Călinescu despre Ion Luca Caragiale

”Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent — pare îngăduitor
față de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i
cu ironie, punându-i în situații absurde, grotești, demontând mecanismele sufletești și
reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.”

”Caragiale este, după Anton Pann și N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în

sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui
începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean și, încă mai exact,
bucureștean”. ”Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii,
apăsați de muțenie melancolică, ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte și în
provincie.”

”Este obișnuit a se afirma azi că printre toți eroii din ”O scrisoare pierdută” singur
Cetățeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea ‘andrisantului’. Dar
se interpretează fals. Cetățeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poștal,
dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie
poștală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar și o prezintă destinatarului
numai după ce a luat cunoștință de conținut. Cetățeanul simbolizează poporul.”

Caragiale – Naturalistul nostru prin excelență

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ”naturalistul nostru prin excelență.
(…) Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice
observație ori critică, constând în ‘caragialism’, adică într-o manieră proprie de a vorbi.

Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe

care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura
actorului și o continuă singur.” Replicile personajelor ”trăiesc singure cu o pură viață
verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil și ne reprezintă inanalizabil,
deșteptând simțul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de
a le mai înlătura din conștiință după ce ne-am familiarizat cu ele.”
Caragiale și realismul în literatură

Caragiale se înscrie în rândul marilor clasici, alături de Eminescu, Creangă și Slavici. În

ceea ce privește dramaturgia, el continuă tradiția înfiripată prin teatrul lui Vasile
Alecsandri. Valoarea operelor sale a determinat, însă, critica să îl considere creatorul
dramaturgiei românești. Opera sa, în ansamblu, prezintă două universuri: unul comic și
unul tragic. În cadrul prozei, prin intermediul schițelor, Caragiale prezintă o lume
pitorească, lărgind orizontul uman și social. El evocă viața Bucureștiului, saloanele
mondene, berăriile, birourile, agitația străzii sau îmbulzeala veselă de moși.

În schițe traiectoria oamenilor este previzibilă, șansele de ascensiune sunt limitate,

dependente de puterile restrânse ale personajelor. Coordonata principală a schițelor –
așa cum remarca Șerban Cioculescu – este ironia usturătoare, obținută prin oferirea
senzației de apreciere, de admirație integrală sau printr-o politețe adusă până la
umilință. Descifrarea subtextului oferă imaginea paradoxală a construirii unei situații,
simulându-se permanent contrariul unui sentiment.

Ca orice scriitor realist, Caragiale este dominat de patosul lucidității și al adevărului și,
de aceea, urmărește omul, felul în care acesta se mișcă și vorbește, dar și mediul în
care el se dezvăluie. Predilecția lui se îndreaptă către înalta societate, către mahala,
dar, mai ales, către pătura de mijloc, mica burghezie, alcătuită din funcționari publici
sau gazetari. Scriitorul urmărește procesul dizolvării personalității și înjosirea condiției
umane. Momentele sunt astfel alese pentru a surprinde evident originea personajelor.

Tipuri umane la Caragiale

Realismul se concretizează în crearea unor tipuri umane, cum ar fi moftangiul, al cărui

semn de recunoaștere este debitarea locurilor comune și a cărui gândire se închistează
în formule prestabilite. Sub semnul pretențiilor aristocratice se așază  moftangioaica,
care prin prezență naște ridicolul. Între comic și tragic, ca tip uman, se situează
funcționarul pentru care funcția nu se cristalizează decât în rostul ambiției de parvenire.
Chefliul și scandalagiul aduc în prim plan deruta provocată de o societate a jocului de
culise și implicațiile ei sociale și morale. Lipsit de substanță și agitându-se fără rost este
studentul. El preferă gălăgia, care naște , prin compromis, profitul, spre deosebire de
un alt tip uman, zăpăcitul, aflat mereu în confuzia pe care o răspândește și în jur.

Prin fină ironie, prin atitudine fals conciliatoare, scriitorul transpare mereu în spatele

personajelor și al replicilor. De fapt, critica avea să observe că simplificarea pentru
Caragiale înseamnă bogăție de semnificații. Comicul este unul provenit în primul rând
din derularea situațiilor, din raportul stabilit între esență și aparență sau din alegerea
numelor proprii.

Savuros este însă și comicul de limbaj, oferit de formule-tip, formule de uz public,

exprimarea în stil telegrafic. Automatismul personajelor pare să se îndrepte dincolo de
fire și autorul împinge conștient scriitura pe treptele iluzorii ale nonsensului (a se vedea
„Căldură mare”). Imaginea este aceea a unui univers întreg, dominat de dezorientare și
criză. Lumea, pe care o creează după o fină observație, elimină orice încercare de
subtilitate și inteligență. Ea apare tot atât de schematică, cum sunt și personajele care
o reprezintă.

Caragiale va pune absurdul ]n lumina unui comic necruțător. Perspectiva satirică este
asupra unui mecanism social care duce umanitatea la stereotipie. În literatura
universală fenomenul cunoaște complicații psihologice și se îndreaptă către parabolă în
cazul unor scriitori ca Andre Gide sau Kafka.