LUMEA IMAGINARĂ ÎN NUVELA LA ȚIGĂNCI

Operă artistică de valoare excepțională a lui Mircea Eliade, La ţigănci, menține toate
convenţiile speciei. Acţiunea începe în sfera reală; personajul Gavrilescu pătrunde în locul numit La
ţigănci, deoarece locul acesta este răcoros, iar afară căldura este foarte puternică. Aici au loc marile
schimbări, urmează revenirea la realul schimbat, care consideră el, se întâmplă din cauza căldurii
puternice. Totuşi, schimbarea realului este „aproape insuportabilă”, aşa că personajul revine în
spaţiul bordeiului, unde îşi împlineşte destinul alături de dragostea tinereţii sale – Hildegard.
Predomină o situație echivocă, în special la final.
Profesorul de pian Gavrilescu, amețit de căldura arzătoare a lunii iulie intră La ţigănci,
apropiat de răcoarea îmbietoare a nucilor seculari. Apoi este atras într-o aventură greu de înțeles, în
finalul căreia stabilește uluit trecerea timpului care-l alungă din viaţă, reîntorcândul în lumea
imaginară. Desfăşurarea narativă este arătată discret cu detalii prin care natura evenimentului
fantastic poartă semnificaţii simbolice. Tot într-o zi călduroasă, şezând pe o bancă, studentul
Gavrilescu a pierdut, din cauza firii nesigure, pe frumoasa Hildegard. Acum nu poate ghici care-i
ţiganca şi nu poate să ia o decizie definitivă decât după ce aceasta a devenit inutilă.
În raport cu literatura fantastică din secolul nostru și, în bună măsură, cu teoria fantasticului,
Eliade face figură aparte. Povestirea fantastică este pentru el o viziune asupra lumii. Aici este
punctul de pornire. ,,O viziune ( ,,o fereastră asupra sensului”) și un punct de vedere asupra modului
de a fi al omului în lume. Lumea istorică, să ne înțelegm, dar și cealaltă lume, mai vastă, care poartă
istoria și individul. Încă o dată: acesta este momentul esențial, prioriar în gândirea eliadească
privitoare la natura și posibilitățile literaturii fantastice moderne ” [4. p. 161].

Timpul este mediul în care Eliade desfăşoară toate experienţele fantastice ale personajelor
sale. Timpul este mediul rupturii existenţiale pe care personajele o suferă în deplasarea lor din
planul fenomenal în cel imaginar. Experienţa metafizică a timpului este întotdeauna o experienţă
interioară a alunecării ordinii spiritului sau a dezordinii magice care cuprinde personajele eliadiene.
În nuvela La țigănci, moartea este vis, profesorul Gavrilescu este un prizonier al timpului
istoriei. Aceasta a devenit o cristalizare evidentă a noului tip de fantastic, care s-a instaurat în opera
lui Mircea Eliade, are o construcție destul de riguroasă. Episoadele sunt despărțite grafic, în număr
de opt, formate etape diferite ale aventurii lui Gavrilescu: I: în tramvai; II-III: la țigănci; cele trei
femei; IV: la țigănci; ”visul”; V: în tramvai; la Voitinovici; VI: acasă; VII: pe drum, în birjă; VIII: la
țigănci; plecare finală. Astfel, după un episod de introducere plasat în lumea cotidiană a lui
Gavrilescu, urmează trei episoade la țigănci în număr de trei, apoi trei episoade în lumea exterioară,
acum ”anormală”, dezorganizată, și, în fine, reîntoarcerea la țigănci și plecarea definitivă, ”dincolo”.
,,Oscilarea lui Gavrilescu între Real și Ireal este deci organizată dialectic:
Real -> ”Ireal” -> ”Real”-> Ireal. Termenii extremi ai secvenței numesc ”ieșirile” și totodată
”intrările” dintr-un mod de existență în altul: Realul, adică viața cotidiană obișnuită a lui Gavrilescu,
se epuizează în episodul I, o dată cu sosirea personajului în fața grădinii misterioase a țigăncilor;
acesta ”iese” din Real pentru a ”intra”, în momentul următor, în ”Ireal”, Gavrilescu trecând din
lumea cotidianului în cea vrăjită a Țigăncilor. Termenul al treilea, ”Real” desemnează întoarcerea
într-o lume care a păstrat numai aparența cotidianului, dar este plină de surprize, marcând
înstrăinarea fatală a personajului. Toate cele patru faze ale aventurii lui Gavrilescu, constituite în
cele 8 episoade ale nuvelei (1+3+3+1), reprezintă faze ale unui itinerar spiritual, itinerarul dintre
Viață și Moarte, dintre Profan și Sacru, dintre lumea ”de aici” și lumea ”de dincolo”.
Astfel, observăm că, fiind înstrăinat în ”Real”, neputând să se mai orienteze în legile
omenești, omul se reîntoarce în ”Ireal”, în acel punct de legătură cu Realul, pentru a găsi sens la cele
întâmplate. Spre mirarea lui, rezultatul va fi însă că va pleca, definitiv, în Ireal. ”Toți visăm, spuse.
Așa începe. Ca într-un vis.” Chiar moartea, pentru Gavrilescu, rămâne un vis, nu o luciditate. ”Îi e
frică”, remarcă înduioșată Hildegard. ,,În acest popas între viață și moarte, ea l-a așteptat pentru a
pleca împreună, poate, pentru că și ea ratase ”ghicirea țigăncii”[1, p. 289].
În această nuvelă, timpul apare ca o iluzie. Gavrilescu crede că a rămas ”la țigănci” doar
câteva ore, însă când iese de la ele, află că au trecut doisprezece ani de când a dispărut, pentru
cunoscuți, fără urmă. Nuvela se încheie desăvârșit. La ”țigănci”, Gavrilescu regăsește pe Hildegard,
iubita pierdută, alături de care, într-o alunecare de vis, se duce nu știe unde, ”spre pădure...”. Fata
poruncește birjarului s-o ia pe drumul cel lung, căci nu se grăbesc. D. Micu consideră că: ,,Privirile
îi sunt ațintite în cer, călătoria pare o cufundare în veșnicie, o intrare în moarte...”[3, p. 17]. Totul se
întâmplă ca într-un vis. Cu o impecabilă artă conduce naratorul revenirea, ieșirea din rețeaua onirică
a ”visului în vis”. Ieșind de la țigănci, Gavrilescu descoperă doar spațiul știut, nu însă și timpul.
I. Vlad postulează ideea că: ,, Trecerea spre un alt timp primește în La țigănci una dintre cele
mai fermecătoare tratări. ”Universurile paralele”, precum și coincidențele (aspecte ale ambiguității și
ale dublei ipoteze interpretative: fantastic/real) sunt de găsit în experiența deconcertantă a lui
Gavrilescu. Coincidența (era o zi tot atât de caldă, absolut asemănătoare) funcționează ca indice
narativ, augmentând ambiguitatea și confuzia de planuri. Dar motivul e Timpul, nostalgia căutării
unei vârste a iubirii...[6, p. 2]
Un alt exeget, Vultur I. menționează că discursul fantastic constituie la Eliade ,,o cale, o
șansă de creație, o posibilitate de întemeiere, de instituire a unui univers, a unei lumi noi, inedite,
paralele celei în care trăim. Subliniind importanța pe care o deține lumea fundată de narațiunea
fantastică, în funcționarea acestui discurs, Mircea Eliade pune pe același plan necesitatea ca o
asemenea literatură să fie ”o fereastră spre sens”, să propună ”semnificații nebănuite”, altfel spus să
ofere lectorului o altă viziune, o altă perspectivă asupra lumii și asupra relației sale cu lumea..[5, p.
3] Fantasticul filtrează realitatea, utilizând un alt tip de sensibilitate, putând deveni modalit ăţi
deosebite în dezvăluirea adevărurilor lumii, de cunoaşterea trecutului, de în ţelegere a prezentului şi
de intuire a viitorului.
Potrivit concepţiei lui Mircea Eliade, prin vis, mit omul iese din „timpul profan" şi trece
„într-un timp sacru, identic cu cel primordial. Mitul labirintului care, după Eliade, este imaginea
propriu-zisă a iniţierii, se regăseşte concentrat în scena în care protagonistul se rătăceşte printre
draperiile preţioase şi paravane („îi luă mâna şi-l conduse repede către o căsuţă veche, pe care
anevoie ar fi putut-o bănui acolo, ascunsă între tufe mari de liliac si boz.[...]Gavrilescu pătrunse într-
o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre şi verzi”).
Nuvela La ţigănci poate înfăţişa atât o călătorie spirituală într-o zonă situată dincolo de realitatea
cotidiană, cât şi o „alegorie a morţii”. Drumul îl duce pe protagonist de la viaţă la moarte şi apoi
spre viaţa veşnică, de la zona profană la cea sacră, traseu pe care realul şi fantasticul par să se
întrepătrundă. Gavrilescu este prizonierul unui univers labirintic, experiența eroului echivalând cu
inițierea în moarte. „Cu o impecabilă artă conduce naratorul ieşirea din reţeaua onirică a „visului în
vis”[1, p. 291]
Într-un eseu din 1988, reluat în volumul ,,Despre Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții”,
M. Călinescu vorbește despre natura specifică a fantasticului în proza lui M. Eliade, în care relația
dintre structurile cotidianului și cele ale fantasticului este inversată: ,,supranaturalul numai
reprezintă o amenințare la adresa coerenței lumii; dimpotrivă, el constituie singura promisiune reală
a unei asemenea coerențe; și tocmai cotidianuleste acela care, la o privire mai atentă, se dovedește a
fi neînțeles, crud, și, în ultimă instanță, lipsit de sens. Numai atunci când recunoaștem atracția
secretă, dar puternică a celeilalte lumi a sacrului și miticului putem merge dincolo de inerenta lipsă
de sens a vieții cotidiene, având poate șansa de a ajunge la aevăratul înțeles al existenței”[2, p. 151].
Pentru a descoperi și a înțelege sensul unic al existenței umane, M. Eliade imaginează lumi
posibile paralele între care se pierd, dar și se regăsesc personajele. De exemplu, în cazul lui
Gavrilescu, profesorul de pian care descoperă, post factum, că timpul petrecut de el în grădina
țigăncilor a curs diferit în realitate și în aparență.
În nuvela La țigănci, cititorul, ca și personajul care trece prin evenimente neobișnuite pentru
logica normală, nu primește nici o justificare. După cum menționează E. Simion, prozatorul pare a
spune: ,,aceste lucruri se întâmplă și, dacă se întâmplă, înseamnă că există. Descurcați-vă... Și nu ne
descurcăm ușor. Acest sentiment este, în fond, precumpănitor, la lectura nuvelelor.... Indivizii care
trăiesc sau sunt martori la aceste întâmplări se împart în două categorii:
 cei care știu, dar nu spun;
 cei care nu cred; Protagonistul din nuvela dată întră în prima categorie.
Prezenţa sentimentului fantastic în naraţiune ţine să desemneze marile calităţi de acomodare
ale acestui tip de creaţie de-a lungul epocilor, posibilităţile largi de manifestare oferite de rigorile
extrem de generale ale genului. Încetinirea şi anularea timpului sunt extrem de prolifice ca procedee
ale fantasticului real, sesizat printr-o percepţie acută, în evenimentul normal. Aceste caracteristici
general-valabile îndreptăţesc fantasticul să se pretindă ca gen literar. Utilizarea timpului este destul
de convingătoare spre a-i demonstra o originalitate capabilă să asigure o oarecare independenţă în
dezvoltarea istorică. Factorul fantastic este major, disputându-şi superioritatea cu cel realist.
Ipostaza obscură este o caracteristică a obiectului fantastic şi generează un sentiment specific de
mare importanță. Prin fantastic, noi înțelegem ceea ce este dincolo de percepţia noastră, dincolo de
limita realului. Dorinţa oamenilor de a găsi răspunsuri la inexplicabil şi de a depăşi limitele spaţio-
temporale a dat naştere fantasticului, care este totodată şi o punte spre necunoscut. Astfel se explică
apariţia fantasticului nu doar în literatură, ci şi în celelalte arte.
LISTA BIBLIOGRAFICĂ:

1. Alexandrescu S. Dialectica fantasticului. În: Mircea Eliade. La ţigănci şi alte

povestiri. Bucureşti: Ed. pentru literatură, 1969, pp. 289.
2. Călinescu M. ,,Fantasticul și interpretarea sa în nuvelele târzii ale lui Mircea Eliade”, în
vol. cit. Iași: Ed. Poliron, 2002, p. 151
3. Micu D. în Introducere, la vol. Maitreyi. Nuntă în cer, Ediție curentă: Scriitori, cărți,
reviste, 1980, p. 17.
4. Simion E. Mircea Eliade un spirit al amplitudinii. București: Ed. Demirug, 1995 P. 161

5. Semnificația fantasticului la Mircea Eliade, în ”Orizont”, an. XXXIII, nr. 10 <732>, 12

martie 1982, p.3
6. I. Vlad. Universurile povestirii lui Mircea Eliade, în ”Tribuna”, an. XXV, nr. 48, 1981,
p.2.
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL LINGVISTICĂ ROMÂNĂ ȘI ȘTIINȚĂ
LITERARĂ

Lumea imaginară în nuvela La Țigănci

Conducător: D. Rotari

Studentă. F. Nistor

Chişinău-2018