Mircea Eliade(1907-1986) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filozof şi profesor român la

Universitatea din Chicago. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18
limbi şi aproximativ 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.
Opera completă a lui Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi
manuscrisele inedite.

• Eliade simte chemarea fantasticului încă din copilărie, când, aflat în universul plin de surprize în casa
din Râmnicul-Sărat, (unde a locuit pentru o perioadă cu familia) intră într-o cameră aparent magică, sacră,
tocmai pentru că nu era locuită. Acest eveniment declanşează mai târziu în memoria tânărului, şi mai apoi a
scriitorului, pătrunderea într-o zona sacră, care era interzisă profanului.

• În Memorii, Mircea Eliade explică într-un anume sens necesitatea romanului Domnişoara Christina.
„După atâţia ani de „literatură realistă”, mă simţeam din nou atras către fantastic. Mă obseda o poveste al cărei
personaj principal era o tânără moartă cu treizeci de ani în urmă".

Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans,
incertitudine. Deşi fantasticul în sens larg este prezent nu numai în artă, ci şi în multe alte manifestări ale
spiritualităţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, literatura fantastică este recunoscută ca o specie literară
aparte abia din secolul al XlX-lea.

• Cele mai importante trăsături ale unei naraţiuni fantastice sunt:

1. existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment misterios,
inexplicabil prin legile naturale;
2. dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia elementului misterios/ ireal;
3. compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică;
4. finalul ambiguu;
5. ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege naturală sau una
supranaturală);
6. prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un martor, scrierea capătă mai
multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului;
7. pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugerează
diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se dovedesc în general incomplete şi
nesatisfăcătoare.

• Domnişoara Christina, primul roman fantastic de certă valoare, apare în anul 1936.Încă de la apariţia
cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic
diferit întâlnit în proza anterioară, precum “Isabel şi apele diavolului” sau “Lumina ce se stinge”. Este vorba de
un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu: I.L. Caragiale,
Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.

• Titlul fixează acţiunea în jurul personajului misterios feminin, domnişoara Christina. În jurul apariţiei
fantomatice a acesteia se ţese întreaga naraţiune în care autorul foloseşte ca sursă de inspiraţie folclorul.
„Numele Christina are origine grecească şi vine din cuvântul chriein, însemnând „Cel uns”, „Cel miruit”. În
limba latină, christianus însemna deja „urmaşul lui Christos”, creştin.
 • Tema camuflării fantasticului în real, constituie „cheia de boltă” a tuturor lucrărilor de maturitate ale
scriitorului.Fantasticul are ca scop încalcarea limitelor dincolo de care nu putem ajunge decât datorită lui.

• Paralelismul magic al celor două planuri paralele : viaţă-moarte subliniază conflictul dintre Egor şi
Christina, tocmai prin imaginea creionată de portretul sfidător al Christinei din fosta ei cameră şi de impactul pe
care încă îl are asupra celor vii.

Redactaţi un eseu de minim 2 pagini, în care să evidenţiaţi relaţia dintre romanul „Domnişoara Christina"
de Mircea Eliade şi poezia „Luceafărul" de Mihai Eminescu, pornind de la ideea de bază a lui Sorin
Alexandrescu, că cele două creaţii sunt „ca două exemple paralele ale aceluiaşi destin”

Structură[modificare | modificare sursă]

Nuvela este împărțită în 18 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje[modificare | modificare sursă]

Egor Pașchievici - pictor bucureștean invitat de Sanda să petreacă o lună de zile la moșia familiei sale din
Câmpia Dunării. Este un om cinic și rațional, nu tocmai credincios, care se raportează la realitate de pe pozițiile
raționalității. El refuză să creadă în existența lumii spectrale, ajungând în final să o combată tocmai prin acele
remedii tradiționale cărora le contestase anterior eficiența.[10]

doamna Moscu - proprietara moșiei și conacului din Z. (localitate rurală aflată la nord de orașul Giurgiu și
la circa 30 km de Dunăre), sora mai mică (cu șapte ani) a domnișoarei Christina. Este văduvă de câțiva ani. Are
un comportament letargic și neatent, părând să-și piardă puterile odată cu venirea nopții. Dispune însă de un
apetit vorace cu reminiscențe vampirice.[10]

Sanda - fiica cea mare a doamnei Moscu, în vârstă de 19 ani. Îl iubește pe Egor, iar starea sa de sănătate
începe să se înrăutățească odată cu aparițiile Christinei.

Simina - fiica cea mică a doamnei Moscu, o fetiță de 9 ani. Are comportamentul unei femei adulte,
dovedind experiență în tainele conversației și seducției amoroase, părând să fie un mediator al Christinei care i-
a transmis o parte din puterile sale supranaturale. Astfel, reușește să-i intimideze pe Egor și pe Nazarie și o
domină pe Sanda.[10]

Nazarie - un arheolog și asistent universitar în vârstă de aproape 40 de ani, ucenicul profesorului Vasile
Pârvan. Supraveghează săpăturile arheologice de la Bălănoaia. Este un om superstițios ce recurge frecvent la
rugăciuni și la invocarea Maicii Domnului.[10]

Panaitescu - un medic tânăr și pleșuv, pasionat de vânătoare

doica - o femeie îmbătrânită, aproape nebună

domnișoara Christina - o fată de moșier ce a fost ucisă pe când avea doar 20 de ani în timpul Răscoalei de
la 1907; sora mai mare a doamnei Moscu

vizitiul Christinei - o rudă de-a familiei, apariție spectrală

Radu Prajan - un prieten al lui Egor, mort de multă vreme „într-un accident stupid de stradă”, care-l
avertizează de primejdie într-un vis
 Tema principală[modificare | modificare sursă]

Tema principală a „Domnișoarei Christina” o reprezintă conflictul fantastic generat de confruntarea a

două supraforțe, Viața și Moartea. [30] Cele două supraforțe sunt reprezentate de două grupuri de personaje:
cele benefice (Egor, Nazarie, doctorul și țăranii din sat) și cele malefice (strigoaica domnișoara Christina și
aliatele ei: doamna Moscu, Simina, fetița posedată, vizitiul etc.). Personajul Sanda nu poate fi inclus într-o
singură tabără, ci aparține alternativ ambelor tabere.[31]

În mod obișnuit, viii și morții rămân în lumi diferite, care nu comunică între ele. Apariția strigoiului cu
statut dual tulbură echilibrul între cele două lumi, anulând frontiera ce separă lumea viilor de lumea morților.
Prezența domnișoarei Christina în lumea viilor este reală, atestată de dovezi indubitabile (parfumul de violete, o
mănușă pierdută ce se transformă în scrum la atingere). Cele două tabere se asediază reciproc, declanșând o
strategie a teroarei.

Personajul titular al nuvelei a rămas captiv între cele două lumi, reîntorcându-se periodic în locurile unde
copilărise și unde nu apucase să-și trăiască tinerețea.[9] Postexistența sa fantomatică nu putea fi prelungită
decât cu sângele animalelor de la conac și din sat[11]; irupțiile fantasticului în viața cotidiană sunt deci
malefice.[9]

Trecerea între cele două lumi se face cu o caleașcă veche condusă de un vizitiu fantomatic, simbol al
luntrii lui Charon. Uciderea ritualică a strigoiului restabilește ordinea firească a lucrurilor, redând trupul
Christinei lumii morților, căreia acesta trebuia de mult să-i aparțină, iar focul simbolic din final șterge urmele
conflictului.

Analiză[modificare | modificare sursă]

Critica literară a identificat două axe stilistice ale prozei lui Mircea Eliade: una realistă
(Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) și o alta fantastică („Domnișoara Christina”, „Șarpele”, „Secretul
doctorului Honigberger” etc.). Ambele direcții literare ale lui Eliade se bazează pe ideea de experiență,
substituind conceptului de originalitate (tipic romantismului) pe cel de autenticitate. Acțiunea romanelor și a
nuvelelor este inspirată într-o măsură mai mare sau mai mică de experiența trăită de autor.[32] Scriitorul
considera că proza trebuie să cuprindă o „experiență” trăită de autor și să prezinte cu autenticitate etapele de
evoluție a eului. „Orice se întâmplă în viață poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri,
căsătorii sau adultere, se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice e viu
se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, afirma el.[33]

Proza fantastică a lui Mircea Eliade are la bază două tipuri de simboluri: unul folcloric („Domnișoara
Christina”, „Șarpele”) și altul indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”).[34] Potrivit
criticului Sorin Alexandrescu, „Domnișoara Christina” dezvoltă „un soi de mister medieval, realizat în spațiul
românesc, comparabil cu unele piese de teatru ale lui Blaga”.[30]

Autorul a fost preocupat să descopere sensul autentic și profund al existenței umane, imaginând călătorii
inițiatice în lumi paralele pentru a evidenția opoziția între esențial și banal și irelevanța timpului în descrierea
sacrului.[35] Intenția scriitorului era să reveleze existența a două lumi paralele în Universul cotidian: o lume
reală-profană (lumea de aici) și o lume sacră (lumea de dincolo) care se manifestă permanent, dar discret.[36]

Structură
Nuvela este împărțită în 15 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje

 Sergiu Andronic - sportiv tânăr și pasionat, elev aviator, dezinvolt și misterios

 Jorj Solomon - proprietarul casei din Fierbinți
 Aglaia (Aglo) Solomon - soția lui Jorj, o femeie plictisită de căsnicia sa
 Dorina - sora mai mică a Aglaiei, proaspăt absolventă de facultate
 Stere - funcționar superior, o persoană cu preocupări prozaice
 Liza - soția lui Stere, mai tânără cu nouă ani decât soțul ei; femeie sentimentală și nefericită
în căsnicie; a locuit timp de doi ani la Paris
 Manuilă - căpitan, un bărbat cult, dar timid
 Stamate - inginer agronom în vârstă de 33 de ani, prieten al căpitanului Manuilă
 Riri Săveanu - verișoara lui Jorj Solomon și prietenă a Aglaiei
 Vladimir Săveanu - fratele Ririei, în vârstă de 19 ani, student la Facultatea de Litere
 doamna Zamfirescu, soțul, cumnatul și fiica ei - cunoștințe bucureștene ale familiei Solomon
aflate în excursie la mănăstire
 un călugăr pivnicer

Scrierea și publicarea nuvelei

Sursă de inspirație
Potrivit criticii literare, Mircea Eliade s-ar fi inspirat în scrierea acestei nuvele de o întâmplare reală petrecută
cu câțiva ani în urmă pe lacul Snagov, la care a asistat prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-
Voinești.[5] Povestitorul ar fi mărturisit public că a asistat la fermecarea unui șarpe acvatic de către localnicul
Nicolae Pescaru în timp ce se afla într-o luntre la pescuit pe acel lac; pescarul i-a mărturisit ulterior că a învățat
vraja de la un unchiaș bătrân care o știa și el de la alți unchieși din vechime. Brătescu-Voinești a scris o
povestire intitulată „Minunea” pe care a publicat-o în „Adevărul literar și artistic” (anul IX, nr. 377, 26
februarie 1928), iar apoi în volumul Firimituri (Ed. Cartea Românească, București, 1929).
Întâmplarea este relatată și de Mihail Sadoveanu în povestirea „Vrăjitorul de șerpi” din volumul Împărăția
apelor (1928); celebrul romancier a afirmat că a auzit-o într-o ședință a Academiei Românede prin anul 1927,
fiind povestită chiar de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. De asemenea, pornind de la această întâmplare, Ion
Pillat a scris poezia „Vrăjitorul de șerpi” pe care a publicat-o pentru prima dată în volumul Caetul verde (Ed.
Cartea Românească, București, 1932), ce cuprindea versuri scrise în perioada 1928-1932.[5]
Aspecte biografice
„Șarpele” conține unele fapte și date biografice inspirate din copilăria și adolescența lui Mircea Eliade. Astfel,
autorul și-a petrecut o parte din copilărie, la fel ca și personajul Liza, în casa bătrânească (anterior han) a
bunicilor de la capătul bulevardului Pache Protopopescu, unde se afla și o grădină cu duzi. [6] El avea o mătușă
care a murit de tuberculoză, la fel ca Leana, mătușa Lizei, iar cărțile acesteia au fost arse ca să nu se
răspândească microbii.
Scrierea nuvelei
Nuvela „Șarpele” a fost scrisă de Mircea Eliade în primăvara anului 1937, pe parcursul a paisprezece nopți, fără
vreun plan, manuscrisul fiind trimis zilnic pentru a fi cules la tipografie. Scriitorul lucra în același timp și la
editarea operelor lui B.P. Hasdeu în două volume, ce urmau a fi publicate de Editura Fundațiilor Regale.[9]

Se dă următorul text:
 Mi-am dat seama că nu se gândea întotdeauna la o eventuală despărţire; asemenea gânduri, cumplite, le
respingea cu dârzenie întreaga ei fiinţă. Dar bănuia că viaţa aceasta, trăită împreună clipă de clipă, miracolul
acela, a două făpturi necontenit prezente una pentru alta, nu va putea dura. Îşi dădea seama, zărindu-mă uneori
în faţa raftului cu cărţi, că în curând mă va cuprinde vechea mea patimă, şi că atunci munca mă va fura de
lângă ea ceasuri şi zile întregi. Ştia că setea mea de creaţie, de scris, a fost numai adormită, că ea nu va putea
fi definitiv stinsă. Se împăcase cu acest destin - despărţirea noastră pentru lungi, chinuitoare intervale - dar l-ar
fi voit cât mai târziu împlinit.
Câteodată îşi spunea că e imorală cu dragostea ei strivitoare, că un om nu poate trăi fără să muncească şi mai
ales un artist nu are dreptul să-şi îngroape talentul într-o dragoste fericită. şi pentru fiinţa ei cinstită îndoielile
acestea erau chinuitoare. Dar întotdeauna sfârşea prin a-şi spune că, moral sau imoral, bine sau rău, toate
acestea n-au nimic de-a face cu adevărata, tainica dragoste; că întâlnirea noastră este singurul lucru esenţial,
real, iar toate celelalte - muncă, creaţie, talent, onoare şi câte vor mai fi - nu preţuiesc nimic, căci toate sunt
zădărnicii omeneşti ale pământului...

(Mircea Eliade, Nuntă în cer)

R. Fragmentul vorbeşte despre frământările unei femei îndrăgostite de un bărbat superior, de un creator.
Conştiinţa ei este sfâşiată între vinovăţia de a-l răpi pe bărbatul iubit destinului lui artistic şi dorinţa de a trăi
deplin o fericire esenţială. În acest context, autorul foloseşte epitetul strivitoare, care vrea să exprime
sentimentul de vină pe care îl trăieşte femeia la gândul că prin dragostea ei l-ar putea sufoca pe bărbat,
îndepărtându-l de menirea sa creatoare.
8. Menţionează două trăsături ale genului epic, ilustrându-le cu exemple din text.

R: Textul aparţine genului epic, deoarece are acţiune, are personaje, are narator. Acţiunea fragmentului
prezintă frământările interioare ale unei femei îndrăgostite de un bărbat superior, de un creator. Conştiinţa ei
este sfâşiată între vinovăţia de a-l răpi pe bărbatul iubit destinului lui artistic şi dorinţa de a trăi deplin o
fericire esenţială. Fragmentul are două personaje: cei doi îndrăgostiţi. Naratorul se confundă cu personajul
masculin, prin urmare se narează la persoana I, dintr-o perspectivă subiectivă („mi-am dat seama”,
„setea mea de creaţie”).
9. Comentează, în şase-zece rânduri, următoarea secvenţă din textul dat: Dar întotdeauna sfârşea prin a-şi
spune că, moral sau imoral, bine sau rău, toate acestea n-au nimic de-a face cu adevărata, tainica dragoste; că
întâlnirea noastră este singurul lucru esenţial, real, iar toate celelalte - muncă, creaţie, talent, onoare şi câte vor
mai fi - nu preţuiesc nimic, căci toate sunt zădărnicii omeneşti ale pământului...

R: Cei doi se iubesc. Pentru ea dragostea înseamnă dăruire totală şi definitivă bărbatului iubit. El însă este
un creator. Menirea lui este de a scrie. Iubirea l-a sustras temporar pasiunii sale, dar ea, când îl vede zăbovind
uneori în faţa raftului cu cărţi, se teme că el se va întoarce la munca sa, care i-l răpea uneori ceasuri şi chiar
zile întregi. Ajunge să se frământe în sinea ei, simţindu-se chiar vinovată că prin iubirea ei sufocantă îl
deturnează pe el de la ţelul său. Fragmentul citat arată că în cele din urmă, în sufletul femeii biruieşte gândul
că totuşi nimic nu e mai important decât iubirea. Pentru ea dragostea este experienţa supremă, esenţială a
vieţii, superioară tuturor celorlalte, care nu sunt altceva decât zădărnicii omeneşti ale pământului . Citatul
conţine deci un elogiu adus iubirii, dintr-o perspectivă feminină.

NUNTA IN CER
 De Mircea Eliade

“Nunta in cer” este un roman de dragoste publicat in anul 1939 fiind o opera narativa in proza de mare
intindere, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri avand personaje complexe.
In aceasta opera Eliade evidentiaza motiviul iubirii si al cuplului cu o furtuna de emotii care ne invaluie pe tot
parcursul operei.

Subiectul incepe intr-o cabana, la munte, unde doi barbati isi povestesc amorurile tineretii. Romanul
incepe cu confesiunile lui Andrei Mavrodin care estie un scriitor cunoscut din Bucuresti una din cartile sale
(ultima aprite) fiind “Tinereatea Magdalenei”.
El o cunoaste pe Ileana la casa unui prieten arhitect, in seara de 8 ianuarie.Cei doi se indragostesc, viata comuna
a cuplului cuprinzand intamplari lipsite de importanta: un drum al lui Mavrodin la niste cunoscuti, in Moldova, o
excursie la Predeal, mici vizite la priteni.Cei doi fac impreuna chear si o excursie in Italia , dar aici Ileana incepe
sa-si reaminteasca de timpurile trecute ,pertecute aici cu adevarata ei iubire.Intr-o seara de crciun Ileana il anunta
pe Mavrodin ca va urma sa aiba un copil, iar in urma acestui lucru cei doi hotarasc sa se logodeasca, Ileana
renunta la copil, internanduse intr-o clinica pentru a face avort. Ileana incepu sa aiba remuscari si in privinta
casatoriei si dupa un timp aceasta dispare fara urma. Mavrodin se hotarasete sa scrie un manuscris intitulat
“NUNTA IN CER” prin care sa-si ceara oarecum ierate Ileanei, el crezand ,in sinea lui ,ca ea asteapta aparitia
acestui manuscris undeva .
Romanul continua cu ce-a de a doua poveste de dragoste, cea a lui Barbu Hasnas. El traia intr-o faimile bogata
pana cand tatal lui a decedat.Mama sa un stia sa se descurece in afaceri asa ca pierde averea faimilei, il obliga pe
Hasnas sa devina inginer dupa care moare si ea.
Dupa moartea ei Hasnas isi urmeaza visul, de a deveni ofiter, si se inroleaza in armata ca voluntar pe vremea
celui de-al doilea razboi mundial. Itorcanduse de pe front acesta o intalneste pe tren pe Lena, o fetita de numai 15
ani care se rataceste de matusa ei, acesta fiin inpresionat de frumusetea fetitei. Dupa terminarea razboiului, acesta
neavand vreun gand de maritisi, petrecea foarte mult. La una din acese petreceri el o reintalneste pe Lena fiind la
fel de frumoasa, lasand in urma fetita pe care el o intalnise acum 7-8 ani. Hasnas placa la Milano , in tren
intalind-o pe Lena , care mai tarziu marturiseste ca la urmarit stiind ca placa deoarece era indragostita de el. Cei
doi petrec impreuna clipe frumoase la Viena, unde Hasnas se indragosteste cu adevarat de Lena si o cere in
casatorie. Nunta celor doi a avut loc la Paris ,fiind o nunta mica,restransa. Dupa tercerea a trei ani petrecuti
impreuna, in viata celor doi apar si furtunile dragostei care se agraveaza si mai mult atunci cand Hasnas ii spune
Lenei ca isi doreste un copil, aceasta marturisind ca nu este pregatita.Daca pana atunci cei doi un puteau trai unul
fara celalalt ,chear daca se mai certau, acum lucrurile devin mai serioase. Lena impune divortul, Hasnas
neaceptandul la inceput, dupa care divorteaza si pleaca in strainatate pentru trei luni. Reintorcanduse ii face o
vizita Lenei, incercand sa lamureasca lucrurile ,insa era prea tarziu.
Dupa 8 ani Hasnas trecu peste aceea perioada ,Lena devenid doar o amintire frumoasa pentru el , recasatorinduse
si avand doi baieti frumosi, in timp ce Mavrodin inca se mai gandea la Ileana lui.

Ceea ce mi-a placut si ma atras la acest roman a fost insusi povestile de dragoste ale celor doi care sunt
deosebit de paionante, sunt citate in care cei doi descriu cu desavarsite destinul care le-a scos in cale iubirea
vietii:
“Este si acesta un destin, caci sunt si altele, nenumarate…De farte multe ori incerc sa-mi dau sema de ele, mai
ales de acele destine obscure, lipsite de glorie, care decid, fara stirea si in absenta noatra, pentru o viata
intreaga.[…] De pilda, imi aduc aminte bine un lucru: cand s-a imbracat sa plece, avea o voaleta larga, neagra,
picante, si blana ii era foarte discret parfumata cu Ambre antique. Dar asta se intamplase cu cateva ceasuri dupa
ce, fara stirea mea, ma indragostisem.”
Destinul barbatului si puterea femeii de a lupta pentru a cuceri, a castiga, ceea ce ii aprtine si iubeste cu
adevarat: “Orice femei pe care o iubesc ma apasa, ma sugruma si , fara voia ei, ma destrama si ma topeste, pana
la descompunerea finala. De sfarsitul acesta un scapa nici un barbat…”;“Mi-a marturisit insa cat de mult se
chinuise, pentru ca nu avusese in aceea zi curajul de a cere, nu avusese curajul femeii care se zbate, dezlantuita
sa-si apere iubitul, sa si-l pastreze…”; “Nu suntem noi de vina daca cele mai multe dintre femei ne arata, cu
insistenta, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc in corpuriele lor.[…] Femeia ne invita intodeauna s-o privim asa
cu vrea ea…”.
Indiscretia barabtilor, si modul lor de gandireal acestora: ” Am uitat d e mult gusul atator trupuri pe care le-am
cunoscut. Asta se intampla aproape tuturor barbatilor: sa n-aiba amintiri calde, sa un mai pastreze nimic din toata
magia aceea a dragoste fizice. Cred ca femeile uita mai greu; trupurile lor pastreaza indelung prezenta barbatului
pe care l-au iubit sau cunoscut candva.” ; “ Indiscretiile aceste pe care le fac uneori scriitori prin cartile lor sunt,
poate, un omagiu adus femeii pe care au iubit-o si pe care, de ce le mai multe ori fara voia lor, au facut-o sa
sufere., Cum sa-si ceara mia desavarsit iertare, cum s-o omagieze mia luminos si mai sincer decat scriind? Nu pot
face alceva. Nu se pot ruga, de pilda, un pot canta…”; “Nu iubisem niciodata.[…] Razboilu ma lecuise si de ea,
lecuindu-ma de orice fel de dragoste. Vazusem, de altfel, pera multe ca sa mai cred in fagaduinti, in cinste.”; “In
cinci zile trebuia sa ma indragostesc de ea; sa izbutesc s-o fac sa creada asta adica.”; “Amanuntul acesta un l-am
putut niciodata uita : ca am cunoscut dragostea si toate aventurile in care ma implicam un erau decat episoade
trecatoare.”.
Si de asemenea apare si reactia feneii si ideea sa despre barabtul ideal “de o calitate superioara”: ” – Isi duc
iubita la moarte sau la deznadejde si calugarie, dar n-o impart cu nimeni. De altfel, adevaratul Don Juan n-a fost
celebru prin numarul amoruruilor sale, ci prin numarul iubitelor care au murit pentru el…”.
Ceea ce face acest roman deosebit este descrierea perspectivei atat a barbatului, cat si a femeii asupra dragoste
adevarate, pure, iar dragostea ne este aratata asa cum este ea, cum o intalnim in viata de zi cu zi, cum se intampla
fara ca noi sa ne dam sema fara ca noi sa reactionam pe moment in vreun fel: “Cu o asemenea dragoste un te
intalnesti decat o singura data in viata. Cum spuneai prea bine, asta aprtine intr-un anumit sens miracolului, de
aceea si apre, poate, atat de intamplator, intr.-o serie de evenimente cu desavarsire frivole si nesimnificative…Sta
in putinta noastra sa realizam acest miracol. Dar ne dam seama pera tarziu de el, ne dam intodeauna seama pera
tarziu…” .
Iar povestirile celor doi barbati un fac alceva decat sa-mi reamiteasca o posibila dragoste din experienta
propie, in care dupa ce unul dintre cei doi indragostiti hotaraste ceea ce ar vrea sa faca pe viitor nimic din tot ceea
ce se crease pana atunci intre ei un mai avea loc, totul se destrama fara ca vreunul dintre ei sa clipeasca, ficare
plecand pe drumul sau, urmandusi visele de viitor si parasind prezentul si tot ce mai ramasese frumos din el.

Daca as compara romanul “Nunta in cer” cu o alta opera, aceasta ar fi romanul lui Camil Petresc “Ultima
noapte de dragoste intaia noapte de razboi”.
Un prim criteriu prin care cele doua romane s-ar asemana, ar fi cadrul ales de ambii autori, si anume, Bucurestiul
de alta data. Un cadru perfect pentru realizarea unuei trasaturi importante , si anume modernizarea: tercerea de la
o tema rurala la una urbana (caracteristica a modernismului). O alta asemanare ale celor doua romane ar fi
introducerea temei razoboilui si a intelectualului. La Camil Petrescu avem un singur personaj care mai intai este
student la filorofie, iar mai apoi sublocotenent pe frontul din Valea Prahovei; in timp ce la Mirecea Eliade avem
doua personaje, si anume, un scriitor cunoscut si un student in Franta, care mai apoi devine ofiter. Finalul
fiecarui roman ilustreaza sfarsitul relatiilor dintre personajele, care erau odata indragostite. La Camil Petrescu
barbatul, Stefan Gheorgidiu caruia totul ii este indiferent si este prea obosit sa se mai gandeasca la Ela, pe care o
da uitarii; iar la Mircea Eliade cei doi barbati, Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas stand pe podet, primal il
intreaba pe cel de-al doilea:”- Crezi ca Ileana mai traieste?”, iar ce de-al doilea ii raspunde doarte incet “- Nu. Nn
mai traieste…” acest lucur demonstrand faptul ca cei doi hotarasc sa lase trecutul in urma.
De asemenea eu consider ca acest roman ar putea fi comprat de asemenea si cu romanul “Scrisoare de
Dragoste” scris de Mihai Drumes.
Ghiocela si Ivar au o frumoasa poveste de dragoste, se casatoresc, dar la scurt timp dupa acest eveniment Ivar o
pareseste pentru o femeie cu bani pe nume Jebs “Puteau fi fericiti toata viata, dar el, intalnind o fata cu avere, se
desparte de cea pe care o iubeste”, iar in acest timp Ghiocela se casatoreste cu Relu Apelevianu, un prieten de al
lui Ivar.Nemai suportand regretele dragostei adevarate, Ivar se sinucide la sfarsitul romanului o data cu sotia sa
Jebs.
Iubirea materiala este singurlu lucru care deosebeste cele doua romane, in romanul lui Eliade, punctu de vedere
al barabtului in privinta averii si totodata perspectiva iubirii este diferita “ Tot ce ni se spune:dragoste, bani,
interese sunt prostii. Niciun barbat nn s-ar sacrifica pentru un amor sau pentru avere. Orice s-ar spune despre
brabati, oricat de prosti ar fi in majoritatea lor, lucururile nu pot fi explicate atat de simplu. E aici un fel de vraja,
si asta nn vine din dragoste, din pasiune, ci dintr-o nebunie nesimtita, care cu orice chip incearca san e
umileasca…”, barbatul din romanul lui Eliade un ar fi in stare sa se sinucida nici pentru dragoste si cu atat mai
putin pentru avere, considerand acestea fiind o umilinta pe care barabtu trebuie sa o suporte la un moment dat in
viata. Sfarsitul celor doua romane coincid, astfel incat cei ce au tradat iubirea adevarata sunt pedepriti in mod
tragic si anume, prin moarte.

Eu recomand acest roman tuturor persoanelor care vor sa stie ce este, si ce se ascunde in spatele dragostei
adevarate. Eliade considera iubirea fiin: “Cine un stie, de altfe, ca in dragoste nicio certitudine nu e definitiva, ca
lucrul acela elementar - sentimental ca esti iubit – trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura
gresela surpa totul in nebunie si dezgust”. Acest roman a reprezentat, si reprezinta, un adevarat succes in operele
lui Mircea Eliade si sunt sigura ca o sa reprezinte un adevart succes si in viata ta dupa ce o vei cit

Rezumatul romanului Nuntă în cer de Mircea Eliade te va ajuta să îți reamintești cele două
povești de iubire trăite de Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș, iar pornind de la aceste
informații să scrii eseuri mai ample și să răspunzi la cerințele din manualul de limba și
literatura română.

„Romanul „Nuntă în cer” face parte din literatura română modernă interbelică și a fost publicat
pentru prima dată la București, în anul 1938. Acesta se încadrează în categoria romanului erotic, fiind, de
asemenea, un roman al autenticităţii şi al experienţei.

Din punct de vedere structural, Nuntă în cer este compus din două părţi. Acestea cuprind două relatări,
ce au în comun același personaj, și anume, Ileana (sau „Lena”). Fiecare experienţă de iubire este relatată
cronologic, însă poveștile sunt inversate, astfel încât prima povestire aparține experienţei celei mai
recente. Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș se cazaseră la o cabană pentru a vâna. Cei doi încep să se
destăinuie unul altuia și astfel, romanul începe cu istorisirea poveștii de iubire dintre Andrei Mavrodin și
Ileana. Mavrodin se întoarce acasă din oraș, găsind un plic de la Ileana, iubita sa, care plecase definitiv, fără a
menționa destinația. Aceasta îl ruga să nu o caute, deși i se arăta recunoscătoare pentru fericirea de care
avusese parte alături de el. Motivul din spatele despărțirii era dragostea lor «neroditoare», survenită în urma
refuzului lui Mavrodin de a avea copilul cu care Ileana rămăsese însărcinată. Astfel, ea se văzuse obligată să
avorteze, iar trauma fusese de nesuportat.”
 „Aflată în strânsă legătură cu simbolistica titlului, tema romanului este cea a iubirii, însă nu a oricărui
fel de iubire. Nuntă în cer ilustrează dragostea situată deasupra a tot ceea ce este uman, inclusiv a
controlului sentimentelor sau a modului în care acestea sunt resimțite de către îndrăgostiți. Deși devenită
clișeu, imaginea iubirii în forma găsirii jumătății pierdute se regăsește în literatura lui Eliade, și cu precădere
în cazul acestui roman. (...) Viziunea despre lume a lui Eliade se reflectă, în acest roman, prin
intermediul asocierii temei iubirii și a temei destinului, aflate în tragică opoziție. Perspectiva autorului este,
de fapt, realizarea tragică a incompatibilității posibile între o dragoste unică, grandioasă, și posibilitatea
incluziunii acesteia în destinul celor doi îndrăgostiți. Deși autorul vorbește despre iubirea karmică, inevitabilă
pentru o perioadă, garanția durabilității ei este nulă.”

Pentru a putea evidenția mai bine relația dintre două personaje ale romanului Nuntă în cer de
Mircea Eliade, citește și acest material. În plus, el îți va folosi ca sursă de inspirație pentru a putea
răspunde mai complex la cerința de a scrie un eseu în care să prezinți relația dintre două personaje
dintr-un roman al experienței, întâlnită în modelul de subiect pentru Bacalaureatul din 2013.

„Misterul este prezent pretutindeni pe parcursul romanului, acesta fiind mereu oferit de personajul
feminin. În timp ce bărbații se destăinuie sincer și meticulos unul altuia, Ileana simbolizează elementul
feminin pentru Eliade, care o îmbracă pretutindeni într-o aură misterioasă, de nepătruns. Lui Mavrodin îi este
imposibil să afle despre trecutul femeii, care îi dezvăluie doar că a trăit timp de patru ani la Berlin și că își
revenise după despărțirea survenită în urma unei mari iubiri. Astfel, statutul social al Ilenei este imposibil de
aflat.

În cele din urmă, iubirea lor se destramă în urma micilor episoade de gelozie, dar mai ales din cauza
faptului că Mavrodin nu își dorea copii, spre deosebire de iubita sa. Structura şi natura lui artistică resping
viaţa casnică, întrucât el consideră că «artistul era blestemat să rămână singur, fără urmaşi».”

Realitatea și tematica iubirii efemere se evidențiază în cazul ambelor povești. De exemplu, în relația
dintre Andrei Mavrodin și Ileana, iubirea ia sfârșit din cauza diferenței de percepție dintre cei doi. În timp ce
Andrei vede povestea lor ca fiind suficientă pentru realizarea împlinirii, Ileana rămâne traumatizată
iremediabil de faptul că dragostea lor este «neroditoare». Ileana fugise din ţară pentru a se elibera de iubirea
unui alt om, refugiindu-se în relaţia cu Andrei. Disperat în urma plecării Ilenei, Mavrodin povestește despre
încercările sale de a o regăsi, împreună cu insomniile și dezamăgirea profundă instalate ulterior, mărturisind
că, de la plecarea iubitei sale, dusese «o viață de larvă». (...) În opinia mea, modul în care tema iubirii se
reflectă în romanul de față demitizează visul iubirii ideale. Pentru Eliade, cu cât profunzimea iubirii crește,
cu atât scade durabilitatea acesteia.”

Am ezitat mult până să încep să citesc această carte. Accept cu greu să mi se impună o lectură,
chiar şi atunci când este vorba de autori renumiţi. Când „Nuntă în cer” a fost propusă pe lista cercului de
literatură al şcolii, am zâmbit sceptic. Dar, vrând-nevrând, a trebuit să iau cartea în mână … şi nu i-am mai dat
drumul.

Mi-e greu să explic ce m-a impresionat atât la roman. Poate însuşi ideea, incapacitatea omului de a
se dărui complet, de a iubi fără restricţii, de a creea, de a îmbina profanul cu aspiraţiile superioare …

„Nuntă în cer” este povestea a doi bărbaţi, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş care se îndrăgostesc
de aceeaşi femeie, fără a fi capabili să-i păstreze dragostea. Romanul este conceput sub forma relatărilor celor
doi bărbaţi care, întâlnindu-se mult timp după dispariţia Ilenei, îşi fac confidenţe, fără a bănui rolul unuia în
povestea celuilalt.
 Primul care îşi începe mărturia este Andrei Mavrodin, un scriitor cunoscut al vremii sale. Iniţial un
om care trăia la suprafaţă, fără a acorda prea multă atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea
fără limite, în clipa în care o întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o tânără recent sosită din Germania.

Cei doi se îndrăgostesc. Ileana, care fugise din ţară pentru a se elibera de iubirea unui alt om, vede
în relaţia cu Andrei şansa unui nou început.

Dar Mavrodin descoperă că, prin în vârtejul vieţii a ajuns în imposibilitatea de a mai scrie ceva.
Iniţial geloasă pe munca lui, Ileana sfârşeşte prin a-l stimula pe Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului
dorinţa ei de a oferi continuitate iubirii, printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând că dragostea le este
suficientă.

Ileana avortează şi la scurt timp după aceea dispare fără urmă. Încercând să retrăiască marea lui
iubire, Mavrodin scrie un roman, intitulat „Nuntă în cer” dar constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea
neavând nicio asemănare cu „paradisul pierdut”.

A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii ratate. Hasnaş
se conturează ca un om opus lui Mavrodin: vulgar, lipsit de aspiraţii superioare, el este întruchiparea fidelă a
moravurilor ce caracterizau Bucureştiul interbelic.

Într-un salon Bucureştean, Hasnaş o întâlneşte pe Lena şi recunoaşte în ea copila pe care, în timpul
războiului, o cunoscuse într-un tren.

Cei doi călătoresc împreună în Veneţia unde Hasnaş sfârşeşte prin a se îndrăgosti de Lena. La
rândul ei, Lena îi declară acestuia că îl iubise din prima clipă. Cei doi se căsătoresc şi timp de trei ani
întruchipează cuplul perfect.

Dar, după trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viaţa lui este incompletă: îşi doreşte un
copil. Punând acestă dorinţă pe seama unui impuls Lena îl refuză. Cei doi se ceartă şi sfârşeşc prin a divorţa.

Finalul romanului îi suprinde pe cei doi bărbaţi, care, privind retrospectiv, constată cu resemnare că
Lena (Ileana) probabil a murit.

Ceea ce fascinează la roman mai mult chiar decât tema, este forma în care această temă este
transpusă. Confesiunile celor doi bărbaţi iau forma unor relatări lucide, care, fără a marca un sentimentalism
excesiv, sunt totuşi portretul fidel al unei mari iubiri, al unei nunţi care nu poate fi consumată pe pământ, ci
doar în cer
 Duios Anastasia trecea, de D.R. Popescu (structură literară, comentariu literar, referinţe critice)

Subiect şi semnificaţie

Acţiunea nuvelei Duios Anastasia trecea, de D.R. Popescu, se desfăşoară pe fundalul unui sat
dunărean din Mehedinţi. Aici vin, trecând Dunărea agăţaţi de cozile cailor, partizani sârbi care luptă în ţara lor
împotriva ocupanţilor hitlerişti. Oamenii îi adăpostesc, dar cei câţiva nemţi din sat şi autorităţile locale îi vânează
fără cruţare şi, ca să dea un exemplu, îl împuşcă pe unul din ei şi-l lasă la o răscruce de drumuri. Dintre toţi
locuitorii satului, tinerei învăţătoare Anastasia neîngroparea mortului i se pare un act de o adâncă nelegiuire, o
încălcare a rânduielilor străvechi. Înfruntând ameninţarea, ca îl va îngropa după datină, împreunându-i mâinile,
aprinzându-i luminarea, acoperindu-l cu ţarină, punându-i cruce şi pom.

Explicaţia gestului ei apare într-o discuţie cu Costaiche, reprezentant al autorităţii, dar şi tată al unui
băiat pe care îl iubise. Costaiche, încercând s-o ferească de primejdie, îi spune: „Dar nu uita, domnişoară, c-avem
nişte legi foarte drastice”, iar ea îi răspunde: „Sunt şi alte legi, mai vechi şi mai drastice”. Apoi, în timp ce
pregăteşte cele de cuviinţă, dă glas sentimentului de omenie care e nepieritor pe acest pământ. Speriată cu
gloanţe trase-n vânt, Anastasia va fi până la urmă pedepsită în mod grotesc şi scârnav, înecată în closetele
ocupanţilor. Bolboroseala incoerentă a lui Costaiche dovedeşte că religia demnităţii omeneşti e sancţionată
murdar de cei care fac din înjosirea omului propria lor religie.

„Momentele când Anastasia înfruntă legea scrisă şi trecătoare cu rânduiala nescrisă şi eternă sunt
numeroase şi toate se înalţă la meditaţia asupra sorţii omului, la poezia datinilor şi la timpul de lamento al
corurilor tragediei antice. De altfel, însuşi unghiul de patetism, intim, rural, dunărean, care dă sens vieţii şi morţii
Anastasiei, ajunge să cuprindă intre laturile lui, prelungite în istorie, situaţia tragică de la curtea lui Creon,
tiranul Tebei.

Atunci şi acolo, biata inimă omenească a Antigonei a înfruntat cu acceptarea morţii pe despotul,
care nu era primul, după cum din nenorocire n-avea să fie nici ultimul. Căci tirania este o boală a istoriei, care,
până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmăreşte oriunde se declară şi oricând să
suprime mişcările conştiinţei la realităţi, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau
dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migraţia păsărilor, rotirea anotimpurilor şi toate străvechile
rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învăţătoare Anastasia, ca şi Antigona, moare ca să le
reafirme” (Vladimir Streinu).

Personaj şi simbol

Socotită o „Antigonă locală”, Anastasia este în primul rând un personaj care se defineşte epic din
suma evenimentelor la care participă şi pe care le provoacă. Stăruinţa ei în acţiune, neînfricarea, mila, dispreţul
pentru cei laşi, sentimentul dominator al respectului faţă de om şi faţă de tradiţia rânduielilor nescrise sunt
trăsături deduse din comportamentul, gesturile şi replicile ei. Figura ei incită însă la speculaţii. Este clar că
scriitorul a ascuns în personaj intenţii şi semnificaţii mai grave.

Apropierea de mitul Antigonei, evidentă până la un punct, nu acoperă în întregime realitatea

Anastasiei. Antigona are alte motivări psihologice decât personajul lui D.R. Popescu. Fiica nefericitului Oedip îl
înfruntă pe Creon pentru că cel ucis şi lăsat clinilor şi păsărilor de pradă era fratele ei. Anastasia îşi riscă viaţa
pentru un om pe care nu-l cunoştea. Gestul ei nu reflectă pur şi simplu o tradiţie, o obligaţie înscrisă în datinile
colectivităţii din care face parte: din contră, este un gest de revoltă faţă de aceste obligaţii şi cutume ale lumii ei.
 În încâlcitele fire ale viselor ei, coşmarul morţilor care trec pe Dunăre se împleteşte cu un coşmar al
iubirii minţite. Cândva se îndrăgostise de un băiat, de Emil, fiul lui Costaiche. Luat pe front, primeşte scrisoare
neagră că s-a prăpădit. L-a plâns cu disperare şi deznădejde, dar mai târziu află că, dezertând şi ascunzându-se în
pivniţa lui taică-său. Emil a vrut prin lacrimile ei să adoarmă bănuielile satului. Anastasia nu-i iartă minciuna şi
trădarea, clar o obsedează, şi o adâncă revoltă mocneşte în ea: împotriva laşităţii, împotriva războiului, împotriva
ocupanţilor, împotriva celor care încearcă prin ticăloşie şi compromis să supravieţuiască cu orice preţ.

Se înţelege că pe această stare de spirit se grefează gestul de înfruntare al Anastasiei. Respectul

datinilor, care pare unul din termenii fundamentali ai opoziţiei, reprezintă în realitate doar forma unei revolte cu
caracter mai general, în conştiinţa ci se declanşează mecanismul asumării unui gest care să devină simbol al
luptei împotriva a tot ceea ce înseamnă atentat la libertatea şi demnitatea omului. În Anastasia, visul revoluţionar
creşte, ca orice sentiment viu, din solul hrănit cu tradiţii al unui popor străvechi. Concepţia modernă a scriitorului
joacă, după cum se vede, în reinterpretarea mitului antic, un rol esenţial.

Arta narativă

Nuvela nu are curgerea obişnuită a prozei obiective. Povestirea creşte dintr-o notaţie minuţioasă a
imaginilor şi cuvintelor care trec prin conştiinţa personajului principal. Explicaţia lipseşte, de aceea doar evoluţia
ulterioară a naraţiunii luminează sensul detaliilor care par la început haotice. Perspectiva asupra evenimentelor e
violent subiectivă: totul se filtrează prin mintea Anastasiei şi doar în final acest unghi se frânge, semnificând,
prin intervenţia grotescă a lui Costaiche, sfârşitul eroinei.

Mijlocul principal al evocării este monologul interior, realizat fie printr-uri stil direct, fie, cel mai
adesea, printr-un stil liber indirect. Povestitorul intră pe firul de gândire al personajului şi-i reproduce ideile. Din
această cauză sintaxa este a oralităţii. Propoziţiile sunt scurte, domină coordonarea. Expresia e familiară, uneori
voit neglijentă, pentru a surprinde mai exact teroarea, coşmarul, halucinaţiile Anastasiei.

Particularitatea cea mai izbitoare a naraţiunii este dialogul imaginar. Replici întregi vin în fluxul
evocării, dar ele nu poartă nici un semn al emiţătorului:

„- S-au bătut astă-noapte şi pe el l-au prins. - E în răscruce, lângă Dunăre...

- Să-l vadă lumea şi să-şi bage minţile în cap. - Să-l mănânce muştele şi câinii.

- Să vadă şi sârbii. - Şi cine l-o scălda, cine s-o apropia, o să aibă soarta lui, că ăştia nu glumesc”.

Această tehnică de desfacere a unui grup narativ compact, care putea să aparţină scriitorului, şi de
organizare a lui într-o structură dramatică este o abilă mutaţie în spaţiul epic al celebrului cor din tragedia antică.

Concluzie

Densă prin semnificaţii, originală prin stil, generoasă prin mesajul ei protestatar, Duios Anastasia
trecea demonstrează maturitatea nuvelei noastre contemporane, care consolidează virtuţile „genului scurt”, atât
de strălucit reprezentat în literatura română prin I.L. Caragiale, la un pol - al vocaţiei satirice, şi prin Mihail
Sadoveanu, la alt pol - al vocaţiei mitice şi poetice
 Acestea, împreună cu numeroase alte creaţii ale prozatorului, configurează o lume complexă şi
tensionată, în care se confruntă tipuri şi destine umane angrenate într-o luptă acerbă, adeseori absurdă peste
care arareori adie credinţa că dragostea are puterea de a că lăuzi personajele către ideea salvatoare. Dis cursul
narativ contu rează imaginea unei existenţe umane labirintice, învă - luită de umbrele întunericului. Ni se pare
că decodificarea simbolurilor şi a sensului imaginilor din care se încheagă structurile narative ale creaţiei la care
ne referim este facilitată de mărturia autorului însuşi, ceea ce înlesneşte hermeneutica receptării operei. „Mă
obsedează demult – se destăinuie Dumitru Radu Popescu – ideea labirintului ca spaţiu al lipsei de raţiune unde
monstrul înghite flămând vieţi şi oameni (...). Întortocheatele sale căi erau o prejudecată că la umbra
întunericului totul era posibil. A fost nevoie de o dragoste, de un fir de aţă ca acest imperiu al nopţii să cadă; a
fost nevoie de cunoaştere, de raţiune (...) ca monstrul să fie răpus. Libertatea vine dintr-o idee, întunericul a
fost învins de o idee. Şi, fi indcă ideile se adună în cărţi, văd întunericul labirintului spulberat de lumina unei
cărţi” (Virgule, Cluj-Na poca, Editura Dacia, 1978, paginile 240–241).