Cele trei intenţii

Semioticianul italian Umberto Eco în Limitele interpretării, 1990 distinge 3 forme de interes în
actul lecturii, își stabilește modelul de analiză a relației text-cititor prin relaţionarea acestora:
1) a urmări intenţia autorului, a încerca să descoperi, în calitate de cititor, „ce a vrut să spună” în
acel text / operă literară, planurile, impulsurile conştiente şi inconştiente care l-au îndemnat să scrie etc.;
Eco numea aceasta intentio auctoris;
2) a urmări ce spune textul ca atare, considerat separat atât de autorul său, cât şi de fiecare cititor
individual şi de masa cititorilor luaţi în ansamblu – aşa-numita intentio operis; : „Trebuie căutat în text
ceea ce el spune în raport cu propria sa coerenţă textuală şi cu situaţia sistemelor de semnificare la care se
referă”
3) a ţine cont doar de dorinţele, scopurile, înclinaţiile cititorului / cititorilor – cu alte cuvinte,
de intentio lectoris. : „trebuie căutat în text ceea ce destinatarul găseşte în acesta, în raport cu propriile
sale sisteme de semnificare şi cu propriile sale dorinţe, pulsiuni, cu voinţa sa.

 Deseori textul nu corespunde intențiilor celor care l-au produs (intentio auctoris): pentru
o interpretare corectă a textului nu trebuie să ne bazăm pe declarații / rezoluții sau biografia autorului
empiric.
 Adesea, cititorul va proiecta ceva care nu există, bazat pe dorințe, instincte și arbitraje
care sunt în întregime personale (intentio lectoris).
 Este vorba de textul însuși care trebuie pus la îndoială, cu referire la coerența sa
contextuală și la sistemele de semnificație la care se referă (intentio operis: "motivele textului")

 Trebuie să rămânem în interiorul textului, să analizăm ceea ce exprimă o lucrare în sine,

indiferent de intențiile celor care o produc sau de cei care o citesc..

«Intentio lectoris: note despre semiotica recepției» Umberto Eco Made by Mariana Busso și
María Clara Musante

2 Traditii interpretative: intentio auctoris, intentio operis si intentio lectoris

Intentio auctoris: interpretarea unui text este de a recupera ceea ce autorul a vrut să spună și unde
să citească este un pasaj între text și ceea ce îi stă la baza (autorul) pentru a ajunge la sens.
 3 Intenția lectorului este criteriul de definire a unui text, constând în analizarea a ceea ce
descoperă destinatarul referitor la propriile sisteme de semnificație și / sau la dorințele, acționările sale.

4 Pentru Eco, criteriile de definire a unui text trebuie căutate în intentio operis.
Intenția operei este rezultatul unei presupuneri din partea cititorului, despre intenția textului.
Aceasta presupune recunoașterea limitelor pe care textul le propune pentru interpretare.
Un text este un dispozitiv conceput pentru a produce cititorul model.

După teoria lui Umberto Eco din Limitele interpretării, putem afirma că interpretarea nu are alte
limite decât cele pe care textul le impune întru început prin sensuri. Cititorul se găsește în interiorul
operei, ca într-un labirint, și are nevoie de concursul autorului pentru a ieși la capăt.

Umberto Eco, Limitele interpretării: „IniĠiativa cititorului constă în a face o conjectură în ce

priveúte intentio operis. Această conjectură trebuie afirmată de ansamblul textului ca tot organic. Aceasta
nu înseamnă că pe un text se poate face o singură conjectură interpretativă. În principiu, se pot face
infinite conjecturi. Dar la sfârúit ele vor trebui probate de coerența textului, iar coerența textuală nu va
putea decât se dezaprobe anumite conjecturi hazardate.”

Apar termenii de autor model și cititor model, ca instanțe narative intermediare, situate pe traseul
comunicării narativ literare, cu funcții distincte în filtrarea sau prelucrarea mesajului artistic.

Şi Autorul Model al lui Umberto Eco se regăseşte, în datele scriiturii, ca autor al enunţului
susceptibil de a fi recosntituit din datele strategiei / strategiilor de articulare a textului. Partener textual al
Cititorului Model – alt binecunoscut construct textual înţeles ca o ipoteză integratoare de lectură, ca un
cititor apt a sesiza şi a performa toate interpretările pe care textul însuşi le programează şi le conţine în
mod virtual – Autorul Model « depinde de urme textuale, dar pune în joc universul a ceea ce se află în
spatele textului, în spatele destinatarului şi ... în faţa textului şi a procesului de cooperare ». (Umberto
Eco, 1991: 100) Însă prin cooperare textuală semioticianul refuză să înţeleagă altceva decât ceea ce textul
însuşi conţine, ca ipoteză interpretativă compatibilă cu ipoteza de autor pe care cititorul şi-o construieşte,
ipostaziind în figura fantasmatică a unui personaj textual informaţiile pe care textul i le pune la dispoziţie.
În Limitele interpretării Eco îi asociază autorului pe care îl imaginează ca efect al semiozei textuale o
lume interioară, asimilabilă unui « construct al actului de interpretare » şi nu unei « realităţi psihologice
(ce nu poate fi atinsă dincolo de text) ». (Umberto Eco, 1996: 173)
 Semantizarea restauratoare se face prin urmărirea coerenţei co-textuale şi punerea în relaţie cu
sistemele de referinţă şi lumile posibile pe care acesta le pune în joc, prin reperarea atât a intenţiei autorului
(intentio auctoris) cât şi a intenţiei operei (intentio operis). Intenţia cititorului (intentio lectoris), de asemenea
reală şi prezentă, se subordonează întregului care nu îi lasă cititorului toată libertatea posibilă, deoarece «un text
este, aşa cum afirmă Umberto Eco, un organism, un sistem de relaţii interne care actualizează unele legături
posibile şi narcotizează altele. Înainte ca un text să fie produs, am putea inventa orice fel de texte. După ce un text
a fost produs, este posibil să-l facem să spună multe lucruri – uneori un număr infinit de lucruri, dar este imposibil
– sau cel puţin ilegitim din punct de vedere critic – să-l facem să spună ceea ce nu spune. Adesea textele spun mai
multe decât ceea ce autorii lor au vrut ca ele să spună, dar mai puţin decât ceea ce mulţi cititori ar vrea ca ele să
spună»[17