Boca Andra – Ștefania, Germană – Română, anul I

Cartea pe care am ales să o citesc este cea a lui Eugenio Coșeriu „Introducere în lingvistică”.
Alegerea a fost făcută pe baza faptului că autorul folosește un limbaj mult mai pe înțelesul
meu, reușind să aprofundez mult mai bine cartea și principiile fundamentale ale lingvisticii.

Cartea a apărut în anul 1999, având 9 capitole intitulate astfel :

I. Obiectul lingvisticii – pg. 13-19

II. Limbajul – pg. 20-24
III. Actul lingvistic – pg. 25-30
IV. Limba – pg. 31-46
V. Realitatea limbajului – pg. 47-62
VI. Limbă și societate – pg. 63-72
VII. Sincronie și diacronie – pg. 73-91
VIII. Științele lingvistice - pg. 92-102
IX. Fonetica – pg. 103-134

Primul capitol încearcă să lămurească cititorul cu privire la obiectivele lingvisticii, adică

prezintă conceptele de bază ale științei. Lingvistica (știința limbajului) reprezintă știința care
studiază limbajul uman articulat în actele sale lingvistice și în sistemele de izoglose, care se
numesc limbi. Astfel lingvistica nu se ocupă cu învățarea limbilor, lingvistul nu corespunde
așadar cu poliglotul. Autorul oferă o explicație pentru confuzia filologiei cu lingvistica. Este
definită filologia ca fiind știința care se ocupă cu partea critică a textelor fiind puse în
evidență teme precum: viața, cultura relațiile sociale, economice, etc. „De exemplu, dacă se
descoperă un text inedit, filologul îi va determina data, se va pronunța asupra autenticității
lui, îi va analiza eventualele variante etc. şi; dacă este cazul, va deduce din el informaţii
despre istoria grupului uman în care a fost produs textul sau la care același text se referă, în
timp ce lingvistul, luând în considerare aspectul pur lingvistic şi nu pe cel informativ sau
documentar al textului şi ţinînd seama de datele pe care i le-a furnizat filologul, va:aborda
textul în cadrul istoriei limbii în care acesta este scris şi, eventual, în cadrul general al
limbajului sau, cel puţin, în cadrul familiei lingvistice“ căreia îi aparține limba textului.”
(pagina 14). Tot în acest capitol se vorbește și despre limbaj ca fiind un sistem de semne
simbolice utilizat pentru comunicarea și exprimarea ideilor. Există și un sistem prin care
semnele să fie asemănătoare pentru a fi posibilă comunicarea. Este definită și limba ca
ansamblul actelor lingvistice comune (izoglose) pentru o comunitate. Termenul de izoglosă
apare prin geografia lingvistică și reprezintă linia care delimitează actele lingvistice comune
unui teritoriu sau în mod abstract linia care desemnează actele lingvistice comune unei epoci
sau a mai multor epoci sau o linie care ideală care înglobează aspectele comune. Limba fiind
un sistem de izoglose care se identifică cu anumiți vorbitori, fiind mai amplu sau mai limitat
în funcție de spațiu și numărul de vorbitori

În capitolul al doilea sunt expuse diferențele dintre limbaj, semn și simbol prin definirea
acestora. Limbajul este definit ca o formă de exprimare dar și de comunicare pe care o
utilizează ființele umane sau animale. Pe baza diferitor studii ale lingviștilor, s-a constatat
faptul că, pe lingviști nu îi interesează limbajul în sine ci semnele acestuia. (“Ceea ce
înțelegem de obicei prin semn este un “instrument” care servește la redarea unei idei, a unui
concept sau a unui sentiment, cu care semnul însuși nu coincide: instrument care evocă un
concept în virtutea unei “convenții” și în conformitate cu o tradiție determinată, însă care nu
are cu conceptul evocat nici o relație necesară de tip cauză-efect ori invers”) (p.20).

Savantul K. Biihler definește semnul lingvistic ca un simptom expresiv al vorbitorului, în

măsura în care manifestă ceva despre cel care îl produce; este semnal în relaţie . cu
ascultătorul sau cu receptorul său, şi este simbol în raport cu semnificatul. său „real“, întrucît
desemnează printr-un concept (sau, din punct de vedere psihologic, printr-o „imagine “ceva
aparținînd unei realităţi care este,.sau:cel puţin se consideră a fi, independentă atît de vorbitor
cît și de ascultător.”(p.21)

Sunetele sunt interpretate diferit de fiecare comunitate, astfel și interjecțiile și onomatopeele

sunt formate diferit pentru fiecare limbă.

Cel de al treilea capitol, „ Actul lingvistic” reprezintă cel mai important concept al lingvisticii
moderne. Nici un semn lingvistic nu are exact aceeași formă și aceeași valoare (semnificat) la
toți indivizii care îl utilizează și în toate momentele utilizării.

Actul lingvistic reprezintă un act de creație singular, care nu coincide cu vreun act anterior și
care, numai prin limitele pe care i le impune necesitatea intercomunicării sociale, „seamănă”
cu actele lingvistice anterioare . Actul lingvistic este prin natura sa un act individual.

Există și procesul de dispariție a limbilor care există deoarece anumite comunități nu mai
utilizează limbile respective, astfel limbile dispar, de obicei, limbile evolueaă, spre exemplu
din greaca veche s-a format greaca modernă.
De exemplu limba latină este o limbă moartă deoarece nu mai este utilizată, însă din limba
latină sunt formate limbile romanice.

În capitolul patru subiectul principal este limba care reprezintă ansamblul actelor lingvistice,
practic identice ale unei comunități de indivizi, un sistem de izoglose stabilit convențional,
care însumează ceea ce este comun expresiilor unor comunități. În conștiința fiecăruia există
limba ca sistem și același model există, deși nu funcționează la fel la toți. De asemenea,
delimitarea uzuală a limbilor ca ansambluri identificabile şi autonome de tradiţii ale vorbirii,
se face după anumite criterii, precum intercomprehensiunea, care se referă în general la
limbile romanice, având ca exemplu faptul că un spaniol nu poate înțelege un francez, un
român, un italian. (p.34). Un alt criteriu menționat de autor este cel al conștiinței vorbitorului,
care face referire la faptul că anumite acte lingvistice aparțin unei limbi istorice, doar dacă
vorbitorul are conștiința că vorbește acea limbă ( spre exemplu un țăran moldovean poate
spune că vorbește moldovenește, și nu românește).

Dialectul reprezintă un sistem de izoglose al unei regiuni, definit pe criterii pur

convenționale. Există și limbi speciale adică limbaje tehnice precum cele ale: marinarilor,
studenților, pescarilor, etc., numite și argouri.

Limbile artificiale sunt sisteme lingvistice construite de către unul sau mai mulți indivizi pe
baza unei limbi existente istoric cu scopul unei difuzări.

Capitolul cinci intitulat „Realitatea limbajului” face referire la limbaj care este un fenomen
lingvistic complex, ce prezintă aspecte pur fizice precum sunetele, aspecte fiziologice,
psihice, logice, individuale și sociale. Psihologiștii sunt de părere că limbajul este un
ansamblu de fapte psihice, fiind cunoscută și știința psihologiei limbajului, care a contribuit
la progresul lingvistic.

Limbajul ca funcție socială

Simbolurile nu pot fi personale deoarece trebuie să se încadreze într-o anumită normă care să
fie acceptată de toți membrii comunității.

Animalele deși pot exprima anumite stări psihice și pot face contact între ele lucruri, nu
vorbesc deci nu utilizează simboluri adică nu există capacitatea de a semnifica.

Limbajul este principala formă de activitate cognitivă a omului și se leagă de cunoaștere,

formând o legătură din care nu lipsește logica.
Capitolul șase adâncește conceptul social la limbii menționate anterior. Deprinderile și
obiceiurile respectate de o comunitate, favorizează răspândirea unor expresii și le elimină din
uz pe altele. Este remarcată și teoria lui F. de Saussure care a descoperit faptul că un vorbitor
nu poate schimba semnul, deoarece acesta îi este impus, în schimb el le inventează, iar
semnele create în vorbire, trec mereu în limbă. Rasa este cea care transmite prin ereditate.

Există împrumuturi interne din dialect în limba comună și invers. Vorbitorii creează semnele
conform normelor în rigoare din comunitatea sa. Comunitatea exercită un dublu control
asupra vorbirii, limitează sau respinge invenția. Conservarea anumitor limbi este datorată
faptului că limba respectivă era o limbă a unei comunități religioase

Capitolul șapte intitulat „Sincronie și diacronie” are la bază schimbarea lingvistică și teoriile
despre natura ei.

F de Saussure a stabilit două modalități de a studia lingvistica, prin sincronie adică într-un
moment al dezvoltării sale, sau prin diacronică de a lungul timpului, sau în dezvoltarea
istorică. Sincronia are în vedere gramatica unei limbi și descrierea sistemului unei limbi, pe
când diacronia are în vedere gramatica istorică și istoria limbii.

Există și teorii care au încercat să explice lingvistica. Acestea sunt:

1. Schimbarea lingvistică prin: climă, mediul geografic și alimentație

2. Substratul etnic care a fost abandonată deoarece studiul limbii a demonstrat că în
limbă nu poate exista nicio ereditate biologică
3. Teoria generațiilor prin care este explicat faptul că inovațiile nu pot avea loc simultan
într-o întreagă generație
4. Minimul efort (care este mai greu de pronunțat), analogie, economie de expresie ( pe
de o parte se simplifică, pe de altă parte diferențele dintre franceză și latină

Însă motivul schimbării lingvistice este neconcordanța dintre actul lingvistic și modelul său.
Schimbarea reprezintă creația individuală prin motive culturale, adică o creație nouă
reprezintă noi cuvinte. Această schimbare este de două tipuri: fonetică și semantică, realizată
prin imitație. Aceste schimbări lingvistice provenind mereu de la un act individual, de la o
imitație sau o inovație.

Legea fonetică este principiul metodologic al corespondenței regulate între două fraze
succesive ale aceluiași sistem.
Capitolul opt prezintă științele lingvistice. Orice act lingvistic este în același timp un fenomen
fizic și fiziologic, prin aspectul său fonic (sunete articulate), un fenomen psihic (prin procesul
psihic pe care îl presupune producerea, perceperea și utilizarea semnelor) și un fenomen
intelectual (prin semnificația semnelor), prin faptul că acestea sunt simboluri care implică o
operație logică rațională.

Fonetica studiază aspectul acustic și fiziologic al sunetelor. Fonologia studiază sunetele ca

unități funcționale sau ca elemente care îndeplinesc o anumită funcție lingvistică, unitatea de
bază fiind fonemul. Semantica, știința semnificatelor studiază relația dintre semnul lingvistic
material, adică semnificantul și semnificat. Dialectologia este știința comparativă a
dialectelor diferitelor limbi care aparțin aceleași familii. Aceasta studiază diferențierea
regională a unei limbi și diferite sisteme minore care se pot regăsi în interiorul ei din punct de
vedere geografic. Gramatica studiază semnele lingvistice ca simptome și semnale. Gramatica
se poate împărți în gramatică sincronică și diacronică dar și în gramatică descriptivă (cum se
spune ceva) și normativă (cum ar trebui să se spună ceva).

O limbă se poate studia ca fenomen autonom, privind configurația internă, cât și în relația cu
celelalte aspecte ale vieții și culturii comunității umane.

Linia izoidă este un aspect de civilizație comună în ceea ce privește originea societății.

Paleontologia lingvistică reprezintă modul aplicării lingvisticii în preistorie, de exemplu la

stabilirea indoeuropenilor are în vedere cultura și tipul de viață.

Capitolul nouă are în vedere fonetica care are în vedere sunetele limbajuluicare prezintă
calitățile bine cunoscute ale oricărui sunet studiat de acustică, adică intensitate, înălțime și
durată. Vibrațiile secundare reprezintă timbrul. Intensitatea sunetelor nu se măsoară la nivel
absolut, ci numai în raport cu cea a celorlalte sunete, ceea ce se măsoară este o intensitate
relativă (decibelul). Accentul, tonul și cantitatea sunt concepte relative, accentul fiind cel mai
intens, împărțind silabele în silabe tone și atone. Accentul are intensități diferite în diverse
sisteme lingvistice, de exemplu în spaniolă accentul este puternic, iar în franceză slab, în
engleză și maghiară fiind foarte puternic. Aparatul fonator al omului este redat de coardele
vocale, fiind pus în funcțiune de 3 cavități, cea bucală, nazală și laringală.

Vocalele sunt de 3 tipuri: medii (a), anterioare (e,i) și posterioare (o,u). Sunetele, după durată
sunt de două feluri: continue (sunetele prelungite) și cele momentane (sunt articulate într-un
singur). Silaba este cel mai mic grup fonic care se poate pronunța ca atare. Vocalele sunt în
general sonore sau surde, iar consoanele sunt nazale.

Semnificatul unui semn nu depinde în mod natural de sunetele care îl formează, ci exclusiv
de tradiția culturală care este în rigoare în comunitatea respectivă, rezultă de aici că limbajul
uman se distinge de orice pseudolimbaj animal, care este numai o inflexiune (o schimbare a
tonului, a înălțimii unui sunet), lipsită de semnificație, prelingând o aderență intimă și
necesară la obiectul expresiei.

Orice limbă scrisă care utilizează scriere alfabetică posedă sistemul său propriu pentru a-și
transcrie fonemele și aproape niciodată ortografiile obișnuite nu sunt perfect fonetice
(fonologice).