Nacu Ana-Maria, Română-Engleză, vineri 14-16, săptămâna impară

Geografia linvistică

Timp de secole întregi formele dialectale au fost considerate greșeli și abateri de la forma
literară. Acest lucru s-a schimbat odată cu mișcarea romantică care „propagă ideea culturii ca
produs al sufletului poporului”1. Astfel, se proclamă necesitatea studierii limbii vii și începând cu
1870 se pun bazele dialectologiei. În acest fel apare geografia lingvistică care reprezintă metoda
dialectologică cea mai răspândită. Această metodă „presupune înregistrarea pe hărți speciale a
unui număr relativ mare de forme lingvistice (fonetice, lexicale sau gramaticale) culese prin
anchetă directă și unitară într-o rețea de puncte a unui teritoriu dat, sau care, cel puțin ține seama
de distribuția formelor în spațiul geografic corespunzător limbii, limbilor, dialectelor sau
graiurilor studiate”2

Fondatorul geografiei lingvistice este considerat a fi cercetătorul elvețian Jules Gilliéron,

profesor la Școala de Înalte Studii din Paris.

Obiectivele pe care geografia lingvistică și le propune sunt: 1) „să salveze pentru știință și
pentru posteritate cel puțin o parte din bogăția și varietatea istorică a graiurilor locale, din ce în
ce mai mult amenințate de răspîndirea rapidă a limbii comune; 2) să colecteze materiale din toate
dialectele, fără lacune prea grave, care să permită așezarea pe baze mai ferme a studiului său
comparativ; și 3) să adune colecții de material, pe cît posibil, omogen”3. Scopul geografiei
linvistice este de a surprinde realitatea graiului în spontaneitatea sa pură.

Pentru realizarea unei cercetări în domeniul geografiei lingvistice sunt necesare „trei etape
principale (afară de etapa pregătitoare, în care se selectează punctele de anchetă, se alcătuiește
chestionarul, se stabilesc principiile metodologice și tehnice etc.): 1) munca de culegere a
materialului, care se realizează prin anchetă, pe baza unui chestionar identic pentru toate
punctele alese, dar și cu ajutorul mijloacelor indirecte, ca fotografii, desene, ilustrații, sau
prezentarea obiectelor înseși ale căror denumiri dialectale se vor obține de la informatori; 2)
înregistrarea materialului cules pe hărți care constituie atlasele lingvistice și 3) studierea și

1
Graur, Alexandru, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, București, p. 102.
2
Coșeriu, Eugen, Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică, Editura Știința, Chișinău, 1994, p. 35.
3
Ibidem, p. 45.
Nacu Ana-Maria, Română-Engleză, vineri 14-16, săptămâna impară

interpretarea materialului oferit de hărți”4. Anchetele pot fi directe și indirecte: sunt directe
atunci când pe teren merge însuși anchetatorul și indirecte atunci când anchetatorul nu merge pe
teren, ci desemnează persoane precum profesori, preoți, primari sau doctori pentru a strânge
materialul. De asemenea și întrebările utilizate în chestionar pot fi directe (atunci când întrebarea
conține denumirea obiectului) și indirecte (atunci când întrebarea nu conține denumirea
obiectului), fiind preferate cele indirecte pentru că nu influențează pronunția persoanelor. Hărțile
rezultate din aceste anchete se impart și ele în trei categorii: fonetice, lexicale și gramaticale și
permit „confirmarea a însăși existenței unei forme, fapt considerat important dacă este vorba de
păstrarea unei forme mai vechi, înlocuită de forme mai recente în majoritatea graiurilor studiate.
[…] Astfel, de exemplu se constată că, în română, formele latinești mulier `femeie` și nivem
`zăpadă` se păstrează în Tranilvania (muiere, nea), în timp ce în alte regiuni ele au fost substituite
prin recentul femeie<familia și respectiv, prin împrumuturile zăpadă și omăt. Asemenea atestări
[…] permit , înainte de toate concluzii de natură istorică cu privire la caracterul «conservator»
sau «inovator» al unui dialect.”5

Studiind materialele adunate din toate dialectele franceze, Jules Gilliéro a tras concluzii
generale pe care alții au încercat să le extindă și la alte limbi. În acest sens, el a dezvoltat „teoria
ariilor, în special a ariilor laterale, pornind de la ideea că o inovație pornită dintr-un punct
oarecare al teritoriului se răspândește treptat pe suprafețe mai mari, punctul inițial constituind
oarecum centrul unei întinderi de teren mai mult sau mai puțin circulare (fără să coincidă
neapărat cu centrul țării) în jurul căruia se formează ca niște valuri, purtând inovația mai
departe”6. Este așa-numita „teorie a valurilor” (denumire datorată explicației conform căreia
inovațiile se răspândesc către margini asemenea undelor pe care le produce o piatră aruncată în
apă) a lui Johannes Schmidt. Conform acestei teorii, dacă în nordul Moldovei și în Banat se
pronunță frundză și dzîuă, iar în restul teritoriului românesc se pronunță frunză și ziuă, tragem

4
Ibidem, pp. 40-42
5
Ibidem, p.52.
6
Graur, Alexandru & Wald, Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p.
140.
Nacu Ana-Maria, Română-Engleză, vineri 14-16, săptămâna impară

concluzia că, într-o fază mai veche, în toată țara se pronunța dz, iar pronunțarea z este o inovație
care nu a cuprins întreg teritoriul7.

Ca urmare a geografiei lingvistice, specialiștii au identificat „ trei sau, mai rar, patru nivele,
care se dezvoltă ierarhic unul din altul: 1.limba națională comună, cu o variantă populară și cu
varianta cea mai îngrijită –limba literară; 2.dialectele, cu dezvoltarea unor variante artistice
uneori (dialectal Sicilian, de exemplu); 3.graiurile, cu dezvoltarea frecventă a variantei artistice
folclorice. Lingvisticii care consideră organizarea dialectală a limbii pe patru nivele, introduce
între grai și dialect, subdialectul (care este ansamblul constantelor lingvistice specific mai multor
graiuri)8.

Lingviștii au tras concluzia că „geografia lingvistică a contribuit la demonstrarea, cu toată

claritatea, a faptului că fiecare schimbare lingvistică pornește, în ultimă analiză, de la un individ
vorbitor și se răspândește din rațiuni sociale și culturale”9 .

Bibliografie

1. Coșeriu, Eugen, Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică, Editura Știința,

Chișinău, 1994.
2. Graur, Alexandru (coord.), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, București,
pp. 101-113
3. Graur, Alexandru & Wald, Lucia, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1974, pp. 139-140.
4. Irimia, Dumitru, Curs de lingvistică generală, Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 1986, pp. 322-344.

7
Ibidem.
8
Irimia, Dumitru, Curs de lingvistică generală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1986, p. 340.
9
Coșeriu, Eugen, Op. Cit., p. 72.
Nacu Ana-Maria, Română-Engleză, vineri 14-16, săptămâna impară