CAPITOLUL I: DOMENIUL DE APLICAȚIE AL JURNALISMULUI: CUVÂNT ȘI

LIMBAJ

I.1. Limbajul, limba

Limbajul constituie aria de cercetare și manifestare a stilisticii. În studiile de lingvistică
generală care tratează limbajul sunt abordate atât chestiunile referitoare la limbă ca structură
statică, cât si cele referitoare la procesele de comunicare. În lingvistică, conceptul de limbaj este
utilizat cu două sensuri la fel de importante: primul se referă la studiile particulare, unde limbaj
semnifică „ramificare socială a limbii”, iar al doilea aparține lingvisticii generale si corespunde
definiției din DEX, din care se detasează două trăsături distinctive: (a) proces de exprimare si (b)
mijlocirea limbii.
Limbajul a evoluat în strânsă corelație cu gândirea, cu judecata logică. Fără ajutorul
limbajului, cea mai importantă dintre toate invențiile minții umane, progresul speciei umane n-ar
fi fost posibil la stadiul actual.
Limbajul reprezintă un sistem de semne care actualizează noțiuni. Semnul lingvistic este
un ansamblu de sunete articulate care au ca referent altceva decât pe ele însesi, fac trimitere la un
lucru, un fenomen, o idee, adică la o realitate pe care o substituie. Acesta este cunoscut sub
conceptul de cuvânt si constituie rezultatul raportului care reprezintă baza oricărui sistem de
semnificație, format prin ilustrarea obiectelor în mintea umană si în urma unei convenții.1
Limbajul poate fi abordat conform cu următoarele aspecte:
 lexical, ca inventar al noțiunilor (sensurilor) utilizate de o comunitate de-a lungul
existenței sale. Rezultatul acestor preocupări este finalizat în lucrări de cercetare istorică,
etimologică, semantică constituind obiectul lexicografiei si în tipărirea de dicționare de
toate tipurile, care aparțin domeniului lexicologiei.
 fonetic si grafic, ca „învelis” sonor sau „imagine simbolică” a conținuturilor (cuvintelor)
care se regăsesc sub forma unor reprezentări de sens în mintea umană.
 morfologic, ca posibilitate a cuvintelor de a-si modifica structura formală în funcție de
paradigmele create în interiorul claselor gramaticale.
 sintactic, ilustrând posibilitățile combinatorii ale cuvintelor între ele, din punct de vedere
morfologic si logic. Desi poate fi descompusă, în scopul analizei, în unități mai mici
decât enunțul, sintaxa are aplicabilitate mai ales la nivelul frazei.

1
COŞERIU, E. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009.

1
  stilistic, ca formă a mesajelor, definite prin noțiunea de expresie sau tip de exprimare.
Unii specialisti consideră că între stilistică si sintaxă există o strânsă legătură. 2
Lingvistica modernă consideră limba drept un cod sau, mai precis, un ansamblu de coduri
utilizate spre a transmite un anumit volum de informație în relațiile dintre oameni. Fiecare dintre
aceste coduri constituie un sistem, iar numitorul lor comun, este diasistemul. În Cours de
lingvistique générale, F. de Saussure3 consideră că limbajul are două aspecte: limba (langue) si
vorbirea (parole). În distribuția langue/ parole doar primul aspect conține sistemul, în timp ce al
doilea nu-i interesează pe lingvisti. Distincția poate fi stabilită si printr-un alt raport,
sincronie/diacronie, altfel spus static si evolutiv. Sincronia aparține nivelului langue, în timp ce
diacroniei îi corespunde nivelul parole. Cât priveste vorbirea (parole), aceasta poate fi asimilată
comunicării, domeniu cu mult mai complex decât realizările de tip lingvistic, deoarece
comunicarea ține cont de factori care îmbogățesc conținutul informațional dintr-un mesaj. Un
aspect important de menționat este că, spre deosebire de „simțuri”, pe care le interpretăm ca
simple semnale, vorbirea cumulează informațiile si se comportă ca un analizator, ea însoțind
permanent gândirea, dacă nu cumva vorbirea este chiar un alter-ego al gândirii.4
Astfel, atunci când ne referim la fenomenele stilistice, trebuie să ne concentrăm asupra
aspectelor limbajului din perspectivă diacronică. Translăm limba privită ca sistem static,
aparținând ariei semioticii (stiință a sistemelor de semne cuprinzând si lingvistica) în direcția
funcțiunii acesteia, fapt care solicită un aport din partea altor domenii de cunoastere, ca
psihologia, fiziologia, fizica (acustica), iar mai recent sociologia si informatica, toate influențând
procesele comunicării. În cadrul comunicării, nivelul parole se concretizează prin vorbire /
scriere si reprezintă acțiunea de a utiliza seturile de reguli (pre)existente în sistemul configurat
lingvistic, adică în vocabular, fonetică si gramatică – morfologie, sintaxă –, cu scopul de a emite
mesaje.5
Lingvistul și antropologul american Edward Sapir 6 definește limbajul ca fiind „o modalitate
de comunicare specific umană şi conştientă a ideilor, emoţiilor şi dorinţelor prin intermediul unui

2
DIACONESCU, P. Elemente de teoria limbii române literare moderne. Partea I. Cap. Structura stilisticã a limbii.
În: Limba Română, XXIII, 1974.
3
De Saussure, Ferdinand, 1998, Curs de lingvistică generală, traducere şi cuvânt înainte de Irina Izverna
Tarabac, Editura Polirom, Iaşi.
4
COŞERIU, E. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009.
5
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura Enciclopedică,
Bucureşti.
6
Sapir, Edward, 1921, Language: An introduction to the study of speech, Harcourt, Brace And Company,
New York.

2
sistem de simboluri create în acest scop. Aceste simboluri sînt în primul rând auditive şi sînt
produse cu ajutorul a ceea ce numim «organele vorbirii»”. Astfel, interpretăm că limbajul este o
creaţie specific umană, toți oamenii au această capacitate de a comunica, capacitate manifestată
spontan și conștient.
Actul de comunicare este posibil prin intermediul unor semne cu valoare simbolică, fie
acestea concrete sau abstracte, cu rol de substituient a unei realități. Limbajul verbal se
configurează printr-un sistem de simboluri auditive (sunete articulate) produse cu ajutorul
organelor vorbirii. Limbajul articulat ocupă o poziție centrală, comunicarea fiind posibilă și cu
ajutorul limbajului nonverbal, al limbajului pictural sau muzical, al semnelor de circulație etc.
Limbajul articulat este un instrument de transpunere a gândirii (noţiuni, idei, reprezentări) în
semne verbale şi de exprimare a senzaţiilor, dorinţelor şi stărilor afective, a tuturor aspectelor
corelate laturii subiective a omului.7
Toate ființele umane au capacitatea de a comunica prin semne, dar această capacitate are
manifestări lingvistice diferite de la o comunitate la alta.
Prin urmare, transmiterea informației cu ajutorul limbii – comunicarea – se poate realiza fie
pe cale orală, fie pe cale scrisă. Acestor două modalități le corespund două sisteme coexistente,
analogice, ale aceluiasi idiom național, dintre care unul se manifestă sonor, printr-o secvență de
foneme (vorbirea), iar celălalt grafic (scrierea), printr-o secvență de grafeme, adică foneme
„scrise”, realizate manual ori prin intermediul unor tehnologii de tipărire. Posibilitatea de a
dispune, în funcție de împrejurări, de cele două modalități de realizare a comunicării se numeste
diglosie. Ele corespund unul celuilalt, fără însă a coincide.8
Limba reprezintă o sumă de semne arbitrare şi convenţionale, cu organizare biplană (formă şi
înţeles), utilizate în comunicarea cu semenii. Semnele sunt arbitrare deoarece nu există o
legătură directă între planul formei şi planul înţelesului. Aceeaşi noţiune, ‛apă’, de exemplu, este
exprimată, în diferite limbi, prin semne care se rostesc şi se scriu altfel de la o limbă la alta: rom.
apă, fr. eau, it. acqua, sp. agua, engl. water, germ. Wasser etc. Caracterul convenţional al
semnelor se explică prin legăturile sociale dintre oameni. Ansamblul de semne care formează o
limbă alcătuiesc o mulţime abstractă, cu existenţă numai în plan mental. Sunetele, grupurile de
sunete, cuvintele, propoziţiile, frazele sunt reprezentări articulate, care înlocuiesc realităţile
universului fenomenal. Vorbirea este activitatea concretă de utilizare a limbii (de selectare a

7
Coşeriu, Eugen, „Prelegeri şi conferinţe”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Editura Academiei
Române, Iaşi, tom XXXIII, 1992-1993, A.
8
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

3
semnelor lingvistice şi de combinare a acestora în enunţuri) într-o anumită situaţie de comunicare
dată.9
 Aspectul vorbit sau oralitatea
Oralitatea este specifică, în primul rând, conversației familiare, dat fiind faptul că în scris
este utilizată cu preponderență limba literară, care reprezintp principalul vehicul al dezvoltării
culturii în cadrul unei comunități, datorită scrierii, valorile culturii s-au putut conserva.
Limba vorbită este folosită cu precădere în dialog. Comunicarea dialogată implică reacții
rapide si imediate din partea interlocutorilor, rezultând frecvent o anumită imperfecțiune a
exprimării ideilor. Limba vorbită este un proces cu mult mai rapid decât scrierea. În exprimarea
orală apar elemente accesorii importante în ce priveste actul comunicării: intonația, pauzele,
accentul, intensitatea, debitul verbal, adăugându-li-se mimica si gesticulația, nelipsite în procesul
comunicării prin limbaj. Aceste componente ale limbajului articulat sunt exclusiv sonore si nu
pot să fie redate prin intermediul grafiei.10
 Aspectul scris
Condițiile de utilizare ale aspectului scris se diferențiază fundamental de acelea ale oralității.
Textul scris este, de regulă, produsul unei mai îndelungate elaborări constiente. Cel care scrie,
are permanent în atenție: (a) respectarea normelor din cadrul sistemului lingvistic, (b)
transliterarea corectă a sonorității în grafie sau a literației, dacă e vorba de un alfabet etimologic,
si (c) alegerea cuvântului celui mai potrivit din inventarul lexical.11
I.2. Actul lingvistic
Actul lingvistic – afirmă Eugen Coșeriu – reprezintă cea mai complexă realitate concretă a
limbajului12, variind de la un individ la altul, chiar la acelaşi individ, în circumstanţe diferite.
Variabilitatea actului lingvistic este este generată de faptul că „niciun semn lingvistic nu are exact
aceeaşi formă şi aceeaşi valoare (semnificat) la toţi indivizii care îl utilizează şi în toate momentele
când este folosit”.13 Comunicarea verbală este diferită de la om la om şi de la o situaţie la alta

9
Guţu Romalo, Valeria, 2002, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Editura Humanitas,
Bucureşti.
10
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti

11
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti
12
Coşeriu, Eugen, 1999, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, ediţia a II-a,
Editura Echinox, Cluj, p. 24.
13
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti

4
deoarece semnele limbii nu sunt valorificate în mod identic de vorbitori. Astfel, același autor afirmă14
că „limba se creează neîncetat prin intermediul vorbirii: actul lingvistic este realizare a unei limbi
precedente (sistemul actelor lingvistice anterioare luate ca model) şi este, în acelaşi timp, element al
unei noi limbi, al unui nou sistem, oarecum diferit, la a cărui constituire contribuie.»
Desfăşurarea actului lingvistic se fundamentează pe selecţie şi combinare: „din plan
paradigmatic se selectează o serie de semne, caracterizate prin sensuri virtuale, care urmează a se
combina între ele, în plan sintagmatic, definitivându-şi sensuri reale.” 15 Intersecţia axei selecţiei cu
axa combinării constituie trecerea – conform viziunii saussuriene - de la ipostaza virtuală, langue, la
ipostaza concretă, parole. Din perspectiva vorbitorului nu există decât acte lingvistice concrete.
Limba se creează în vorbire, iar o parte din transformările pe care indivizii le dezvoltă în actele lor
lingvistice este preluată, adoptată şi fixată şi în comunicările altor vorbitori, faptul de vorbire
devenind, astfel, fapt de limbă. În prezentul activităţii de vorbire se actualizează ceea ce a fost deja
creat şi se formează premisele modelelor lingvistice viitoare, fructificate sau nu de vorbitorii
generaţiilor ce vor urma16: „Situându-ne în planul actului lingvistic, avem, prin urmare, o dublă
perspectivă şi putem distinge două „limbi”: una care aparţine trecutului („avere” lingvistică, sistem
anterior), alta care aparţine viitorului („produs”, sistem nou)”.
Actul lingvistic este un act de creaţie „care nu reproduce exact nici un act lingvistic
anterior”17 si este, totodată, expresia eminamente individuală a unor convenţii sociale necesare care
fac vorbirea să fie inteligibilă pentru membrii comunităţii care utilizează aceeaşi limbă. Astfel,
singularitatea reflectă creativitatea, libertatea de a crea ceva nou din elementele deja existente, iar
finalitatea pune în lumină alteritatea, solidaritatea comunicativă dintre indivizi, adică ansamblul de
constrângeri sociale necesare pentru buna funcţionare a limbii ca instrument de comunicare
interumană.
I.3. Funcțiile limbajului
Orice comunicare realizată cu ajutorul cuvintelor reprezintă un tip de comportament verbal şi
serveşte unei finalităţi mai mult sau mai puţin precise nu este o descoperire a lingvisticii moderne.
Încă din Antichitate, conştiinţa că actele de vorbire sunt manifestări ale unor intenţii comunicative a

14
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti
15
Irimia, Dumitru, 1986, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”
16
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti
17
Coşeriu, Eugen, 1999, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, ediţia a II-a,
Editura Echinox, Cluj

5
facilitat dezvoltarea retoricii. Studiile de retorică sunt primele lucrări care analizează potenţialul
expresiv şi/ sau persuasiv al faptelor de limbă. În viziunea anticilor, retorica îngloba trei genuri
discursive: juridic (pledoariile în faţa instanţei de judecată), deliberativ (discursul politic şi cel public)
şi demonstrativ (cuvântările protocolare). Ideea de a vorbi bine şi adecvat în raport cu obiectul
comunicării este ilustrată de cuvântul retor, care denumeşte un profesor de retorică sau un orator,
adică o persoană înzestrată cu talentul, cunoştinţele şi capacitatea cognitivă de a construi argumentări
fluente şi convingătoare.
Deşi retorica este o disciplină cu existenţă milenară, abia în secolul al XX-lea începe să se
manifeste - cu pregnanţă din ce în ce mai mare - interesul ştiinţific pentru rolurile comunicative ale
elementelor limbii, aspect demonstrat de apariţia unor preocupări şi discipline noi, de tip pragmatic:
analiza discursului, etnografia vorbirii, teoria actelor de comunicare etc. Această dezvoltare fără
precedent a interesului pentru funcţiile îndeplinite de semnele lingvistice în procesul de comunicare
se datorează progreselor înregistrate anterior şi apariţiei unor noi şcoli de gândire lingvistică.
Reflecţiile privind funcţiile limbajului culminează, în prima jumătate a veacului trecut, cu apariţia
unor cercetări de referinţă, cele mai importante fiind contribuţiile lingviştilor care au format Cercul
lingvistic din Praga.18 Reprezentanţii acestei orientări îşi fundamentează cercetările pe câteva
consideraţii esențiale. Protagoniştii actului lingvistic dispun de un inventar de semne, Diferenţierea
(variaţia) funcţională şi stilistică se realizează numai prin posibilităţile oferite de sistemul limbii.
Selecţia şi combinarea semnelor în enunţuri se face în funcţie de anumite reguli sau de adaptarea în
raport cu un anumit scop comunicativ.
Relaţia între elementele limbii şi contextul în care ele apar este esențială pentru a observa
care este funcţia esenţială a limbii: „socotind limba un instrument, trebuie să reţinem că funcţia ei
centrală este funcţia de comunicare, adică înţelegerea reciprocă”.19
Vorbirea indivizilor nu este omogenă, deşi toţi membrii unei comunităţi valorifică, în
principiu, semnele aceleaşi limbi. Pentru a explica de ce actele de vorbire diferă de la un individ la
altul, ba chiar la una şi aceeaşi persoană, în situaţii similare, trebuie să analizăm funcţia pe care o
îndeplineşte un fapt lingvistic în raport cu un anumit context de comunicare.

18
Frâncu, Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa Editorială «Demiurg», 1999
19
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare de Paul Miclău, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970

6
 În cercetarea modernă, termenul funcţie este întrebuinţat pentru a identifica un „ansamblu de
proprietăţi ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării” 20 sau „rolul
unei forme lingvistice în enunţ/ enunţare”. 21
Din alt punct de vedere, noţiunea de funcţie reliefează relaţia unui element cu întregul din
care acesta face parte. De aceea, „funcţia unui element nu este direct determinată de natura sa: două
elemente de natură diferită pot avea aceeaşi funcţie (de pildă două cuvinte aparţinând unor părţi de
vorbire diferite pot juca acelaşi rol: un substantiv şi un adjectiv pot fi nume predicative). Invers,
constituenţi de aceeaşi natură pot avea funcţii diferite (un substantiv poate fi sau subiect sau
complement)”.22 Prin urmare, specialiştii interesaţi de rolurile pe care le îndeplinesc unităţile limbii în
comunicarea verbală studiază valorile distinctive ale semnelor, aşa cum se manifestă ele în orice
produs discursiv (pe cale orală) sau textual (pe cale scrisă).
Ideile şi viziunile ştiinţifice privind funcţiile faptelor de limbă formează orientarea numită
funcţionalism. Această orientare lingvistică, printre ai cărei iniţiatori şi adepţi se numără unii dintre
colaboratorii şi discipolii lui Ferdinand de Saussure: Charles Bally (considerat întemeietorul stilisticii
moderne), Bohuslav Havránek, Jan Mukařovský, Roman Jakobson (membri ai Cercului lingvistic de
la Praga) sau André Martinet. Aceștia grupează mai multe şcoli, cu aspiraţii teoretice distincte, dar
convergente în planul mai amplu al studierii rolurilor pe care le îndeplinesc semnele limbii.23
Meritul de a fi propus un model coerent de explicare funcţională a relaţiei dintre protagonişti
şi lumea pe care aceştia o exprimă prin limbă îi revine psihologului german Karl Bühler (1879 -
1963). În viziunea lui Bühler, semnele funcţionează ca semnale destinate receptorilor, ca simptome
pentru transmiţători şi ca simboluri ale universului despre care se comunică. Așadar, relaţia emiţător
– lume – receptor poate fi descrisă prin interacţiunea a trei funcţii: funcţia de expresie (die
Ausdrucksfunktion), corespunzând rolului comunicativ al emiţătorului, funcţia de apel (die
Appellfunktion), orientată către receptor şi funcţia de reprezentare (die Darstellungsfunktion),
corespunzătoare referentului.24
20
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti
21
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare de Paul Miclău, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970
22
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer (coord.), Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura
Babel, Bucureşti, 1996
23
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti

24
Bidu-Vrănceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti

7
 I.4. Realitatea limbajului
Limbajul constituie o modalitate de a transpune un proces amplu de comunicare dintre
indivizi. Comunicarea este generată de anumite scopuri, intenţii, de situaţii, de motivaţii
intelectuale sau afective şi nu este nicidecum un proces abstract. E.Coşeriu afirmă că „de fapt,
limbajul e intenţional – adică activitate motivată prin scopuri şi nu condiţionată prin natură (de
cauze) – nu doar ca uz de expresii şi semnificate, ci, de asemenea şi în primul rând – ca activitate
prin care se creează semnificate (şi expresii ce le corespund)”. 25 Același autor menționează că „
limbajul (…), ca mod de cunoaştere creatoare, manifestă toate caracteristicile inerente
activităţilor creatoare ale spiritului, ale căror rezultate nu sunt mate-riale sau în care aspectul
material contează mai puţin – fiind pur şi simplu vehicul sau suport pentru elemen-tele formale
esenţiale – şi care se numesc în general cultură: este o formă a culturii, poate cea mai universală
dintre toate şi, oricum, prima care diferenţiază în mod imediat omul de celelalte fiinţe din
natură”.26
Limbajul, o formă a culturii, ilustrează esenţa activităţii umane, evocă unicitatea
comportamentală a omului. Referindu-se la „triada funcţională stabilită în această privinţă de
K.Bühler – Kundgabe sau Ausdruck (manifestare, expresie, exteriorizare), Darstellung
(reprezentare) şi Auslösung sau Appell (acţiune asupra ascultătorului, apel) –, care aduce
precizări esenţiale realităţii limbajului”, Eugen Coșeriu evidențiază următorul aspect: „Într-
adevăr, conform prevalării uneia sau alteia dintre aceste funcţii, distingem: un limbaj
reprezentativ, unul enunţiativ şi altul informativ, în care finalitatea este, mai ales, aceea de a
informa cu privire la ceva exterior atât pentru vorbitor, cât şi pentru ascultător … ”.27
O definiție importantă a limbajului este enunțată de Ion Coteanu în modul următor:
„Înţelegem aici prin limbaj un sistem lingvistic mai mult ori mai puţin specializat în redarea
conţinutului de idei specifice unei activităţi profesionale, unuia sau mai multor domenii din viaţa
social-culturală, cum sunt arta literaturii, ştiinţa şi tehnica, filozofia, critica literară şi artistică,
istoria, viaţa familială etc., care, toate, au ori tind să aibă, cuvinte, expresii şi reguli proprii de
organizare, rezultate din diverse restricţii impuse limbii”.28 Totodată, savantul face distincţie între
limbaj şi stil: „Uzul limbii reprezintă deci o mişcare permanentă de adaptare a structurii

25
COŞERIU, E. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009, p. 144.
26
COŞERIU, E. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009, p. 177.
27
COŞERIU, E. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2009, p. 45.
28
COTEANU, I. Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj. Bucureşti: Editura Academiei
R.S.R., 1973. 202 p.

8
idiomului la necesităţile social-culturale ale vorbitorilor. Rezultatele cele mai importante sunt
limbajele şi stilurile, susţine Coteanu, adică o serie de subansambluri care se deosebesc mai mult
sau mai puţin între ele în funcţie de obiectul lingvistic exprimat.” 29„Stilul este o particularitate a
vorbirii, nu a sistemului lingvistic, precizează Gh. Ivănescu, adică a tezaurului de fapte de care
dispune o limbă, dar îşi are originea într-un strat special al sistemului lingvistic.” 30 Stilul
presupune manifestarea vorbirii în diferite ipostaze, care generează reguli, particularităţi
specifice, integrându-se într-un sistem. Un stil este atât individual, cât şi general, funcţional, cele
două tipuri de stil fuzionând într-un concept universal al circuitului lingvistic. Stilul individual
este creator activ de expresie semiostilistică, pe când stilul funcţional, generator de cadre
normative. Caracteristicile unui stil funcţional se rezumă la rigori sistematizate, ilustrate în însuşi
uzul acestuia.
I.5. Limbă și societate
Organizată ca sistem de semne, limba este pentru fiinţele umane un vehicul de transmitere a
mesajelor. Pentru a afla ce se transmite, de fapt, prin afirmaţia că limba este un instrument de
comunicare, ni se pare interesant recursul la etimologie. Astfel, verbul românesc a comunica,
întrebuinţat cu sensuri înrudite, precum „a face cunoscut”, „a înştiinţa”, „a se pune în legătură cu...”,
provine din fr. communiquer, care, la rândul său, este urmaşul vb. lat. communicare, având iniţial
accepţia „a avea parte, a împărţi”, apoi „a fi în relaţie cu cineva”. A comunica înseamnă, deci, a realiza
o legătură cu celălalt pentru a-i face cunoscută existenţa noastră şi perspectiva pe care o avem asupra
lumii.
Dacă, de la vb. lat. communicare, în franceză s-a transmis sensul „a fi în relaţie cu cineva”, în
limba română, acelaşi termen a avut o evoluţie diferită şi, în consecinţă, relevantă pentru problema de
faţă. Prin intermediul unei variante din latina populară, vb. comminicare, în limba română s-a impus
vb. a cumineca, cu două înţelesuri: 1 „a împărtăşi” şi 2. „a comunica”. 31
Comunicând, realizăm judecăţi de valoare. Vorbind despre lume, comunicăm despre noi şi
despre valorile noastre. În acelaşi timp, ceea ce comunicăm trezeşte în receptor anumite reacţii,
transpuse şi transmise tot ca judecăţi de valoare, pentru că el este cele ce înţelege şi simte ce comunică
emiţătorul.32 Ori de câte ori spunem ceva, ascultătorii noştri au posibilitatea de a crede, de a se îndoi, de

29
COTEANU, I. Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj. Bucureşti: Editura Academiei
R.S.R., 1973. P. 9.
30
IVĂNESCU, Gh. Istoria limbii române. Iaşi: Junimea, 2000. 841 p.

31
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005
32
Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, pp. 35-48.

9
a confirma, de a nega etc. ceea ce noi comunicăm, astfel că între emiţător şi receptor se instituie o
relaţie dinamică. Comunicarea nu este un simplu transfer de idei de la un individ la altul, ci este o
manifestare complexă care angajează personalităţile şi valorile protagoniştilor.
Parafrazându-l pe lingvistul american Benjamin Lee Whorf (1897 - 1941), trebuie să acceptăm
că lumea este un caleidoscop pe care mintea umană îl strucuturează în conformitate cu tiparele şi
posibilităţile oferite de o anumită limbă. Acest aspect este observat şi de André Martinet (1908 - 1999):
„Cuvinte ca rom. a lua, fr. prendre, engl. take, germ. nehmen, rus. brat’, socotite echivalente, nu se
folosesc întotdeauna în aceleaşi împrejurări, sau altfel spus, nu acoperă exact acelaşi domeniu semantic.
De fapt, fiecărei limbi îi corespunde o organizare proprie a datelor experienţei. A învăţa o altă limbă
nu înseamnă să pui noi etichete pe nişte obiecte cunoscute, ci să te obişnuieşti să analizezi altfel
obiectul comunicării lingvistice”.33
Afirmaţia lui Martinet subliniază că limbile naturale nu sunt oglinzi fidele ale realităţii.
Realitatea ontică este structurată diferit de la o limbă la alta, chiar şi în limbile înrudite genetic. Limba
este un mijloc de cunoaştere a realităţii. Atunci când vorbim româneşte, exprimăm realitatea prin
prisma libertăţilor şi constrângerilor de care dispune limba română, iar această activitate de mediere a
lumii prin limbă este diferită atunci când conversăm în limba engleză, de pildă. Limbajul, consideră
Martinet34, nu este o copie a realităţii, ci un instrument de interpretare a realităţii.
Diferenţierea limbilor este pusă de cercetătorul francez pe seama caracterului articulat al
limbajului: „Se cuvine totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea
se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este de fapt
articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip. Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia
orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sînt analizate într-un şir
de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles.(…) Datorită celei de a doua articulări,
limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea
formei vocale a unităţilor din prima articulare.”35
Teoria dublei articulări se întemeiază pe observaţia că, prin limbă, se realizează segmentări în
continuumul realităţii .36 Fiecare cuvânt reprezintă o „decupare” convenţională, social acceptată şi
întrebuinţată, cu care vorbitorul operează pentru a construi, prin limbă, o imagine a realităţii. Orice
luare de cuvânt este, prin urmare, un act de creaţie. Vorbitorul descompune realitatea, o transpune în
33
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare de Paul Miclău, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
34
Ibidem
35
Ibidem
36
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005

10
semne ale limbii, spre a o recompune, prin semne, ca reprezentare verbală căreia receptorul îi atribuie o
anumită valoare.

11