Totodata ,familia ca lucru vital devine o tema din ce in ce mai abordata in opere

literare diferite.Lev Tolstoi ,de pilda, isi incepe romanul Ť Anna Karenina spunand
ca toate familiile fericite seamana una cu alta,dar fiecare familie nefericita este
nefericita in felul ei ť.

Privind lucrurile din aceasta perspectiva putem sa ne pronuntam in ceea ce

priveste tangentele dintre oameni,[...]

Totodata ,familia ca lucru vital devine o tema din ce in ce mai abordata in opere
literare diferite.Lev Tolstoi ,de pilda, isi incepe romanul Ť Anna Karenina spunand
ca toate familiile fericite seamana una cu alta,dar fiecare familie nefericita este
nefericita in felul ei ť.

Privind lucrurile din aceasta perspectiva putem sa ne pronuntam in ceea ce

priveste tangentele dintre oameni,impactul pe care il au personalitati puternice
una asupra alteia si cand intr-adevar ar trebui sa se ajunga la o uniune spirituala.

In mod banal,fericirea la oameni se manifesta la fel,de aici si felul asemanator in

care intr-o familie exprimarea sentimentelor pozitive urmeaza cam acelasi
tipar.Asta si pentru ca in profunzimea mintii umane ,noi suntem inca niste fiinte
primitive care in mod necontrolat ,incearca sa simuleze,sa redea ceea ce simt.

Imposibilitatea de autoeducare devine si mai iremediabila in momentul in care

apare o alta personalitate in joc.Aceasta uniune are efecte negative sau pozitive in
functie de cat de mare este capacitatea e autocontrol,egoismul respectiv
altruismul fiecaruia.

Data fiind si varietatea de caractere ,partea negativa poate fi redata cu mai multa
usurinta putand exista mai multe versiuni ale aceleaiasi situatii.De aceea ,intr-o
familie Ť nefericirile ť sunt altele,fiecare fiind influentata atat de factorii
prezentati mai sus cat si de interventii din exterior.

Avand in vedere aceasta varietate de caractere,de minusuri intr-o familie, cat si

modurile in care sunt percepute de mintea umana,carentele in cadrul familiei
sunt interpretate altfel si sunt acceptate ca atare de toti membrii.
In concluzie nu atat situatiile asa-zis suparatoare creeaza o multitudine de Ť
nefericiri ť,cat felul unic de a gandi al oamenilor.Asadar partea pesimista se
dovedeste a influenta mai mult viata si gandirea acestuia si-l afecteaza diferit in
comparatie cu cel de langa.

Criticata adesea pentru infidelitatea ei, Anna Karenina, eroina personajului

omonim de Lev Tolstoi, e totodata intruchiparea femeii care isi asculta inima chiar
daca asta duce, in final, la distrugerea ei. Vazuta ca un personaj negativ prin
excelenta, Tolstoi reuseste sa o umanizeze. Anna e cea care are curajul sa se lase
condusa de pasiune intr-o societate in care pasiunea nu intra in fisa postului de
femeie.

Tanara si fermecatoarea Anna, casatorita cu batranul si respectabilul Alexandovici

Karenin (casatorie aranjata, ca multe altele din acea vreme) se razvrateste. Se
indragosteste de un ofiter indraznet, contele Vronski, pentru care isi
abandoneaza, in cele din urma sotul si copilul. Nu o sperie stigmatul social insa isi
da seama ca alegand iubirea pentru conte renunta la ce are ea mai drag pe lume,
fiul ei. Renunta la tot pentru iubire, insa constata ca relatia cu Vronski nu e ceea
ce credea. Nu poate fi fericita fara fiul ei, singurul lucru din univers care ii apartine
cu adevarat.

Povestea Annei Karenina ne sperie si ne intristeaza. Vrem sa o judecam aspru insa

cumva ii intelegem motivele. Anna a ales sa renunte la tot: statut social, avere
chiar si propriul copil pentru fericire. A avut un curaj nebunesc si a costat-o pe
masura. Drama Annei se incheie pe sinele de cale ferata, sub rotile trenului.
Aceasta se sinucide; stie ca nu mai e cale de intoarcere iar viitorul nu ii rezerva
nimic bun.

“Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită
în felul ei” ne mai invata pe un ton ironic Tolstoi. Exista numeroase povesti ale
unor sotii nefericite ce cauta iubirea in afara cuplului iar dintre acestea se remarca
Madame Bovary, romanul lui Gustave Flaubert, si Lady Chatterley, scris de D. H.
Lawrence.

La 28 august 1828, se naste contele Lev Nicolaievici Tolstoi

(decedat la 7 noiembrie 1910), romancier rus de referinta.
Tolstoi este considerat drept unul dintre cei mai mari
romancieri ai lumii, fiind cunoscut mai ales pentru
capodoperele sale Razboi si pace si anna karenina, romane
care picteaza in culori vii societatea si viata din Rusia. Cele
doua lucrari reprezinta un adevarat apogeu al romanului
realist. Ca filosof moralist, el s-a remarcat prin ideile sale
privind rezistenta non-violenta, influentand figuri
proeminente ale secolului XX cum ar fi Mahatma Gandhi si
Martin Luther King. Tolstoi s-a nascut la Yasnaya Polyana,
mosia familiei sale situata in regiunea Tula, din Rusia. El a fost
al patrulea din cei cinci copii ai familiei. Parintii sai au murit
cand Lev era inca mic copil, astfel ca a fost crescut de rude.
Tolstoi a studiat in 1844 dreptul si limbile orientale la
Universitatea Kazan, insa nu si-a finalizat studiile, neobtinand
o diploma. La mijlocul studiilor s-a intors la Yasnaya Polyana
si a petrecut mult timp la Moscova si la Sankt Petersburg.
Dupa ce si-a facut multe datorii prin jocuri de noroc, Tolstoi
si-a insotit fratele cel mare in Caucaz si s-a inrolat in armata
rusa. La vremea respectiva, Tolstoi a inceput sa scrie
literatura. In 1862 s-a casatorit cu Sofia Andreevna Bers,
impreuna cu care a avut treisprezece copii. Casatoria sa a fost
descrisa de A.N. Wilson drept una dintre cele mai nefericite
din istoria literaturii, fiind marcata de faptul ca in ziua de
dinaintea cununiei, Tolstoi i-a oferit logodnicei sale jurnalul
pe care l-a tinut. In acest jurnal, erau detaliate relatiile
sexuale pe care el le-a avut in trecut cu servitoarele sale.
Relatia lui Tolstoi cu sotia sa s-a deteriorat si mai mult pe
masura ce conceptiile lui au devenit din ce in ce mai radicale.
Din punct de vedere artistic, Tolstoi a fost unul dintre gigantii
literaturii ruse a secolului al XIX-lea. Dintre operele sale cele
mai cunoscute pot fi citate romanele Razboi si pace si anna
karenina si cateva nuvele ca de exemplu Moartea lui Ivan Ilici
si Hagi Murad. Contemporanii sai l-au elogiat: Dostoievski l-a
considerat cel mai mare romancier in viata, in timp ce
Gustave Flaubert exclama „Ce artist si ce pshiholog!” Criticii si
romancierii moderni au pastrat acelasi ton elogios. Virginia
Woolf l-a proclamat „cel mai mare dintre toti romancierii” iar
Thomas Mann a scris despre arta fara cusur a lui Tolstoi
„Rareori operele de arta au semanat atat de mult cu natura”,
sentimente impartasite in parte de multi altii, ca de exemplu
Marcel Proust, Vladimir Nabokov si William Faulkner. Tolstoi
a fost in timpul razboiului din Crimeea locotenent secund
intr-un regiment de artilerie, experienta povestita in Schite
din Stevastopol. Experientele traite in timpul razboiului l-au
transformat intr-un pacifist si i-au dat material pentru
descrierile realiste ale ororilor razboiului din operele sale de
mai tarziu. Lucrarile sale de fictiune au incercat sa descrie in
mod realist societatea rusa in care a trait. Cosacii (1863)
descrie viata cosacilor, prin intermediul povestii unui
aristocrat indragostit de fata unui cosac. anna karenina
(1867) spune in paralel povestea unei femei adulterine
incatusata de conventiile si falsitatile societatii si a unui
bogatas filosof (asemenea lui Tolstoi), care munceste pe
camp alaturi de servitorii sai si incearca sa le schimbe vietile
in bine. Tolstoi nu doar s-a inspirat din experientele sale de
viata, dar a si creat personaje dupa chipul si asemanarea lui,
spre exemplu Pierre Bezukhov si printul Andrei din Razboi si
pace sau Levin din anna karenina. Razboi si pace este
considerat a fi cel mai mare roman scris vreodata, remarcabil
prin complexitate si unitate. Pe panza sa vasta, se tes
povestile a 580 de personaje dintre care unele sunt istorice si
altele fictive. Povestea se deplaseaza de pe planul vietii de
familie catre cartierul general al lui Napoleon, de la curtea
tarului Alexandru I al Rusiei pe campul de lupta de la
Austerlitz si Borodino. Romanul a fost scris in scopul de a
explora teoria lui Tolstoi despre istorie, in special despre
nesemnificativitatea unor indivizi ca Napoleon sau Alexandru.
Surprinzator, Tolstoi nu a considerat Razboi si pace a fi un
roman, dupa cum el nu considera marile opere de fictiune
rusesti scrise pana in acel moment ca fiind romane. Aceasta
conceptie devine mai putin surprinzatoare daca luam in
considerare ca Tolstoi a fost un romancier al scolii realiste,
care considera romanul ca fiind o fundatie pentru
examinarea problemelor sociale si politice din viata secolului
al nouasprezecelea. Razboi si pace (care pentru Tolstoi
reprezinta un poem epic in proza) nu intrunea aceste conditii.
Tolstoi considera ca anna karenina a fost primul sau roman in
adevaratul sens al cuvantului, acesta fiind intr-adevar unul
dintre cele mai importante romane realiste ale sale. Dupa
anna karenina, Tolstoi s-a concentrat asupra unor teme
crestine, iar romanele sale ulterioare dezvolta o filosofie
crestina anarho-pacifista, care a condus la excomunicarea sa
din cadrul bisericii ortodoxe in 1901.

Anna Karenina” este o carte de suflet ce merita citata. Lev Tolstoi a fost un mare
romancier rus, pedagog, militar, editor, dramaturg, jurnalist. El este probabil
printre putinii care au refuzat premiul Nobel pentru literatura. Una dintre
conditiile acordarii acestui premiu, era ca opera autorului sa fie recunoscuta pe
plan european. Din caseta tarului Alexandru al III-lea, s-au platit traducerile a trei
scriitori rusi in limba franceza, Tolstoi, Dostoievski si Puskin. Tolstoi refuza
premiul motivand ca banul este “ochiul dracului” si el incearca sa traiasca dupa
norme crestine.

“Anna Karenina” este una dintre marile opere ale lui Tolstoi. Pentru acest roman,
autorul s-a inspirat din evenimentele ce au avut loc la mosia vecina, unde amanta
respinsa de un nobil, se sinucide aruncandu-se in fata trenului.

“Anna Karenina” prezinta o poveste despre o femeie mult prea indrazneata

pentru lumea acelor timpuri. Mereu a existat ideea ca femeia trebuie sa lupte si
sa indure in casnicie, ca divortul este o rusine mai mare decat sa duci o viata grea
si nefericita alaturi de sot.

Aproape in fiecare generatie a existat o femeie care a avut curajul sa puna capat
vietii de femeie casnica, nefericita si sa dea frau liber inimii atunci cand simte ca
si-a gasit jumatatea.

Cartea prezinta doua iubiri, cea dintre Kitty si Levin, care au o viata de familie
calma, si iubirea vinovata dintre Anna si contele Vronski. Anna reprezinta femeia
care nu accepta o viata monotona de familie, si care aspira la o dragoste idealista.
Cu cat isi doreste mai mult acest lucru, cu atat autodistrugerea ei ca individ este
inevitabila. Totusi ma surprinde usurinta cu care renunta la copil si nepasarea fata
de societatea care condamna astfel de femei, astfel de gesturi.

Finalul acestei povesti de dragoste ne lasa un gust amar in ciuda sacrificiului pe

care ea il face, poate cu totii ne-am astepta la un final fericit.

Iata cateva citate care mie mi-au placut foarte mult:

“In iubire nu exista mai mult sau mai putin. Energia se intemeiaza pe iubire, dar
iubirii nu-i poti porunci.”
“Daca ierti, iarta totul! Altfel n-ar mai fi iertare.”
“Oamenii au inventat respectul ca sa ascunda locul gol, unde ar trebui sa fie
iubirea”.
“Mama, ideal de femeie, fermecator si venerat”.
“Robia femeii este atat de veche, incat, adesea, nu suntem in stare sa intelegem
prapastia legala care o desparte de noi.”
“Dar viata mea acum, toata viata mea, indiferent de ceea ce mi se poate intampla,
fiecare clipa a ei nu numai ca nu este absurda, cum a fost mai inainte, dar are
sensul neindoielnic al binelui, pe care eu am puterea sa-l pun in ea!”

Mie mi-a placut mult aceasta carte si sper ca in curand sa am timp sa o recitesc.

Doamna Bovary este scrierea ce da intreaga masura a talentului literar

apartinand unui titan al literaturii mondiale – nu consider ca aceasta exprimare
este un cliseu – , Gustave Flaubert. Scriitorul care a starnit admiratia lui Mario
Vargas Llosa infatiseaza in romanul amintit viata tumultoasa a unui personaj
multifatetat si complex, ale carui valuri cad pe parcursul cartii.

Madame Bovary este simbolul decaderii morale eterne, al prabusirii umane si al

simturilor dezlantuite. Frumoasa tanara care devine printr-o casatorie banala
doamna Bovary traieste o existenta exaltata, cufundata in sine si in visele de
mana a doua inspirate din carti de consum popular cu cavaleri si marchize. Ea
neaga realitatea, cautand iubirea zugravita in carti, chiar daca traieste langa un
barbat anost care nu banuieste nimic din zbuciumul emotional care marcheaza
existenta sotiei sale. Frumusetea femeii atrage admiratori, insa setea ei de iubire
imaginara nu este ostoita, doamna Bovary devenind, fara sa o doreasca in mod
constient, o adultera decazuta.

Pasiunile sale nebunesti, setea de gateli, tapiserii si matasuri, dorinta de a duce o

viata luxoasa pe care nu si-o poate permite o tarasc intr-o existenta paralela,
viciata, care darama chiar idealurile cladite cu grija in adolescenta pe esafodajul
viselor livresti. Cu toate ca personajul pare detestabil, ipocrit, chiar cinic uneori,
putem spune ca Madame Bovary este, la un nivel ascuns primei priviri, un
exemplar feminist, care isi neaga rolul desemnat de societate, de sotie si mama,
pentru a duce o existenta independenta, fie ea si reprobabila.

Emma este frumoasa, tanara, dar si naiva, oarba fata de tertipurile vietii pe care
doreste sa o traiasca plenar, fara restrictii. Ea nu este o simpla cocheta, in desfraul
ei orgiastic, nu inceteaza sa caute acea dragoste infiorata, care sa o salveze de la o
existenta la fel de nedemna ca cea pe care ar fi fost obligata sa o duca. Ea nu se
vinde chiar daca i se ofera ocazia, devenind mai mult decat o femeie oarecare
care isi incornoreaza sotul.

Geniul lui Flaubert se remarca prin multiplele tehnici de dezvoltare a personajului.

Emma Bovary este, datorita lui, o fiinta complexa, a carei esenta nu poate fi
cuprinsa si inteleasa decat prin intermediul intregului roman. Comparatiile sunt
stralucite, alternarea planului real cu cel imaginar ne da o perspectiva poliedrica
asupra caracterului, iar impreuna cu stilul de a povesti, de a zugravi situatiile de
viata, toate acestea justifica admiratia totala fata de o scriere perfecta.

Flaubert este scriitorul care prin romanul “Doamna Bovary”, provoaca un scandal
fiind acuzat de imoralitate, este dat in judecata, fapt care ii aduce publicitate lui si
operei sale. Acest roman infatiseaza istoria unei femei, Emma, fiica unui taran
instarit, care desi casatorita va avea mai multe relatii extraconjugale, vazute ca
expresii unice de cunoastere a propriului sine. Emma intruchipeaza si ipostaza
orfanei, care crescuta la manastire, traieste intr-o lume de vis, care citeste
romane amoroase ce-i insufla gustul pentru exotism, aventura, bucuria de a trai,
de a evada din monotonie. Ea visa la o lume ideala, transpunandu-se de multe ori
in lumea romanesca dorindu-si sa traiasca ca o castelana. Emma este o femeie
foarte frumoasa, cu parul negru, ochii caprui care pareau negrii datorita genelor,
care se uitau la tine sincer, cu o indrazneala candida. Aceasca femeie
intruchipeaza prototipul ideal al celei care doreste sa fie adorata, iubita, sa simta
flacara iubirii. Lumea in care traieste este o lume mediocra, fiind casatorita cu un
barbat mai in varsta decat ea, Charles Bovary, un medic de tara. Singura evadare
din aceasta lume este lectura din Balzac, in care se regaseste, in care poate sa fie
orice persoana doreste sau poate sa se detaseze complet de monotonia cotidiana.
Totodata ea va trece limita lecturilor pine de erotism si exotism, avand o relatie cu
Leon, un tanar secretar, timid, de care se indragosteste. In acest personaj
masculine, Emma se ragaseste, se oglindeste, descoperind ca amandorora le plac
apusurile de soare, poezia si calatoriile, deci si Leon este o rasfrangere a
propriului suflet feminin, cu care Emma incearca sa se indentifice. Dupa plecarea
acestuia suferinta Emmei este profunda, dar este salvata de un alt barbat pe
nume Rodolphe, un fel de don juan de provincie, cu care comite adulter.

Dupa relatia cu acesta, chipul femeii parca este diferit. Uitandu-se in oglinda,
Emma a descoperit ca ceva delicat care-i invaluia intreaga fiinta si care o
transfigura. Apoi isi repeta mereu pentru sine “am un amant”, fiind extrem de
mandra de faptul ca se salvase prin iubirea manifestata fata de acesta. Emma
traieste acum clipe de fericire unice, de neuitat, anuland chiar si idea ca este
casatorita si are o fetita. Aceste momente unice se spulbera atunci cand Emma ii
propune lui Rodolphe sa fuga impreuna, acesta din urma parasind-o. Emma
credea in implinirea prin iubire alaturi de Rodolphe. Incearc a un nou inceput,
anulandu-si statutul de sotie, care defapt o facea sa fie mediocara. Alaturi de
Rodolphe ea se simtea fericita, zburdalnica, adorata, descoperita ca femeie, unica.
Dupa o lunga convalescent Emma isi revine in cele din urma si alaturi de Charles
pleaca la Rouen pentru a vedea un spectacol, insa spectacolul o transpune din
nou intr-o lume de vis, imaginandu-si ca traieste chiar in romanele lui Walter
Scott. Acest plan al visului se suprapune cu intalnirea dintre ea si Leon, acum mai
indraznet cu care va avea o relatie intima. Experinta Emmei cu Rodolphe ii va oferi
sansa imbogatirii spiritual alaturi de Leon, pe care-l gaseste ca fiind exceptional,
inteligent, iubitor, tandru, in antiteza cu sotul insipid, placid Charles. Tocmai de
aceea ea va duce o viata dubla destul de costisitoare, ajungand ingropata in
datorii.
De-a lungul istoriei, femeia a fost privată în diverse moduri. Societăţile tribale au
trecut de la matriarhat la patriarhat, în antichitate în unele culturi rolul femeii era
minimalizat, în altele exacerbat, ca de-abia la începutul epocii moderne să se
înceapă un proces lung şi anevoios de acceptare a egalităţii cu barbatul.

Totuşi, nici în prezent nu putem spune cu mâna pe inimă ca suntem privite aşa
cum ar trebui. Construind acest eseu despre condiţia femeii, am realizat că de-a
lungul timpului, femeia şi tot ce înseamnă rolul ei în societate par să fi fost victima
unei “conspiraţii generale” al cărei scop nu pare să fi fost altul decât limitarea. În
cele ce urmeaza, voi face o scurtă prezentare privind condiţia femeii în romanul
‘’Anna Karenina’’ de Lev Tolstoi.

Anna Karenina ilustrează în chip paradigmatic ceea ce am considerat a fi

protagonistul modern al iubirii fatale. Ea este un personaj tragic, lipsit de sublim,
dar nu şi de complexitatea şi măreţia întunecată a eroilor faustici. Personajul
căruia autorul îi sorteşte o moarte de două ori oribilă (prin sinucidere, dar nu
orice tip de sinucidere, ci vulgara aruncare în faţa trenului) nu este decît în
aparenţă un etalon al măreţiei şi al distincţiei. Nu faptul de a se fi îndrăgostit şi de
a-i fi cedat lui Vronski fac din ea o fiinţă vulgară şi nedemnă de stimă, ci ceea ce ea
face cu datele acestei iubiri.

Păcat împotriva fidelităţii, adulterul reprezintă căderea din harul căsătoriei. Din
punct de vedere spiritual si tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o tră-
dare şi o apostazie, un rău care începe în lumea spirituală si tot aici se termină.

În literatura universală au existat numerosi scriitori care au abordat in operele lor

tipul personajului adulterin. Unul dintre aceşti scriitori este Lev Tolstoi, care
abordează acest tip de personaj în opera „Anna Karenina”.
Tipul personajului adulerin îl reprezintă chiar personajul principal al operei şi
anume Anna Karenina. Eroina principală , iniţial Tatiana Stravrovici, viitoarea Anna
Karenina, a pornit de la un personaj prin excelenţă negativ, nici prea frumoasă, ci
doar atrăgătoare, dar vulgară, superficială, cochetă; ea devine adulteră fără prea
multe frământări sufleteşti, mai degrabă din perversitate decât din pasiune. În ce
măsură chipul defintiv diferă de această primă „aparitie” ne-o arată chiar paginile
romanului, începând cu portretul fizic.
Literalmente rămâi cu impresia că Tolstoi a mobilizat parcă întreaga măiestrie
pentru a sugera încă de la „intrare” cât de frumoasă este eroina lui în sensul cel
mai deplin al cuvântului. Frmuseţea Annei devine un veritabil laitmotiv a întregii
acţiuni. Totodată Anna este si un om superior, o purtătoare a unei sume de
calităţi, care o singularizează parcă în raport cu grupul personajelor
înconjurătoare.

Condiţia femeii în romanul “Anna Karenina” de Lev Tolstoi

De-a lungul istoriei, femeia a fost privată în diverse moduri. Societăţile tribale au
trecut de la matriarhat la patriarhat, în antichitate în unele culturi rolul femeii era
minimalizat, în altele exacerbat, ca de-abia la începutul epocii moderne să se
înceapă un proces lung şi anevoios de acceptare a egalităţii cu barbatul.

Totuşi, nici în prezent nu putem spune cu mâna pe inimă ca suntem privite aşa
cum ar trebui. Construind acest eseu despre condiţia femeii, am realizat că de-a
lungul timpului, femeia şi tot ce înseamnă rolul ei în societate par să fi fost victima
unei “conspiraţii generale” al cărei scop nu pare să fi fost altul decât limitarea. În
cele ce urmeaza, voi face o scurtă prezentare privind condiţia femeii în romanul
‘’Anna Karenina’’ de Lev Tolstoi.

Anna Karenina ilustrează în chip paradigmatic ceea ce am considerat a fi

protagonistul modern al iubirii fatale. Ea este un personaj tragic, lipsit de sublim,
dar nu şi de complexitatea şi măreţia întunecată a eroilor faustici. Personajul
căruia autorul îi sorteşte o moarte de două ori oribilă (prin sinucidere, dar nu
orice tip de sinucidere, ci vulgara aruncare în faţa trenului) nu este decît în
aparenţă un etalon al măreţiei şi al distincţiei. Nu faptul de a se fi îndrăgostit şi de
a-i fi cedat lui Vronski fac din ea o fiinţă vulgară şi nedemnă de stimă, ci ceea ce ea
face cu datele acestei iubiri.

În general vorbind, protagonistul modern al iubirii nu mai crede în Dumnezeu şi,

de aceea, nu mai vizează nici un fel de transcendenţă prin iubirea sa. Noii
campioni ai erosului raportează totul la ei şi la iluziile pe care şi le fac cu privire la
ei însişi. Atracţia oarecum iraţională, stînd sub imperiul impresiilor provocate de
simţuri, care se manifestă între Anna Karenina şi Vronski de la prima lor întîlnire,
pare să confirme debutul unei iubiri care survine ca o fatalitate pentru cei doi. Şi
totuşi, în cazul lor, mai importante decît tensiunea senzuală par să fie orgoliul de a
fi remarcat(ă) şi cel puţin pentru un timp vanitatea de a fi iubit(ă) de către cineva
considerat(ă) greu accesibil(ă). Ulterior primei întîlniri, în scena balului şi în cursul
călătoriei de întoarcere la Moscova, fatalitatea iubirii dintre cei doi eroi tolstoieni
pare mai degrabă provocată şi întreţinută. Nu iraţionalul unor nature senzuale de
excepţie îi precipită primejdios unul spre celălalt pe cei doi eroi ai romanului de
dragoste, cît exerciţiul voinţei de putere ascuns (camuflat) sub voinţa de cucerire.
Talentul de cuceritor al unui ofiţer de elită ca Vronski se actualizează subit,
dobîndind o mare învolburare, în preajma Kareninei, femeia prin definiţie
inaccesibilă. Anna Karenina însăşi ca orice doamnă din înalta societate se exersase
ani buni şi nu fără rezultate în arta cuceririi, a seducţiei, în mediul ei predilect, cel
al saloanelor. La început, preocuparea de a seduce, specifică lumii bune şi mai
ales specifică femeilor de condiţia sa, nu îmbracă, la Anna Karenina, haina voinţei
de putere. Înainte de a-l întîlni pe Vronski, ea nu face nimic special ca să seducă.
Nici nu are motiv să seducă pe cineva, pentru că nu se consideră a fi nefericită.

În romanul “Anna Karenina”, întîlnirea dintre protagoniştii iubirii este o întîlnire

între egali şi asemănători. Egali prin educaţia elitistă şi prin reuşita socială şi
individuală, ei sînt asemănători şi prin tipul de seducţie pe care îl exercită asupra
celorlalţi, seducţie care le va deveni lor înşişi fatală. Atracţia dintre cei doi este şi
nu este irezistibilă.
Egoismul nu este un dat constitutiv al eroinei, ci o consecinţă monstruoasă a
egocentrismului pe care îl generează decizia ei definitivă pentru iubirea lui Vronski
şi pentru împlinirea prin această iubire. Pe de altă parte, Anna este singură sub
cer, singură cu pasiunea ei deznădăjduită.

Ca şi lui Faust, dar fără să fi trecut prin tentaţiile credinţei religioase, eroinei
tolstoiene viaţa şi lumea nu mai au ce să-i spună. Toate îi apar lipsite de sens, în
ultimul ei drum, un drum spre moarte şi răzbunare. Nu sancţiunile şi împotrivirea
lumii o obligă să capituleze pe această faustică femeie, ci absenţa sensului luptei.
Ar mai fi luptat, dacă ar mai fi văzut ceva demn de interes în viaţa sa. Dar nu mai
vede şi atunci – ca şi Faust al lui Goethe, Karenina aruncă darul vieţii, pentru că
nu-l mai socoteşte un dar, dar şi pentru că este vexată că viaţa lumii continuă să
se desfăşoare dincolo şi în pofida voinţei şi suferinţelor ei. Anna Karenina
ilustrează – ca protagonist modern al iubirii fatale – ipostaza feminină şi intens
erotică a lui Faust. Prin acest personaj, Tolstoi pare a demonstra, că, dacă există
un domeniu al vieţii în care femeia să poată să-şi desfăşoare întreaga voinţă de
putere, fără a-şi pierde feminitatea, atunci acesta este erosul.
Limitele inerente condiţiei umane din destinul lui Faust se dublează în cazul femeii
fatale. Femeia faustică supravalorizată prin eros este nu doar prizoniera unei vieţi
limitate în timp, ci şi posesoarea unei tinereţi şi mai crunt limitate. Această mare
îndrăgostită îi jertfeşte, pe rînd, pe toţi ai ei (pe soţ, pe copil, pînă la urmă şi pe
iubit, pe care alege să se răzbune prin sinucidere). Niciodată ea nu se jertfeşte pe
ea însăşi, niciodată ceva al ei. Din nefericire, tot ce mai are se confundă cu tot ce
mai este Anna Karenina: pasiunea, iubirea pentru Vronski. Neputînd renunţa la
ceea ce făcuse ea însăşi din ea, Anna este incapabilă de spiritualizarea posibilă
prin durerea renunţării. Comparată cu oricare altă femeie fatală – cu mult mai
puţin dăruita Emma Bovary, de exemplu – eroina lui Tolstoi nu moare din prea
puţină ci din prea multă iubire. O iubeşte fără putinţă de tăgadă Vronski, o iubeşte
soţul părăsit (regenerat sufleteşte prin iertarea ce i-o acordă), o iubesc cei din
contextul domestic al vieţii, o admiră cînd nu sînt cu totul seduşi, în prezenţa ei,
bărbaţii, o plac femeile şi copiii. Şi totuşi, această femeie alege să moară, să se
sinucidă din cauza unei pretinse lipse de iubire. Iar moartea voluntară nu este
decît una dintre laturile acestui personaj paradoxal. Caracterul paradoxal al
acestui personaj se regăseşte în receptarea paradoxală din spaţiul lecturilor
multiple de care a avut parte romanul.

Ca personaj tragic, Anna Karenina şi-a cîştigat, în timp un loc dintre cele mai
rîvnite în preţuirea lumii. Personalitatea puternică, frumuseţea şi energia ei în a fi
fericită au atras şi reţin atenţia cititorilor mai mult decît deciziile ei fatal eronate.
Cititorii romanului lui Tolstoi sînt pe bună dreptate fascinaţi de personajul
feminine şi, implicit, de nihilismul din care el se naşte, prin care se susţine şi
dispare. Seducţia exercitată de acest personaj se explică nu atît prin însuşirile de
excepţie pecare le posedă această eroină modernă a erosului, cît prin faptul că
multă lume adoră să fie sedusă. Iubirea fatală şi femeia fatală ar fi de neconceput
în afara lumii însetate de seducţie.

Anna Karenina

Păcat împotriva fidelităţii, adulterul reprezintă căderea din harul căsătoriei. Din
punct de vedere spiritual si tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o tră-
dare şi o apostazie, un rău care începe în lumea spirituală si tot aici se termină.
În literatura universală au existat numerosi scriitori care au abordat in operele lor
tipul personajului adulterin. Unul dintre aceşti scriitori este Lev Tolstoi, care
abordează acest tip de personaj în opera „Anna Karenina”.
Tipul personajului adulerin îl reprezintă chiar personajul principal al operei şi
anume Anna Karenina. Eroina principală , iniţial Tatiana Stravrovici, viitoarea Anna
Karenina, a pornit de la un personaj prin excelenţă negativ, nici prea frumoasă, ci
doar atrăgătoare, dar vulgară, superficială, cochetă; ea devine adulteră fără prea
multe frământări sufleteşti, mai degrabă din perversitate decât din pasiune. În ce
măsură chipul defintiv diferă de această primă „aparitie” ne-o arată chiar paginile
romanului, începând cu portretul fizic.

Literalmente rămâi cu impresia că Tolstoi a mobilizat parcă întreaga măiestrie

pentru a sugera încă de la „intrare” cât de frumoasă este eroina lui în sensul cel
mai deplin al cuvântului. Frmuseţea Annei devine un veritabil laitmotiv a întregii
acţiuni. Totodată Anna este si un om superior, o purtătoare a unei sume de
calităţi, care o singularizează parcă în raport cu grupul personajelor
înconjurătoare.

În primele redactări, vinovăţia Annei se evidenţiază şi prin confruntarea cu

caracterele superioare ale celorlalţi protagonişti implicaţi în dramă. Soţul femeii
necredincioase, deşi om în vârstă, apărea totuşi ca un bărbat aproape ideal. Om
dintr-o bucată , nobil şi sincer era si viitorul Vronski.
Ibrăileanu afirma că „ romanul lui Tolstoi merge amplu, măreţ, purtând cu el sute
de fiinţe – ca o mică planetă – ci viaţa lor diversă, cu trecutul şi viitorul lor”,
caracterizarea fiind, desigur, extrem de subtilă, susceptibilă de a ne familiariza cu
specificul realismului tolstoian.
Mult timp în literatura de specialitate s-a considerat ca fiind valabil răspunsul dat
de criticul M. S. Gromeka într-un articol citit şi aprobat înainte de a fi publicat de
Tolstoi insuşi. În rezumat, criticul susţinea că vinovăţia societăţii nu anulează
vinovăţia Annei, întrucât căsătoria „ e o instituţie sacră şi ca atare orice gest ce
atentează la temeinicia ei trebuie să fie condamnat”. Mai târziu a căpătat o
oarecare răspândire punctul de vedere potrivit căruia motto-ul l-ar reprezenta
doar pe gânditorul Tolstoi, dar la fel ca în roman artistul îl biruie pe filosoful
moralist.
O soluţie originală a fost propusă de Meichenbaum, care extrage sensul
condamnării din antiteza dintre cele dpua cupluri: Anna – Vronski, Levin – Kitty.
În timp ce acesta din urmă tinde către o viaţă deplină, şi Anna şi Vronski
acţionează ca mânaţi de o pasiune oarbă, incompatibilă cu moralitatea umană aşa
cum o înţelegea Tolstoi.
Un exeget rus considera că „Anna Karenina” este „o grandioasă epopee
psihologică”. În acelaşi timp, nimeni nu va contesta că „Anna Karenina” reprezintă
şi o frescă socială de o uimitoare plasticitate. Anna este comparată cu Emma
Bovary a lui Flaubert, întrucât „suferă de idealism, sau mai exact este
romanţioasă, vrea imposibilul, bărbatul ideal, ba încă şi mai mult, un bărbat
dedicat cu totul dragostei precum ea”.
În concluzie, ne putem da seama că în caracterizarea epocii si mai ales în
caracterizarea eroilor, Tolstoi abordează noi şi noi trăsături de o nemaîntâlnită
profunzime psihologică. Ca si numeroase alte personaje din roman, Anna
reprezintă o realizare artistică excepţională. Neobişnuita amploare a
preocupărilor, năzuinţa de a înţelege în întregime cele mai complexe probleme
ale progresului uman si neobosita căutare a adevărului, sunt trăsăturile de bază
ale drumului de creaţie străbătut de marele scriitor, care s-a ridicat pe cele mai
înalte culmi mondiale şi a cărui operă a constituit un pas înainte în dezvoltarea
artistică a omenirii.