Nacu Ana-Maria, ro-eng

Fișe de lectură

1. Alexandru Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Ediția a doua

revăzută, Prefață de Ion Vlad, Editura Institutul European, Iași, 2000.

*Caragiale și evoluția formelor literare

-„opera lui Caragiale ilustrează, la modul cu adevărat exemplar, întrepătrunderea dintre viața
cotidiană și literatură și, pe de altă parte , raporturile dintre genurile canonizate și cele
«joase»”. p. 13.
-„o epocă literară reprezintă în fapt coexistența mai multor epoci, dintre care una își
dobândește supremația, este «canonizată», iar celelalte există în «ascuns».” p. 22.
-„genurile considerate minore la un moment dat «înalte» sunt eliminate de genurile
considerate minore, «joase», eliminare ce se realizează în două feluri:
a) genul înalt dispare definitiv;
b)procedeele genului minor se infiltrează în genul înalt;” p. 24.

-„Acesta este dublul demers al lui Caragiale:

-pe de o parte, fructificarea formelor literaturii «minore», ale genurilor marginale, și
transformarea materialului extraliterar în literatură;
-pe de alta, discursul metatextual lucid, necruțător de lucid, «dezgolind» procedeul,
denunțând clișeul, îngăduind distanțarea ironică față de text.” p. 44.

*Caragiale și „retorica”
-„Adecvarea – iată principiul fundamental al așa-zisei antiretorici a lui Caragiale.” p. 48.
-„Caragiale este primul scriitor român care lărgește considerabil, într-un spirit cum nu se
poate mai modern, sfera conceptului de artă.” p. 49.
-„Nu mai puțin important este faptul că această explorare a posibilităților limbajului și a
manierelor se face prin intermediul genurilor periferice, marginale.” p. 52.
-„Dorința de a depăși retorica, pe care o vedea compromisă prin faptul că a abandonat
principiul adecvării, a făcut din Caragiale primul nostru poietician” p. 61.

*Caragiale și exercițiile de stil

Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„o calitate fundamentală a lui Caragiale: capacitatea mimetică, permanenta disponibilitate,

arta de a utiliza diferitele stiluri și registre ale discursului literar și nu numai literar.” p. 62.
-„Parodia este în primul rând o lectură critică a textului luat drept model, lectură ce permite
caricatura, îngroșarea caracteristicilor, a procedeelor vizate.” p. 63.
-„Scriitorul era un partizan al esteticii conciziunii și căuta să suprime ceea ce i se părea
inutil.” p. 71.
-„Exercițiile de stil ale lui Caragiale investighează posibilitățile limbajului și ale literaturii: un
limbaj cameleonic care servește (sau deservește) un evantai larg de «ipoteze» literare.” p. 79.

*Cafeneaua
-Cafeneaua reprezintă în lumea lui Caragiale:
-„un loc ideal de observație”
-„un loc-cheie în planul evenimentelor” p. 80.

-Caragiale, spre deosebire de Balzac, „nu descrie niciodată interioare, rareori și cu zgârcenie
aspecte vestimentare, foarte puțin din lucrurile cu care oamenii se înconjoară și pe care le
mânuiesc”. p. 83.
- Caragiale este „prin excelență citadin și un mare pictor al Bucureștiului”. p. 84.

*Ceferisme
-Pe lângă cafenea, un alt spațiu care iese în evidență la Caragiale este compartimentul de tren.
„Natura sa e dublă:
-e un spațiu închis, (de)limitat, protejat, permițând conversațiile ocazionale, contactele
umane efemere;
-este integrat unui ansamblu în mișcare, ceea ce face ca el să fie în același timp cadru fix și
cadru mobil;” p. 85.
-„Motivul trenului are la Caragiale și o anume încărcătură poetică. Dar care nu exclude
viziunile neliniștitoare, unde trenul apare ca simbol al unei civilizații tehniciste agresive.” p.
88.

*„La grande bouffe”

-„Se mănâncă și se bea mult în schițele și povestirile lui Caragiale, și niciodată fără rost.” p.
90.
-În operele lui Caragiale mâncarea și băutura joacă un rol foarte important, astfel că multe
decizii importante sunt marcate de acest aspect:
Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„Cănuță se hotărăște să divorțeze din cauza unei gafe culinare a soției”

-„Viața politică este și ea puternic marcată de coordonatele pe care le-am urmărit până
aici. Povestitorul, în vizită la Iași, este întâmpinat în spiritul tradiționalei ospitalități
moldovenești.”
-„Cultura intră și ea în acest joc de corespondențe culinare și bahice”. pp. 91-94.

-Alte ipostaze ale acestei teme: „umorul negru din Pastramă trufanda; băutura ca inspiratoare
a știrilor și reportajelor de senzație; mâncarea ca armă, în sensul propriu al cuvântului; băutura
ca «remediu»”. p. 98-99.

*Un „dicționar de idei primite”

-Dicționarul de idei primite „înseamnă o parodiere a culturii mic-burgheze, a acelei «mahalale
intelectuale»”. p. 102.

*„Curat murdar”
- Curat murdar este „în fapt un oximoron”. p. 118.
-„Trei sunt figurile predominante în opera lui Caragiale: oximoronul, antiteza și pleonasmul.”
p. 119.
-„Oximoronul este figura emblematică a carnavelescului caragialian.” p. 120,
Nacu Ana-Maria, ro-eng

B. Elvin, Modernitatea clasicului I. L. Caragiale, Editura Pentru Literatură, 1967.

*Metamorfoza clasicilor
-„eroii marii literaturi a trecutului se află în serviciul explorării și cunoașterii prezentului”. p.
6.
-Clasicul „vorbește la prezent, cu acea patimă a oamenilor vii, care trăiesc «pe viață și pe
moarte”, neînțelegând ce poate însemna o existență sustrasă din istorie, reculeasă și solitară”.
p. 10.
-„Prestigiul real al clasicilor nu s-a datorat niciodată exclusiv consimțământului unanim
retransmis din generație în generație, ci șanselor pe care ei le-au oferit uneia sau alteia dintre
epoci de a se exprima prin intermediul lor.” p. 12.

*Puncte de joncțiune
-„în structura unei mari creații se află nenumărate sensuri cărora timpul și împrejurările le dau
un accent deosebit.” p. 16.
-Caragiale este considerat modern deoarece „evenimentele care s-au petrecut în lume de la
moartea scriitorului și până astăzi au adus în prim-plan alte aspecte ale creației, au dezvăluit
alte interpretări posibile scoțând la iveală semnificații neprevăzute.” p. 19.

*„Influența” scriitorilor contemporani asupra lui Caragiale

-„E cu atât mai actual cu cât influența lui depășind mahalaua, urbea, fruntariile și geografia,
începe să caragializeze planeta. Căci alături de Caragiale al nostru și al satirei, acționează un
Caragiale universal”. p. 25.
-Caragiale a fost comparat cu Camil Petrescu prin „mulțimea de unghiuri de vedere din care
poate fi privită aceeași realitate”. P. 26.
-S-au constatat o serie de apropieri între Caragiale și Ionescu, mai ales că „autorul comediei
Conul Leonida față cu Reacțiunea se numără printre cei dintâi care au introdus în literatură
personaje definitiv certate cu logica și care trăiesc absolut mecanic într-o lume aflată într-un
concubinaj jovial cu absurdul.” p. 26.

*Caragiale și literatura absurdului

-„Dacă psihologia eroilor lui Caragiale prezintă atâtea malformații este fiindcă nimeni nu e
surprins de incoerența discursurilor lui Farfuridi și de demagogia orbitor de clară a lui
Cațavencu, considerându-le normale”. p. 33.
Nacu Ana-Maria, ro-eng

-Între Caragiale și literatura absurdului există multe asemănări, însă diferența esențială este
aceea că scriitorul „știe de unde provine anomalia și analizează consecințele ei fără a se lăsa
terorizat de o misterioasă putere.” p. 40.

*Caruselul
-„Impresia de joc mecanic este sporită în piesele lui Caragiale de forma lor circulară, ultima
scenă reprezentând aproape totdeauna o reîntoarcere la situația inițială sau la echivalentul ei.
În piesele lui Caragiale avem de-a face cu un joc care sfârșește numai pentru a reîncepe.” p.
51.
-„În comediile lui Caragiale deznodământul, în loc să dea sentimentul că o situație și-a urmat
cursul și a fost rezolvată, nu face decât să deschidă o nouă perspectivă spre aceeași veche
infamie.” p. 52.
-Proza satirică a lui Caragiale este „un fel de epopee comică foarte modernă”, care scoate „la
iveală ceea ce este etern în efemerul fiecărei zile din viața personajelor sale, ceea ce este unic
în multiplicitatea existențelor lor”. p. 56.

*Împărăția nimicului
-„evoluția socială în cerc închis i-a împins pe eroii caragialeni să accepte, fără resentimente,
inutilitatea oricărei opoziții și stimulul oricărei tranzacții și i-a deprins să se abandoneze cu
inima ușoară din resemnare, din lene și, mai ales, din interes, mersului lucrurilor și chiar să
conviețuiască în bună dispoziție cu societatea.” p. 57.
-„în nici una din mediile ori schițele satirice ale lui Caragiale ordinea etică nu-i salvată de
autor. Niciodată Caragiale nu ne arată că e posibilă afirmarea principiilor de adevăr și de
justiție. […] Scriitorul știe că, în lumea în care trăiește, valorile sunt deopotrivă de terfelite ,
iar cei care le-au păstrat intacte sunt ținuți departe de viața politică, de viața activă.” p. 62.
-„personajele lui Caragiale trăiesc în împărăția fără de frontiere, fără puncte de reper, a unei
lumi în care valoarea este o absență, al cărui principiu de coeziune este unul negativ:
pervertirea tuturor criteriilor, reducerea la nimic.” p. 67.
-„Ridicolul acestor personaje nu e numai că repetă mecanic și fără să înțeleagă sloganurile
politice curente, că politica se amestecă în toate gândurile și sentimentele lor, că pasiunea lor
pentru politică nu e o pasiune reală, ci un automatism”. p. 73.

*Omul și mecanismul social

-„Forțele care îl conving pe eroul lui Caragiale să se supună dispozitivului nu sunt violente și
brutale, ci persuasive și tenace: aceasta este situația și cel mai bun lucru e să te supui”. p. 82.
-„Caragiale dovedește adesea că o complicitate cu un mecanism social duce nu numai la
aneantizarea conștiinței, ci și la risipirea oricărui sens din existența oamenilor.” p. 91.
Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„În aceste schițe ale lui Caragiale avem de-a face cu un univers în care relația scop și mijloc
s-a inversat. […] Dar în existența personajele lui Caragiale țelul e însăși această stăruință. Și
astfel viața dispare și rămân numai ceremonialul, practica, rutina ei.” p. 98.

*Comedia sentimentelor, despersonalizarea

-„una dintre trăsăturile distinctive ale personajului caragialian este caracterul nesincer, mimat,
inautentic al reacțiunilor sale sentimentale. […] El nu este numai omul ideilor gata făcute, dar
și al sentimentelor dinainte confecționate.” p. 99.
-„Din fiecare personaj lui Caragiale se detașează un comediant care trăiește pentru ceilalți.” p.
100.
-„Dacă izolăm personajul de grupul în care evoluează, dacă-l desprindem de acțiunea în care
incorporat, dacă-l despuiem de atitudinea publică, de tot ceea ce e deprindere de gândire, de
simțire, de expresie, de expresie, nu întâlnim nici o tresărire, nici o vibrație, ci numai vidul cel
opac.” p. 106.
-Dacă nu avem schimbări sau vreun element inedit, „ rezultatul firesc este că avem de-a face
cu un scenariu și roluri, dar în nici un caz cu personalități distincte, ireductibile, cu unicate.”
p. 107.
-D-ale carnavalului este „o imagine a unei lumi în care oamenii nu au altă personalitate decât
aceea exterioară și superficială pe care o poate da unui individ un costum împrumutat de la
garderobă”. p. 108.

*Iluzia existenței
-Lumea creată de Caragiale „este un univers în care nu se petrec nici o întâmplare decisivă și
în care nici un fapt nu cântărește destul de greu pentru a ridica o întrebare esențială, pentru a
abate o viață de om din mersul ei, pentru a pune capăt unei veselii frivole și iresponsabile.” p.
112.
-„Pierduți într-un pustiu de vorbe care nu spun nimic și de fapte care nu duc nicăieri […], ei
rămân totdeauna în afara realului, a autenticului, chiar atunci când provoacă sau asistă la
momente supreme, cum ar fi o sinucidere.” p. 117.
-„eroii lui Caragiale sunt stăpâniți de voluptatea de a vorbi, elocința stearpă fiind și pentru ei o
formă de trăire, un torent menit să înlocuiască viața, un semn al vidului sufletesc;” p. 118.

*Tirania vorbei
-Caragiale „este printre cei dintâi autori care au întreprins o analiză lucidă și completă a
deformărilor limbajului sub presiunea demagogiei oficiale”. p.120.
-„nimeni nu a reușit mai bine decât Caragiale să demonstreze că dincolo de frazele incendiare
ale politicienilor burghezi, pline de expresii stâlcite și de noțiuni luate în accepțiunea lor
Nacu Ana-Maria, ro-eng

potrivnică, se află vidul curat, că în declarațiile lor «revoluționare» gândirea a adormit pentru
totdeauna”. p. 123.
-„Vocabularul oficial, arată Caragiale, este pur axiomatic. Nu are nici o valoare de
comunicare, ci numai una de mistificare a realității și de intimidare. El e menit să dea
ticăloșiei curente și legalizate cauțiunea unei moralități depline.” p. 125.
-Forme de dezintegrare a limbajului la Caragiale:
-„Confuzia de termeni, dublul sens”;
-„Stâlcirea cuvintelor sau a numelor proprii”;
-„Propoziția în care prima parte e negată de cea de-a doua”;
-„Repetiția de sinonime”;
-„Renunțarea la semnele de punctuație și la determinările cauzale”;
-„Aforismul imbecil”;
-„Nonsensul”;
-„Definiția in circulo”. pp. 129-131.

*Forme de opoziție
-„multora dintre eroii caragialeni le este comună ispita de-a râde de orice și de a provoca
împrejurările în care se poate glumi nepedepsit pe seama cuiva”. Acest lucru reprezintă
„simptomul unei sărăcii sufletești”. p. 133.
-„păcăleala reprezintă pentru ei un prilej inconștient de a scutura jugul automatismului, de a
rupe lanțul cotidianului.” P. 136.
-„Problema justiției în mediile țărănești guvernate de tradiții nescrise, și unde străvechea
normă etică e cu mult mai puternică decât legea zilei, a fost și a rămas una dintre temele
dramaturgiei, căci ea poate prilejui o confruntare între ceea ce reprezintă realmente patos
moral și ceea ce constituie mecanism judiciar.” p.148.

*Un fior de neliniște

-„Când însă Caragiale ne prezintă omul față în față cu el însuși când meditează la ceea ce este
necesitate și hazard într-o existență, autorul e, un moment, deconcertat, neliniștit și caută cu
febră explicații, împotrivindu-se la ceea ce pare nejustificabil rațional.” p. 157.
-„Sunt în operele lui Caragiale, seduse de rolul iraționalului, al hazardului și al
subconștientului, nelămuriri care rămân fără răspuns”. P. 167.

*Elemente moderne în arta lui Caragiale

Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„autorul are o percepție oarecum apropiată de a acelor scriitori de astăzi, care consideră că
nimic nu indică mai pregnant din punct de vedere etic, criza societății burgheze decât
neputința de a depăși abrutizarea morală, tendința de a rămâne mereu la suprafața
fenomenelor”. p. 170.
-„eroul operei lui Caragiale nu e complex, ci e, dimpotrivă, schematic.” p. 173.
-„personajele sale poartă adeseori un nume simbolic ori un nume anonim, în care se citește
lesne stereotipia caracterelor, lipsa lor de identitate”. p. 175
-Asemenea scriitorilor moderni, Caragiale ne surprinde prin „ refuzul descriptivismului,
hotărârea de a merge pe cel mai scurt drum spre esență, fără a insista asupra cortegiului de
aparențe”. p. 176.
-„prezența unor personaje fără specificitate, personaje de serie, lipsite de personalitate,
reprezintă un fapt comun al literaturii moderne occidentale, care, după cum știm, descrie
«oameni fără calități» și fără nume.” p. 176.

*O insurecție artistică

-„Opera lui Caragiale nu înseamnă o apariție singuratică, ci o continuare prin faptul că

păstrează câteva din trăsăturile sub semnul cărora a debutat comedia noastră, și anume vocația
ei critică, predilecția pentru satira politicianismului, a arivismului, a ignoranței, a prostiei,
văzute ca fenomene sociale.” p. 183.
-„Caragiale este printre primii noștri scriitori care sesizează că multe din producțiile epocii
tind să îndeplinească funcția unui ornament aplicat asupra unei lumi pe care sunt chemate să o
împodobească, și nu s-o exploreze, și că ele se îndepărtează, astfel, de la misiunea artei.” p.
185.
-„Urmărind tehnica parodiilor lui Caragiale, constatăm îndată că ea surprinde automatismul
unor creații artistice fie ele semănătoriste, romantic-senzaționale, simboliste ori
maeterlinkiene și dinamitează asociațiile prestabilite și terne ale inspirației artistice, că ele se
ridică împotriva «tuturor frumoaselor formule clasice ale patriotismului și ale artei»”. p. 188.

*Sugestii pentru portretul unui necunoscut

-Caragiale „era mare amator de taclale”, „îi plăcea să interpreteze toate rolurile și se plictisea
repede de fiecare din ele”. „La cercurile Junimii glumea pe seama lui Alecsandri, se certa cu
Negruzzi și îl irita printr-un mahalagism ostentativ pe Titu Maiorescu.” pp. 192-193.
-„râsul reprezintă la Caragiale o formă de recepție a universului, dar mai ales ne amintește că
gustul pentru parodie își are rădăcinile în capacitatea de a surprinde și de a sancționa ceea ce
este mecanic într-o comportare”. p. 200.
Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„Mai toată arta lui Caragiale e arta unui comediant, adică a unui actor care are nevoie de
public pentru a exista”. p. 210.
3. Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Al. Macedonski, Editura Minerva, București,
1972.

*Profil intelectual
-„Macedonski susținea aprins principiul etimologismului grafic, prin invocarea umbrei lui
Heliade și prin lansarea propoziției discutabile: «Fonetismul este ignorantismul proclamat în
principiu»”. pp. 22-23.
-Literatorul este revista „ce de la început a urmărit să fie o trăsură de unire între literatura
română și cea franceză”. P. 29.
-„Macedonski reprezenta tradiția neolatină cu toată forța talentului și a ambiției”. p. 32.
-„Macedonski a intuit imediat geniul poetic eminescian și a rămas obsedat toată viața de el.”
p. 33.
-În jurul anului 1890, „lirica lui Macedonski dobândește o excepțională omogenitate,
realizată sub senul simbolismului veritabil, în varianta sa academizantă.” p. 44.
-„Lecțiile instrumentaliste, simboliste, parnasiene etc., absorbite până spre 1890 prin lecturi
febrile și prin exerciții imitative, se unesc într-un novism propriu, original, care transcede
simbolismul tradițional.” p. 47.
-„Macedonski n-a fost un teoretician; scrierile sale de alură teoretică reprezintă, aproape fără
excepție, încercări nereușite de a supune rigorii o fantezie extrem de labilă”. p. 49.
-„Intuiția teoretică a lui Macedonski, în privința artei, era bipolară: romantică și simbolistă.”
P. 50.
-După Macedonski, „poezia este natura”, iar „poetul nu e decât un instrument al senzațiunilor
ce primește de la natură, senzațiuni pe care mulți le transformă, în urmă, în simțiri și în
cugetări.” p. 53.
-Macedonski „ a fost un energetist, un vitalist înnăscut. A avut încredere imensă în natură și a
fost întotdeauna aplecat către un soi de panteism păgân, către conceperea universului în elan.”
p. 64-65.

*Poetul
-„Primele volume de poezii ale poetului […] stau în zona «pre-macedonskiană», în largul
câmp al postromanticii mediocre de la jumătatea secolului.” p. 81-82.
Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„Poezia de tinerețe a lui Macedonski, și mai ales, cea de maximă tinerețe este o sinteză
postpașoptistă: fără instrucție solidă, autodidact în formare, viitorul mare poet învață alfabetul
poeziei pe operele avute fără efort la îndemnă”. p. 83.
-În poezia macedonskiană există două direcții: „una facil-satirică, plină de retorism; cealaltă
simbolistă, incantatorie și melodioasă.” p. 104
-„Rezumăm procedarea conceptualistă astfel:
-în plan lexical – predominantă masivă a termenilor denumind noțiuni generale, adică
refuzul aproape constant de a sensibiliza;
-În plan prozodic – apelul fără rezerve la versul românesc lung, adică la alexandrinul
românesc;
-în plan imagistic – apelul la figurile ce țin de discursul retoric (interogația, exclamația,
apostrofa0 și compoziția conformă regulii demonstrative.” p. 107-108.
-Macedonski are o evidentă pornire către muzică, evidențiată prin „crearea unui vers laitmotiv
sau a unui refren obligatoriu. Desigur, procedeul în sine nu este nou și zeci de poeți români îl
utilizaseră; dar Macedonski îi dă o semnificație fundamental nouă, îi lărgește considerabil
aplicarea și, mai ales, îl înglobează unei arte noi, adică artei simboliste.” p. 113.
-„Simbolismul ornamental reprezintă o sintagmă creată ad-hoc pentru a denumi acest
simbolism de cenaclu, cu talente medii, înflorit în jurul marilor creatori.” p. 129-130.
-„simboliștii academizanți au lăsat, în versurile lor, senzualități uneori lascive. La
Macedonski, pasiunea vibrează, are uneori intensități brutale – și acest aspect constituie o
certă originalitate.” p. 141.
-Macedonski folosește adeseori tehnica refrenului sintactic. P. 147.
-„Compusă aproape exclusiv în ultimii ani ai vieții, Poema rondelurilor capătă mai presus de
sinteze, cele două registre stilistice specifice, cel al retoricii de tinerețe și cel simbolist.” p.
181.

*Prozatorul și dramaturgul
-„Spre deosebire de poezie, Macedonski apelează la pretexte pronunțat autohtone, la evocări
cu aer patriarhal, mimând delicat limbajul epocii regulamentare sau fanariote. Pentru o
singură dată, preferințele sale sociopolitice întâlneau arta.” p. 195.
-„Tinerețea lui Macedonski consemnează două tipuri de proză, aparent contradictorii, dar
amândouă mărturie a mimetismului:
-proza memorialistică, în linie pașoptistă și postpașoptistă;
-poemul în proză – proză de lirică de scurte dimensiuni, epurată de epic, cu frazele
construite pe principii poematice”. p. 198.
Nacu Ana-Maria, ro-eng

-„În proza de maturitate, Macedonski inovează radical în descripție: după cum vom vedea el
introduce tehnica impresiei coloristice globale și a peisajului dinamic.” p. 201.
-„Romanul Le calvaire de feu, considerat de autorul lui opera fundamentală a vieții, apare
astăzi drept un eșec. În varianta franceză, analiza senzațiilor vii transmise de peisajul insolit se
face într-un limbaj neologistic extrem de rebarbativ, aproape tehnic”. p. 212-213.
-Varianta românească (Thalassa) este cu mult superioară: „Inovația fericită constă în
renunțarea la pasajele excesiv de analitice, în înlăturarea hotărâtă a neologismelor, în
echilibrarea capitolelor.” p. 214.
-„Dramaturgul Macedonski s-a descoperit doar prin impuls romantic: scriitorii pașoptiști și
postpașoptiști se simțeau obligați, într-o pornire aproape altruistă, să creeze un repertoriu
românesc și să satisfacă, în același timp, orgoliu pluralității romantice.” P. 239.

4. Nicolae Oprea, Poetul Trivalent, Editura Tracus Arte, București, 2011.

*Repere macedonskiene
-Macedonski este considerat „un întârziat într-o epocă defunctă”, acest lucru explicându-se
„prin cultul nemărginit al poetului față de generația de la 1848, pe care o întreține în opera de
tinerețe și asupra căruia va reveni în publicistica ultimilor ani de viață”. p. 8.
-„În viziune macedonskiană, Byron constituie, ca și pașoptiștii menționați mai înainte,
întruchiparea geniului nedreptățit, persecutat de contemporani și predestinat gloriei postume.”
p. 14.
-„Sugestia conceperii Nopților provine, după toate indiciile, de la Musset (și poate Young),
chiar dacă existau antecedente și în lirica autohtonă: Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova,
Heliade Rădulescu și chiar Vasile Alecsandri.” p. 18.
-Pentru Macedonski, „a traduce înseamnă a te asemui cu genul unui autor până în cele mai
mici nuanțe de stil, iar nu a înșira pur și simplu cuvintele din text fără a ține seama de stil.” p.
19.
-„Predispoziția naturalistă se manifestă la Macedonski prin câteva habitudini principiale și
constante preocupări: documentarea pe teren, reprezentarea demistificatoare a «colțului de
natură» în spirit zolist, evocarea unor medii sociale insalubre, interes pentru fenomenul
prostituției ca problemă umană și socială insolubilă.” p. 27.
Nacu Ana-Maria, ro-eng

*Fundamentul romantic

-„Tonalitatea și atmosfera primei poeme – lamartinizantă în fond – sunt îmbibate de

”patruzecioptismul” lui Heliade Rădulescu.” p. 33.
-„În poezia naturii , Macedonski îmbină peisajul viu colorat, particular, intimizat, specific
romanticilor, cu «natura frumoasă», decorativ-idilică, desprinsă parcă din pastoralele clasicei
antichități.” p. 35.