Volumul din 1965 al lui Şt.

Bănulescu Iarna bărbaţilor (nuvele)

se deschide cu Mistreţii erau blânzi şi continuă cu Dropia. Sunt
povestirile care fixează un univers, un stil şi un nume pentru
proza noastră. Aceste două nuvele îşi păstrează prospeţimea şi
un ridicat grad de atractivitate pe tot parcursul textului.

1
 Universul care determină personajele capătă
configurația unui labirint, iar eroii devin prizonierii
unor evenimente pe care nu le poate stăpâni. Autorul
mai apelează apoi la suprapunerea multiplelor puncte
de vedere despre aceeaşi ,,realitate” textuală (spațială
sau actanțială), din care rezultă generarea ezitării şi
menținerea ambiguității.

2
 1. Finaluri deschise;
 2. Universul – configurația unui labirint;
 3. Suprapunerea multiplelor puncte de vedere despre
aceeași realitate – menține ambiguitatea și generează
ezitare;
 4. Juxtapunerea tablourilor conform tehnicii
montajului;
 5. Personaje abia construite, fantasmagorice;

3
 I. Finaluri deschise:
 Povestea se bazează pe ambiguitatea pasăre, femeie, ideal.
Finalul este deschis, ambigu, este, așadar, deschis unor
interpretări multiple, ceea ce face ca nuvela să se mențină vie,
în procesul receptării, starea de alertă spirituală, și prin aceasta
ține mereu deschise diverse piste de interpretare.
 Titlul nuvelei rămâne până la sfârșit ambiguu, pretându-se
unor explicaţii multiple! Pentru un personaj secundar, cum
este Corbu, cuvântul „dropie” are un sens bine precizat: el
denumește niște terenuri semănate cu porumb, este adică un
toponim!
 Pentru Victoria din neamul lui Pepene, dropia e o pasăre
nobilă și înseamnă cu totul altceva: „Dropia nu se poate prinde
nici vara, nici toamna, e greu de zărit, în soare! Şi în soare nu
te poţi uita! Numai iarna pe polei o poţi atinge, când are aripile
îngreuiate și nu poate zbura și seamănă la mers cu o găină!
Greu și atunci! Rar cineva să prindă clipa potrivită! De multe
ori, când e polei nu-i dropie? Și când e dropie nu cade polei”.
4
 Specifică lui Bănulescu, tehnica revelaţiilor amânate nu
lipsește în Dropia, unde autorul întârzie cât mai mult
clarificarea lucrurilor, menţinând până către final o stare de
mister! De la început aflăm că un convoi de săteni merge la
dropie, dar e nevoie de mai multe pagini pentru a înţelege că e
vorba, de fapt, de un loc semănat cu porumb. Timp îndelungat
frazele iniţiale rămân neelucidate, enigmatice, stârnind
curiozitatea cititorului!

5
 În cea de-a doua nuvelă, mistreţii ce apar în final stârnesc o
neobişnuită veselie. Oamenii recunosc în fruntea cârdului pe
mistreţul cel bătrân, ştiut de la părinţi (chior, şchiop, surd, fără
un colţ şi fără coada, nepăsător la curgerea sloiurilor).
Supravieţuirea sătenilor din Mistreţii erau blânzi, în condiţii
când apele Deltei se învolburează, după dezgheţ, peste măsură,
încât orice porţiune de uscat cu excepţia şcolii şi a casei lui
Vlase dispare sub diluviu, până chiar şi pădurile şi dunele de
nisip unde încercase Condrat să-şi înmormânteze copilul, este
aproape fantastică. La fel este şi comportamentul lui Condrat
care, un taciturn închis în sine pe aproape tot parcursul acţiunii
nuvelei, provoacă ilaritate şi, prin aceasta, îmblânzeşte
mistreţii înspăimântaţi de potop care periclitau satul, în finalul
nuvelei. Fantasticul discret din acest text constă în rezolvarea
neaşteptată şi plină de ciudăţenie a unor situaţii-limită.

6
 II. Universul – configurația unui labirint: Universul în
care se mişcă personajele capătă configurația unui labirint, iar
eroii devin prizonierii unor evenimente pe care nu le poate
controla. Bănulescu este atent la mesajele peisajului şi – pe
direcţia expresionismului – cultivă excesele şi îngroaşă tuşele.
Cu acest scop, autorul insistă pe fenomenele meteorologice
extreme, pe situaţiile de criză (dezlănţuirea apelor, foametea
cauzată de secetă). Potopul din nuvela de debut dă naştere
unui tablou ireal, demonstrativ, căci „natura rea şi urâtă în
iraţionalitatea ei, striveşte individul, îl asumă şi-i taie, aproape
în acelaşi timp aproape orice putinţă de salvare. Participarea
lui la viaţa cosmică începe printr-o izgonire din paradisul unei
naturi normale”. (Simion)

7
 Magistrală este progresia descrierii potopului care înghite satul
în nuvela care deschide volumul. De la senzaţia de halucinaţie,
cu ritmul ei lent, Bănulescu tinde spre Apocalipsă: „Îl zărea pe
Condrat plutind prin apa şi zăpada din aer, bătând cu vâsla
printre crengile care zburau rătăcite de crivăţ [...] Pierea şi
diaconul, nu se mai vedea de sub albul zăpezii, îi auzea doar
câte un cuvânt mai gros cum se sparge tăiat, spintecat de
sticlele cu sunete subţiri şi ascuţite ale bucăţilor de gheaţă care
jucau vesele în apă. Şi totul se prăbuşi. Nu se mai văzu decât
pe ea însăşi în fundul bărcii, lângă sicriu, fără Condrat, fără
diacon. Se strigă pe sine”. Într-un asemenea decor, Condrat,
cel care caută cu orice preţ să-şi „lumească” fiul (dorinţa de a
respecta datinile indiferent de condiţii a inspirat criticii
asocierea cu Baltagul), este la rândul lui un „sucit”, insul care
nu acceptă sub nicio formă evidenţa lucrurilor. Drumul pe ape
a fost apropiat de Lucian Raicu de cel al unui Ulyse, criticul
văzând în demersul părintelui o „tragică epopee a căutării”.
(Raicu) 8
 În Dropia, cititorul ezită să opteze pentru una dintre cele două
soluţii posibile:
 „la dropie” este locul fertil, care asigură provizii bogate în
timp de secetă (dacă optăm doar pentru această explicaţie, ne
plasăm în STRANIU);
 „la dropie” este un ţinut magic, guvernat de legi
misterioase (includem textul, în acest caz, în categoria
MIRACULOSULUI).

9
 III. Suprapunerea multiplelor puncte de vedere despre
aceeași realitate – menține ambiguitatea și generează
ezitare:
 Vizează doua planuri narrative ( al realității, respectiv, al
evenimentului misterios), in care evoluează personajul aflat în
imposibilitatea de a da o explicație întâmplărilor.
 Locul acţiunii este frecvent un sat uitat de lume, împietrit în
timp, indeterminat spaţial, sau un ţinut vitreg. Toposul ales
este „marginea lumii”, un loc unde până „şi sfinţii putrezesc în
ape” şi în care personajele se pierd în monologuri absurde,
conştiente că nici logosul nu-şi mai găseşte rostul: „Poate n-ar
trebui să mai vorbesc, Condrate. Nu mai am ce măsura cu
vorbele. Ziua şi noaptea vin una după alta şi trecem prin ele
ca prin nişte amintiri”. (Mistreţii erau blânzi)

10
 ,,Iarba ne ajunge la umeri. S-a umplut pământul de prepeliţe.
Roua ţine până spre amiază. Când s-o face ziuă dacă ţi-e cald
intri în iarbă ca să te scalzi. Aşa fac fetele lui Arşunel, fug
dimineaţa din aşternut, aleargă pe camp şi intră unde e iarba
mai mare. Le zboară prepeliţele pe la subţiori şi le cântă
prigoriile cu guşă roşie pe la ascuţişurile pieptului”. Astfel se
deschide nuvela, cu o descriere a locului, dar şi a timpului
,,acţiunii”, completate de poveşti aparent fără legătură şi greu
verificabile pe care ascultătorul le trece în contul nevoii lui
Miron de a ,,băsmui”. ,, Mi se pare că se trag dintr-un basm
cuvintele astea […]. Lipsa delimitării spaţiale înlătură hotarele
de orice fel, iar faptul că participanţii la discuţie nu se văd unii
pe alţii îi eliberează de orice inhibiţii: “Am spus aşa să
înţeleagă omul mai repede, că-i noapte şi nu mă vede la faţă.
La ziuă am să-i vorbesc altfel”. Mai mult, omul e şi străin la
fel ca şi Miron, cel care povesteşte, astfel că ,,adevărul” despre
cele povestite e greu verificabil.

11
 Suprapunerea de anotimpuri despre care vorbeşte Miron, acel
fenomen curios de interferenţe temporale împinge uşor proza
spre fantastic: ”Sânt acuma, adică, lunile aprilie, mai, iunie,
iulie şi august toate în septembrie. S-a luat timpul de la
început să-şi petreacă zilele netrăite. E cald ca-n iulie,
înfloresc salcâmii ca-n aprilie şi se coc strugurii de toamnă.”
În acest decor povestea lui Fuerea nici nu mai pare
neobişnuită. Odată cu ea însă se conturează coordonate
temporale mai precise. Este vorba de anii de după primul
război mondial când „seceta a ţinut din săptămâna Floriilor
până acum, spre toamnă”. Convoiul călătoreşte spre dropie,
un ţinut necunoscut, cu pământ bogat, călătoria lui Miron să
vadă dropia, o fată pe care o iubise în tinereţe, dar care s-a
căsătorit cu Paminode, „unul din neamul lui Dănilă”. Această
dublă călătorie presupune un scenariu dublu pe care Miron îl
regizează exemplar. El este cel care provoacă misterul, însă tot
el îl şi risipeşte.
12
 Lucian Raicu remarca în Dropia şi Mistreţii erau blânzi
„seriozitatea” şi gravitatea relatării, care imprimă acesteia
o intensitate „de început sau de sfârşit de lume”, ceea ce
oferă profunzime povestirii şi relevă semnificaţii ascunse
lectorului ce s-a familiarizat cu stilul prozatorului. „Viaţa
se desfăşoară sub ochii săi ca un ritual plin de enigmatice
gesturi, ascunzând fiecare o semnificaţie dincolo de
orizontul văzut”. (Raicu)
 Plăcerea prozatorului pare a fi cultivarea incertitudinii, ori
de câte ori personajele vorbesc enigmatic şi sugerează o
dimensiune secundă a evenimentelor apare o frază cheie
ce permite revenirea în planul realului.
 Adjectivele şi adverbele întrebuinţate periodic
(„anapoda”, „altfel”, „ascuns”, „pe furiş”) stau mărturie a
unei duble perspective.

13
 Bănulescu are plăcerea naraţiunii, a colajelor tehnice, pe care
le stăpâneşte ireproşabil. De la efectul bulgărelui de zăpadă (o
naraţiune antrenează o alta), trece cu repeziciune la tehnici
cinematografice, practicând un continuu melanj între cadrele
largi şi cele restrânse surprinse de obiectiv. Personajele apar
treptat în raza vizuală a cititorului, pe măsură ce perspectiva se
lărgeşte. Uneori secvenţele par filmate cu încetinitorul şi
surprinse de foarte aproape. Chiar în cadrul aceleiaşi naraţiuni
se observă frecvent rupturi de ritm şi mai multe trepte şi
perspective narative prin schimbarea statutului unui personaj.
Astfel, din narator, un erou poate deveni câteva rânduri mai
jos peronaj-reflector, martor secundar sau simplu liant pentru
introducerea în scena a unui nou episod.
14
 Mistreţii erau blânzi fixează o tehnică narativă pe care
Bănulescu o va folosi în mai toate povestirile sale; personajele
sale „navighează” în căutarea a ceva, timp în care spun despre
întâmplări petrecute înaintea declanşării propriu-zise a
călătoriei, a drumului. Condrat caută un petec de pământ,
stabil, neînecat de ape sau nenisipos, pentru a-şi înmormânta
fiul. Dunărea a ieşit din matcă şi a inundat întregul sat şi ăsta
nu pare a fi sfârşitul pentru că e primăvară timpurie, nu toate
gheţurile s-au topit şi pericolul e încă departe de a fi trecut.
Începută abrupt, cu perspectivă a naratorului omiscient -
„Condrat stă în picioare, propteşte vâsla de trunchiurile
groase ale stejarilor şi împinge barca prin pădure” -, nuvela
este condusă mai apoi din perspectiva martorului ocular: cei
din barca lui Condrat nu au nume, ci înfăţişări -
„burduhănosul”, „femeia” -, iar identitatea lor se precizează în
timp ce se vorbeşte despre ei.

15
 În Dropia, oamenii nu sunt în armonie numai cu basmele,
ci şi cu natura, armonie ce subliniază atmosfera de
arhaicitate. Iarba, păsările care zboară foarte aproape de
om, caii, seceta sunt laitmotive în proza bănulesciană. La
crearea acestei tablou contribuie şi ritualurile păgâne, ca,
un aşa-zis „cântec de cămaşă alba”, un descântec ritual
prin care fetele de măritat îşi atrag peţitorii în noaptea
Anului nou, despre care Miron află o întâmplare relatată de
Victoria, în a cărei case poposeşte în drumul său după o
prietenă din tinereţe. În timp ce soţul ei, absent, respingea
tot ce spune ea ca fiind legende, Miron cade pradă
povestirii până se pomeneşte, pe nesimţite, în mijlocul
unei asemenea legende. Pe când Victoria trecea de la o
vorbă la alta, Miron surprinde prin uşa deschisă, nişte
amănunte din odaia ei care anticipează instalarea iminentă
a magiei: „De sub pernă ieşeau frunze dinţate de pelin
brumat. În casă mirosea a salcie înflorită, de la crengile
puse de Victoria pe masă, pe laviţă şi la tocul ferestrei.
Avea un carton cu îngeri galbeni deasupra capului şi mi-au
rămas ochii la florile roşii prinse pe după ramă. Nu le
văzusem la venire. Gura florilor atingea paharul candelei şi
li se vedea umbra roşie în umbra untdelemnului.”

16
 Amănuntul că „nu le văzuse la venire” ar putea sugera
instalarea magiei odată cu povestirea despre atragerea
peţitorilor de către fetele lui Salcău, povestire însoţită de
gesturi cochete premeditate şi urmată de simularea interesului
pentru ţinta peregrinărilor lui Miron (găsirea fetei cu care
„vorbea” în tinereţe, acum măritată, şi dispărută, parcă,
împreună cu soţul ei), apoi de vorbe despre prinderea
„dropiei”. Cochetăria femeii, detaliile de culoare roşie ale
îmbrăcăminţii şi chiar meşteşugul cu care învăluie prin vorbe
iscusite şi „legende” anticipează puterile vrăjitoreşti ale
Victoriei. Căci după plecarea lui Petre „la pogoanele din
ceair”, Miron află „de-aproape mirosul de pelin de sub
pernă”, iar dimineaţa se pomeneşte singur, într-o casă goală,
surprinzând apoi detalii revelatoare în jur: un lemn în sobă,
apoi rochia roşie pe pervaz, iar în curte o babă cu „părul
veşted, nasul ascuţit şi gura pungă”.
17
 Eroii beneficiază rar de caracterizări directe. În ciuda
aspectelor realiste ale nuvelelor, multe dintre personaje par
suspendate, rupte de context, şi mai ales triste, apăsate de un
tragism care poate avea explicaţii cât se poate de prozaice
(foametea) sau profunde (inadaptaţii). Ele sunt întotdeauna în
căutarea a ceva, şi acel ceva este în general greu accesibil
(pământul înghiţit de ape în Mistreţii erau blânzi, Dropia ca
simbol al himerei inaccesibile).
 Pentru a spori stranietatea unui personaj, autorul alege uneori
opoziţia individ – colectivitate (Vica şi sătenii, care o
condamnă şi o alungă, în Mistreţii erau blânzi, Corbu şi cei
care îl ironizeză, în Dropia.

18
 • personajele nu par a prinde corporalitate; atipice pentru cadrul
care li se alocă, ele pot fi văzute şi ca simple convenţii cu caracter
demonstrativ. Condrat reprezintă supravieţuirea cu orice preţ, insul
închis şi îndârjit, singurul capabil prin înverşunarea cu care vâsleşte
să opună o minimă rezistenţă apelor dezlănţuite. Vica este păcatul de
care colectivitatea se ruşinează şi pe care crede că îl şterge,
izolându-l. Părintele Ichim se poziţionează singur în afara
colectivului după zadarnice încercări de a găsi minime afinităţi cu
restul indivizilor.
 „Pântecosul” din Mistreții erau blânzi este inadaptatul prin
excelenţă. Limbajul metaforic pe care îl întrebuinţează face din el
un personaj neverosimil. Bolnav din cauza apelor şi a iernilor
„păcătoase”, boala lui nu se rezumă la handicapul fizic al pierderii
unui picior, ci are rădăcini adânci. Conştientizarea distanţei ce-l
separă de restul sătenilor ia aspectul unei traume profunde, cu
manifestări defulatorii psihotice: „Cât am trăit – cum am trăit – n-
am avut cu cine vorbi în satul ăsta. Izolat cum eram, începusem să
vorbesc noaptea în vis. Mă culcam, adormeam adânc şi pe la miezul
nopţii visam cu glas tare”. (Bănulescu)
19
 Fantasmagoria personajului provine mai ales din efectul pe care
autorul mizează atunci când îi oferă ca loc de desfăşurare un spaţiu
total atipic pentru conformaţia intelectuală şi sufletească ce-l
caracterizează.
Alte personaje stranii, abia construite pentru cadrul în care evoluează
– neamul lui Dănilă, ascuns în tot ceea ce face; cel al lui Pepene,
„Neam ostenit cu meri bătrâni în curte şi cu femei iubeţe”; neamul lui
Poienaru-Păcuraru, „cel mai rămuros”; „neamul scurt şi cu talpă
lată al lui Dordoacă”; „neamul bătut de vânt al lui Sălcău”; după
care se încurcă lucrurile şi vin furturile de fată mare, ducând la
mestecarea neamurilor. Surprinzătoarea poreclă a cuiva din neamul lui
Dănilă, „spionul Mariei Tereza”, este explicată de „unul din osteniţii
lui Pepene”, printr-o pildă: „1-au poreclit cu un lucru care nu poate să
fie pe aici şi n-a fost niciodată, ca să nu intre nici măcar în cuvintele
îngăduitoare ale Ecleziastului: „ce este a mai fost şi ce a mai fost va
mai fi”. Eu nu le ştiu bine cuvintele – zice Miron – cei din neamul lui
Pepene însă, care au mintea sucită, spun bine vorbele din orice parte
le-ar lua”. 20
 Aceeaşi înclinaţie pentru basme, ca Miron, o are şi Corbu,
personaj ce aparţine şi mai mult fabulosului: „Corbu ăsta are
un beteşug: mintea îi umblă cu basme, şi când o să scoată
basmele pe gură, îi ies în formă de cântec”, zice Miron. Toţi
drumeţii ce se îndreaptă spre „dropie” simt tentaţia basmelor şi
pildelor, fapt relevat chiar de la primele schimburi de replici:
„A fost o secetă că şi luna se înegrise, de-i mai rămăsese într-o
parte, aşa, ca un bănuţ de ou. – Era oul începutului şi
sfârşitului – zice mormăind unul...” Corbu din nuvela Dropia –
este structurat după acelaşi tipar. Fantasmagoria lui, care
constă în aceeaşi plăcere a vorbelor meşteşugite, a utilizării
excesive a limbajului metaforic, este condamnată sau cel puţin
privită circumspect de ceilalţi.

21
 Misterul mai este întreţinut şi de aspectul că
în general martorii evenimentelor narate fie
au decedat, fie au dispărut fără urmă, deci nu
pot depune mărturie.

22