexa, conecsi - conexe. In toate aceste cazuri
valoarea lui x este cs. Motivarea ortoepica si ortografica a formularii pluralului cu -csi, in aceste cazuri, prin

13
analogie cu adjectivele care la singular se termina cu -s, acestea formeaza pluralul prin adaugarea desinentei -l si
realizarea alternantei consonantice s/s: osos - ososi; veninos - veninosi. Si in cazul cuvintelor ortografice cu x cu o
valoare fonetica -cs, ultimul sunet al grupului este tot -s, asa incat e firesc sa apara ca si in cazurile discutate
-s - inainte de i.

Linia traditional - istorica a principiului a impus si alte norme din care retinem;

* Pastrarea grafiei normelor personalitatilor literare, artistice, stiintifice, politice etc. asa cum au semnat
acestea: I. Agarbiceanu,V. Alecsandri, Al. Macedonski, M. Zotta etc. In cazul numelor proprii straine, ele se
scriu "cu ortografia limbilor de origine, atunci cand acestea folosesc alfabetul latin: Bordeaux, Munchen, Racine,
Shakespeare, Wall Street, Quintilianus si se pronunta ca in limba din care provin (aproximativ: Bordo, Munhen,
Rasin, Secspir, Ualstrit, Cvintilianus").[9]

* Pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba romana fara modificari
in scriere si in pronuntare: auto-service, mass-media (mijloace de informare in masa), marketing (stiinta pietii, a
raportului dintre cerere si oferta), cow-boy, watt, diesel, ohm,etc. Observam aici ca se mentin literele w si y, mai
putin frecvente in scrierea romaneasca.

4.Principiul morfologic.

Principiul fonetic este intregit de principiul morfologic in realizarea scrierii ca act constient, sistematic si
unitar. Morfologia, ca parte constructiva a structurii gramaticale, cuprinde totalitatea regulilor de modificare a
formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari. Scrierea trebuie sa tina seama de aceste modificari, deoarece  "se
realizeaza o simetrie sau regularitate formala in cursul flexiunii si al derivarii, se creeaza intr-o mai mare masura
posibilitatea recunoasterii unor unitati morfologice (ca: radacina, sufixe, desinenta,etc.)" asigurand ortografiei
norme unitare si precise capabile sa exprime organic sistemul limbii. Numai astfel ortografia devine un mijloc
adecvat de insusire constienta a acestui sistem.[10]

Modificarea formei cuvintelor se realizeaza:

·        in radacina acestora sau

·        in sufixe si desinente, prin alternante vocalice, impuse de legi fonetice.
1.     Alternante vocalice sau forme fixe (neschimbatoare) in radacina cuvintelor.
2.     Alternante vocalice sau forme fixe in sufixe lexicale si gramaticale si desinente.
Principiul morfologic asigura distinctia necesara si in cazul omofonelor, prevenind asupra identitatii
aparente rezultate din pronuntare. Este cazul pronumelor personale si al omofonelor acestora: ea (ia  - verb), ei
(iei - verb), ele (iele - substantiv), al pronumelor si adjectivelor demonstrative: aceea (feminin singular) si nu
aceia (masculin plural), aceeasi (feminin singular) si aceiasi (masculin plural) a caror distingere in pronuntare e
greu perceptibila, dar care trebuie redata in scris.

Normele ortografice proprii principiului morfologic s-au impus si in ortografierea cuvintelor compuse.
Scrierea acestora se face intr-un cuvant, impreuna sau cu liniuta. La ortografierea lor tinem seama de principiul
unitatii de sens a elementelor componente, de principiul morfologic -sudarea elementelor componente din punct
de vedere morfologic - si de principiul sintactic -contextul in care apar. Astfel distingem doua situatii:

a)     Cuvintele "in care partile componente nu-si mai pastreaza individualitatea morfologica" si semantica:
bunavoie, dacoroman, hidrocentrala, nemaipomenit, subdiviziune etc. In acest caz termenii constructivi
au realizat unitatea morfologica, si-1 scriem legat (se scriu si se declina ca un singur cuvant.)[11]
b)    Cuvintele in care partile componente isi pastreaza individualitatea semantica: buna -credinta,
buna - cuviinta, bun - simt, ciubotica - cucului, medico - legal etc. Termenii constructivi n-au realizat
unitatea morfologica, de aceea il scriem cu cratima, si in unele cazuri, se declina ambele elemente
componente.
Cuvintele formate din prefixul in + un cuvant a carui radacina incepe cu n vor fi scrise cu n dublu acolo
unde formatia este analizabila. Deci vom scrie: innoda (in +nod); innegri (in+negri).

14
 5.Principiul sintactic

Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, tinand seama de sensul lexical
(intelesul pe care-1 au intr-un anumit context) si de criteriile gramaticale (functia sintactica si valoarea
morfologica).

Acest principiu se numeste sintactic deoarece functia sintactica a cuvantului sau a grupului de cuvinte
omofone corespunzator (cuvinte, grup de cuvinte, silabe,

care se pronunta la fel cu alt cuvant fara a se scrie identic) ne indica mai precis ortografierea.Distingem

doua situatii:

1)     Se separa prin cratima pronumele personale sau reflexive neaccentuate, cand sunt atasate la un cuvant:

daruieste - mi, amintindu - si etc.
2)     Situatii de omofonie intre adverbe, adjective, conjunctii, pe de o parte, si alte clase gramaticale, pe de
alta parte. In aceste cazuri vom fi atenti la stabilirea sensului lexical, al functiei sintactice si a valorii
morfologice.
Exemple: altadata - odinioara, candva;
alta data - timp precis exprimat in termini calendaristici; cuminte - cu purtari bune, linistit, calm, asezat; cu
minte - cu judecata sanatoasa, intelept, cumpatat.

6.Principiul simbolic

Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi foneme cu initiala mica sau
majuscula, dupa continutul sau national. Regula care s- a impus precizeaza ca atunci cand cuvantul are un sens
obisnuit se ortografiaza cu initiala mica, iar atunci cand are valoarea unui simbol mai putin obisnuit sau un sens
cu totul special, se scrie cu initiala mare.                                       1)Astfel, cuvantul facultate se scrie cu initiala
mica ori de cate ori are sensul binecunoscut de "aptitudine" si cu majuscula cand apare intr-o sintagma care
denumeste o institutie, cum este, de exemplu: Facultatea de limba si literatura romana sau altele. In aceeasi
situatie sunt si numele punctelor cardinale, pe care le scriem cu litera mica: est, vest, nord, sud sau rasarit, apus,
miazazi si miazanoapte. Cand exprimam notiunea de "tinut", deci cand are sensul de "toponimice" ele trebuie
scrise cu majuscula, ca in exemplul, adeseori citat:                               "Tu te lauzi ca Apusul nainte ti s-a
pus?                                                    Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel
Apus?"                                                                                                     Mihai Eminescu Scrisoarea III

         

          2) Tot cu litera mica se scriu si numele zilelor si ale lunilor anului, insa cand e vorba de sarbatori nationale
sau internationale se foloseste intotdeauna initiala majuscula (de exemplu: 1Decembrie, 1 Mai, 1-24 Ianuarie)

          3) Principiul simbolic se aplica si in scrierea denumirilor unor mari evenimente si epoci istorice a caror
semnificatie este bine cunoscuta. Este vorba de: Unirea (Principatelor), Revoluutia din 1917, etc. Denumirile
epocilor istorice si geologice se scriu insa cu initiala mica, deoarece nu au semnificatia
unor "evenimente": antichitate, capitalism, evul mediu, feudalism, mezozoic, etc.

           4) Daca e cat se poate de normal sa scriem: pamant, luna si soare, cu initiala mica, la fel de firesc este ca
aceleasi cuvinte sa fie scrise cu initiala majuscula atunci cand sunt intrebuintate ca denumiri de astri (in special in
operele stiintifice) si cand se comporta ca nume proprii: Pamant (sinonim cu Terra), Soarele, Luna.

          5) Desi indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie nu ne da nici un fel de indicatii in acest sens, este in
afara de orice discutie ca o dubla grafie trebuie sa mai folosim si in cazuri ca: semiluna, fata de Semiluna

15
(Imperiului otoman - turci), poarta, fata de Poarta otomana si catedra (mobila) fata de Catedra cu sensul de unitate
intr-o institutie de invatamant (Catedra de istorie a limbii romane).

               6) O diferenta se face, de obicei si intre capitala (din imbinarile sintactice: pedeapsa, greseala sau
reparatie capitala) si Capitala cu sensul pe care il are intr-un context ca: Delegatia guvernamentala s-a inapoiat in
Capitala, (adica in Bucuresti), in schimb intr-un context ca: Bucurestiul este capitala tarii, cuvantul trebuie scris
neaparat cu litera mica.[12]

PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE
PUNCTUAŢIA
- un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze;
- ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.
ORTOGRAFIA
- semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI;
- semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea
unor litere dintr-un cuvânt etc.
În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic
S.G. DENUMIRE NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC
SEMN GRAFIC
[.] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: Marchează pauza ce se face între
-se pune la sfârşitul propoziţiilor propoziţii/fraze independente ca sens.
enunţiative (afirmative sau
negative):
Maria citeşte.
Maria nu citeşte.
b) Ca semn ortografic este folosit
după majoritatea abrevierilor:
ex.: etc.; ian.; nr.
[? ] SEMNUL Semn de punctuaţie; Marchează intonaţia propoziţiilor
ÎNTREBĂRII - se pune la sfârşitul interogative:
propoziţiilor/frazelor interogative - Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă?
(afirmative sau negative) (I. L. Caragiale, Triumful talentului)
– Unde mergi? - Şi... nu te doare capul când citeşti? (Max
- Nu ai învăţat? Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)
[!] SEMNUL Semn de punctuaţie;
EXCLAMĂRII - se foloseşte după interjecţii sau Interjecţiile şi vocativele exprimă stări
vocative: efective:
-Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. Creangă, - bucurie
Ivan Turbincă)
- Nu se poate, domnule director! v- - revoltă
aţi înşelat! (I. L. Caragiale,
Triumful) Marchează intonaţia;
- se pune la sfârşitul
pripoziţiilor/frazelor exclamative
sau imperative (afirmative sau
negative)
- Ce frumoasă eşti!
- Nu este adevărat! - Vino,
băiatule!

16
[,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie desparte Marchează pauza din rostire
- părţi de propoziţie în cadrul
propoziţiei
1.Desparte termenii unei
enumeraţii:
Am cumpărat cireşe, mere, pere şi
banane.
2.Desparte un substantiv de o
apoziţie/ apoziţia de restul
propoziţiei.
Zeus, fiul lui Cronos, ...
3. Desparte un substantivul în
vocativ de restul propoziţiei.
Şi-n tine, călătorule-o să plouă (Ion
Pillat, Iarnă)
Priveşte-le,nebunule, deaproape! Desparte vorbirea directă de vorbirea
(Radu Stanca, Arhimede şi soldatul) indirectă

* - O Doamne, ce copile obositor /

Oftează gerul. (Ana Blandiana,
Întrebări)
Prima virgulă are rolul de a izola
subst. în vocativ de restul enunţului. În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru a
Cea de-a doua virgulă separă izola o construcţie incidentă reprezentând
vorbirea directă de vorbirea cuvintele naratorului (zise vulpea) de restul
indirectă. enunţului, alcătuit din cuvintele personajului
(Sunt o vulpe).
- delimitează propoziţii în cadrul
frazei:
2.Desparte propoziţia incidentă de
restul propoziţiei
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
3.Desparte propoziţiile
coordonte/subordonate de restul
propoziţiilor:
A venit, dar nu a spus nimic.
Că eşti un om onest, o ştie oricine.
4. Marchează juxtapunerea;
M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu.
b) Ca semn ortografic se foloseşte ca
şi cratima; ea leagă cuvinte:
foarte, foarte; cioc, cioc; singur,
singurel; etc.
Acest semn este mai mult un mijloc stilistic
[;] PUNCTUL ŞI Semn de punctuaţie decât gramatical, deoarece depinde de cel
VIRGULA care scrie textul.
Este folosit pentru claritatea unităţilor
sintactice, în cadrul enunţurilor lungi.

[:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie

Se foloseşte înaintea:
- vorbirii directe:
Goe zice cu ton de comandă:
- Mam mare, de ce nu mai vine?

17
 (I.L.Caragiale)
- citării unui text;
- unei enumerării: Iubita mea avea
ten ciocolatiu, ochi verzi, nas cârn şi
un râs dumnezeiesc.
- unei explicaţii: Avea o singură
problemă: să ajungă la timp.
- unei concluzii: S-a antrenat zilnic:
va învinge.
[-] LINIA DE Semn de punctuaţie
DIALOG ŞI DE Linia de dialog marchează începutul
PAUZĂ vorbirii directe:
-Mamă, sună!
Linia de pauză delimitează:
- construcţia incidentă: Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie
...osul – la început numai plesnit – s- suplimentară.
a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o
aripă moartă. (I.A.Brătescu-
Voineşti, Puiul) Pune în relief o metaforă: aerul toamnei este
- o apoziţie: atât de limpede, încât norul care pluteşte pe
Şi singur un nor mai sclipeşte cer pare un păstrăv argintiu dintr-o apă de
pe ceruri – un păstrăv de- munte.
argint.
(Ion Pilat, Imagini, toamna)
Ex.: Din punctul de vedere al copacilor, /
Linia de pauză marchează: soarele-i de-o dungă de căldură, / oamenii –
-elipsa unui verb copulativ sau a o emoţie copleşitoare... (N.Stănescu, Laudă
predicatului. omului)
Omiterea verbului copulativ a fi este semnul
unui limbaj poetic concentrat, dens.
[...] PUNCTELE DE Semn de punctuaţie Indică o întrerupere în cadrul vorbirii
SUSPENSIE - marchează o pauză mare în cursul datorată intervenţiei neaşteptate a unui
vorbirii; interlocutor:
- marchează lipsa unor propoziţii E vorba de o problemă mult mai mre, să nu-
sau fraze: Şi mai întâi poezia este şi piardă oamenii credinţa în...
un product de lux al vieţii - În ce mama dracului? A urlat Costică.
intelectuale, une noble inutilité, cum (D.R.Popescu)
a zis aşa de bine Mme de Staël.[…] - indică vorbirea incoerentă:
(Titu Maiorescu, O cercetare critică Nu ştiu ce să spun...cred că are
asupra poeziei române de la 1867) dreptate...poate că..., dar, totuşi...
Marchează intenţia eului liric de a ne lăsa pe
noi să terminăm gândul, ideea.
Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n
- subliniază ultimul cuvânt antepus mărire/ Afli germenii căderei. […] (Mihai
lor: Eminescu, Memento mori)
Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă aş Evidenţiază o pauză afectivă care subliniază
putea face cutare!” şi aşteaptă cu ideea de libertate a vârstei copilăriei.
nerăbdare fericita zi a libertăţii...şi
a prostiilor. (Hector Malot, Singur
pe lume)
[ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se
foloseşte în:
-repetiţii: încet-încet a început să Indică rostirea fluentă, fără pauză a
meargă. cuvintelor.

18
 - expresii sau numerale care arată
o aproximare: tura-vura; talmeş
balmeş; două-trei zile; şapte-opt
copii.
-între cuvinte care arată limitele
unei distanţe ori ale unui interval
de timp: 1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină / Şi
şoseaua Bucureşti – Ploieşti; marea lină /
perioada 1 mai – 1 iunie. Icoană-i sunt. (M.Eminescu, Prin tăcute
nopţi)
b) Ca semn ortografic se foloseşte Cratima etermină rostirea legată a două
în interiorul unui cuvânt sau părţi de vorbire diferite (subst. şi pronume)
între cuvinte pentru a lega sau prin elidarea sunetului î, în scopul păstrării
despărţi elementele; ritmului şi măsurii versului (a
1. Marchează elidarea unor muzicalităţii)
litere:
jelui-m-aş; ţi-l
2. Leagă elementele unui cuvânt
compus: bună-credinţă; după-
masă; pierde-vară.
3.Uneşte elementele unei
locuţiuni: calea-valea,
4. Leagă un substantiv de
adjectivul posesiv (gradele de
rudenie sau relaţiile sociale):
mă-sa, ta-su; măria-sa.
5. Leagă articolul hotărât 9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid de
enclitic de: rostire.
- numele literelor: X-ul
-substantive provenite din
numerale cardinale: 10-le
-substantiv provenit din abreviere:
pH-ul
6. Leagă formaţia –lea/-a la
numeralul ordinal scris cu cifre: al
X-lea; a V-a.
7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; N-V.
8. Leagă interjecţii repetate: ho-
ho-ho; bla-bla-bla.
9. Nu leagă cuvinte, ci evită
formarea hiatului:
E-un gândăcel urât şi prost (Otilia
Cazimir, Licuriciul)
[’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv ortografic. Notează realităţi fonetice din vorbirea
- marchează absenţa accidentală a familiară, neglijentă, populară sau
unor sunete/grupuri de regională, un tempo rapid sau deficienţe ale
sunete/cifre unor vorbitori.
Dar cerul e atât de greu de stele / ` 89; vin`; da`; fiin`că eu sunt slab; cea
C-atârnă uneori pân`la pământ mai `naltă.
(Ana Blandiana, Despre ţara din
care venim)
Apostroful marchează căderea
accidentală a sunetului ă.
[„”] GHILIMELELE Semn de punctuaţie care
semnalează: 1. Fol, fol, fol, o mestecă... <<E, cum dai

19
 1. Reproducerea unui enunţ
spus sau scris de cineva:
Viziunea poetului este transcrisă
nu o dată sub semnul unei
evidente detaşări: „ Treburile
lumii acesteia / Sunt bătute de
vânturi ca trestia”
măslinele, dragă cutare?...>>
<<Atât>>...<< Scump, scump de tot la
a;a vremuri. Vremuri grele!>>
(B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose)
Ghilimelele marchează vorbirea indirectă
a personajului principal.
2. Arată ironia cu care se rosteşte cuvântul
estetică.

2. Cuvinte care sunt folosite cu alt
sens decât cel obişnuit:
Valoarea „estetică”a unei
asemenea lucrări nu ne
impresionează.
3. Existenţa sensului figurat al
unui cuvânt.
[( )] PARANTEZELE Semne de punctuaţie ce
marchează:
- un plus de informaţie în
interiorul unei propoziţii/fraze;
- o explicaţie
- în piesele de teatru se dau între
paranteze rotunde indicaţiile
scenice:
3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul liric
nu se referă la sensul sensul propriu, ci la
sensul figurat al unui cuvânt:
Nu înţelesei numaidecât ce putea să
însemne cuvintele „Dicţionar universal”;
dar deschizându-l la întâmplare, simţii
obrajii îmbujorându-se de plăcerea
descoperirii [...] „Biblia” asta avea să-mi
explice toate acelea peste care treceam cu
amarnică întristare. (Panait Istrati,
Căpitan Mavromati)
„Biblie” – cate fundamentală posesoare a
tuturor răspunsurilor
Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea
despre mine, ce fel de suflet ascunde sub
epresia atât de schimbătoare a feţei (căci
erau zile când se urâţea şi zile când era
frumoasă de nu mă puteam sătura privind-
o). (Mircea Eliade, Maitrey)
Paranteza încadrează o intervenţie a
personajului-narator, care explică o
afirmaţie anterioară.

4. LEXICOLOGIE
LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ
Sinonimie
Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.
Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le
considerăm identice.
Câmpul de expansiune sinonimică este o  modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului
polisemantic dar  şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice. 
Exemplu de câmp de expansiune  sinonimică: 
a ridica (o greutate)               = a sălta = a înălţa; 
a ridica (mânecile)                = a sufleca; 
a ridica (o casă)                  = a zidi = a construi; 
a ridica (masele)                 = a mobiliza = a strânge = a aduna; 
a ridica (preţurile)                 = a creşte = a urca = a  mări; 
a ridica(o pedeapsă)             = a suspenda = a desfiinţa  = a anula; 
a (se) ridica, (de pe scaun)   = a se scula, a se sălta; 
a (se) ridica (la luptă)            = a se răzvrăti, a se  răscula. 
Tipologia sinonimelor 
Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele  trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens
comune (de  preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica  (Dicţionar de  ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel: 

20
a)      sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură  de sens (au aceeaşi definiţie
semantică): 
  azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar;  mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace;
a scrânti = a  luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat; 
b)      sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o  componentă de sens graduală: 
  teamă = frică ( „grad  nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături  de componentele de sens
comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă de genial („grad maxim")
şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci  sinonime („apreciere în plus privind
inteligenţa");
c)       sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea  = podea 
  -    trăsătură  de sens comună: „partea de jos a unei încăperi"; 
  -   trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice  material"(podea), trăsătură care
poate fi neglijată în anumite  contexte; 
d)      sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ: 
  cald, călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular 
  -    se  definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură"; 
  -    se  regrupează  prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad 
nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad 
maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de căldură".
Antonimie 
Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi
(referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa
Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este  implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte - zi,
iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care  o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme,
unul bun şi  altul prost,sensul antonimelor bun - prost reflectă o apreciere  subiectivă. De aceea se spune că
antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă - vară, 
dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă
(„Ce grea este valiza neagră  şi ce uşoară este valiza gri").
Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare. 
De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân, sărac cu bogat,
adevăr cu minciună etc. 
Clasificarea antonimelor:
1.     în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed.  Ştiinţifică, Bucureşti,
1997, p. 56): 
  -     antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ /  soţie; 
  -    antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu /
mic;  fierbinte / cald/rece: 
  -     antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit; 
  -    antonime contrarii: a urca / a coborî; 
  -    antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc. 
2.     în  funcţie de structura cuvântului: 
  -    antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig -  căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a
veni - apleca; 
  -     antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc
- nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară
- căsoaie etc. 
Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se  formează
în general antonime sunt: ne-, non-, in-,  i-, des-, dez-, dis-, de- etc.
Paronimie 
Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte  asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa    de formă se
reduce la numai un  sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii  paronimice".
 Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o  formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale
aceleiaşi părţi de vorbire: 

21
  -  substantive: (abilitate -  agilitate); 
  -  adjective: (etic - epic); 
  -  verbe: (a deconta - a decanta).
• Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor     (prefixe şi prefixoide): 
  anti- / ante-;      pre-/ pro-;      în-/ in-;       homeo-/ homo-
 
Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou -  argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură, locatar - 
locator. 
Triplete paronimice:         atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva - a reliefa -
a revela.
Atracţia paronimică este  o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care  constă în
faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă  (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel
care este mai puţin  cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: 
„analizăliterală" în loc de „analiză literară". În  situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet
sau triplet)  este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat,  posibilitatea erorii lingvistice este
mai mare. 
Termenii ştiinţifici din limbajele  specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera 
„atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin  limbajelor
specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial -  glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni mai
frecventă. 
Omonimie 
Definiţie:   Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.
Nivele de reprezentare: 
 -lexical (omonimie lexicală): 
  lin = „uşor";   lin = „specie de  peşte".
-gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală): 
  el cântă (pers.  a IlI-a, sg.) =   ei cântă(pers.  a III-a, pl.); 
  un (nişte)=   articol nehotărât; 
  un (doi)=   numeral; 
  un (altul)=   adjectiv pronominal. 
-sintactic: 
chemarea profesorului =„profesorul cheamă"  sau „profesorul   este  chemat".
Cauzele omonimiei lexicale:
a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două  cuvinte diferite ca  sens, de origini diferite,
fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie  împrumuturi din limbi diferite):
  casă (< lat. casa) =   „clădire  destinată pentru a servi de locuinţă omului";
casă (< it. cassa) =   „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde  se fac plăţi".
lin (< lat. lenis)=   „domol, uşor"; 
  lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".
  b) divergenţă  semantică (apariţia  unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat
de  sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate vedea): 
  calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în  anumite organe   ale omului (renal, vezicular etc.)"; 
calcul (< lat. calculus) = „socoteală,  operaţie matematică".
Diferenţierea sensurilor se face prin formele   diferite de plural (omonimie parţială): 
  calcul / calculi = „pietricele"; 
  calcu / calcule = „socoteli". 
c) derivarea lexicală:
  sunătoare = „nume de plantă"; 
sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix  -ător);
fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix  colectiv  -arie);
fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se   vinde fier" (fierar + sufix nume  de loc  -ie).

Omonimele 

22
Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de  dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între
sensurile  cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare)
şi omografe (aceeaşi grafie).  
Clasificarea omonimelor:
 A. După  gradul de identitate formală: 
a)omonime  totale (au toate formele identice): 
  mai adverb; 
  mai  substantiv  = „lună";
  coş (coşuri)      = „obiect împletit din papură, rafie  sau nuiele";
 coş  (coşuri)      =  „bubuliţă purulentă care se formează pe piele".
b) omonime parţiale (sunt  identice numai unele forme flexionare): 
  - diferenţiere  semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni,  cornuri, coarne; ochi;
ochi, ochiuri. 
  - diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa  morfologică: cer (substantiv);  cer(verb, indicativ prezent). 
B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de  posibilitatea de a se întâlni în   aceleaşi domenii sau contexte): 
 a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat  pentru a se evita   confuzia de sens): 
  păcurar =  „vânzător de păcură",     păcurar = „păstor", 
  caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2  = „păstor" cu „cioban", 
  rămânând ca „păcurar" să denumească  „vânzătorul de păcură". 
b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context): 
  a afecta = „a atribui o sumă de  bani" („Guvernul a afectat suma de   ...pentru..."); 
  a afecta = „a manifesta o stare  sufletească negativă ca urmare a unui   eveniment neplăcut" („Este afectat de
vestea primită"). 
C. După  apartenenţa morfologică:
a) omonime  lexico-gramaticale: 
  - aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv; 
  cer = verb; 
  vine = substantiv, forma de plural de la vână; 
  vine = verb. 
  - provin din conversiune: 
  absolut  (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.); 
muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)
Observaţie: 
Omonimele lexico-gramaticale provenite din  conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără
printre limbile în  care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul  omonimiei este acceptat numai în 
cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi  sensul lexical, nu numai valoarea morfologică. 
b) gramaticale (aparţin  aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare  diferite): 
lucrează  = verb  intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.; 
lucrează = verb  indicativ prezent, pers. a III-a, pl.; 
lucrează = verb  imperativ, pers. a II-a, sg.
Câmpuri semantice
Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar între care se
stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice.
Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii obişnuiţi.
EXEMPLE:
 - numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română) 
 - numele de culori (peste 200 de termeni în limba română) 
 - denumirile animalelor domestice şi sălbatice
 - denumirile fenomenelor sonore ş.a.
Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De exemplu, a
striga  este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate" emise cu „diferenţe de intensitate" în
schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate", „emise cu intensitate mare".

23
5. MORFOLOGIE

MORFOLOGIE

♦ SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri, fenomene ale naturii, actiuni,
stari etc.      
1. Felul substantivelor
Dupa inteles (natura denumirii):       -compuse (masa, scolar, prieten)
                                                           -proprii (Maria, Venus, Arad)
Dupa alcatuire (forma):                     -simple (casa, Iasi, om)
                                                           -compuse (prin contopire: untdelemn)         
                                                                            (prin alaturare: zi-lumina)
Atentie!      
1.Substantivele simple pot fi primare (carte, perna etc.) sau derivate cu sufixe (bunatate, geamgiu, indoiala etc.)
 2.Substantivele compuse sunt formate din doua sau mai multe cuvinte cu sens unitar.
 3.Se scriu cu cratima substantivele compuse dintr-un substantiv in N si unul in G (floarea-soarelui) din doua
substantive legate prin prepozitie (cal-de-mare), dintr-un substantiv si un adjectiv (argint-viu), dintr-un substantiv
si un verb (gura-casca)
4.Se scriu intr-un cuvant substantivele compuse in care componentele nu-si mai pastreaza individualitatea
morfologica (bunavointa) G-D (bunavointei, NU bunei vointe)
5.Substantivele proprii de scriu cu majuscula, indiferent de locul pe care il ocupa in propozitie sau fraza.
2.Genul substantivelor
In limba  romana substantivul are trei genuri: masculin, feminin, neutru
Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta, sunt socotite masculine (om, cal,
pom).
Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine (pisica, floare, carte).
Genul neutru, in general, nume de lucruri (cer, stilou, nume).
Substantive epicene - acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma pentru masculin si
feminin (gandac, tantar, fluture, elefant etc.)
Substantive mobile - nume de fiinte care au o forma pentru masculin (copil, profesor) si alta pentru feminin
(copila, profesoara)
Motiunea - procesul cu ajutorul caruia se formeaza substantivele feminine din cele masculine si/sau invers
(elev/eleva, rata/ratoi etc.). Cele mai frecvente sufixe motionale sunt: feminine (-a, -ita, -easca, -ca, -oaica,
-toare), masculine (-oi, -an).
3. Numarul substantivelor
Substantivele din limba romana prezinta forme de singular (elev, scoala) si de plural (elevi, scoli)
Masculin Feminin Neutru
singular plural singular plural singular Plural
/pom        i/pomi             a/clasa           e/clase    /parc    -uri/parcuri
u/codru i/codri a/banca i/banci /oras e/orase
e/munte i/munti e/parte i/parti u/lucru -uri/lucruri
a/tata i/tati /manta le/mantale u/cadru e/cadre
a/marfa uri/marfuri u/curcubeu e/curcubeie
e/vreme -uri/vremuri u/studiu i/studii
- desinenta zero

     Substantive defective de numar:

-cu forme numai la singular (nume de materii, insusiri, stari sau ape, munti, persoane, locuri), comune (grau, var)
si proprii (Siret Traian);
-cu aceeasi forma si la singular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume);
-cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre, calti), proprii (Iasi,
Balcani).

24
     Substantive cu forme multiple de singular (oapete/oaspe; pantece/pantec) sau de plural cu acelasi inteles
(boli/boale; coli/coale), cu inteles diferit (coarne/corni/cornuri)
     Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural):
            -substantive simple (primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc.
            -substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc.
Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc) defective, in mod normal, de
acest numar, are sensul unui plural colectiv, indicand soiuri, sortimente sau bucati din materia respectiva

Declinarea substantivului
                                  Declinarea substantivelor nearticulate sau articulate nehotarat

    
Declinarea substantivelor articulate hotarat
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
G Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
D Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor
Ac Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele
V Leule! Leilor! - - - -

Declinarea substantivelor proprii (nume de persoane)

                                       Declinarea substantivelor proprii nume geografice compuse

a) doua substantive in acelasi caz: N-Ac Targu-Jiu; G-D Targu-Jiului
b) doua substantive, al doilea in genitiv: N-Ac Vatra Dornei; G-D  Vetrei Dornei
c) doua propozitii legate prin prepozitie: N-Ac Curtea de Arges; G-D Curtii de Arges
d) un substantiv si un adjectiv: N-Ac Valea Lunga; G-D Vaii Lungi
 4.Cazurile substantivului
Nominativ (cine? ce?)
            -subiect: Lui i se cuvine aceasta cinste.
            -nume predicativ (intotdeauna in relatie cu un verb copulativ): Radu este un copil bun.
            -apozitie(atribut apozitional): Raul Mures a iesit din matca.
Obs. Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai.
Mihai [adica] nepotul meu a implinit un an.
Acuzativ
            -atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) - Apa de la munte este rece. (care apa?)
Obs. Nu face greseala sa pui intrebarea: de unde?
          -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ, iar substantivul e insotit de prepozitie) - Florile
sunt pentru mama.
            -complement direct (pe cine? ce?) - Il intreb pe Mihai.
            -complement indirect (prepozitii + cine? ce?) - Vorbim despre cazuri.
            -complement de agent (de cine? de catre cine?) - Intrebarea a fost pusa de Alina.

25
Obs. Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu.
            -complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii, incotro?) - Vine de la padure.
            -complement circumstantial de timp (cand? cu sau fara prepozitii, cat timp?) - A lipsit de acasa o
saptamana.
            -complement circumstantial de mod (cum?, cat?, in ce fel?) - Copiii vin in grupuri. Alearga ca vantul.
(complement circumstantial de mod comparativ)
            -complement circumstantial de cauza (din ce cauza?) - Codrul clocoti de zgomot
            -complement circumstantial de scop (in ce scop?) - A plecat in oras pentru cumparaturi.
Genitiv
            -atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) - Interventia colegei a fost salutara.
            -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ si este insotit de articol genitival:al,a,ai,ale) -
Pamantul este al taranilor.
Obs.Substantivele in genitiv pot indeplini si alte functii sintactice daca sunt precedate de prepozitii sau locutiuni
prepozitionale, forma articulata: asupra, contra, impotriva, inapoia, deasupra, dedesubtul, in susul, in josul, in
fundul, din cauza etc.
            -complement indirect - Toti s-au ridicat contra propunerii lui.
            -complement circumstantial de loc - Vizitatorii se uitau in fundul pesterii
            -complement circumstantial de timp - A ajuns la gara inaintea sosirii trenului
            -complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza vremii.
            -atribut substantial prepositional - Gradina din fata casei era inundata de verdeata
Dativ
            -complement indirect (cui?) Padurii ii lipseste cantecul pasarilor.
Obs.Substantivele in dativ pot indeplini si alte functii sintactice, daca sunt precedate de prepozitiile: gratie,
datorita, multumita, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea
-complement circumstantial de loc (dativ locativ) - Stai locului, copile!
-complement circumstantial de mod - A raspuns conform asteptarilor noastre
            -nume predicativ - El este aidoma fratelui tau.
            -atribut substantival prepozitional (care?) - Interventia conform planului a condus la reusita.
            -atribut substantival (cui?) - Preot desteptarii noastre / Oferirea de premii olimpicilor a fost televizata. (de
obicei dupa infinitivul lung)
-complement indirect cu prepozitie - Am reusit datorita Ioanei.
-complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza ploii.
Vocativ
            -nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indiferent de locul pe care-l ocupa
in propozitie - Ioana,vino afara!
 ♦ VERBUL este partea de vorbire flexibila in raport cu modul, timpul, persoana si numarul, care exprima actiuni,
stari sau calitati privite ca procese in derulare.
1.Clasificarile verbului
a) dupa rolul sintactic si morfologic:
            -predicative: indeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat verbal (a citi, a merge, a vedea
etc)
            -copulative: leaga numele predicativ de subiect si indeplinesc la un mod personal, impreuna cu numele
predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)
            -auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a diatezei pasive (a fi, a vrea, a
avea)
b) dupa posibilitatea de a avea complement direct:
            -tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc)
            -intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)
c) dupa referirea la persoana:
            -personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.)
            -impersonale: nu au subiect si, deobicei, au numai forma de persoana a III-a(a ploua, a ninge, a se zice
etc.)
            -unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a latra, a macai, a oua etc.) a trebui este unipersonal
ca forma si impersonal prin continut.
2.Locutiunile verbale

26
Grupuri de cuvinte, care contin in mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi morfologice si sintactice
specifice verbului.
Structura locutiunilor verbale:
            -verb + prepozitie + substantiv: a avea de gand
            -verb + interjectie: a face tusti
            -verb + substantiv: a-si pazi gura / paziti-va gura! (pronume intre verb si substantiv)
            -verb + etc.: a o lua la sanatoasa, a-si aduce aminte
  cele mai frecvente verbe intalnite in locutiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune, a trage, a baga.
Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca:
            -se poate substitui printr-un singur cuvant (a o lua la fuga = a fugi)
            -intelesul unitar este altul decat sensul fiecareia dintre componente;
            -exista un cuvant care, luat izolat, nu are inteles clar (a-si aduce aminte; aminte=?)
 3.Diateza verbului
Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect: diatezele activa,
pasiva si reflexiva
Diateza activa: arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi consecintele acesteia; se formeaza
din tema verbului de conjugat la care se adauga terminatiile modurilor si timpurilor respective.
Diateza pasiva: arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent (exprimat sau subinteles); se
formeaza din participiul verbului de conjugat precedat de diateza activa a verbului auxiliar a fi; diateza pasiva au
doar verbele care la diateza activa sunt tranzitive;
Diateza reflexiva: arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din diateza activa a verbului de
conjugat precedat de pronumele reflexiv in dativ sau acuzativ cu rol de marca morfologica.
4.Modurile verbului
Categoria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum considera vorbitorul
actiunea.
Modurile:-personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei;
                -nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana care o savarseste;
                -predicativ: daca verbul poate indeplini functia de predicat;
                -nepredicativ: daca verbul nu poate indeplini functia de predicat;
Moduri personale, predicative:
            -indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, sigura (eu lucrez, tac, culeg, fug);
            -conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila in prezent, ireala in trecut (eu sa lucrez, sa tac, sa
culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit);
            -conditional-optativ: exprima o actiune realizabila in functie de o conditie (eu as lucra, as tacea, as culege,
as fugi);
            -imperativ: exprima un ordin, un indemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci! culege! fugi!);
 Modurile nepersonale, nepredicative:
            -infinitiv: exprima actiunea in mod general, denumeste numele actiunii (a citi, a lucra etc.);
            -gerunziu: exprima o actiune in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii (citind, lucrand
etc.);
            -participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un obiect (citit, vazut, citit etc.);
            -supin: forma verbala omonima cu participiul, avand in plus prepozitiile de, la, pentru si sinonima cu
infinitivul (de mancat, pentru citit, la cules etc.);
 5.Timpurile verbale
Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savarsirii actiunii.
Timpurile indicativului
            -prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);
            -imperfect: actiune trecuta, neterminata in momentul la care se refera vorbirea (lucram, taceam,  culegeam,
fugeam);
            -perfecul simplu: actiune trecuta, incheiata in trecut (lucrai, tacui, culesei ,fugii);
            -perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul incheierii  fata de prezent (am
lucrat, am tacut, am cules, am fugit);
            -mai mult ca perfectul: actiune trecuta, incheiata inaintea altei actiuni trecute (lucrasem, tacusem,
culesesem, fugisem);
            -viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea, voi culege, voi fugi);

27
            -viitorul anterior: actiune care se va petrece in viitor si se va incheia inaintea unei alte actiuni viitoare (voi
fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit);
Timpurile conjunctivului
            -prezent: sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug;
            -perfect: sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit;
Timpurile conditional -optativului
            -prezent: as lucra, as tacea, as culege, as fugi;
            -perfect: as fi lucrat, as fi tacut, as fi cules, as fi fugit;
Nu uita! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decat pentru prezent.
Atentie! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru timp, prezent si
perfect,  celelalte moduri neavand forme pentru mai multe timpuri.
 6.Conjugarea verbului
Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, persoana si numar se numeste conjugare.
Nu uita! Dupa terminatia infinitivului (forma de dictionar a verbelor) verbele se clasifica in patru conjugari:
Conjugarea I: verbe terminate in -a (a lucra, a canta, a visa etc.)
Conjugarea II: verbe terminate in -ea (a placea, a vedea etc.)
Conjugarea III: verbe terminate in -e (a bate, a merge, a spune etc.)
Conjugarea IV: verbe terminate in -i sau -i (a fugi, a dori, a cobori, a hotari etc.)
Nu uita! Conjugarea verbelor regulate la diateza reflexiva este aproape identica cu cea de la diateza activa.
Paradigmele verbale sunt aceleasi, adaugandu-se in fata verbului pronumele reflexiv in dativ si acuzativ cu
exceptia imperativului si gerunziului,cand pronumele sta dupa verb. Diateza reflexiva este defectiva de participiu
si supin.
Conjugarea verbelor auxiliare: a fi, a avea, a vrea
Atentie!  1. Verbele a fi si a avea au la prezentul indicativ serii paralele de forme – prima, cu valoare
predicativa, a doua, specializata ca auxiliar. (Noi avem o carte. / Noi am venit.)
2. Forme ca vrei, vroiesc etc., rezultate din contaminarea verbelor a vrea si a voi, sunt neliterare.
3. La perfectul simplu, toate cele trei verbe au cate doua serii de forme, ambele corecte.
4. La imperativ (pozitiv si negativ), a avea are doua forme, ambele corecte. Forma aibi / n-aibi
este invechita.
1. Forme simple
Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Prezent Sunt, is, -s, s- Am Am Vreau Voi
Esti Ai A Vrei Vei
Este, e, ii, -i, i- Are A Vrea Va
Suntem Avem Am Vrem Vom
Sunteti Aveti Ati Vreti Veti
Sunt, is, -s, s- au au vor Vor
Imperfect Eram Aveam Vream
Erai Aveai Vreai
Era Avea Vrea
Eram Aveam Vream
Erati Aveati Vreati
erau aveau Vreau
Perfect simplu Fusei (fui) Avusei (avui) Vrusei (vrui)
Fusesi (fusi) Avusesi (avusi) Vrusesi (vrusi)
Fuse (fu) Avuse (avu) Vruse (vru)
Fuseram (furam) Avuseram (avuram) Vruseram (vrura)
Fuserati (furati) Avuserati (avurati) Vruserati (vrurati)
Fusera (fura) Avusera (avura) Vrusera (vrura)
Mai mult ca Fusesem Avusesem Vrusesem
perfect Fusesesi Avusesesi Vrusesesi
Fusese Avusese Vrusese
Fuseseram Avuseseram Vruseseram

28
 Fuseserati Avuseserati Vruseserati
Fusesera avusesera Vrusesera
Conjunctiv Prezent Sa fiu Sa am Sa vreau
Sa fii Sa ai Sa vrei
Sa fie Sa aiba Sa vrea
Sa fim Sa avem Sa vrem
Sa fiti Sa aveti Sa vreti
Sa fie Sa aiba Sa vrea
- Pozitiv Fii! Fiti! Ai! Aveti! -
Imperativ Nu avea! N-avea! N-ai!
- negativ Nu fi! Nu fiti! Nu aveti! N-aveti! -
Infinitiv A fi A avea A vrea
Gerunziu Fiind Avand Vrand
Participiu Fost (a), fosti, Avut (a), avuti, avute Vrut (a), vruti, vrute
foste
Supin De fost De avut De vrut

2. Forme compuse (se formeaza dupa aceleasi reguli ca si verbele regulate)

Modul Timpul Verbul
A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar)
Indicativ Perfect Am fost Am avut Am vrut
compus
Viitor Voi fi Voi avea Voi vrea
Viitor anterior Voi fi fost Voi fi avut Voi fi vrut
Conditional – Prezent As fi As avea As vrea
optativ Perfect As fi fost As fi avut As fi vrut
Conjunctiv Perfect Sa fi fost Sa fi avut Sa fi vrut
Infinitiv Perfect A fi fost A fi avut A fi vrut

 ♦ PRONUMELE este parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv.
Feluri: personal, de politete, reflexiv, de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ si  negative.
Observatii:
            1.Pronumele personal, de politete si reflexiv nu devin niciodata adjective.
            2.Pronumele de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ si  negativ pot fi adjective.
            3.Pronumele personal, de politete, reflexiv, de intarire si  posesiv au forme dupa persoana.
1.PRONUMELE PERSONAL
Observatii:
            1.Forme neaccentuate se intalnesc doar in cazurile Ac. si D.
            2.Vocativ are numai persoana a II-a: tu! voi!
            3.Genitiv - numai persoana aIII-a: lui, ei, lor.
            4.Persoanele I si a II-a nu au forme dupa gen : eu, tu, noi, voi
            5.Pronumele dansa, dansul, dansii, dansele sunt pronume personale, nu de politete.
Functii sintactice
            -subiect:                                              N: Tu ajungi primul.
            -nume predicativ in:                           N: Fratele meu este el.
                                                             Ac: Intrebarea este pentru tine.
                                                                       G: Cartea este a lui.
            -atribut pronominal in:                       N (apozitie): Invitatul,adica el, sa pofteasca in casa.
                                                                       G: Sfatul lui doveseste intelepciune.
                                                                             Cartea din fata lui este a mea.
                                                                       D: Copilu-i statea linistit. (dativ posesiv)
            -complement direct in:                       Ac: Te intreb si pe tine despre acest lucru.
            -complement indirect in:                   Ac: A vorbit cu mine.
                                                                       D: Lui i-am dat o carte.

29
                                                                       G: (cu prepozitie) Napasta a cazut asupra ei.
            -complement circumstantial de loc in:Ac: Merge la voi.
                                           G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat in fata lui.(ei, lor)
                                           D: (insotit de prep. sau loc. prep. cu forma nearticulata): In fata-mi se
asezase o persoana importanta.
            -complement circumstantial de mod in: Ac - A raspuns ca tine.
            -complement circumstantial de cauza: G - N-a venit din pricina lui.
Situatii in care pronumele personal nu are functii sintactice:
            -in V (tu! voi!)
            -dativul etic: Vor sa mi-l omoare
            -cand are valoare neutra:        A luat-o la fuga
                                                            Da-i inainte fara grija!
2.PRONUMELE DE POLITETE
-are numai forme pentru persoanele aII-a si aIII-a
pers. aII-a:       N-Ac: dumneata, dumneavoastra
                        G-D: dumitale
pers. aIII-a:     N-Ac-G-D: dumnealui, dumneaei, dumnealor
Observatii:
            -alte pronume de politete: Domnia ta (sa, lui, voastra), Maria ta (sa, lui, voastra), Inaltimea ta (sa, lui,
voastra)
                        Excelenta ta (sa, lui, voastra). - folosite mai rar in vorbirea contemporana
-forme afective : mata, mataluta, matalica, talica, matale
            -functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui personal (exceptii atr. pron. in D. si compl. circum. de loc in
D)
3. PRONUMELE REFLEXIV
Observatii:      -are forme proprii numai pentru pers. aIII-a, cazurile D si Ac
                                    D: sie, siesi/isi, si
                        Ac: (pe) sine/ se
                        -pentru persoana I si aII-a imprumuta formele de la pronumele personale:
                                    D: imi, iti, ne, va (imi amintesc…)
                                    Ac: ma, te, ne, va (ma gandesc…)
                        -formele de mai sus devin reflexive numai daca au aceeasi persoana cu verbul:
                                    te gandesti (pron. – pers. a II-a, vb. – pers. a IIa)
                              ma framant (pron. – pers. I, vb. – pers. I)

Functii sintactice:
            -complement direct:               Ac: Te privesti in oglinda.
            -complement indirect:            D: Iti cumperi o carte.
                                                            Ac: Rar vorbea despre sine
            -atribut pronominal:               Ac: Lauda de sine ……
                                                            D: (dativ posesiv) Si-a certat copiii (copiii-si)
                                                                                         Mi-am aranjat cartile (cartile)
Observatii: Cand nu are functie sintactica, pronumele reflexiv se analizeaza impreuna cu verbul, fiind marca
diatezei reflexive.
                  Forma accentuata de Ac., insotita de art. hot. se substantivizeaza (Si-a soptit in sinea lui).
4.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DE INTARIRE
Forme:
            -masculin, singular:   (eu) insumi     fiu (m.sg) - vocala u- insumi (m.sg.)
                                                (tu) insuti
                                                (el) insusi
            -feminin, singular:     (eu) insami     fiica (f.sg.) - vocala a-insami (f.sg.)
                                                (tu) insati
                                                (ea) insasi
            -masculin, plural:       (noi) insine     fii (m.pl) - vocala i-insisi (m.pl.)
                                                (voi) insiva

30
                                                (ei) insisi
            -feminin, plural:         (noi) insene     fiice (f.pl) - vocala e-insene (f.pl.)
                                                (voi) inseva
                                                (ele) insesi, insele
Observatii:
1.Se greseste mai ales la folosirea vocalelor u,a,i,e aflate in fata formelor: -mi, -ti, -si, -ne, -va, -le
2.Pronumele de intarire se foloseste rar in limba actuala. De cele mai multe ori, ele insotesc un pronume sau un
substantiv devenind adjective de intarire, de aceea functia sintactica este de atribut adjectival.
3.Atentie la acord: Dan, Maria si Elena, ei insisi… (masculinul are prioritate)
Eu, tu si el, noi insine…(persoana I are prioritate asupra celorlalte, iar persoana aII-a asupra persoanei aIII-a)
4.Insusi poate fi inlocuit de adverbul chiar sau de alte sinonime (singur, propriu, personal, in persoana)
5.PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEGATIV
Forme:
N-Ac: nimeni, nimenea          N-Ac: nici unul, nici una, nici unii, nici unele
G-D: nimanui                         G-D: nici unuia, nici uneia, nici unora
         nimic, nimica
-Ca adjective se intalnesc formele: nici o, nici un, nici unui, nici unei, nici unor.
-Aceleasi functii sintactice ca si celelalte pronume
Observatii:
            1. Aceste pronume trebuie folosite in propozitii negative.
            2.In exemplul: N-a stiut nici unul, nici altul. - cuvantul subliniat este conjunctie, deci nu intra in alcatuirea
unui pronume negativ.
                       
 6.PRONUMELE SI ADJECTIVUL POSESIV
-Are forme dupa persoana si dupa numarul si genul obiectelor posedate:
            ex.       al meu, al tau, al sau                           a mea, a ta, a sa
                        ai nostri, ai vostri                               ale noastre, ale voastre
            Formele se obtin cu ajutorul atricolului posesiv genitival: al, a, ai, ale
Observatie: Pronumele lui, ei, lor  sunt personale, nu posesive
Functii sintactice:
            -subiect:                      N - Ai mei au ajuns acasa.
            -nume predicativ:       N - Caietul acesta este al meu.
                                                Ac - Florile sunt pentru ai mei.
            -atribut pronominal    Ac - Rar am vazut o privire ca a ta.
                                                G - Sfatul alor mei mi-a fost de folos.
            -complement direct:   Ac - I-am vazut pe ai vostri.
            -complement indirect:Ac - Se gandea la ai sai.
                                                D - Le povestesc alor mei.
                                                G - Toti s-au ridicat impotriva alor tai.
            -complement de agent:Ac - A fost chemat de ai sai.
            -compl. circum. de loc:Ac - Vin de la ai mei.           
            -atribut adjectival:      N - Cartea ta este aici.
                                                Ac - Locuieste pe strada mea.
                                                D - Caietului tau ii lipseste o foaie.
                                                G - Dorinta mamei mele e sfanta.
                                                V - O, copilul meu, fii mereu intelept!
Observatie: Pentru a afla cazul adjectivului posesiv nu se pun intrebarile al, a, ai, ale cui? ci  se stabileste cazul
substantivului cu care s-a acordat adjectivul, care preia genul, numarul si cazul substantivului determinat.
7. PRONUMELE SI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV
Forme:
            -de apropiere: acesta, aceasta, acestia, acestea, asta, asta, aista, aiasta, etc.
            -de diferentiere: celalalt, cealalta, ceilalti, celelalte,etc.
            -de departare: acela, aceea (f.sg.), aceia (m.pl.), acelea, aia, ala, etc.
            -de identitate: acelasi, aceeasi, aceiasi, aceleasi
Functii sintactice: aceleasi ca si la celelalte pronume, iar ca adjectiv una singura: atribut adjectival

31
Observatii:      1. “Acela” are si o forma mai redusa “cel”, care poate aparea numai in prezenta unui determinant
obligatoriu (cel de acolo, cei prezenti)
                        2. Alte forme populare: asta, ista, aista, cesta, ala, alalalt, aia, istalalt.
                        3. Formele de feminin aceasta, asta, aceea intra si in componenta locutiunilor adverbiale (pentru
asta, pe langa asta, cu toate acestea).
 8. PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEHOTARAT
Forme:
simple: unul, una, unii, unele                        altul, alta, altii, altele
             atat, atata, atatia, atatea                      tot, toata, toti, toate
             mult, putin, cutare
compuse (elemente de compunere: -va, -ori, -fie, -oare, -orisi, -vre, etc.) cineva, careva, ceva, catva, fiecine,
oarecine, orisicine, altcineva, vreunul, etc.
Observatii:
1.Pronumele nehotarate in componenta carora intra cuvantul “cine” nu devin niciodata adjective.
2.Urmatoarele pronume nehotarate isi modifica forma atunci cand devin adjective:
 unul-un           una-o               altul-alt           alta-alta           vreunul-vreun            vreuna-vreo
3. Functii sintactice ale pronumelor nehotarate: subiect, nume predicativ, atribut, complement, iar a adjectivelor
nehotarate: atribut adjectival.
9.PRONUMELE SI ADJECTIVUL INTEROGATIV
tine locul unui cuvant asteptat ca raspuns la intrebare.
Forme:           
N: cine?                         N-Ac: care?                N-Ac: ce?                    N-Ac: cat? cata? cati? cate?
Ac: (pe) cine?               G-D: caruia?                G-D: nu are forme      G-D: cator?
D: cui?                                    careia?
G: (al,a,ai,ale) cui?                 carora?
Functii sintactice:
            -subiect:            N: Cine vine? (Andrei vine.)
 -nume predicativ         N: Care este sora ta? (Sora mea este aceasta.)
                                     Ac: Pentru cine sunt cartile? (Cartile sunt pentru Dan.)
                                     G: Ai cui sunt acesti copii? (Acesti copii sunt ai vecinei.)
 -atribut pronominal:   G: Ai cui bani lipseau? (Lipseau banii Mariei.)
-complement direct:    Ac: Pe cine ai chemat? (Am chemat-o pe sora ta.)
-complement indirect:Ac: Despre cine vorbeai? (Vorbeam despre bunica.)
                                    D: Cui i-ai povestit?(Ioanei i-am povestit.)
-compl.de agent:         Ac: De cine ai fost ajutata? (Am fost ajutata de colegi.)
-compl. circum. de loc:Ac: La cine ai fost? (Am fost la vecini)
Observatii:
            1.Pronumele interogativ cine? nu devine adjectiv.
            2.Toate adjectivele interogative au aceeasi functie sintactica de atribut adjectival.
                        N: Care carte -ti lipseste?
                        Ac: Despre ce intamplare povestesti?
                        D: Carui copil i te adresezi?
                        G: Raspunsul carui coleg ti-a placut?
            3. Pronumele interogativ CE este invariabil
 4. Pronumele au functia sintactica, cazul, numarul si genul de la substantivul pe care il inlocuiesc.

10.PRONUMELE SI ADJECTIVUL RELATIV

Forme:
            a)simple:  N:cine      N-Ac: care?       N-Ac: ce?               N-Ac: cat? cata? cati? cate?
Ac:(pe) cine     G-D:caruia?       G-D:nu are forme   G-D: cator?
D:cui                         careia?
G: (al,a,ai,ale) cui     carora?
            b)compuse                  m.sg.              f.sg.                 m.pl.                f.pl.
                        N-Ac:              cel ce            ceea ce            cei ce               cele ce
                        D-G:                celui ce        celei ce                        celor ce

32
Functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui interogativ, doar ca exemplele trebuie introduse in fraze, in asa fel,
incat pronumele sa devina relativ (el leaga o propozitie secundara de regenta ei). Functia poate fi aflata prin
inlocuirea substantivelor pe care le substituie.
Ex:      -subiect:                      Stiu / cine vine.
            -nume predicativ:       Am aflat/ care este sora mea.
            -atribut pronominal:   Ma intereseaza/ ai cui bani lipseau.
Obs.     1. In anumite situatii pronumele relative pot deveni echivalente ca sens cu pronumele nehotarate (S-a dus
care pe unde a apucat).
2. Pronumele relative pot intra in componenta unor locutiuni, expresii pronominale si adverbiale (care mai de
care, care pe care, cine stie, cine stie cand, din ce in ce, cate si mai cate).

 ♦ ARTICOLUL
            Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masura acesta e cunoscut
vorbitorului.
1. CLASIFICAREA ARTICOLULUI
a) dupa inteles: - articol hotarat (propriu-zis) - arata ca obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorului
sau considerat ca atare.
- articol nehotarat - prezinta obiectul denumit de substantiv ca nefiind bine cunoscut vorbitorului.
- articol posesiv (genitival) - leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul posedat.
- articol demonstrative (adjectival) - leaga un substantiv de substantivul regent.
            b) dupa pozitie: - articol enclitic - se lipeste la sfarsitul cuvantului (omul ,cartea)
articol proclitic - se afla in fata substantivului determinat (un caiet, niste carti)
Atentie!      1. Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste) nu are sens.
                        2. Articolul poate insoti - un substantiv (poezia, un om, lui Mihai)
un adjectiv (silitorul elev, floarea cea frumoasa)
un numeral (al doilea, a treia)
                        3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste (singur nu are functie
sintactica).
                        4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta comparand
opozitiile de numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete; (articol-numeral))                   
2. ARTICOLUL HOTARAT
Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratand ca obiectul denumit de acesta
este cunoscut vorbitorului
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac -l -i -a -le -l -le
G-D -lui -lor -ei -lor -lui -lor

Cazul Masculin Feminin Neutru

Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac elevul Elevii Eleva Elevele Scaunul Scaunele
G-D Elevului Elevilor Elevei Elevelor Scaunului Scaunelor
V Elevule! Elevilor! Elevo! Elevelor! Scaunule! Scaunelor!
Atentie!      1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume - dansul, dansa, in aceste
cazuri nefiind analizabil.
                        2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in prepozitii si locutiuni
prepozitionale (inaintea, inapoia, in fata).
                        3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in vocala “A” se articuleaza
hotarat enclitic (cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza hotarat proclitic (cartea lui Jeni, lui
Carmen).
                        4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp isi schimba
valoarea gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).

33
                        5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza (merge la scoalã), dar se
articuleaza cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de muzica).                                             
3. ARTICOLUL NEHOTARAT
Insoteste un substantiv, precedandu-l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este cunoscut vorbitorului.
Forme flexionare:
Cazul Masculin Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N-Ac Un elev Niste elevi O eleva Niste eleve Un scaun Niste scaune
G-D Unui elev Unor elevi Unei eleve Unor eleve Unui scaun Unor scaune

Observatii:
1. Formele  UN si O ale articolului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si ale adjectivului
pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context:  UN si O sunt:
                        a) articole, cand le corespunde NISTE (o carte/niste carti)
                        b) numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi)
                        c) adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii, unele (o carte/unele
carti)
    2.Cand insoteste alte parti de vorbire, articolul nehotarat le transforma in substantive (du-te-vino/un du-te-
vino).
    3.Articolul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule).
    4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor substantive,
conferindu-i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de pluralul articulat
    5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotarat.
 4. ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL)
Se aseaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral ordinal si
leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numeste  posesiv, deoarece indica posesia
(apartenenta) si genitival deoarece intra in componenta intrebarii genitivului.
Observatii:     1.Forma de G-D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G-D (Port de grija alor mei)
                       2.La numeralul ordinal, al, a este element constitutiv, indicand, impreuna cu articolul hotarat, genul
acestuia (al treilea/ a treia)

Atentie:Formele articolului posesiv al, a, ai, ale se scriu intotdeauna intr-un singur cuvant. Nu le confundati cu
secventele omonime ca:
 -prepozitia la infinitiv a + pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-I vedea)
 -prepozitia a + le (pronume personal in D. sau Ac, plural, feminin)
 5. ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)
Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a numeralului (cei tari,cei doi,
celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun)
Forme flexionare
Cazul Masculin Feminin
Singular Plural Singular Plural
N – Ac Cel Cei Cea Cele
D Celui Celor Celei celor

Observatii:     
 1. Articolul demonstrativ se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste
 2.Cel apare frecvent ca termen regent, insotit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste situatii, cel are
valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)
 3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite de secventele
omonime     -pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D, Ac (ce-l intrebi? / ce-i spui?)
                                     -pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce le spui)
4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a pronumelui
demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului initial si a celui final a

34
 
♦ ADJECTIVUL
Partea de vorbire flexibila care exprima insusirea unui obiect si se acorda in gen, numar si caz cu substantivul
determinat
Observatii: Adjectivul poate exprima:
-proprietati ale obiectelor sau fiintelor (greu, mic, usor, luminos)
-materia din care este facut un obiect (metalia, lemnos)
-elementele constitutive ale unei colectivitati (taranesc, studentesc)
-referirea la posesor sau la origine (casa olteneasca)
                                               
1. Clasificarea adjectivelor
a) dupa forma: - variabile - cu 2 terminatii - la sg. au o forma pentru masculin si alta pentru feminin (bun
/ buna)
- cu o terminatie - la sg. au aceeasi forma pentru masculin si feminin (casa / baiat mare)
- invariabile - provenite din adverbe (gata, asa, astfel)
- provenite din imprumuturi vechi (ditai, sadea)
- provenite din imprumuturi desemnand culori (crem, bleu, maro)
            b) dupa origine: - propriu-zise(verde, bun, inalt)
-pronominale -posesive (caietul meu/tau/sau)
                                                            -demonstrative (fata aceasta/aceea)
                                                            -interogative ( care fata?)
                                                            -nehotarate (unii baieti/ unele fete)
                                                            -relative (ce fata )
                                                            -negative (nici un om)
                                                            -de intarire (fata insasi)
Observatii: Adjectivele variabile, cu o terminatie, se termina, de obicei in vocala E
b) din punct de vedere semantic: 
 -calificative-primare (simple)- bun, frumos, albastru
                   -derivate cu ajutorul sufixelor (timpuriu, tineresc)
                   -determinative (provenite din alte parti de vorbire)
                   - pronominale -posesive (cartea mea/ta/sa)
                   -demonstrative (cartea aceasta/aceea)
                   -interogative ( care mama?)
                   -nehotarate(unii baieti/ unele fete)
                   -relative( ce carte )
                   -negative(nici o fapta)
                   -de intarire (el insusi)
                   -numerale (trei elevi)
-participiale (pagina scrisa)
-gerunziale (masca razanda)
-adverbiale (barbat bine)
d)dupa numarul formelor flexionare realizate in declinare:
            -cu 4 forme flexionare (in functie de gen, numar si caz) -propriu-zise (bun, simplu)          
                                                                                                     -participiale (iubit)
                                                                                                     -gerunziale (suferind)
            -cu 3 forme flexionare  -cele terminate in consoanele  C si G (lung, adanc)
                                                  -derivate cu sufixele -TOR, -ESC, -IU (satesc,cenusiu)
            -cu 2 forme flexionare  -terminate in E (dulce)
                                                -terminate in consoana palatala (vechi, dibaci)
                                                  -terminate in diftong (balai, rotofei)
            -invariabile (maro, eficace, motrice)
Observatii:      1.De regula se aseaza dupa substantive (sunt postpuse)
                        2.Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate avea urmatoarele functii:
                                    -atribut(adjectival) - baiat bun, floare frumoasa
                                    -nume predicativ (cand determina un verb copulativ) - Ana este cuminte.

35
                                    -diferite feluri de complemente (determina un verb predicativ) - Din verde s-a facut galben.
                        3.Din punct de vedere stilistic, adjectivele sunt epitete
4.Sufixe adjectivale frecvente: -esc, -tor,-ean,-iu,-aret,-nic,-os
             5.In categoria adjective calificative intra si locutiunile adjectivale(cu scaun la cap,de geniu)
             6.Adjectivul poate sta si inaintea substantivului, de topica depinzand si articularea sa
 
2. Flexiunea adjectivului
In functie de flexiune, adjectivele sunt variabile si invariabile; cele variabile se modifica dupa gen, numar si caz,
prin desinente, insotite sau nu de alternante fonetice.
Desinente de gen (la singular):
Masculin/Neutru – Feminin
-u -u - --a -e -a –e
simplu-a / albastru-a / auriu-e/ cenusiu-e / bun-a / frumos-frumoasa / amarui-e / vechi-e                 
Modificari dupa cazuri:
Observatii:Adjectivul sta dupa substantiv, sau poate sa preceada substantivul.
                        1.Cand adjectivul sta dupa substantiv, el nu se articuleaza.
                        2.Cand adjectivul sta inaintea substantivului, el capata o semnificatie speciala care ii mareste
expresivitatea.
                        3.Unele adjective au o topica fixa in raport cu substantivul. De exemplu adjectivele pronominale
stau numai in fata substantivului (oricare om) precum adj. “biet”. Pe de alta parte adjectivele provenite din
participii stau numai dupa substantiv  (pomul laudat).
                        4.Unele adjective isi schimba sensul in functie de topica (are o parte buna - opusa lui rea / O buna
parte nu au - o parte dintr-un intreg)
                        5.Adjectivele invariabile au o singura forma pentru toate genurile, numerele si cazurile. Din
aceasta categorie fac parte adjectivele nume de culori (bej, crem), adjectivele terminate in -CE (eficace),
adjectivele cuvinte vechi in limba (sadea, gata,ditamai).
3.Gradele de comparatie
Sunt forme pe care le ia adjectivul pentru a arata in ce masura un obiect poseda o insusire in raport cu alte obiecte
sau cu alte momente ale existentei sale; nu se exprima prin desinente, ci prin constructii sintactice speciale.
Gradul pozitiv (exprima o insusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt moment) - cer senin,
nor negru.
Gradul comparative (exprima insusirea unui obiect in raport cu insusirile unui alt obiect, stabilind raporturi de
egalitate sau inegalitate)
            -de superioritate (mai scump)
            -de egalitate (la fel de scump)
            -de inferioritate (mai putin scump).
Gradul superlativ      -relativ (exprima insusirile la cel mai inalt sau cel mai scazut grad, prin comparatie cu alt
obiect)
                                  -de superioritate (cel mai scump)
                                  -de inferioritate (cel mai putin scump)
                                  -absolut (arata gradul cel mai inalt sau mai scazut grad, fara a compara obiectul) foarte
scump.                                             
Mijloace afective de formare a superlativului absolut
-adverbe si loc. adverbiale cu valoare expresiva (extraordinar, extrem, grozav, nemaipomenit, nespus, din cale-
afara, cu totul si cu totul)
-adverbe, adjective, substantive si locutiuni ce exprima notiuni dezagreabile, intensificand negativ sau pozitiv
insusirea (destept nevoie mare, sarac lipit, putred de bogat, atat amar de vreme)
-repetitia adjectivului (desteptul desteptilor, o apa adanca, adanca)
-constructii exclamative (Cat de mare e!)
-procedee lexicale, prin derivarea adjectivului la grad pozitiv cu prefixe sau sufixe cu sens superlativ (arhi-,
super-, extra-,ultra-,supra-,prea-,-isim)
-procedee fonetice prin lungirea vocalei (o apa adaaaaaaaaaaanca!)
Adjective fara grade de comparatie
-adjectivele care la origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior, superior, major, minor, oportun,
posterior, ulterior, extrem, maxim, minim,suprem)

36
-adjectivele care exprima insusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin comparatie (asemenea, complet,
desavarsit, deplin, intreg, mort, unic, ultim, oral)
-adjective din domeniul stiintei (adipoasa, hidrofila, acvatic, energetica)
Functii sintactice:
-atribut adjectival (se intalneste in toate cele 5 cazuri): Mama draga, iarta-ma!
            -nume predicativ: Florile sunt uscate.
            -complement indirect: Din rosie s-a facut galbena
            -complement circumstantial de timp: Il cunoasc de mic.
            -complement circumstantial de cauza: De lenes ce era ,nici mancarea n-o gusta.
           
♦ NUMERALUL
Partea de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica a obiectelor, ordinea sau distributia lor
prin numarare.
Clasificarea numeralului:
a)cardinal:    
 -propriu-zise- exprima un numar abstract sau un numar de obiecte. Pot fi simple (unu, doi) sau compuse
(unsprezece)
 -colective: exprima insotirea, ideea de grup (amandoi, tustrei)
 -multiplicative: arata de cate ori creste o cantitate sau se mareste o actiune (indoit,intreit)
 -distributive: exprima repartizarea si gruparea numerica a obiectelor (cate unul)
 -adverbiale (de repetitie):indica de cate ori se indeplineste o actiune (o data, de doua ori)
 -fractionare: o zecime,  miime
 b)ordinal: exprima ordinea prin numarare a obiectelor sau actiunilor intr-o insiruire (intaiul, primul, secundul)
1.Numeralul cardinal propriu-zis
Poate fi -simplu (numerele de la unu la zece + suta, mie, milion, miliard, trilion, bilion)
              -compus: mod de formare:
a) de la unsprezece la nouasprezece, unitatea se leaga de zece cu ajutorul prep. SPRE
b) de la douazeci la nouazeci, unitatea se leaga direct de pluralul “zeci” (patruzeci), iar zecile se leaga de unitati
cu ajutorul conjunctiei SI (patruzeci si doi)
De la o suta in sus numeralul care exprima numarul sutelor, al miilor se aseaza inaintea unitatilor imediat
inferioare.
Atentie! 1.Se scriu intr-un cuvant numeralele compuse de la unsprezece la nouasprezece si cele care exprima
numarul zecilor (treizeci), toate celelalte sciindu-se separat (trei sute patruzeci si trei)
            2.Pronuntari gresite: paispe, cinspe, cinzeci
            3.Numeralul cardinal (ca si celelalte tipuri de numerale) poate aparea singur in comunicare, caz in care are
valoare substantivala (si functii sintactice corespunzatoare acestuia), poate insoti substantivul, cand are valoare
adjectivala, sau poate insoti verbul, cand are valoare adverbiala si functia de complement circumstantial.
            4.Numeralele unu si doi variaza in functie de gen.
            5.De la doi, raporturile de la G-D se exprima astfel: la G cu prep A sau cu ajutorul articolului demonstrativ
CEL; la D se foloseste prepozitia LA sau articolul demonstrativ CEL (caietele a doi elevi / celor doua fete; s-au
impartit carti la treizeci de copii / celor treizeci de copii)
            6.Numeralele zece, suta, mie, milion, miliard au flexiune asemanatoare cu a substantivelor, dupa numar si
caz si pot fi articulate. Omonimia dintre numeral si pronume nehotarate sau  adjective pronominale nehotarate sau
articole se rezolva in context. Numeralele se identifica cu intrebarile CATI? , CATE?
            7.Prin articulare, numeralul devine substantiv (A luat un zece la matematica).
            8.Numeralele unu si doi intra in componenta unor locutiuni si expresii cu valoare adjectivala sau
adverbiala (tot unul si unul, de unul singur, nici una, nici doua, cu una, cu doua).

2. Numeralul colectiv
Mod de formare - de la trei la opt, numeralele colective se formeaza cu -TUS (provenit din toti) sau cu CATE(SI)
(catesipatru, catesitrei) ultimele forme fiind folosite in limbajul popular sau familiar
Observatii:  1.Forma  amandoi, care exprima o colectivitate alcatuita din doua unitati, are flexiune de gen si caz
(amandoi / amandoua / amandurora).
                   2.Cand sta inaintea unui substantiv, amandurora isi pierde A-ul final de la G-D (caietele amanduror
copiilor).

37
                   3.Amandoi are ca sinonim forma ambii, cu forme distincte pentru gen si G-D (ambele / ambilor /
ambelor).
                   4.Toti, toate + numeral cardinal au sens de numeral colectiv (Toti sase au plecat).
                   5.Tot sens de numeral colectiv au si substantivele pereche si duzina.
                   6.Folosit singur, numeralul colectiv are valoare substantivala, iar cand insoteste un substantiv are
valoare adjectivala si functie de atribut.
3.Numeralul multiplicativ
Mod de formare: se formeaza de la numeralul cardinal prin derivarea cu prefixul IN- si sufixul -IT (intreit,inzecit)
Observatii:      1. Cand insoteste un substantiv (cu care se acorda in gen, numar si caz)are valoare adjectivala si
functie de atribut;langa un verb, are valoare adverbiala si functie de complement circumstantial, iar prin articulare
se substantivizeaza
                        2.Indoit si intreit au sinonime neologice pe dublu si triplu.
4.Numeralul distributiv
Mod de formare:din adverbul CATE + numeralul cardinal (cate doi, cate trei)
Nu uita! 
1.Numeralele formate cu unu si doi au forme distincte de gen (cate unul/cate una) si la G-D(cate unuia / cate
uneia).
2.Si numeralul distributiv poate avea valoare  substantivala, adjectivala sau adverbiala, cu functii
sintactice corespunzatoare.
5.Numeralul adverbial
Mod de formare: din prepozitia DE + numeral cardinal + ORI, cu exceptia primului termen al seriei, “o data”,
format din numeralul cardinal cu valoare adjectivala O si substantivul DATA
Observatii:     
1.Ideea de repetare a actiunii se poate reda si printr-o constructie numerala sinonima formata din numeralul
ordinal + substantivul OARA (a venit a doua oara)
 2.Numeralele de doua ori si de trei ori au ca sinonime  neologice bis si tert.
6.Numeralul ordinal
Mod de formare: de la doi in sus numeralul ordinal se formeaza din numeralul cardinal insotit de secventele al…
lea, la masculin si a…a, la feminin
Observatii:      
1.Seria numeralului ordinal incepe cu intai(ul), care are flexiune de gen, numar si caz si poate fi articulat cand
apare singur sau in fata substantivului pe care il determina. Sinonimul prim are un comportament morfologic si
sintactic identic (primul / prima; primului / primei).
2.Toata seria numeralului ordinal are forme deosebite de gen.
3.Formele de G-D se exprima prin cel de + numeral ordinal, marca de caz fiind preluata de cel (Celui de-al
doilea)
4.Numeralel al doilea si al treilea au sinonime neologice pe secund si tert.
5.Dintai este o forma a numeralului ordinal in care prepozitia de s-a contopit cu numeralul INTAI.
6.In limba contemporana vorbitorii au tendinta de a inlocui numeralul ordinal prin cel cardinal (trimestrul doi/ al
doilea). Se recomanda folosirea doar in cazul numerelor mari.
7.Adjectivele primar si ultim, ca si locutiunea adjectivala cel (cea) din urma, au valoare de numeral ordinal.
Functii sintactice:
-subiect: A raspuns al treilea din catalog.
 -nume predicativ: Voi sunteti doi.
 -atribut adjectival: Maine vor veni trei invitati.
 -atribut exprimat prin numeral cu valoare substantivala: Interventia a doi dintre ei a fost salutara.
 -complement direct: L-a chemat pe al doilea.
 -complement indirect: Vorbeam despre doi dintre ei.
 -complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi.
 -complement circumstantial de mod: A fost rasplatit insutit.

♦ ADVERBUL
Partea de vorbire neflexibila care arata caracteristica unei actiuni, a unei insusiri sau a unei stari, indicand
imprejurarea in care are loc actiunea.Poate determina un verb, un adverb, un adjectiv, o interjectie cu valoare
verbala

38
1.Clasificarea adverbului
            a)dupa inteles:-adverbe de loc (acolo, afara,aproape,departe)
                                    -adverbe de timp (astazi, atunci, curand)
                                    -adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba)
                                    -adverbe de afirmatie (da, bineinteles, fireste)
                                    -adverbe de negatie (nu, ba, nici, dimpotriva)
            b)dupa forma: -adverbe simple (lesne, aici, aproape)
                                    -adverbe compuse (asta-vara, oriunde, oarecum)
            c)dupa origine:-adverbe primare (cam, foarte, aici, apoi, bine)
                                     -adverbe provenite din alte parti de vorbire:
-prin derivare cu sufixe (realmente, pieptis, taras, frateste)
-din adjective-participii (tare, clar)
-din substantive (ziua, noaptea, vara)
-din pronume relativ-interogative (cand,unde,cum)
-din alte promune-nehotarat, demonstrativ, negativ (candva, undeva, nicicand)
Obs.: Exista si alte adverbe corelative corespunzatoare intr-o regenta prezentei in subordonata a unui adverb
relative.
2.Gradele de comparatie
Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar in schimb are grade de comparatie, se spune despre el ca se
afla la granita dintre partile de vorbire flexibile si cele neflexibile
Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective:
-Gradul pozitiv: bine
-Gradul comparativ    -de superioritate: mai bine
             -de egalitate: la fel de bine
             -de inferioritate: mai putin bine

-Gradul superlativ      -relativ            -de superioritate: cel mai bine

                                                           -de inferioritate: cel mai putin bine
                                   -absolut : foarte bine
Nu uita!           
1.Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul pozitiv si gradul comparativ
(incolo,inainte).
2.La formarea superlativului relativ al adverbului cel este invariabil, pe cand la adjectiv se acorda cu regentul sau.
3.Adverbele mai, putin, foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de comparatie
3.Locutiuni adverbiale
Grupuri de cuvinte cu sens unitar si cu rol de adverb
-Locutiunile adverbiale sunt: de loc, de mod si de timp
-In structura lor pot intra substantive, adjective (participii), numerale, adverbe precedate de prepozitii (in fata,
peste tot, din loc in loc, din vreme ce, pe inserate, cu de-a sila, de asta seara)
-Pot fi formate prin repetarea unor substantive, adverbe (ora de ora, din an in an, asa si asa)
4.Functii sintactice
-Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si a locutiunii adverbiale este cea de complement circumstantial
de loc/ de mod/ de timp.
-Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate indeplini functia de atribut adverbial (Am deschis fereastra de jos).
-Unele adverbe (locutiuni adverbiale) pot fi predicate, de ele depinzand propozitii subordonate subiective, in cazul
in care adverbele sunt urmate de elementele de relatie ca, sa, ca sa, daca, de (bine, adevarat, fireste, sigur,
negresit, posibil, pesemne, probabil, fara indoiala, de buna seama, poate, cu siguranta)
Observatii:      
1.Adverbele chiar, doar, mai, nici, nu, numai, macar nu au functie sintactica, intrand in componenta partilor de
propozitie pe care le insotesc.
2.Adverbele (locutiunile adverbiale) pot fi numite si predicative, cand intra in componenta unui predicat nominal
(Asa sunt toti parintii).
5.Ortografia adverbelor si a locutiunilor adverbiale
a)Se scriu intr-un cuvant (adverbele compuse cu fuziune desavarsita)
            -prepozitie + adverb (deasupra, degeaba, deplin)

39
            -adjectiv+substantiv (bunaoara, deseori)
            -adverb+ fie-/oare-/ori-/va- antepus sau postpus (fiecum, oricum, candva, cumva)
            -adjectiv pronominal + adverb (alaltaieri)
            -adverb + adverb (nicicand, nicicum, niciodata)
            -adverb+ conjunctie (asadar)
b)Se scriu cu cratima:
            -adjectivul asta + substantiv (asta-vara, asta-seara, asta-noapte)
            -prepozitia dupa + substantiv (dupa-amiaza, dupa-masa)
            -prepozitia intru/dintru + adverb (dintr-adins, intr-adancime)
            -prepozitie compusa de-a din locutiunile adverbiale (de-a busilea, de-a berbeleacul, de-a valma)
            -locutiunile adverbiale formate din :
                        -doua substantive (calea-valea)
                        -un substantiv+ un adverb (caine-caineste)
                        -doua verbe (treaca-mearga)
                        -doua adverbe (incet-incet)
c) Se scriu in cuvinte separate locutiunile adverbiale alcatuite din cuvinte care-si pastreaza intelesul si
pot exista independent in vorbire (de obicei, de jur imprejur, la maximum, la o parte, in afara, intre
timp, in van, pe negandite).

♦ PREPOZITIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga atributele si complementele de cuvintele pe care le determina
1.Clasificarea prepozitiilor
a)dupa forma  -simple (a, contra, cu, spre, sub, din, de)
                        -compuse (despre, de la, de pe la, inspre, de sub, de pe langa)
b)dupa origine -prepozitii propriu-zise (de, din, la, pe, langa)
                         -provenite din -substantive (gratie, multumita)
                                                -participii (datorita)
                                                -adverbe (impotriva, deasupra)
c)dupa regimul cazual:
            -prepozitii care cer cazul acuzativ: cu, din, de, despre, dinspre, inspre, pentru, prin, sub etc.
            -prepozitii care cer cazul genitiv:asupra, contra, impotriva etc. (aici intra categoria prepozitiilor provenite
din
adverbe cu aspect articulat)
            -prepozitii care cer cazul dativ:gratie, multumita, datorita, conform, potrivit, contrar,aidoma si asemenea
(aici intra prepozitiile provenite din substantive, verbe la participiu sau adverbe)
Nu uita! Prepozitia si locutiunea prepozitionala nu au functie sintactica. Ele se analizeaza impreuna cu atributele
sau complementele pe care le leaga de cuvantul determinat
2.Locutiunile prepozitionale
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si cu rol de prepozitie
Ele sunt alcatuite din una sau doua prepozitii si o alta parte de vorbire
            a)un substantiv (in fata, in spatele, din cauza, in loc de)
            b)un adverb cu sau fara aspect articulat (in josul, in afara de)
            c)adjectivul “tot” (cu tot cu)
Nu uita! Locutiunile prepozitionale cer genitivul sau acuzativul; acuzativul, cand ultimul termen este o prepozitie
(alaturi de, afara de, conform cu, relativ la); genitivul, cand ultimul termen este un substantiv articulat sau un
adverb cu aspect articulat (in fata, in urma, de-a latul).

♦ INTERJECTIA
Partea de vorbire neflexibila care exprima, fara sa le denumeasca, stari sufletesti sau volitionale, ori reproduce
(aproximativ) sunete si zgomote din natura.
Interjectiile pot fi alcatuite din:-un sunet (o! a!)
              -mai multe sunete (ooo! ah!)
              -doua sau mai multe silabe (aoleu!)
              -un cuvant repetat (mac-mac!)

40
              -din mai multe cuvinte (trosc-pleosc!)
Interjectiile pot reda:  -stari sufletesti:-durere (au! vai!), teama (aoleu!), nemultumire (oh!), dispret (halal!),
deznadejde (vai!), ciuda (uf!), indoiala (hm!), mirare (aaa!), admiratie (a! o!), entuziastm (ura!)
-zgomote din natura sau din lumea inconjuratoare (trap! poc! fas! scart!)
-sunete care insotesc acte fiziologice umane (hapciu! hac!)
-sunete emise de animale, pasari, insecte (ham! cucu! bzzz!)
Functii sintactice:
-pot fi folosite cu valoare de predicat (interjectii predicative): Hai in casa!
-subiect: De afara se auzea mereu: trosc!
-complement direct: Ei auzeau: poc!
-nume predicativ: E vai de ei.
-atribut: Indemnul mars! ii era cunoscut.

♦ CONJUNCTIA
Partea de vorbire neflexibila care leaga, in fraza doua propozitii sau in propozitie, doua cuvinte cu aceeasi functie
sintactica
1.Clasificarea conjunctiilor
            a)dupa forma  -simple (si, iar, dar, ca, sa, daca)
                                    -compuse (caci, asadar, fiindca, ca sa)
b)dupa functie:-coordonatoare-copulative (si, nici)
                                                 -adversative (dar, iar, ci, ba, insa)
                                                 -disjunctive (sau, ori,fie)
                                                 -conclusive (deci, asadar, va sa zica)
                        -subordonatoare-cauzale (caci, deoarece, fiindca)
                                                  -de scop (sa, ca sa)
                                                  -conditionale (daca, de)
                                                  -concesive (desi)
                                                  -consecutive (incat, ca, de)
                                                  -de mod (precum, ca)
Nu uita! Si alte parti de vorbire pot avea valoare de conjunctie:
                        -pronumele relativ  (care, cine, ce)
                        -adverbele relative (cand, cum, unde, cat, precum, incotro)
                        -alte adverbe (asadar, doar)
Atentie! Pentru a determina natura unui raport de coordonare sau de subordonare se foloseste procedeul
corelativelor. In coordonare, procedeul consta in repetarea conjunctiei ori…ori/sau…sau. In subordonare,
conjunctiei din propozitia subordonata ii corespunde in propozitia regenta un adverb sau un cuvant cu valoare
adverbiala (desi, totusi).
2.Locutiuni conjunctionale:
Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si rol de conjunctie. In alcatuirea lor intra totdeauna o conjunctie sau o alta
parte de vorbire cu valoare de conjunctie.
Locutiuni conjunctionale:
-coordonatoare-copulative (cat si, precum si, ci si, nu numai)
                         -adversative (numai ca, in schimb)
                         -conclusive (prin urmare, de aceea)
-subordonatoare-cauzale (din cauza ca, din pricina ca)
                          -de scop (pentru ca sa, cu scopul sa)
                          -conditionale (cu conditia sa, in caz ca)
                          -concesive (macar ca, cu toate ca, chiar daca, chiar de)
                          -de loc (de unde, pana unde)
                          -consecutive (asa ca)
                          -de mod (asa cum, ca si cum, ca si cand, fara ca sa)
                          -de timp (pana ce, pana sa, in timp ce, ori de cate ori)
Observatii:      
1.O conunctie sau locutiune conjunctionala poate introduce mai multe tipiuri de subordonate, in functie de context
(cu exceptia celor prezentate)

41
2.Exista locutiuni conjunctionale care pot introduce numai anumite subordonate: de loc, de timp, de mod,
concesive.

6.NOŢIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL SINTAXEI

Sintaxa reprezintă un nivel integrator al gramaticii care studiază mecanismul prin care un ansamblu de cuvinte date se
combină între ele constituind un enunţ.
Definiţiile formulate de autori consacraţi din domeniul lingvisticii atestă faptul că sensul iniţial al
cuvântului sintaxă a rămas neschimbat:
* „Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi
fraze”. (Gramatica Academiei, vol II);
* „Sintaxa ar fi, aşadar, partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităţilor sintactice, al relaţiilor care se
stabilesc între ele, al funcţiilor pe care le actualizează şi al mijloacelor cu ajutorul cărora se exprimă” (Ion
Diaconescu,1992);
Sintaxa are ca prim obiect de studiu unităţile sintactice: cuvântul, sintagma, propoziţia, fraza.
În al doilea rând, sintaxa studiază raporturile care se stabilesc între unităţile sintactice atât la nivelul
propoziţiilor cât şi al frazelor precum şi mijloacele prin care se transpun în actul comunicării aceste raporturi
sintactice.

2. UNITĂŢILE SINTACTICE
Comunicarea se realizează prin cuvinte, îmbinate în unităţi sintactice, care în ordinea crescătoare a
complexităţii, sunt: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza.
1. Partea de propoziţie
- este unitatea sintactică minimală, lipsită de autonomie comunicaţională;
- este un constituent al propoziţiei format, de obicei, dintr-un singur cuvânt cu sens lexical deplin care, în
unele cazuri, poate fi însoţit de un element relaţional (de cele mai multe ori o prepoziţie);
- este o unitate dependentă a sintaxei, excepţie făcând subiectul;
- poate stabili raporturi sintactice cu alte părţi de propoziţie;
- în interiorul părţii de propoziţie nu apar raporturi sintactice;
- este cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se exprimă diferite funcţii sintactice;
- dintre părţile de vorbire cu sens lexical de sine stătător numai substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul,
verbul, adverbul cu sens autonom şi, în anumite situaţii, interjecţia pot avea statut de parte de propoziţie.
Părţile de propoziţie sunt clasificate în:
a. părţi principale considerate esenţiale în actul comunicării:
subiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, între cele două părţi de propoziţie existând
un raport de inerenţă;
predicatul este elementul fundamental al comunicării prin intermediul lui căruia se realizează predicaţia (arată ce
face, cine este, ce este sau cum este subiectul).
b. părţi secundare - cuvinte sau îmbinări de cuvinte care completează, obligatoriu sau facultativ,
comunicarea definindu-se prin dependenţa lor faţă de un element regent. Ele grupează în jurul părţilor principale
îmbogăţindu-le sensul prin noi informaţii:
atributul este partea secundară de propoziţie în raport de subordonare faţă de un substantiv, de un cuvânt
cu valoare substantivală sau faţă de un substitut al numelui (un pronume);
complementul, ca parte secundară de propoziţie, se subordonează unui regent exprimat prin verb, adjectiv, adverb
sau o interjecţie cu valoare predicativă;
elementul predicativ suplimentar se află într-o dublă relaţie de dependenţă (faţă de un verb şi, în acelaşi
timp, faţă de un nume).
2. Sintagma (< fr. syntagme < gr. suntagma = combinaţie)
- este un element constituent al propoziţiei format din minimum două cuvinte cu sens lexical deplin;
- nu are autonomie în comunicare, fiind lipsită de predicaţie;
- reprezintă cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate realiza o relaţie de subordonare;

42
 - din perspectiva raporturilor sintactice, sintagma este o unitate structurală binară care cuprinde un determinat
şi un determinant, fapt care permite, în majoritatea cazurilor, analiza părţilor sale componente;
- după partea de vorbire prin care se exprimă elementul regent se disting:
sintagme nominale (grupuri nominale), sintagme adjectivale, sintagme verbale, sintagme adverbiale,
sintagme interjecţionale.
3. Propoziţia
- este unitatea sintactică fundamentală;
- are autonomie asigurată de predicatul pe care îl conţine şi care este în raport de interdependenţă bilaterală
cu subiectul;
- este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea independent, transmiţând o comunicare logică sau o
idee afectivă;
- este constituită, de regulă, dintr-un singur cuvânt (propoziţie neanalizabilă), dintr-o îmbinare de două sau mai
multe cuvinte sau dintr-o succesiune de sintagme.
4. Fraza
- este o unitate sintactică superioară propoziţiei, fiind alcătuită din minimum două propoziţii dintre care,
cel puţin, una principală;
- prezenţa propoziţiei principale într-o frază este obligatorie;
- este o comunicare cu predicaţie multiplă;
- într-o frază pot să existe două sau mai multe propoziţii principale; una sau mai multe principale şi una
sau mai multe propoziţii secundare;
- propoziţiile regente sunt propoziţii principale sau subordonate de care depind alte propoziţii;
- la nivelul frazei se întâlnesc atât raporturi de coordonare cât şi raporturi de subordonare.

3. SINTAXA PROPOZIŢIEI

1. Definiţie
Sintaxa propoziţiei studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziţii.
Sintaxa propoziţiei are în vedere ca obiect de studiu:
- părţile de propoziţie
- raporturile sintactice la nivel propoziţional
- felul propoziţiilor independente

2. Părţile de propoziţie sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din structura unei propoziţii ce pot fi detaşate din
enunţ ca unităţi sintactice de sine stătătoare, între acestea existând raporturi diferite. Părţile de propoziţie se
recunosc în raport cu termenul regent şi cu ajutorul întrebărilor. Ele sunt de două feluri:
- principale: predicatul şi subiectul;
- secundare: atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar.

3. Relaţiile sintactice în propoziţie

Între părţile de propoziţie se stabilesc legături cunoscute sub denumirea de raporturi (relaţii) sintactice.
Mijloacele de exprimare a acestor raporturi la nivel de propoziţie sunt de trei feluri:
a. morfologice (flexiunea şi recţiunea sau regimul);
b. sintactice (acordul, joncţiunea, juxtapunerea, topica);
c. fonetice (intonaţia şi pauza) exprimate, în scris, prin semnele de punctuaţie.
La nivelul propoziţional se stabilesc patru tipuri de raporturi sintactice:
a. raportul de interdependenţă (inerenţă) stabilit între subiect şi predicat
b. raportul de coordonare (nondependenţă) apare între părţi de propoziţie de acelaşi fel şi, mai rar, între
părţi diferite de propoziţie. Coordonarea între părţile de propoziţie poate fi: copulativă, adversativă, disjunctivă,
conclusivă
c. raportul de subordonare (de dependenţă) se stabileşte între părţile secundare de propoziţie şi
termenul lor regent
d. raportul de incidenţă este specific frazei. Există construcţii incidente şi la nivelul unei propoziţii. Ele
nu sunt legate sintactic de propoziţia în care apar. Cuvintele incidente aduc o explicaţie suplimentară şi nu fac
parte din structura comunicării.

43
4. CORESPONDENŢA dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate
a. Relaţia dintre cele două părţi ale sintaxei
Între sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei există următoarele asemănări:
♦ atât în propoziţie cât şi în frază se regăsesc raporturi de coordonare şi de subordonare;
♦ coordonarea se stabileşte între unităţi sintactice de acelaşi fel atât în propoziţie cât şi în frază;
♦ în ambele situaţii raporturile de coordonare se exprimă prin joncţiune (prin conjuncţii şi locuţiuni
conjuncţionale coordonatoare) şi prin juxtapunere;
♦ raportul de subordonare se stabileşte, pentru cele două situaţii, între o unitate sintactică (parte de
propoziţie subordonată sau propoziţie subordonată) şi termenul regent, modalităţile de exprimare fiind diferite.
b. Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi subordonatele corespunzătoare prezintă următoarele
aspecte:
♦ o subordonată corespunde unei părţi de propoziţie îndeplinind în frază funcţia acesteia pe lângă un termen din
regentă având denumirea părţii de propoziţie;
♦ nu toate subordonatele corespund părţilor secundare de propoziţie. Există două tipuri de propoziţii subordonate
care corespund unor părţi principale de propoziţie (subiectiva are funcţia de subiect, într-o frază pe lângă un element regent
impersonal şi predicativa care este corespondentul sub forma unei subordonate a numelui predicativ – element constitutiv al
predicatului nominal);
♦ predicatului verbal sau verbului copulativ nu-i corespunde nici o subordonată;
♦ subordonatele se definesc, în general, ca şi părţile de propoziţie corespunzătoare, răspund la aceleaşi
întrebări, au acelaşi element regent şi realizează acelaşi raport sintactic.

5. CONTRAGEREA şi EXPANSIUNEA
Pornind de la corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi echivalentul acestora exprimat prin subordonate, putem
vorbi de posibilitatea de a restrânge o propoziţie subordonată într-o parte de propoziţie corespunzătoare (contragere) şi de
procesul invers, de dezvoltare a unei părţi de propoziţie într-o subordonată cu aceeaşi funcţie sintactică la nivelul unei fraze
(expansiune).
În procesul de expansiune apare un predicat şi, deci, o subordonată introdusă printr-un relator nespecific sau
specializat.
Predicativizarea se realizează prin următoarele procedee:
 trecerea verbului de la un mod nepredicativ la un mod predicativ;
 introducerea unor verbe copulative pentru a putea construi un predicat nominal;
 verbalizarea substantivului, a adjectivului şi a adverbului;
 repetarea verbului din regentă în subordonată;
 predicativizarea unor adverbe şi a unor locuţiuni adverbiale.
Redând corespondenţa dintre partea de propoziţie şi subordonata corespunzătoare ei, expansiunea nu schimbă sensul iniţial
şi nici conţinutul exprimării. Schimbările se produc numai la nivelul formei, prin modificarea propoziţiei care devine frază.
În procesul de contragere dispare predicatul şi, prin urmare, subordonata. Dispariţia predicatului se realizează prin
următoarele procedee:
 trecerea verbelor de la un mod predicativ la un mod nepredicativ (contrageri infinitivale, gerunziale şi prin supin) ;
 renunţarea la verbele copulative;
 nominalizarea, adjectivizarea sau adverbializarea predicatului;
 înlăturarea verbului predicativ din subordonată când este identic cu cel din regentă;
 eliminarea elementului relaţional specific raportului de subordonare în frază (conjuncţii subordonatoare, pronume şi adverbe
relative sau nehotărâte);
 introducerea unui conectiv specific raportului de subordonare în propoziţie (prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale).

44
 SUBIECTUL

A. NOTE DEFINITORII

1. Definiţie
Subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El arată
cine realizează acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine are caracteristica exprimată de un nume predicativ
sau asupra cui se răsfrânge acţiunea săvârşită de complementul de agent:
O frunză arămie a căzut de pe ram.
Frunza căzută de pe ram este arămie.
Frunza arămie este purtată departe de vânt.
2. Întrebări
Subiectul răspunde la una dintre următoarele întrebări adresate predicatului:

- cine? - când subiectul este exprimat prin substantive comune şi proprii ce desemnează nume de fiinţe
sau prin pronume şi numerale:
Ionel învaţă poezia pe de rost.
Aceştia sunt aşteptaţi la cină.
Când doi se ceartă, al treilea câştigă.
- ce?, despre cine? (despre ce?) se vorbeşte - când subiectul este exprimat prin nume de lucruri, nume de
alte fiinţe decât cele umane, prin pronume care nu înlocuiesc substantive:
Peisajul marin este superb la apusul soarelui.
Pisica blândă zgârie rău.
Nimic nu se compară cu ajutorul tău.

B. CRITERII DE CLASIFICARE

1. După autorul acţiunii

● subiectul gramatical – este subiectul în nominativ, care indică cine face acţiunea exprimată de un
predicat verbal, cine suferă acţiunea exprimată de un predicat verbal la diateza pasivă, cui i se atribuie o calitate
sau cine este identificat prin numele predicativ:
Fratele meu are o bogată colecţie de ceramică.
Maria se gândeşte la viitorul său.
Mihai este felicitat de prietenii săi.
Iarba este cosită de către săteni.
● subiectul logic
Într-o propoziţie în care nu există un verb la diateza pasivă, când subiectul gramatical nu este şi autor al acţiunii, atunci
el se numeşte subiect logic.
Acest tip de subiect stă în alte cazuri decât în nominativ, fiind autorul real al acţiunii exprimate de predicatul verbal.
Subiectul logic poate să apară în cazurile:
- acuzativ, ca autor al acţiunii verbelor la diateza pasivă sau al verbelor reflexiv-pasive:
Nepoţii sunt crescuţi de bunici.
- dativ, pe lângă verbe impersonale şi expresii verbale de tipul: mi-e frică, mi-e sete, mi-e foame, mi-e
dor, mi-e somn:
Îmi place să admir răsăritul soarelui.
Mi-e frică de valurile marii.
Transformând diateza pasivă în diateza activă, subiectul logic devine subiect gramatical, iar subiectul
gramatical devine complement direct:
Elevii silitori obţin note bune.
Notele bune sunt obţinute de elevii silitori.
Subiect logic au şi construcţiile formate din verbul predicativ a fi plus substantivele - foame, sete, cald, frig,
dor - precedate de formele atone ale pronumelui personal în cazul dativ mi-, ţi-, i-, ne, vă, le. În aceste contexte,
substantivul este subiect gramatical, iar pronumele subiect logic (din punct de vedere gramatical pronumele
personal în dativ are funcţia sintactică de complement indirect).
Subiectul logic este fie complement de agent, fie complement indirect:

45
 Ea este sfătuită de către mama sa.
Călătorului îi şade bine cu drumul.

2. După structură
Din punct de vedere al numărului elementelor lexicale prin care se exprimă, subiectul poate fi:
a. subiect simplu este exprimat printr-o singură parte de vorbire: Tata a plecat. / Nimeni nu a
absentat. / E util a învăţa.
b. subiect multiplu se exprimă prin două sau mai multe părţi de vorbire coordonate între ele prin
juxtapunere sau prin conjuncţii coordonatoare:
Radu şi Mircea sunt medici veterinari.
Va veni unul sau altul.
Mama şi tata [,] fraţii şi surorile sunt mândri de mine.
c. subiectul exprimat printr-o sintagmă
Fraţii Jderi este romanul meu preferat.
Universitatea din Iaşi se află lângă parcul Copou.
d. dezvoltat – se exprimă prin construcţii absolute infinitivale şi gerunziale sau prin construncţii relative
infinitivale:
Nu are cine mă ocroti. (construcţie relativă infinitivală)
În zare se vedea pâlpâind o luminiţă. (construcţie relativă gerunzială)
e. propoziţional – este subiectul exprimat printr-o propoziţie subordonată subiectivă echivalentă unui
subiect.
Se ştie 1/ cine va câştiga meciul.2/

3. După prezenţa sau absenţa din propoziţie se disting două tipuri de subiect:
a. subiect exprimat - este prezent în cadrul propoziţiei
Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă.
A-ţi ajuta aproapele este o dovadă de omenie.
b. subiectul neexprimat este subiectul existent din punct de vedere logic, dar care nu este prezent în
propoziţie. Acesta se poate subdiviza în:
- subiect inclus este cuprins în desinenţa formelor verbale pentru persoana I şi a II-a singular şi plural ale verbelor
cu funcţie sintatică de predicat:
Scriu o poezie. (eu) Scriem o poezie (noi)
Scrii o poezie. (tu) Scrieţi o poezie (voi)
- subiect subînţeles este exprimat, în general, într-un context anterior, fiind corespunzător ca formă persoanelor a III-a singular şi
plural ale verbelor-predicat:
El învaţă teorema 1/, apoi rezolvă problemele.2/ (P2 - el)
Mergeau cu voioşie spre şcoală. (subiectul - ei)
- subiect nedeterminat nu poate fi identificat printr-o persoană anume care face acţiunea verbului. El exprimă
constatări valabile pentru toate persoanele aflate într-o situaţie identică.
Când se subînţelege pronumele nehotărât cineva, subiectele nedeterminate sunt neidentificabile:
Scrie în reviste. / Spunea la televizor.
Verbul cu funcţie de predicat poate fi:
- la persoana a II-a, a III-a singular sau la persoana I plural:
Ai carte, ai parte.
Unde dai şi unde crapă.
- la persoana a II-a singular sau plural, cu verb activ cu sens general:
Numai ştii tu cum să mai procedezi.
Subiectul nedeterminat se exprimă şi prin:
- substantivul omul cu valoare generală:
Nu mai ştie omul ce să înţeleagă de la tine.
De-ar ştii omul cât trăieşte...
- pronume personal pentru pers. a II-a sg.:
Nu trăieşti ca să pierzi timpul de pomană.
Deci, în exprimarea cu subiect nedeterminat se disting subiectul nedeterminat propriu-zis şi subiectul
general.

46
- subiectul inexprimabil (impersonal) apare într-o propoziţie care nu are subiect, iar predicatul este exprimat
printr-un verb impersonal ca sens şi unipersonal ca formă care se referă la fenomene atmosferice şi expresii
verbale impersonale a căror acţiune nu poate fi atribuită unei persoane sau unui obiect.
Iarna se înserează repede.
Afară plouă 1/, tună 2/ şi fulgeră.3/
E bine unde mergi.

Observaţii
♦ Aceste verbe impersonale şi unipersonale pot avea un subiect dacă sunt folosite cu sens figurat:
Ea tună şi fulgeră de indignare.
♦ În vorbirea populară aceste verbe pot avea un subiect intern: Ploaia plouă.

4. După criteriul stilistic

 subiect reluat
Uneori, într-o exprimare familiară, subiectul poate fi exprimat de mai multe ori, din raţiuni stilistice,
pentru a accentua ideea de autor al acţiunii sau pentru a-l impresiona pe ascultător. Subiectul reluat prezintă mai
multe posibilităţi de construcţie:
- subiectul exprimat prin substantiv este reluat prin pronume personale sau demonstrative:
Colegii mei, ei au fost aceia care te-au lăudat.
Omul care munceşte, acela trăieşte bine.
- subiectul exprimat prin pronume personal este reluat prin substantiv sau pronume nehotărât:
„Îţi arată ea mama, dacă iei o notă mică.”

C. EXPRIMAREA SUBIECTULUI
Subiectul poate fi exprimat prin:
● substantiv simplu sau compus, propriu sau comun, în cazul nominativ:
Zăpada s-a topit.
Radu este un bun ascultător.
Ciuboţica-cucului este o plantă medicinală
Curtea de Argeş este un oraş istoric.
● locuţiuni substantivale în cazul nominativ:
Băgarea de seamă este necesară.
Părerile de rău nu ajută la nimic.
Aducerile-aminte îmi tulbură sufletul.
● pronume personal:
Tu ai fost prietenul meu devotat.
● pronume personal de politeţe:
Dumneata poţi pleca.
● pronume posesiv:
A mea este cea mai reuşită.

● pronume demonstrativ:
Acesta este un scriitor contemporan.
Ceilalţi vizitează muzeul.
● pronume de întărire:
Însămi am compus această melodie.
● pronume relativ:
Cine seamănă vânt 1/ culege furtună.2/
Nu ştiu 1/ ce a hotărât în privinţa examenului.2/
● pronume interogativ :
Cine lipseşte?
Care a răspuns cel mai bine?

47
● pronume nehotărât:
Când unul tace, altul vorbeşte.
Fiecare îşi susţine părerea.
● pronume negativ:
Nimeni nu mi-a reproşat nimic.
Nimic nu se compară cu adolescenţa.
● locuţiune pronominală nehotărâtă:
Te-a căutat nu ştiu cine.
● numeral cardinal propriu-zis:
Doi citesc lecţia, trei pictează.
● numeral distributiv:
Intră în clasă câte doi.
● numeral colectiv:
Amândoi seamănă cu tatăl lor.
● numeral fracţionar:
O pătrime nu înseamnă prea mult din suma totală.
● numeral ordinal:
Când doi se bat 1/ al treilea profită.2/
● locuţiune numerală:
Se aud câte şi mai câte.
● adverb de mod:
Aici se vorbeşte franţuzeşte.
● interjecţie:
Se aude cirip-cirip!
● verb la modul infinitiv:
E lesne a critica şi anevoie a face.
E uşor a anunţa o veste bună.
● locuţiune verbală la infinitiv:
E dificil a da sfaturi altuia.
● verb la modul supin:
E uşor de reţinut sfatul doctorului.
Nu-i greu de înţeles adevărul.
● locuţiune verbală la supin:
E greu de luat o hotărâre când esti indecis.
● verb la modul gerunziu:
În depărtare se aude cântând.
● verb la modul participiu:
Trebuie citit şi conspectat.
● locuţiune verbală la modurile:
- infinitiv:
Este greu a lua parte la această discuţie.
- supin:
Este util de a lua parte la aceaste cursuri.
Subiectul mai poate fi exprimat prin substantive provenite din alte părţi de vorbire prin conversiune:
● adjective calificative:
Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte.
Un curajos are reacţii rapide.
● adverbe:
Binele învinge întotdeauna.
Un bine cu bine se răsplăteşte.
● numerale:
Zecele de la matematică l-a stimulat.
O sută de lei este suficientă pentru cumpărături.
● pronume personale
Eul său este foarte sensibil.

48
 Totul acesta este indivizibil.
● interjecţii
Oful lui este să devină doctor.
Un of mai greu nici că putea avea.
Hopul acesta a fost trecut cu bine.
● verb la participiu:
Rănitul a fost externat ieri.
Arestatul va fi eliberat în curând.
● verb la gerunziu:
Un suferind este deja în covalescenţă.

Observaţii
♦ Verbul a se auzi, fiind reflexiv-impersonal, este element regent pentru un subiect.
♦ În metalimbaj, subiectul poate fi exprimat şi prin alte părţi de vorbire: adverbe, interjecţii, prepoziţii,
conjuncţii, chiar o vocală, o consoană, un diftong sau orice literă a alfabetului.
Pe este o prepoziţie a cazului acuzativ.
Dar este o conjuncţie adversativă.
A este prima literă a alfabetului.

D. CAZUL SUBIECTULUI
Când subiectul este exprimat printr-o parte de vorbire de tip nominal, subiectul stă, de obicei, în cazul
nominativ. Sunt însă şi situaţii când subiectul stă în alt caz decât nominativul. Acestea sunt, excepţii aparente, în
realitate ele fiind construcţii în care substantivul sau substitutul acestuia este atributul unui subiect subînţeles.
1. Excepţiile aparente sunt unele situaţii în care avem de-a face cu lipsa adevăratului subiect.
a. Subiectul poate fi exprimat prin substantive în genitiv:
• Ai casei au plecat în vacanţă.
Subiectul ai casei este alcătuit din pronumele semiindependent ai (masc. pl.) şi substantivul în genitiv
singular casei. Pronumele semiindependent trimite la un substantiv masculin plural – proprietarii, locuitorii,
chiriaşii – care reprezintă adevăratul subiect în nominativ al enunţului.
În această situaţie, ai casei este un atribut substantival genitival al substantivului subînţeles.
b. Subiectul este exprimat prin substantive în acuzativ precedate de prepoziţiile de, din, dintre:
• Au mai plecat dintre studenţi.
Sintagma dintre studenţi presupune pronumele unii care este adevăratul subiect, având funcţia sintactică
de atribut substantival prepoziţional.
• Se mai întâmplă de acestea.
Şi în acest exemplu, subiectul adevărat este substantivul unele (lucruri), de aceastea fiind, în realitate un
atribut pronominal.
Construcţiile prepoziţionale dintre studenţi, de acestea, sunt atribute cu sens partitiv sau calificativ ale
unor pronume nehotărâte sau substantive subînţelese, în nominativ: (unii) din oameni, (unele) de acestea.
c. Subiectul este exprimat prin adjectivul tot la plura, precedat de prepoziţia cu:
• Plecăm cu toţii la şcoală.
În acest exemplu este omis pronumele personal în nominativ (noi cu toţii) care poate lipsi pentru că
desinenţele formelor verbale respective (plecăm) exprimă suficient persoana. Acest pronume subînţeles este
subiect propriu-zis al propoziţiei, iar construcţia prepoziţională cu toţii este complement circumstanţial sociativ.

2. Excepţii propriu-zise sau reale

a. Subiectul este exprimat prin pronume relative în genitiv, dativ sau în acuzativ cu prepoziţiea pe care introduc o
subordonată la nivelul căreia au funcţia sintactică de subiect :
„Hai fiecare pe la casa 1/ cui ne are....” 2/
Meritul este 1/ al cui perseverează.2/
Împrumut bani 1/ cui nu are.2/
Explică fenomenul 1/ cui vrea să-l asculte.2/
Îl trimit 1/ pe care termină mai repede.2/
Apreciez 1/ pe cine se sacrifică pentru prieteni.2/

49
 Pronumele cui, al cui, pe cine, pe care, subiecte ale unor subordonate atributive, predicative, completive
indirecte şi completive directe apar în cazurile genitiv, dativ şi, respectiv acuzativ cu prepoziţia pe, datorită
faptului că au şi rol de elemente conective ale subordonatelor care determină un substantiv sau un verb din
regentă.
b. În propoziţii cu caracter afectiv, subiectul poate fi precedat de prepoziţia la care exprimă ideea de cantitate:
Au participat la oameni !
În această propoziţie, în care prepoziţia la are valoare afectivă şi sens cantitativ (= mulţi), subiect este
substantivul oameni.

E. SITUAŢII SPECIALE DE EXPRIMARE A SUBIECTULUI

a. Reluarea subiectului
Uneori, din motive de expresivitate, subiectul poate fi reluat, prin pronume, sau prin substantiv, atât la
nivel de propoziţie, cât şi la nivel de frază
În vorbirea populară şi în cea familiară se folosesc unele construcţii deosebite pentru exprimarea
subiectului.
Aceste formulări au o mare expresivitate şi încarcă exprimarea de afectivitate.
● Pentru precizare, pentru insistenţă asupra lui, subiectul exprimat printr-un pronume personal, este reluat
printr-un substantiv sau pronume, de obicei demonstrativ, rar negativ.
● Această situaţie apare mai ales când subiectul este despărţit de predicat printr-o altă parte de propoziţie
sau printr-o propoziţie şi este reluat printr-un pronume aşezat în imediata apropiere a predicatului:
Cînele care-şi iubeşte stăpânul, el latră şi la oameni.
„Virtutea pentru dânşii ea nu există.”
● Reluarea subiectului se face şi invers: se exprimă substantivul-subiect înaintea predicatului şi apoi se
reia prin pronume în urma predicatului:
„Harap Alb vede el bine unde merge treaba...″
● În limba actuală, se întâlneşte reluarea subiectului, în aceleaşi condiţii, printr-un pronume
demonstrativ:
Elevul care învaţă bine, acela ia note bune.
● Uneori subiectul exprimat printr-un pronume demonstrativ este reluat printr-un pronume personal:
Acela care va învăţa mai bine, el va lua premiul.
În astfel de exemple reluarea are rolul de a preciza subiectul.
● În stilurile familiar şi popular, subiectul apare uneori reluat fără ca între el şi predicat să fie intercalată
vreo altă parte de vorbire. Pronumele personal care reia subiectul poate apărea fie înaintea predicatului, fie după
el:
Cuza, el a dat pământ la clăcaşi.
În astfel de exemple, reluarea nu are alt rol decât acela de a accentua subiectul. În aceleaşi aspecte ale limbii, reluarea
subiectului în cadrul aceleiaşi propoziţii apare cu valoare afectivă în construcţii în care, atât pronumele prin care se reia subiectul,
cât şi predicatul propoziţiei sunt aşezate înaintea subiectului:
Vine ea mama şi îi voi spune necazul meu.
S-a găsi el cineva pe lume care s-o aprecieze.
În aceste exemple, predicatul pus la începutul propoziţiei e subliniat prin subiectul dublu şi prin
modificarea intonaţiei în cursul propoziţiei. Pronumele a fost considerat insuficient pentru a exprima subiectul şi,
de aceea, acesta din urmă este marcat prin substantivul respectiv. Pronumele ajunge astfel să piardă legătura cu
subiectul pe care-l reprezintă, nemaifiind în mod necesar acordat în gen şi număr cu acesta. încât în vorbirea
populară se întâlnesc uneori expresii ca:
„Se-mpacă el mâţa şi cu câinele, darmite omul!”
● Tot o reluare a subiectului se realizează prin pronumele aşezat după predicat în construcţii cu verbul la
persoana I sau a II-a:
Vii tu pe la mine şi ai să vezi!
În acest context, subiectul, deşi inclus în forma verbului vii, este reluat prin pronumele tu, iar verbul este
pronunţat cu o intonaţie specială. Construcţia are valoare afectivă, exprimând ameninţarea.
● Reluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse tipuri în ceea ce priveşte
conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să exprime:
- ameninţarea: Vine el tata.
- convingerea: Ştiu eu ce trebuie să fac.

50
 - speranţa: După timp rău, a fi el vreodată şi senin;
- concesia: Se străduiesc ei, dar nu realizează nimic.

b. Izolarea subiectului
Uneori, gândirea pornită de la un subiect se întrerupe şi continuă într-un alt plan, cu un alt subiect. În acest caz, primul
subiect rămâne izolat, acordul făcându-se cu cel de-al doilea. O atare situaţie, îndepărtată de la normele limbii literare, se numeşte
anacolut şi este, în general specifică limbii populare şi familiare.
Mai ales în comunicarea orală, datorită intervenţiei unor factori extralingvistici, starea afectivă a subiectului vorbitor,
dislocarea sintactică, relaţia dintre un subiect iniţial şi verbul-predicat se întrerupe, generând un anacolut.
Verbul-predicat se constituie singur, dacă este un verb impersonal sau cu un alt substantiv, pronume, devenind subiect,
într-un nucleu predicaţional, iar ceea ce a fost iniţial subiect rămâne în afara acestui nucleu, fiind un subiect suspendat:
Eu sunt medic şef şi cine nu se supune indicaţiilor mele să plece.
Subiectul izolat apare des în proverbe şi zicale: Norocul, lui nu-i trebuie ochi.
Din punct de vedere gramatical, construcţia nu este socotită corectă, dar izolarea scoate în evidenţă subiectul rămas în
suspensie, îl subliniază şi-i accentuează expresivitatea.

G. PUNCTUAŢIA SUBIECTULUI
a. Subiectul, singur sau însoţit de un atribut nu se desparte niciodată prin virgulă de predicat, indiferent de
topica lor:
Oamenii harnici muncesc. / Muncesc oamenii.
Intercalările, care apar între acestea şi care se separă prin virgule, nu schimbă regula. Aceste intercalări
pot fi:
- propoziţii intercalate şi incidente:
Maria, după ce a terminat tema, a plecat la joacă.
Popescu, zise el, va trebui să repare maşina.
- părţi de propoziţie intercalate, cu sau fără determinări:
Ei, furioşi la culme, au plecat foarte repede.
Mihai, prietenul meu, a plecat la Braşov.
- vocative
Colegul tău, prietene, a ajuns ieri la munte.
b. Între elementele subiectului multiplu se pune virgulă, conform regililor de punctuaţie a părţilor de
propoziţie coordonate, dacă nu sunt legate prin conjuncţiile şi ori sau.
c. Dacă între subiect şi predicat se intercalează unele adverbe sau locuţiuni adverbiale nelegate sintactic
de propoziţia în care se află, acestea se pun între virgule sau între linii de pauză:
Vecinul meu – fără îndoială – mă va ajuta.
El, desigur, va mărturisi adevărul.
d. Când între subiect şi predicat se intercalează o subordonată atributivă explicativă, singură sau urmată
de o altă subordonată, întreaga construcţie se pune între virgule.

H. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Subiectul este confundat cu alte părţi de propoziţie, nu numai în analizele gramaticale explicite, impuse
de studierea gramaticii, ci şi în cele implicite, din practica limbii, ceea ce se reflectă uneori în greşeli de acord sau
de altă natură. Aceste părţi de propoziţie sunt:
a. complementul direct
Este cea mai frecventă confuzie şi poate să apară în mai multe situaţii:
● subiectul este aşezat după verbe intranzitive la diateza activă: Pleacă trenul. / Îmi place muzica. / Vin
musafirii.
● subiectul este aşezat după verbe reflexive cu se (cele mai multe reflexiv-pasive): Se face ziuă. / Se
luminează cerul.
Confuzia se produce din următoarele cauze :
- se pune, nejustificat, întrebarea ce? despre care se crede că este numai pentru complementul direct ;
- nu se caută autorii acţiunilor în cazul verbelor respective (autori care sunt de faţă) ;
- nu se recunoaşte calitatea de intranzitive a verbelor, calitate care nu le permite să aibă complemente
directe ;

51
 - nu se ştie că verbele reflexive cu se nu pot avea pe lângă ele complemente directe, tocmai din cauza
acestui se, excepţie de la regulă fac, totuşi, verbele cu complement direct intern şi verbul dublu tranzitiv a întreba
:
Găina se ouase un ou.
El se întreabă ceva.
● subiectul este aşezat după verbe tranzitive urmate de complemente directe exprimate prin pronume
personale forme scurte de acuzativ :
Îl doare capul.
Nu mă sperie greutăţile.
Confuzia apare din mai multe motive:
- întrebarea ce ? care se pune nejustificat;
- nu se au în vedere autorii acţiunilor;
- nu se ştie că verbele tranzitive nu pot avea pe lângă ele decât un complement direct sau o completivă
directă: verbele „a durea, a speria” au fiecare pe lângă ele câte un complement direct, deci nu mai pot avea încă
unul, ceea ce înseamnă că substantivele respective trebuie declarate obligatoriu subiecte; numai verbele dublu
tranzitive – a anunţa pe cineva ceva, a asculta pe cineva ceva, a întreba pe cineva ceva, a ruga pe cineva ceva –
pot avea două complemente directe: unul al persoanei şi unul al obiectului:
Îl întreb ceva.
Mă ascultă lecţia.
● subiectul este exprimat prin verbe la moduri nepersonale şi urmează după predicatul verbal sau
nominal:
E uşor a schia.
Se aude venind.
În asemenea situaţii, tot din cauza întrebării ce?, a schia şi venind pot fi luate greşit drept complemente
directe ; confuzia se poate înlătura avându-se în vedere că verbele şi expresiile verbale impersonale respective nu
au subiecte. Subiectele se dezvoltă în propoziţiile subordonate subiective:
E greu să schiezi.
Se aude că vine.

b. Numele predicativ
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ pot fi confundate:
- subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de persoanele I şi a II a singular şi plural,
când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative:
Cine eşti tu ?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât sau prin substantive proprii,
iar numele predicativ prin substantive comune nearticulate sau articulate cu articol hotărât:
Copilul este elev.
Andrei este un şcolar sârguincios.
● Situaţii în care subiectul şi numele predicativ se identifică cu ajutorul topicii. Ele au sfere identice sau
aproape identice:
- acelaşi cuvânt este subiect dacă este aşezat în faţa verbului
Soluţia este aceasta.
Vlad este acela.
El este Vlad.
- acelaşi cuvânt este nume predicativ dacă este aşezat după verbul copulativ
Aceasta este soluţia.
Acela este Vlad.

52
 PREDICATUL

A. Note definitorii

 predicatul atribuie subiectului o acţiune, o stare, o caracteristică ori o însuşire;

 predicatul este partea cea mai importantă a unei propoziţii; fără el este, de cele mai multe ori, imposibil
să comunicăm prin cuvinte o idee;
 prin predicat se realizează predicaţia unei propoziţii;
 predicatul este partea principală de propoziţie aflată în relaţie de interdependenţă bilaterală cu subiectul.
Aceasta înseamnă că predicatul impune subiectului persoana, numărul şi genul, iar subiectul impune
predicatului cazul nominativ.

1. Definiţia predicatului

Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, arătându-se ce face?, cum este?,
ce este?, cine este? subiectul sau ce acţiune suferă?
Predicatul se referă întotdeauna la un subiect, chiar dacă acesta nu este exprimat sau este inexprimabil.
Predicatul exprimă: acţiunea subiectului, existenţa subiectului, diferitele aspecte ale stării în care se află
subiectul, însuşirea atribuită subiectului.
Predicatul poate arăta şi calitatea unui subiect exprimat printr-un nume de acţiune (un infinitiv) sau printr-
o acţiune (o propoziţie subiectivă):
„E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune.”
În propoziţiile impersonale, predicatul exprimă o acţiune care nu mai poate fi atribuită subiectului (acesta
nu poate fi identificat) sau o stare:
Afară ninge.
Vara tună şi plouă torenţial.
Acolo este frumos.

2. Întrebările principale ale predicatului sunt :

- ce face ? El citeşte.
- ce este ? Ea este profesoară.
- cine este ? El este Popescu.
- cum este ? Băiatul este inteligent.

B. CLASIFICAREA PREDICATULUI

În limba română, după structură, predicatul este de două feluri: verbal şi nominal.
Predicatul se mai poate realiza şi prin adverb sau interjecţie, fiind denumit după partea de vorbire: predicat
adverbial, predicat interjecţional.
După structura sintagmatică, predicatul verbal poate fi:
- simplu, realizat printr-un singur verb sau o locuţiune verbală;
- compus (complex), realizat prin două verbe, dintre care unul poate fi la modul conjunctiv.

C. PREDICATUL VERBAL

1. Definiţie
Predicatul verbal este partea principală de propoziţie care arată ce se spune despre subiect (când verbul
prin care se exprimă predicatul este la diateza pasivă) sau ce face subiectul (când verbul este la diateza activă sau
reflexivă).

2. Întrebări
Conform definiţiei, întrebarea de bază a predicatului verbal exprimat prin verb şi locuţiuni verbale la diatezele
activă şi reflexivă este ce face?, care se pune subiectului:

53
 Copiii se joacă în parc. – ce fac copiii?
Elevul învaţă poezia. – ce face elevul?
Predicatului verbal exprimat prin verbe la diateza pasivă nu i se potriveşte întrebarea ce face?, ci o
întrebare mai generală a predicatului: ce se spune despre?:
Vasile este aşteptat de părinţi. – Ce se spune despre Vasile?
Pentru predicatele verbale fără subiect nu se pun întrebări pentru că nu au subiect: Se înserează. Afară
plouă.

3. Exprimarea predicatului verbal

Predicatul verbal se exprimă prin următoarele părţi de vorbire:
● verbe predicative la moduri personale (indicativ, conjunctiv, condiţional - optativ, prezumtiv şi
imperativ), la diateza activă, pasivă sau reflexivă :
diateza activă:
El cumpără cărţi.
Ana i-a scris mamei să-i trimită bani.
Aş fi citit cu plăcere poezia ta.
diateza reflexivă:
Voi vă gândiţi la vacanţă.
Spălaţi-vă pe mâini înainte de masă.
diateza pasivă:
Maşina a fost reparată repede.
Cântecul era interpretat cu măiestrie.
Valoare predicativă au şi verbele:
- a fi când are sensul verbelor : a exista, a se afla, a se găsi, a se petrece, a se întâmpla, a valora, a costa,
a dura, a trăi, a se duce, a-şi avea originea:
Era în vara anului 1994.
Cât este litrul de lapte?
Brăţara aceasta este câteva milioane.
Cursul este de două ore.
- a rămâne, a ajunge, a ieşi, a se face:
Ea a ajuns la gară.
Câinele a ieşit pe stradă.
● locuţiuni verbale cu verbul la un mod personal, la orice diateză:
Ei au luat-o la sănătoasa.
Şi-a dat seama de greşeala făcută.
A fost scos din minţi de atâta gălăgie.
Uneori, între elementele componente ale locuţiunii se pot intercala alte cuvinte:
Îşi aduse bine aminte de anii studenţiei.
A băgat imediat de seamă unde greşise.
● verbe impersonale ca sens şi personale ca formă:
Se înserează. Fulgera. Ploua.
Se înnoptează. Mugeşte.
● verb predicativ la un mod nepredicativ – infinitiv sau supin cu valoare imperativă:
A se agita înainte de folosire!
A nu se staţiona pe chei!
De completat formularele!
● verbe reflexive impersonale: se ştie, se cunoaşte, se zice, se spune, se vede, se aude, se cade, se cuvine, se
pare.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative, în calitate de regenţi ai propoziţiilor subiective şi urmate de
conjuncţia că: desigur, fireşte, negreşit, poate, bineînţeles, fără doar şi poate:
Desigur că va veni.
Fireşte că pleacă.
Fără doar şi poate că vor pleca la mare.

Observaţie!

54
 ♦ Ele sunt predicate verbale, întrucât în faţa lor nu poate să apară verbul copulativ „a fi”. Când nu sunt
urmate de conjuncţia că, ele rămân adverbe de mod, cu funcţie sintactică de complemente circumstanţiale de
mod:
Desigur vine.
Poate va pleca mâine.
● interjecţii predicative care exprimă un îndemn, o adresare: iată, hai, haide, iaca, uite, zău, iacătă, na:
Haide mai repede!
Iată un exemplu demn de urmat.
Aceste interjecţii pot îndeplini funcţia de predicat interjecţional, deoarece redau diverse acţiuni, fiind
astfel, apropiate de verbele la modul imperativ.
● interjecţii onomatopeice
Pupăza zbrr! pe-o dugheană.
Pasărea ţuşti! din mâna lui.
El plosc! una peste mâini.
Toate interjecţiile onomatopeice, ca predicate verbale, pot avea subiecte, semn că ele sunt foarte apropiate
de verbe.
Observaţie!
♦ Dacă în propoziţiile de mai sus apar verbele care redau acţiunile sugerate de onomatopee, acestea
îndeplinesc funcţia de predicat verbal, iar interjecţiile vor avea funcţia de complemente circumstanţiale de mod.

4. Clasificarea predicatului verbal

Predicatul verbal poate fi clasificat:
a. după numărul de componenţi
În funcţie de numărul de elemente din care se compune, predicatul verbal se clasifică în: predicat verbal
simplu şi predicat verbal compus.
Predicatul verbal simplu este exprimat printr-un singur verb predicativ sau o singură locuţiune verbală
predicativă:
Ei citesc reviste.
Maria şi-a adus aminte de colegi.
Predicatul verbal compus este condiţionat de existenţa auxiliarelor de modalitate ( a putea, a trebui, a
avea, a dori, a fi, a avea) şi de aspect( a începe, a prinde, a da, a sta): Ea poate să înveţe. El poate citi. Ei încep
să scrie.

Observaţie!
♦ Categoria predicatului compus nu e însă suficient delimitată din punct de vedere gramatical şi, de altfel, nici
verbele de modalitate şi nici cele de aspect nu formează o categorie gramaticală precis constituită în limba noastră. În
consecinţă, situaţia se va interpreta astfel : sau două predicate verbale (El poate să citească; poate + să citească) sau un
predicat verbal şi un complement direct (Ele pot citi; pot + citi).
b. după prezenţa sau absenţa din propoziţie
● exprimat – este predicatul prezent în enunţ: Afară plouă.
● neexprimat – se poate subclasifica în subînţeles şi eliptic.

5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din componenţa lui

Uneori predicatul verbal lipseşte. Această situaţie poate apărea la predicatul verbal propriu-zis, atunci
când verbul se subînţelege din context întrucât a fost exprimat în propoziţia sau fraza anterioară: Eu mănânc
fructe, iar el alune.
Omiterea predicatului se face aici din nevoia de concizie, de scurtare a enunţului (economie de limbaj).
Ea poate lua diferite aspecte:
● omiterea (absenţa) totală a predicatului poate apărea în enunţuri afirmative sau în răspunsuri scurte la
întrebări:
Voi veţi pleca mâine, iar noi, poimâine.
Unde pleci? – La cinema.
● omiterea (absenţa) parţială a predicatului se manifestă prin:
- absenţa auxiliarului: Ai citit cartea? – Citit. pentru - Am citit;
- forma verbală de bază este absentă: Ai dormit? – Am. pentru Am dormit;

55
 - absenţa verbului din locuţiuni: Gura! – pentru Ţine-ţi gura!
De asemenea, în cazul a două predicate coordonate, exprimate prin verbe la forme compuse, auxiliarul
poate să nu fie repetat pentru al doilea predicat:
Am mâncat şi băut tot ce mi s-a dat.
Predicatul verbal eliptic este predicatul omis care nu a apărut într-un context anterior.
Omiterea lui se face tot din motive de concizie a enunţului. Elipsa predicatului verbal este prezentă în:
- propoziţii: Noi atunci - după el pentru Noi atunci ne luăm după el
- formule consacrate: „La mulţi ani!” pentru Îţi urez la mulţi ani!

6. Topica şi punctuaţia predicatului verbal

Locul predicatului verbal este, de obicei, după subiect, ambele aflându-se în relaţie de interdependenţă:
Copiii se joacă afară. Trenul întârzie.
În cazuri speciale, când accentul cade pe acţiunea verbului, predicatul stă înaintea subiectului: Răsare
soarele dinspre pădure. Sosesc cicliştii.
În limba română predicatul poate sta la început, în interior sau la sfârşitul propoziţiei.
Predicatul verbal nu se desparte prin virgulă de subiect când între ele nu sunt intercalate alte părţi de
propoziţie: Şcolarii merg la circ.
Perechea de virgule, care marchează intercalările între subiect şi predicat (cuvinte, grupuri de cuvinte,
propoziţii sau fraze), nu este în măsură să schimbe regula generală a punctuaţiei predicatului. Apariţia acestora
între subiect şi predicat poate fi întâmplătoare şi depinde numai de cel care scrie sau vorbeşte:
Toţi copiii, după ce au terminat cursurile, au plecat acasă.
Între subiect şi predicat se poate folosi virgula, dacă între ele se intercalează o apoziţie, o subordonată sau
un grup de subordonate:
Maria, prietena mea, a obţinut rezultate bune la examen.
Simona, dacă o rogi, va veni.

7. Confuzia dintre predicatul verbal şi cel nominal

Predicatul verbal exprimat prin verbul auxiliar a fi urmat de un participiu (verb la diateza pasivă) se
poate confunda cu predicatul nominal în a cărui structură intră verbul copulativ a fi urmat de un participiu cu
valoare adjectivală:
Magnolia este înflorită.
Vc np (participiu – valoare adjectivală)
Poezia este recitată de fratele tău.
Pv diateza pasivă
Confuzia se poate înlătura prin proba complementului de agent. Dacă grupul a fi + participiu poate fi
urmat de un complement de agent (exprimat sau subînţeles), predicatul este verbal exprimat printr-un verb la
diateza pasivă. Valoarea morfologică a verbului a fi este de verb auxiliar.
În caz contrar, predicatul este nominal, verbul a fi având valoare morfologică de verb copulativ.

D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul verbului copulativ o
însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:
Copilul este inteligent.
Maria este sportivă de performanţă.
El este Ionescu.
Mama lui este profesoară.

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se spune despre?

56
 3. Structura predicatului nominal
Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El este alcătuit din
două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume predicativ, care poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul alcătuind un grup bine studiat: Ele sunt
vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul propoziţiei şi cuvintele de
identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele sunt de relaţie între subiect şi numele predicativ, cele care şi-au
pierdut total sau parţial sensul lexical. Aceasta înseamnă că orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect.
Există, însă şi cazuri în care verbele copulative nu au subiecte. Aceste situaţii se concretizează în expresiile
verbale impersonale:
E bine că ai venit.

D. PREDICATUL NOMINAL

1. Definiţie
Predicatul nominal este partea principală de propoziţie care arată prin intermediul verbului copulativ o
însuşire sau atribuie o calitate subiectului.
El arată cine?, ce?, cum? este subiectul:

2. Întrebări
Întrebările cu care se poate afla predicatul nominal sunt: ce este?, cum este?, ce se spune despre?

3. Structura predicatului nominal

Predicatul nominal concentrează particularitatea comunicării în numele predicativ. El este alcătuit din
două elemente: un verb copulativ, la un mod personal şi un nume predicativ, care poate fi simplu sau multiplu.
Fiecare dintre cele două elemente intră în relaţie cu subiectul:
Ele sunt vesele. Ele sunt vesele şi fericite.

I. VERBELE COPULATIVE

1. Definiţie şi trăsături definitorii

Verbele copulative au rolul de a stabili relaţia gramaticală dintre subiectul propoziţiei şi cuvintele de
identificare sau de calificare a acestuia. Deci, ele stabilesc relaţiea între subiect şi numele predicativ. Aceasta
înseamnă că orice predicat nominal ar trebui să aibă un subiect. Există, însă şi cazuri în care verbele copulative nu
au subiecte. Aceste situaţii se concretizează în expresiile verbale impersonale: E bine că ai venit.
Verbele copulative sunt nepredicative pentru că nu pot forma singure predicatul, ci numai împreună cu un nume
predicativ. Acestea se mai numesc şi auxiliare.
Verbele copulative îşi păstrează calitatea de verbe nepredicative şi când sunt folosite la moduri
nepersonale:
● infinitiv: Are obligaţia de a fi atent.
● gerunziu: „Fiind băiet, păduri cutreieram.”
● participiu (cu valoare adjectivală): Sentimentele devenite evidente nu mai pot fi ascunse.
● supin: De rămas singur, nu am rămas.
Verbul copulativ este cel prin care se realizează acordul în persoană şi număr cu subiectul. De asemenea,
el poartă şi mărcile caracteristice predicaţiei (mod, timp): Eu sunt elev. / Eu eram elev. / Eu aş fi fost elev.

2. Caracteristici ale verbelor copulative

57
 ● sinonimia poate stabili, în unele contexte, o identitate aproximativă între: a fi şi verbele a se chema, a
constitui, a întruchipa, a însemna, a se numi, a reprezenta:
Atitudinea ta este (se cheamă, reprezintă, înseamnă) o sfidare a colegilor.
a deveni şi verbele a ajunge, a se face, a ieşi:
El devine (ajunge, se face, iese) doctor.
a părea şi a se părea:
Opinia ei pare (se pare) neîntemeiată pe argumente.
● nu au sens lexical
● sunt intranzitive
● verbe copulative fără subiect
Deşi verbele copulative fac legătura dintre numele predicative şi subiecte putem aminti aici situaţia
expresiilor verbale impersonale în care subiectul este exprimat prin diferite părţi de vorbire sau printr-o subiectivă
:
E important 1/ să studiem limba engleză.2/
PP SB
E important a învăţa limba engleză.
● feluri de verbe copulative: exprimate şi neexprimate.
Verbele copulative exprimate sunt verbele prezente în predicatul nominal:
Maşinile sunt scumpe.
Verbele copulative neexprimate sunt:
- subînţelese, când apar într-o propoziţie anterioară
Eu sunt înalt, iar el, ( ) slab.
- eliptice, când lipsesc din propoziţie fără a se pune problema apariţiei lor într-o propoziţie anterioară, în
expresii verbale impersonale, când predicatul nominal este alcătuit din adverbe şi locuţiuni adverbiale:
Posibil să vină. (pentru E posibil să vină.)
Fără îndoială că n-a zis nimic. (E fără îndoială că n-a zis nimic.)
În unele predicate nominale copula nu este exprimată: " Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Mustăcioara lui, /
Spicul grâului."
Ideea de predicaţie poate fi marcată prin pronunţarea pe un ton ascendent a subiectului, iar în scris prin
virgulă.
3. Prezentarea verbelor copulative
● A fi este cel mai frecvent verb copulativ:
„Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.”
Verbul copulativ a fi poate fi personal, ca în exemplu de mai sus, dar poate fi şi impersonal când intră în
alcătuirea unor expresii verbale impersonale:
E frumos a călători prin ţară.
Verbul a fi mai poate avea valoare de verb predicativ când are sens deplin şi formează singur un predicat
verbal:
A fost odată un moş şi o babă.
Ca verb predicativ personal poate fi echivalent semantic cu verbele a exista, a se afla, a se găsi, a trece, a
se duce, a costa, a se chema, a constitui:
Cartea este în ghiozdan.(se află)
De unde eşti ? (provii)
Ca verb predicativ impersonal, verbul a fi poate fi înlocuit cu verbele a trebui, a se întâmpla, a fi
necesar:
Dacă este să sosească, anunţă-mă.
În expresii ca mi-e sete, mi-e foame, mi-e frig, mi-e frică, e noapte, e vară, verbul a fi este predicativ şi
formează singur un predicat verbal. Substantivele care îl însoţesc au funcţie sintactică de subiect.
Ca verb auxiliar, verbul a fi intră în structura modurilor şi timpurilor diatezei pasive, precum şi în cea a
tuturor formelor verbale compuse : conjunctiv perfect ( să fi auzit), indicativ viitor (voi fi venit), infinitiv perfect
(a fi venit).
● A deveni este întotdeauna verb copulativ în limba literară: Prin studiu, orice om devine instruit.
● A ieşi, a ajunge, a se face sunt verbe copulative când pot fi înlocuite cu verbul a deveni: Grâul s-a
făcut frumos. Mihai a ieşit pictor. Ea a ajuns inginer.

58
 Aceste verbe pot fi predicative personale sau impersonale, formând singure un predicat verbal: Noi ieşim
afară. (verb predicativ personal);
În cafea i-a ieşit că va avea succes. (verb predicativ impersonal)
El a ajuns acasă. (verb predicativ personal)
Îţi ajunge cât ai alergat. (verb predicativ impersonal)
Cursul se face cu bani. (verb predicativ personal)
S-a făcut. (verb predicativ impersonal)
Ca verb predicativ, se face apare în două ipostaze:
- verb reflexiv pasiv: Cum se face această problemă? ( = este făcută)
- cu sensul de bază modificat: a simula, a se întâmpla, a părea, a fi posibil.
● A însemna este verb copulativ, dar poate avea valoare predicativă când are sensul de a nota, a pune un
semn.
Asta înseamnă nechibzuinţă. ( verb copulativ)
El însemna zilele rămase până la vacanţă. (verb predicativ)
● A părea este un verb copulativ când este personal şi prezintă caracteristica subiectului ca aparenţă, dar
poate avea şi valoare predicativă ca verb impersonal în expresiile verbale impersonale: pare, se pare, mi se pare:
Iarba pare de omăt. (verb copulativ)
Iancu pare un bunic fericit. ( verb predicativ)
Se pare 1/ că nu va mai insista.2/
PP SB
Mi se pare 1/ că mama a uitat fereastra deschisă. 2/
PP SB
● A rămâne este copulativ personal sau impersonal când arată mai ales subiectul: El a rămas acelaşi.
Rămâne hotărât 1/ că vei pleca mâine 2/.
PP SB

Poate avea valoare predicativă atunci când este personal şi impersonal cu sensul de trebuie:
În fiecare noapte rămânea la cabană. (verb predicativ personal)
Nu-i rămâne decât să accepte. (verb predicativ impersonal)
Rămâne de verificat. (verb predicativ impersonal)
Verbul copulativ, în unele situaţii, nu este exprimat, ci doar subînţeles. Absenţa verbului copulativ poate
fi marcată, fără a fi obligatoriu, prin virgulă, linie de pauză sau două puncte:
„Religia – o frază de dânşii inventată.”
„Vorba multă, sărăcia omului.

II. NUMELE PREDICATIV

1. DEFINIŢIE
Numele predicativ reprezintă componenta preponderent lexicală a predicatului nominal, precizând
identitatea, caracteristica sau calitatea subiectului. Semantic, numele predicativ este partea esenţială a
predicatului nominal, care atribuie subiectului o însuşire sau o caracteristică, arătând cine este?, ce este? sau
cum este subiectul?:
Băiatul acela este Mihai.
Ea este profesoară.
Munţii sunt înalţi.
Numele predicativ este o parte esenţială pentru înţelesul deplin al propoziţiei fiind legat de subiect printr-
un verb copulativ la mod personal.

2. CLASIFICAREA NUMELUI PREDICATIV

● după numărul de elemente componente există:
a. nume predicativ simplu – alcătuit dintr-un singur cuvânt şi realizat prin orice parte de vorbire cu înţeles
de sine stătător: adjectiv, substantiv, pronume, adverb, verb : Clădirea este veche. „Tu eşti Ştefan Domn cel
Mare.”Cărţile sunt ale mele. „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem.” Multe sunt de văzut.

59
 b. nume predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puţin doi termeni autonomi
lexical, înscrişi într-o relaţie de dependenţă :
„De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău.”
„Certitudinea trebuie atunci să fie certitudine de sine.”
c. nume predicativ mixt este format din infinitivul unui verb copulativ şi un nume (substantiv, adjectiv, pronume):
Toţi par a fi resemnaţi. Câmpul pare a fi de vată.
d. nume predicativ multiplu este alcătuit din mai multe unităţi lexicale autonome în relaţie de
coordonare copulativă sau adversativă:
Ei sunt tineri, înalţi şi puternici.
„Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa.”
El nu a fost nici primul, nici ultimul.
Carmen nu era frumoasă, ci graţioasă.
● după prezenţa sau absenţa din propoziţie, numele predicativ este de două feluri:
a. exprimat – numele predicativ este prezent în propoziţie: Copiii sunt veseli.
b. neexprimat - numele predicativ subînţeles apare ca răspuns scurt la o întrebare:
- Eşti sănătos? - Sunt. (sănătos)

 după conţinut, numele predicativ califică sau identifică subiectul. Din acest motiv există două tipuri
fundamentale de nume predicativ:
a. de calificare – atribuie subiectului o calitate, o însuşire, o caracteristică; acest tip de nume predicativ este
redat, în general, printr-un substantiv nearticulat sau articulat cu articol hotărât, printr-un substantiv în genitiv sau
în acuzativ, printr-un adjectiv, un pronume nehotărât, un numeral cardinal, un verb la supin sau un adverb:
Ei sunt descurcăreţi.
Noi suntem împotriva propunerii tale.
Tu eşti mai bun decât mine.
Cartea mea este aceea.
Noi am fost în familie patru fraţi.
Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit.
E bine să vorbeşti cu mama lui.
b. de identificare exprimă o noţiune singulară a cărei sferă logică se suprapune sferei subiectului; este redat
printr-un nume propriu sau printr-un substantiv articulat cu articol hotărât, printr-un pronume personal sau
demonstrativ, prin pronumele cine, printr-un numeral ordinal sau verb la infinitiv:
„Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea.”
Cine este persoana cu care m-am întâlnit?
Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni.
Dorinţa mea este de a spune lucrurilor pe nume.
Singura posibilitate pe care o avem este aceasta.

3. EXPRIMAREA NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate fi exprimat printr-un substantiv, un adjectiv substantivizat sau un pronume (în
nominativ şi, precedat de o propoziţie , în genitiv sau în acuzativ), un adjectiv, un numeral, un verb la supin sau la
infinitiv, un adverb sau o interjecţie:
 substantive (locuţiuni substantivale) şi părţi de vorbire substantivizate în cazurile:
- nominativ: Ea este comerciantă.
Faptele din tinereţe devin aduceri-aminte.
- genitiv cu prepoziţie sau cu locuţiune prepoziţională (precedat de articol posesiv):
Maşinile din stradă sunt ale patronului.
E împotriva prevederilor legale.
- dativ cu prepoziţiile conform, potrivit, contrar:
Lucrările vor fi conform planului.
E contrar bunului-simţ să pleci.
- acuzativ cu prepoziţii:
Casele sunt din lemn.
„Noi suntem cei mai mulţi de pe Argeş.”

60
 Fiecare floare era cu miros dulce.
Numele predicative se pot exprima şi prin părţi de vorbire substantivizate:
- adjective: Ea este hărnicuţa care te-a uimit.
- pronume: El este un nimeni.
- numeral: Neşansa lui a fost un trei pe care l-a primit la fizică.
- verbe: Ei au devenit nişte suferinzi.
Mihai este rănitul de ieri.
- adverbe: Serviciul pe care i l-ai făcut înseamnă un mare bine pentru el.
● pronume cu valoare substantivală, cu excepţia pronumelui de întărire, în aceleaşi cazuri ca şi
substantivul:
a. pronume personal
Tu eşti tu şi el e el. (N.)
Greşeala este a lor. (G. fără prepoziţie)
De ce nu eşti împotriva ei ? (G. cu prepoziţie)
Florile sunt pentru mine. (Ac. cu prepoziţie)
b. pronume personal de politeţe
Dirigintele clasei este dumnealui. (N.)
Maşina este a dumneaei. (G. fără prepoziţie)
Eu nu sunt împotriva dumneavoastră. (G. cu prepoziţie)
Cadoul este pentru dumneata. (Ac. cu prepoziţie)
c. pronume reflexiv în Acuzativ cu prepoziţie
Toată strădania este pentru sine.
d. pronume posesiv
Costumul este al meu. (N.)
Reuşita este alor noştri. (G.)
Arbitrul este contra alor noştri. (G. cu prepoziţie)
Tatăl său era de-ai noştri. ( Ac cu prepoziţie)
e. pronume demonstrativ
Prietenul meu este acesta. (N.)
Haina este a celuilalt. (G.)
Noi suntem împotriva acesteia. (G. cu prepoziţie)
Toată admiraţia este pentru aceasta. (Ac. cu prepoziţie)
f. pronume nehotărât
El a ajuns cineva în viaţă. (N.)
Meritul este al fiecăruia dintre voi. (G.)
El este contra tuturor. (G. cu prepoziţie)
Întrebarea este pentru acelaşi. (Ac. cu prepoziţie)
g. pronume relativ
Ştiu cine erau ei. (N.)
Maria nu ştie ale cui sunt florile. (G.)
Am întrebat-o împotriva căruia dintre ei este. (G. cu prepoziţie)
Nu mi-a spus pentru cine sunt cărţile. (Ac. cu prepoziţie)
h. pronume interogativ
Cine este ea ? (N.)
A cui este poşeta ? (G.)
Împotriva căreia dintre ele eşti tu ? (G. cu prepoziţie)
Pentru cine este premiul ? (Ac. cu prepoziţie)
i. pronume negativ
El nu a ajuns nimic. (N.)
Meritul nu este al nici unuia dintre studenţi. (G.)
Mihnea n-a fost împotriva nimănui. (G. cu prepoziţie)
Aceste cărţi nu sunt pentru nimeni. (Ac. cu prepoziţie)

● numerale cu valoare substantivală, în aceleaşi cazuri ca şi substantivul

a. numeral cardinal propriu-zis

61
 Cu noi se fac zece. (N.)
Meritul este a celor trei. (G. fără prepoziţie)
Maria este împotriva celor două. (G. cu prepoziţie)
Prăjiturile sunt pentru cei doi. (Ac. cu prepoziţie)
b. numeral ordinal
Doru a ajuns primul din clasă. (N.)
Bagajele sunt ale celui de-al doilea. (G.)
Juriul a fost împotriva ultimului. (G. cu prepoziţie)
Premiul este pentru cel dintâi. (Ac. cu prepoziţie)
c. numeral colectiv
Ei sunt tustrei. (N.)
Maşina este a amândurora. (G.)
Ea este contra amândurora. (G. cu prepoziţie)
Fructele sunt pentru amândoi. (Ac. cu prepoziţie)
d. numeral multiplicativ cu valoare adjectivală în N
Câştigul ei este întreit.
e. numeral fracţionar
Această parte este o jumătate. (N.)
Efortul este al unei doimi dintre elevi. (G.)
Cărţile sunt pentru un sfert din clasă. (Ac.)

● adjective în cazul nominativ, la toate gradele de comparaţie:

- pozitiv: Ziarele au devenit interesante.
- comparativ - de superioritate:
Revistele acestea au devenit mai interesante ca acelea.
- comparativ - de egalitate:
Aceste publicaţii au devenit tot aşa de interesante ca acelea.
- comparativ - de inferioritate:
Aceste anunţuri au devenit mai puţin interesante ca acelea.
- superlativ - relativ: Aceşti elevi au ajuns cei mai buni.
- superlativ - absolut: Aceste rubrici au devenit foarte interesante.

● verbe la moduri nepersonale:

- infinitiv: Obligaţia lui este a citi mult.
Obligaţia lui este de a-şi aminti de ei.
- supin: Problema aceasta este de nerezolvat.
Era de aşteptat să zică acest lucru.
- participiu şi gerunziu acordat (cu valoare adjectivală):
El este liniştit.
Maria este căsătorită.
Apa este spumegândă.
Numele predicative exprimate prin gerunzii şi participii ca adjective stau numai în cazul nominativ.
● adverbe şi locuţiuni adverbiale în:
- predicate nominale cu subiecte:
Astfel e ţara Ardealului.
- expresii verbale impersonale:
E cu neputinţă să pleci acum.
- în predicate nominale eliptice de verbul copulativ, după care urmează propoziţii subiective:
Cu neputinţă să pleci acum.
● interjecţiile cu funcţie de nume predicativ apar rar, mai ales în expresii de forma: Este vai de capul lui.
Unele interjecţii care au semnificaţie adjectivală pot să apară cu valoare expresivă: E cam tra – la – la
băiatul acela!

4. CAZUL NUMELUI PREDICATIV

Numele predicativ poate sta în oricare din cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ.

62
 Când este exprimat prin părţi de vorbire din categoria numelui, numele predicativ apare în cazul
nominativ.
Când sunt însoţite de prepoziţii, numele predicative apar în genitiv, dativ, şi acuzativ:
Mama este contra minciunii. (G)
Hotărârea este conform legii. (D)
Cerceii sunt de argint. (Ac)
Când este exprimat prin substantiv sau pronume, numele predicativ apare în genitiv fără prepoziţie:
Caietul este al meu. Meritul este al şcolii.

5. CONFUZII CU ALTE PĂRŢI DE PROPOZIŢIE

Numele predicativ poate fi confundat cu următoarele părţi de propoziţie:
● complementul circumstanţial de mod
Numele predicativ se confundă cu complementul circumstanţial de mod deoarece:
- se pune întrebarea cum?, specifică atât numelui predicativ, cât şi complementului circumstanţial de
mod;
- se pierde din vedere că, într-un exemplu ca El devine agitat, agitat nu exprimă circumstanţa acţiunii ca în
El doarme agitat, ci o însuşire a subiectului transmisă acestuia prin intermediul verbului copulativ;
- adjectivele de pe lângă verbele copulative sunt luate greşit drept adverbe de mod.
● subiectul
Numele predicativ şi subiectul pot fi confundate în următoarele situaţii:
- atunci când subiectul este exprimat prin pronume personale şi de politeţe de persoanele I şi a II a
singular şi plural, când ele au obligatoriu calitatea de subiecte, întrucât se face acordul în persoană:
Eu sunt acela care a vorbit.
Dumneata eşti primul de pe listă.
- numele predicativ este exprimat prin pronume interogative şi relative, acestea având rolul de identificare
:
Cine eşti tu?
N-a spus cine este băiatul de lângă el.
- numele predicativ este exprimat prin substantive comune nearticulate sau articulate cu articol hotărât, iar
subiectul este exprimat prin substantive comune articulate cu articol hotărât sau prin substantive proprii:
Copilul este elev.
Dragoş este un student bun.
● complementul direct
Confuzia este posibilă pentru că:
- întrebarea ce (specifică subiectului, numelui predicativ şi complementului direct) se pune ca pentru
complementul direct, adică fără implicarea subiectului, de care numele predicativ este legat prin verbul copulativ,
creându-se falsa credinţă că funcţia de nume predicativ este în acest fel, o complinire a verbului copulativ, fără
nici o legătură cu subiectul.
- nu se ştie întotdeauna inventarul verbelor copulative.
Confuzia dintre cele două părţi de propoziţie se face în sensul că numele predicative sunt luate drept
complemente directe şi nu invers.

6. TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA PREDICATULUI NOMINAL

De regulă, predicatul nominal stă în urma subiectului, la fel ca predicatul verbal: Maşina lui este nouă.
Predicatul nominal poate sta şi în faţa subiectului când are ca nume predicative pronume interogative sau
relative:
Cine este el?
Nu ştiu ale cui sunt manualele.
De asemenea predicatul nominal stă înaintea subiectului atunci când se insistă asupra celor exprimate de
predicatul nominal:
E foarte frumoasă fata cu care te plimbi.
Ale voastre sunt mănuşile?
Locul verbului copulativ este între numele predicativ şi subiect:
Ele sunt învăţătoare.
În predicatele nominale fără subiect verbul copulativ stă în faţa numelui predicativ: E imposibil să pleci.

63
 Locul numelui predicativ este după verbul copulativ şi în propoziţiile care au subiect: Maşinile sunt noi. -
dar şi în propoziţiile fără subiect: E frumos ce faci.
Pot exista şi abateri de la topică:
Astfel este Ţara Ardealului.
Numele predicativ stă întotdeauna după verbul copulativ şi după subiect în următoarele situaţii:
● când atât el, cât şi subiectul sunt exprimate prin verbe la infinitiv:
A reuşi în viaţă înseamnă a persevera.
● când ambele funcţii sintactice sunt realizate prin substantive articulate cu articol hotărât:
Repetiţia este mama învăţării.
Dacă cele două substantive nu au acelaşi număr, iar verbul copulativ se acordă cu acelaşi cuvânt, numele
predicativ poate să apară şi pe primul loc:
Averea lui este înţelepciunea.
Înţelepciunea este averea lui.
● când una dintre cele două funcţii este realizată prin substantiv articulat hotărât, iar cealaltă prin substantiv
nearticulat, dar precedat de adjective pronominale sau calificative la superlativ:
Foamea este cel mai bun bucătar.
● când nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin substantiv nearticulat sau articulat cu articol
nehotărât :
Motivul este altul.
Aceasta este întrebarea mea.
Între părţile componente ale predicatului nominal şi cele ale numelui predicativ multiplu se pot intercala alte părţi de
propoziţie sau chiar o propoziţie întreagă:
Să fie ea fericită !
Eşti, îi zise ea, un învingător.
Predicatul nominal nu se desparte prin virgulă de subiect. Intercalările între subiect şi predicatul nominal, care se
separă prin pereche de virgule, nu schimbă regula:
Rareş, cu toate greşelile pe care le-a făcut, rămâne un băiat bun.
Numele predicativ aşezat lângă verbul copulativ nu se desparte niciodată prin virgulă de verbul copulativ,
deoarece amândouă cuvintele formează o singură parte de propoziţie: Copacii sunt înalţi.
Când între verbul copulativ şi numele predicativ se intercalează unele adverbe sau locuţiuni adverbiale
incidente (fără funcţie sintactică în propoziţia respectivă) – desigur, fireşte, bineînţeles, aşadar, în concluzie, în
realitate – acestea se pun între virgule: Cărţile sunt, bineînţeles, noi.
Virgula se foloseşte între numele predicativ şi subiect pentru a marca lipsa verbului copulativ: El este
inteligent şi ea, frumoasă.
Numele predicativ multiplu coordonat disjunctiv prin conjuncţiile ori, sau nerepetate, nu se despart prin
virgulă: Eşti nervos sau plictisit?
Virgula nu se foloseşte nici atunci când părţile componente ale numelui predicativ multiplu sunt
coordonate prin conjuncţia şi nerepetată:
Toţi copiii sunt veseli şi mulţumiţi.

7. VALORI EXPRESIVE ALE PREDICATULUI

Paleta de figuri de stil (procedee artistice) întâlnită în literatura română se realizează şi cu ajutorul
predicatului verbal sau nominal.
Cuvântul prin care este exprimat numele predicativ poate fi folosit cu sens figurat, având, de obicei,
valoarea de epitet sau de comparaţie.
Epitetul ca valoare a numelui predicativ exprimat prin adjectiv propriu-zis sau adjectiv provenit din
participiu:
„Văzduhu-i aspru, greu şi argintat.”
„Uriaşii munţi ….erau acum blajini, tihniţi şi prididiţi de soare.”
Comparaţia – numele predicativ cu această valoare poate fi exprimat printr-un substantiv fără prepoziţie
sau precedat de adverbul de comparaţie ca:
„Înfloresc grădinile, / Ceru-i ca oglinda…”
Personificarea se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul predicatului (a verbului), atribuind unui lucru sau unui
animal acţiuni pe care nu le pot face decât persoanele:

64
 „Se scuturau frunzele toamnei, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru şi se pregăteau pentru o
nouă iarnă.”
Repetiţia predicatelor poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind prin aceasta să-l facă pe cititor
să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii, intensitatea sau repeziciunea ei ori impresia puternică pe
care o produce o anumită acţiune:
„Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.”

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”

Antiteza este de asemenea un procedeu des utilizat:

„Ea un înger ce se roagă
El un demon ce visează.”

„Căci voi murind în sânge

Ei pot să fie tari.”

Metafora ca valoare a predicatului se întâlneşte în operele scriitorilor talentaţi, ca o expresie a unor idei
înălţătoare:
„Cărbunii, când ţi-or arde-n vatră
În seri de ani târzii şi goi
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândeşti c-am ars şi noi.”

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată.”

8. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL

Prin acordul predicatului cu subiectul, se verifică gradul de stăpânire a sintaxei propoziţiei şi a

morfologiei. Regulile acordului par simple în formularea lor generală şi categorică. ( Predicatul se acordă cu
subiectul, după forma acestuia, în număr, persoană, gen şi caz), însă acordul ridică numeroase probleme pentru
că, în situaţiile în care se găsesc subiectul şi predicatul, cuvintele care sunt exprimate, cuvintele pe care le
determină, cuvintele apropiate de ele sunt foarte variate şi complexe, iar regulile particulare de acord sunt
categorice numai pentru anumite situaţii şi mai largi pentru altele, promiţând două sau mai multe posibilităţi, în
sensul că există excepţii admise sau variante numai tolerate de limba literară, alături de un model recomandat.

Acordul în persoană are mai multe implicaţii afective, fiind adesea dependent de modul în care
vorbitorul consideră relaţia interpersonală.
Atunci când subiectul exprimă o colectivitate cu care se solidarizează şi vorbitorul, predicatul stă la persoana I
plural:
„Am ajuns. Toţi pasagerii ne dăm jos.”
În caz că subiectul regentei este la persoana I sau a II-a, subordonata atributivă a numelui predicativ al
regentei poate avea predicatul acordat cu subiectul regentei, deci persoana I sau a II-a:
a. ”Sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă îl iubesc, ştiu să-l caut.”
„Am priceput că eşti un om care ştie ce va să zică să trăieşti.”
b. Poate avea predicatul acordat cu numele predicativ al regentei, adică persoana a III-a:
„Sunt un june tânăr şi un fericit, care suferă peste poate şi iubeşte la nemurire.”
În cazul subiectului multiplu format din pronume personal la diferite persoane, persoana I are
preponderenţă asupra celorlalte persoane, iar persoana a II-a are preponderenţă asupra persoanei a III-a, incluzând
aici şi substantivele.

65
 Astfel, dacă între subiecte este unul exprimat printr-un pronume personal de persoana I singular sau
plural, predicatul se pune la persoana I plural, indiferent de persoana celorlalte subiecte
„Cât n-am fi morţi, voi cinci şi eu…”
„Eu şi el lucrăm în raionul acesta.”
Uneori, subiectul exprimat prin pronume de politeţe de persoana a III-a singular: Excelenţa voastră,
Măria-ta, are predicatul la persoana a III-a plural sau singular, ceea ce constituie un element de accentuare al
respectului, un acord livresc sau distant de tip formal cu substantivul din cadrul locuţiunii:
„Stăpânitor al credinţelor, Strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i spune că trebuie să se scoale,
afară numai dacă nu vrea să lase a trece ceasul rugăciunii de dimineaţă.”
Tot în acest caz se poate face acordul şi cu persoana a II-a:
Măria-ta hotărăşti.
Excelenţa-voastră sunteţi rugat să poftiţi în salon.

Acordul în număr se face în următoarele cazuri:

a. când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de coordonare copulativă (subiect
multiplu), predicatul se pune la plural:
„Şi-atunci odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute”.
„Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie”.
b. când termenii subiectului se confundă într-unul singur din punct de vedere al raportului cu realitatea, adică nu
desemnează obiecte perfect distincte, predicatul se pune la singular:
„Să ne îndesească mai mult cu udeala pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala.”
„E ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi disperaţi.”
c. predicatul se pune tot la singular, când subiectul este format din mai mulţi termeni care se află în raport de
coordonare disjunctivă:
„Boierul sau înlocuitorul lui, arendaşul, e stăpânul satului.”
d. există şi alte situaţii de acord ale subiectului cu predicatul când subiectul este legat de o parte de propoziţie care
denumeşte un participant la acţiune şi, în acest caz, acordul predicatului se face astfel:
- cu predicatul la plural, dacă împreună cu exprimă un raport colectiv:
„El împreună cu fata se puseră în căruţa zmeoaicei.” (în acest caz fiind vorba de un subiect multiplu)
- cu predicatul la singular, dacă împreună cu exprimă un raport asociativ:
„În zadar, tânărul Coridan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat, în numele drepturilor
înscrise în constituţie”. (acordul cu singularul dovedeşte că, de data aceasta, avem un subiect format dintr-un
singur cuvânt urmat de un complement sociativ).
Se mai întâlneşte şi o altă situaţie a acordului în număr, când numele predicativ este la alt număr decât
subiectul. În acest caz, verbul copulativ se acordă în număr cu subiectul:
„Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului ca şi cum acela era părinţii.”
În cazul în care subiectul este un pronume la pluralul politeţii sau al modestiei, verbul copulativ se pune la
plural, dar numele predicativ şi participiul din predicatul verbal la diateza pasivă se pune la singular:
„Dacă până mâine dimineaţă, n-avem raportul dumneavoastră, veţi fi considerat ca demisionat.”

Acordul în gen al numelui predicativ sau al predicatului verbal exprimat prin verb la diateza pasivă,
ridică probleme numai în cazul unui subiect plurimembru, ai cărui termeni sunt substantive sau pronume de
genuri diferite, întrucât la acest acord intră în joc mai mulţi factori:
a. distincţia între numele de fiinţe şi cele de lucruri, iar la numele de lucruri, numărul (singular sau plural) la care
stă subiectul;
b. când termenii subiectelor sunt numai fiinţe de gen feminin şi masculin sau masculin şi neutru, regula este
simplă: are prioritate genul masculin;
Tata şi mama sunt bine dispuşi.
Elevii şi elevele au fost felicitaţi.
Elevii şi cadrele didactice sunt prezenţi.
c. când subiectul multiplu conţine atât nume de fiinţă, cât şi de lucruri, acordul se face cu genul numelor de fiinţe:
Greşeala (greşelile) şi autorul (autorii) ei (lor) erau cunoscuţi.
Sacul (sacii) şi pisica (pisicile) au fost găsite.

66
 Referitor la acordul în gen, atunci când termenii subiectului plurimembru sunt nume de obiecte, tipurile
de acord sunt mai variate.
Ţinând cont de tendinţele actuale privind acordul cu un termen multiplu, putem ajunge la concluzia că
între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii – claritatea mesajului şi economia de material
lingvistic – acordul îl slujeşte mai ales pe primul.
Pluralul predicatului, de exemplu, când propoziţia are subiect plurimembru, este tot mai riguros reclamat
de normă.
Acolo unde acordul ad sensum reflectă mai exact logica mesajului, acesta este preferat de limbă, fiind
uneori, singurul admis.
În această din urmă situaţie se află acordul în gen cu antroponimele: În „Elevul este harnic” şi „Elevul
este harnică”, orientarea numelui predicativ se face exclusiv după conţinutul subiectului.
O situaţie identică există la subiectul multiplu, ai cărui constituenţi prezintă identitatea referenţial.
Predicatul unor astfel de propoziţii apare la singular, fără excepţii, în concordanţă cu sensul contextual al
subiectelor (referent unic):
Întemeietorul şi conducătorul revistei a plecat la scurt timp după aceea.
Oscilaţia limbii între acordul gramatical şi cel nongramatical se desfăşoară uneori sub controlul prezenţei
sau absenţei articolului definit. Apariţia articolului la cuvintele utilizate ca subiect, înclină de multe ori balanţa în
favoarea acordului gramatical, în situaţii în care, altfel ar fi fost posibil şi un acord nongramatical:
O mulţime a plecat (au plecat); dar:
Mulţimea a plecat.
„Convorbiri literare” a reapărut (au reapărut); dar:
„Convorbiri literare” au reapărut.
Există propoziţii în care acordul nongramatical este singurul posibil în absenţa articolului:
Piper şi oţet este suficient în cămări .
Articularea definită nu numai că face posibil acordul gramatical, dar îl impune şi ca regulă: Piperul şi
oţetul s-au terminat .
Răsfrângerea sferei acordului prin atracţie în beneficiul celui gramatical este un fenomen foarte activ în
zona acordului verbal.
Nici mama, nici tata n-a venit, dar:
Nici mama, nici tata n-au venit.
Chiar şi în cazul topicii inverse, atracţia este tot mai puţin tolerantă, în ciuda faptului că acordul
gramatical solicită în asemenea situaţii mai multă atenţie şi concentrare în exprimare: A venit mama şi tata. Au
venit mama şi tata.
În unele cazuri, predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt din propoziţie: Parcă le scoseseră
cineva inimile din ei.
Aici, acordul s-a făcut, evident greşit, cu complementul inimile. Predicatul trebuie să fie la singular,
acordul efectuându-se cu subiectul exprimat prin pronumele nehotărât cineva.
Greşelile de acord gramatical apar şi în cazul în care predicatul este exprimat printr-un verb reflexiv şi un
participiu.
Deoarece, se consideră, în mod greşit, că reflexivul unor verbe este întotdeauna impersonal, apar
exprimări de felul acesta:
Se cuvine menţionate succesele obţinute, în loc de:
Se cuvin menţionate succesele obţinute.
În acest exemplu, predicatul se cuvin, fiind aici verb personal, numele predicativ exprimat prin participiul
menţionate trebuie acordat în gen şi număr cu subiectul succesele.
Unii vorbitori fac acordul greşit, punând predicatul la singular, atunci când acesta precedă subiectul
multiplu:
„Cânta fata şi băiatul”, în loc de:
„Cântau fata şi băiatul”.
În acest caz, greşeala provine din faptul că primul termen al subiectului multiplu se află la singular şi se ia
în considerare nu numai acesta, neglijându-se celălalt substantiv care intră în alcătuirea subiectului multiplu.
Uneori, acordul se face greşit la plural, din cauză că autorii respectivi sunt influenţaţi de determinantele
multiple ale subiectului:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor, în loc de:
Personalitatea lui Daniel şi a lui Radu a insuflat încredere colegilor lor , sau mai corect:

67
 Personalitatea lui Daniel şi cea a lui Radu au insuflat încredere colegilor lor .

Cauzele dezacordului în limba română, utilizând aspectul vorbit al limbii, în special, sunt:
Omonimia persoanei a III-a singular şi a III-a plural şi extinderea analogică:
El să vină. / Ei să vină.
El cânta. / Ei cânta.
Analogic:
El cânta. / Ei cânta (u).
El cântase. / Ei căntase (ră).
Influenţa pluralului :
S-au efectuat cercetări ale căror rezultate s-au avut în vedere la…
Ambiguitatea grupării pronume reflexiv + verb:
Se are în vedere rezultatele.
Îmi place copiii.
Mă doare picioarele.
Se va vinde la licitaţie pentru automobile.
Hiperacordul (hipercorectitudine):
În ceea ce privesc filmele…
Ce sunt cu fotografiile acestea?
Aceeaşi situaţie pentru verbul trebuie:
Îţi trebuie fotografii.
Nerespectarea regimului: un verb poate impune complementului său anumite caracteristici de construcţie.
Îl ascultă.(Ac.)
Îi mulţumim.(D.)
Sau poate impune folosirea unei anumite construcţii prepoziţionale:
Omul (pe) care l-aţi chemat…, dar:
Îl aştepta pe teren.
Exprimarea grăbită, neglijentă, prin omiterea prepoziţiei:
Copiii care i-aţi văzut fraţi.
Cartea care am citit-o nu este corespunzătoare.
Eroare în sens invers.
El nu aparţine la sindicatul nostru.
Ei nu aparţin la secţia noastră.
Folosirea ca intranzitive a unor verbe tranzitive:
Măsor 1,70 în înălţime.
În comentariile sportive: omiterea complementului direct:
…părându-i lui… … stopând pe piept.

Combinarea intranzitivului cu pronumele reflexiv:

Se merge, se pleacă, se călătoreşte, se interferează etc.
Grupare verb + participiu (variabil, adjectival):
Se cer smulse.
Se vor dovedite.
Întrebuinţarea formelor greşite de infinitiv ale verbelor: a apărea, a plăcea, a desplăcea, a tăcea:
Va place…spectatorilor.
Veţi apare din nou în rolul…
Imperativele: nu fă, nu zi, nu(te) du.
Existenţa formelor verbale paralele: văd(văz), pun(pui), rămân(rămâi), etc.
Construirea fără subiect a unor propoziţii cu predicat nominal:
(…) Este rezultatul faptului…
Deşi în practica şcolară posibilitatea apariţiei dezacordurilor gramaticale, lexicale sau semantice este mai
mică (şi atunci amendată prompt), decât în limbajul familial, spre exemplu, sau în cel al microgrupurilor
constituite pe diverse criterii, sarcina educatorului este de a face cunoscute cazurile dezacordului şi de a încerca,
prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână, să-l înlăture.

68
 ATRIBUTUL

Atributul este partea secundară de propoziţie care detemină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia.
Întrebările la care răspunde: care? , ce felde?, (al, a, ai, ale) cui?, câţi?, câte?

Felurile atributului:
1. atributul adjrctival
2. atributul substantival
3. atribulul pronominal
4. atributul verbal
5. atributul adverbial

1. ATRIBUTUL ADJECTIVAL poate fi exprimat prin:

- adjectiv propriu-zis: flori albe, case mari, cer senin;

- adjectiv pronominal : maşina noastră, hainele noastre;
- adjectiv demonsrativ: acea fată, animalele acestea, clasele celelelalte;
- adjectiv nehotărât: toţi copiii, fiecare pisică;
- adjectiv negativ: niciun elev, nicio frunză;
- adjectiv de întărire: ea însăşi, noi însăşi;
- adjectiv relativ: Nu se ştie ceformaţie va cânta în deschidere.
- adjectiv interogativ: Care elev a spart geamul?
- numeral cu valoare adjectivală
- cardinal propriu-zis: cinci băieţi, treizeci de caiete;
- colectiv: amândoi căţeii, tuszece şoferii;
- multipliplicativ: efortul îndoit, răsplata înzecită;
- distributiv: câte trei elevi, câte treicărţi;
- ordinal: al şaselea concurent, a douăsprezecea lună.

2. ATRIBUTUL SUBSTANTIVAL este exprimat prin substantiv şi poate fi de mai multe feluri:
a. atribut substantival genitival: lumina zilei, gândurile mamei;
b. atribut substantival prepoziţional:
Ac. haina de blană, scaunul de lemn,
G. culoarea ochilor, mesteacănul din faţa geamului;
D. rezultatele mulţumită eforturilor
c. atribut substantival în dativ fără prepoziţie: văr mamei, nepoată tatei
d. atribut substantival apoziţional (apoziţie): Cristina, fiica mea, este avocat.
I-am dat dicţionarul Adinei, soraei.

OBSERVAŢII
a. Apoziţia poate fi simplă – Noi, copiii, ne bucurăm de cadouri.
b. Apoziţia poate fi dezvoltată – Ioana, colega mea de facultate, este căsătorită.
c. De regulă, apoziţia se separă de restul propoziţiei prin virgule. Există şi situaţii în care nu se face izolarea:
Nepotul Mihai este student la medicină.
d. De cele mai multe ori, apoziţia este neacordată cu regentul ei şi , în această situaţie, ea stă întotdeauna în
cazul nominativ, ca în exemplele de mai sus.
e. Când apoziţia se acordă cu regentul ei, ea preia şi cazul acestuia:
Notele elevei, ale lui Carmen (G.), sunt bune.
L-a ajutat pe copil, pe Răzvan (Ac.), să-şi repare bicicleta.
f. Atributul substantival poate fi exprimat şi prin numeral cu valoare substantivală:
Mi-au plăcut cadourile de la amândoi.

69
 Munca celor trei a fost răsplătită.

3. ATRIBUTUL PRONOMINAL este exprimat prin pronume şi poate fi de mai multe feluri:

a. atribut pronominal genitival exprimat prin:

- pronume personal – bluza ei, jucăriile lui; ideile lor;
- pronume posesiv – casa alor mei, rudele alor tăi;
- pronume demonstrativ – proiectul celorlalţi, temele acestora;
- pronume nehotărât – dorinţa oricui, succesul fiecăruiai;
- pronume negativ – răspunsul niciunuia, povestea nimănui;
- pronume relativ – Ştie a cărui copil este greşeala.
- pronume interogativ – A cărui elev este cartea?
b. atribut pronominal prepoziţional în:
- acuzativ – scrisoarea de la ei, telefonul de la tine;
- genitiv – zborul împotriva curenţilor, parcatul în faţa imobilului;
- dativ – reuşita mulţumită lor.
c. atribut pronominal în dativ fără prepoziţie: fetele-ţi, bunic acestuiai.
d. atribut pronominal apoziţional: el unul, Radu adică el.

4. ATRIBUTUL VERBAL poate fi exprimat prin:

- verb la infinitiv – plăcerea de a dansa, dorinţa de a călători;
- verb la supin – problema de rezolvat, cartea de colorat ;
- verb la gerunziu – vrăbiile ciripind, aripile fâlfâind ;
- locuţiune verbală – încercarea de a-şi aduce aminte, plăcerea de a se da de-a rostogolul .

5. ATRIBUTUL ADVERBIAL poate fi exprimat prin:

- adverb de loc - casa de acolo, pădurea de departe ;
- adverb de timp - jocurile de atunci, zăpezile de altădată ;
- adverb de mod - mersul târâş, curgerea alene ;
- locuţiune adverbială – vremea de demult, sosirea pe neaşteptate.

OBSERVAŢIE
Pe lângă tipurile de atribute prezentate, mai există şi atributul interjecţional exprimat prin interjecţie:
Ea face o prăjitură ţuţ!
Sunetul poc! m-a speriat .

COMPLEMENTUL

1. Definiţie
Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv sau numeral cu
valoare adjectivală, un adverb sau o interjecţie predicativă.

2. Felurile complementului
a. complemente necircumstanţiale
b. complemente circumstanţiale

a. Complementele necircumstanţiale au un conţinut mult mai abstract decât cel al complementelor

circumstanţiale, având ca termen regent un verb tranzitiv. Acestea sunt: complementul direct, complementul
indirect, complementul de agent.
b. Complementele circumstanţiale au un conţinut concret, indicând diferitele circumstanţe ale acţiunii. Acestea
sunt:
- complementul circumstanţial de loc
- complementul circumstanţial de timp
- complementul circumstanţial de mod

70
- complementul circumstanţial de cauză
- complementul circumstanţial de scop
- complementul circumstanţial condiţional
- complementul circumstanţial concesiv
- complementul circumstanţial consecutiv
- complementul circumstanţial sociativ
- complementul circumstanţial instrumental
- complementul circumstanţial de relaţie
- complementul circumstanţial de opoziţie

a. COMPLEMENTELE NECIRCUMSTANŢIALE

COMPLEMENTUL DIRECT

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb, o locuţiune verbală sau
o interjecţie predicativă indicând obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea exprimată de acestea. Elementul
regent al complementului direct are obligatoriu regim de tranzitivitate.
Întrebări: pe cine?, ce?
Exprimarea complementului direct:
- substantiv (în cazul acuzativ) – El a pierdut trenul.
- locuţiune substantivală – Am un punct de vedere diferit de al mamei.
- pronume (în cazul acuzativ)
L-am invitat la teatru.
Am văzut-o de la distanţă.
Am văzut-o pe aceasta în parcul şcolii.
Drumul pe care l-am străbătut a fost anevoios.
Înainte de a lua o hotărâre l-am ascultat pe fiecare.
Acolo i-am întâlnit pe toţi.
Deşi am mers câteva ore n-am întâlnit pe nimeni.

- numeral (în cazul acuzativ) – I-a întrebat pe amândoi.

- verb la infinitiv – Am încercat a reproduce cele auzite.
- verb la gerunziu (rar) – Am auzit spunându-se cuvinte frumoase despre ea.
- verb la supin – Voi termina de citit romanul înaintea ta.
- locuţiune verbală – Are de ţinut minte aceste versuri.
Îşi poate aduce aminte toate amănuntele.

OBSERVAŢIE
1. Complementul direct exprimat prin substantiv sau un substitut al acestuia în cazul acuzativ poate fi
construit cu sau fără prepoziţia pe.

Complementul direct construit obligatoriu cu prepoziţia pe:

- substantive proprii nume de persoane sau de animale:
- substantive comune nume de persoane considerate unice:
- substantive comune nume de persoane, articulate hotărât:
- substantive comune nume de persoane , la plural, articulate şi cu anumite determinări:
- substantive comune nume de persoane însoţite de adjectiv posesiv sau demonstrativ:
- substantive comune nume de animale şi de inanimate personificate:
- cuvinte substantivizate cu cel:
- formele accentuate ale pronumelor personale şi reflexive:
- pronume posesive, demonstrative, interogative şi relative, nehotărâte şi negative:
- numerale ordinale şi cele colective:

71
 2. Complementul direct poate fi reluat sau anticipat (în funcţie de topică) prin formele neaccentuate ale
pronumelui personal:
L-am acceptat pe Alexandru în echipa noastră. L – anticiparea cd. pe Alexandru
Pe băiat l-am văzut venind spre noi. L – reluarea cd. pe băiat

3. Unele verbe pot avea două complemente directe. Acestea sunt cunoscute ca verbe dublu tranzitive: a învăţa, a anunţa,
a ruga, a asculta, a examina, a întreba, a sfătui.
4. Complementul direct apare, de obicei, după verbul regent şi nu se desparte de acesta prin virgulă.

COMPLEMENTUL INDIRECT

Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care arată obiectul asupra căruia se exercită
indirect o acţiune sau o însuşire.
Întrebări: cui?, cu cine?, cu ce?,de cine?, de ce?, despre cine?, despre ce?, la cine?, la ce?, pentru
cine?, pentru ce? etc.
Elementul regent al complementului indirect:
- un verb (locuţiune verbală) – Îţi doresc sănătate!
- o interjecţie predicativă – Bravo ţie!
- un adjectiv (o locuţiune adjectivală) –Expertiza este favorabilă Mariei.
- un adverb – A rezolvat problema mai rapid decât mine.

OBSERVAŢII
1. Complementul indirect este element obligatoriu pentru
- verbele: a (se)adresa, a aparţine, a se apuca, a consta, a milita, a se referi;
- adjectivele: apt, avid, pasibil;
- adverbele: conform, referitor, contrar, ulterior, potrivit.
2. Complementul indirect se formează cel mai adesea cu:
- prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale: cu, în, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către, de la,
după, spre, împotriva, (în) contra. Toate acestea se folosesc cu un substantiv sau cu un numeral.
3. Adjectivele propriu-zise şi participiile sunt însoţite de prepoziţiile: de, din, în.

5. Exprimarea complementului indirect

Complementul indirect se exprimă prin:

- substantiv în dativ
Ofer cadouri nepoţilor.
- substantiv în acuzativ cu prepoziţie (cu, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către, de la, după,
spre)
Am vorbit despre filmul vizionat ieri.
- substantiv în genitiv cu prepoziţie
Au luptat contra duşmanilor.
- locuţiune substantivală
Nu m-am gândit la părerile de rău ale familiei.
- pronume în dativ
I-am dat un sfat util.
- pronume în acuzativ cu prepoziţie (cu, despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către, de la, după, spre)
Am discutat cu ei traseul deplasării.
- pronume în genitiv cu prepoziţie
A luptat contra acesteia

- numeral în dativ
Le-am detaliat amândurora traseul excursiei.
- numeral în acuzativ cu prepoziţie (cu despre, de, din, la, faţă de, între, pentru, către, de la, după, spre)
Îmi amintesc de amândoi.
- adjectiv propriu-zis / participiu cu prepoziţie

72
 Din palid s-a făcut roşu ca racul.
- adjectiv pronominal posesiv cu prepoziţie
Luptă contra noastră.
- verb la infinitiv cu sau fără prepoziţie
M-am hotărât a studia medicina.
- verb la gerunziu (rar)
M-am plictisit aşteptând.
- verb la supin
M-am săturat de explicat.

OBSERVAŢII
1. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr-un cuvânt în dativ: a acorda, a atribui, a se cuveni, a
impune, a propune, a reproşa.
2. Verbe care cer un complement indirect exprimat printr-un cuvânt în acuzativ cu prepoziţie: a se bucura de, a
consta în, a se deprinde cu, a înclina spre, a milita pentru, a renunţa la, a rezulta din, a se gândi la etc.
3. Complementul indirect exprimat prin cuvinte în dativ sunt reluate sau anticipate prin forme neaccentuate ale
pronumelui personal.
4. Reluarea complementului indirect este obligatorie când acesta este exprimat prin substantiv, numeral şi prin
majoritatea pronumelor:
Băiatului i s-a acordat diploma de onoare.
Celor doi li se reproşează lipsa de punctualitate.
Lui i se cuvenea acest titlu.
Cuiva i s-a pregătit o surpriză.
Nimănui nu i s-a explicat motivul nereuşitei.
5. Anticiparea complementului indirect este obligatorie
- numai în construcţiile: mi-e frică, mi-e sete, mi-e uşor etc.
- la complementele indirecte exprimate prin pronume personale sau demonstrative:
Le e uşor copiilor să înveţe versuri.
I s-a reproşat lui insuccesul copilului.
I s-a reproşat acestuia minciuna ta.
6. Anticiparea nu este permisă la complementele indirecte exprimate prin substantive nume de inanimate: A
donat muzeului manuscrisele poetului.

OBSERVAŢIE
1. A nu se confunda complementul indirect cu atributul exprimat printr-un pronume în dativ posesiv. Acesta din
urmă nu determină un verb, ci un substantiv:
I s-au recunoscut meritele. (Au fost recunoscute meritele lui – atr. pron.)
Ia-ţi pălăria! (Ia pălăria ta – atr. pron.)
I-am mulţumit pentru ajutor. cui? (c.i.)
2. A nu se confunda un complement indirect în structura căruia apare prepoziţia pe cu un complement direct.
Această prepoziţie aparţine structurii complementului indirect (prepoziţia este cerută de verbul regent al
complementului indirect).
Exemple de asemenea verbe (construite cu prepoziţia pe) : a conta pe, a se bizui pe, a se supăra pe, a se revolta
pe etc.:
S-a bazat pe cunoştinţele proprii. (c.i.)
L-a cunoscut pe fratele meu. (c.d.)
3. Complementul indirect are uneori nuanţe circumstanţiale.
4. Complementul indirect al verbelor: a se bucura, a se căi, a mulţumi, a-i părea bine, a-i părea rău nu trebuie
confundat cu un complement circumstanţial de cauză:
Mă bucur de succesul vostru. (c.i.)
Plânge de durere. (compl. circ. de cauză)
5. Complementul indirect nu trebuie confundat nici cu un complement circumstanţial de scop:
Fetiţa se pregăteşte de spectacol. (c.i.)

73
A venit pentru spectacol. (complement circumstanţial de scop)

74