‐ “Vechi texte lingvistice româneşti”    ‐ 
 
 
 
 

Gramatica românească* a lui Ion Heliade Rădulescu 
 
 
 
Lucrarea a apărut la Sibiu, în 1828. Autorul (1802‐1872) aducea, la 26 de ani, cea mai importantă 
contribuție la dezvoltarea domeniului, până la “Gramatica limbei române” a lui Timotei Cipariu. 
 
Origini 
 
 
Cea mai importantă influență care se poate pune în evidență în cazul lui Heliade Rădulescu este 
cea a curentului iluminist – caracteristic Şcolii ardelene1, dar şi gândirii filosofice franceze a epocii, cu 
care era familiarizat. În Țara Românească iluminismul era, totuşi, de o factură specială, fanariotă: el făcea 
accesibilă cultura italiană şi franceză prin intermediul limbii greceşti, păstrând însă aceleaşi idealuri. 
Dezvoltarea şcolii, dar şi crearea teatrului şi a presei româneşti reprezentau, conform concepției lui 
Heliade, trei ipostaze ale unui efort depus pentru luminarea poporului şi cultivarea națiunii2, şi care urma 
să ducă, în acelaşi timp, la unificarea limbii3.   
Ion Heliade Rădulescu preia, din 1825, conducerea şcolii lui Gheorghe Lazăr – întemeietorul 
învățământului în limba română, al cărui învățăcel, apoi ipodidascal, a fost, din 1820 –, după întreruperea 
activității în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu.4  De la dascălul său şi de la Şcoala Ardeleană 
Heliade preia ideea originii noastre latine5, pe care insistă, dându‐i o tentă aparte, a italienismului6, în 
continuarea lui Ienăchiță Văcărescu.   
În virtutea poziției în cadrul şcolii, Heliade avea nevoie de o Gramatică nouă pentru a răspunde 
necesităților didactice. Şcoala folosea deja sistemul lancasterian „Metodul lui Lancaster’”7  tradus de el, 
dar limba nu avea un „metod”: până şi cărturarii şi traducătorii epocii se plângeau de neajunsurile limbii 
necanonisite8.   
 

                                                            
*
 Întrucât nu am fost sigur în privința celei mai corecte transliterări a lui ꙛ, folosit alternativ cu ꙟ în textul original, am transcris 
în cuprinsul referatului citatele exact ca în ediția Valeria Guțu Romalo, 1980, inclusiv cu „Rumînească”, în afară de titlu, când şi în 
origina apare, în mod excepțional, ѧ – v. p. 538. Tot pe baza aceleiaşi ediții am făcut, pentru comoditate, şi trimiterile la textul 
Gramaticii. 
1
  Ion Popescu Sireteanu, Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1973 (în continuarea abreviată 
„Sireteanu”), p. 8.   
2
  Gramatică Românească de Ion Heliade Rădulescu, Ediție şi studiu de Valeria Guțu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti, 
1980(în continuarea notată „Gramatica”), pp 409‐410. 
3
  D. Macrea, I. Heliade Rădulescu şi problemele limbii române, în Limbă şi Literatură, 1972, nr. 2, p. 11. 
4
  Gramatica, p. 410. 
5
  Sireteanu, p. 10. 
6
  Ibidem, p. 32. 
7
  Gramatica, p. 49. 
8
  Ibidem, p 416 
În secolele XVIII‐XIX societatea românească era caracterizată în general prin aspirația spre înnoirea 
lingvistică1, iar autorul se revendică de la un curent deja format, bine definit. El îşi dedică lucrarea 
"cinstiteĭ Soțietățĭ literale Rumîneştĭ ce s'a început’ în casele Dumnḙaluĭ Mareluĭ Logofăt' Constandin' 
Golescu”, căci, „deşi adunarea ce se‐făcea pentru îndreptarea limb'i; va‐fi încetat’ cu adevărat’, dar 
mădulările eĭ sînt în ființă”. Înaintea minților luminate la care autorul se raportează, Gramatica este 
adusă spre analiză, când intră şi „în judicat’a tutulor’ Rumînilor’ celor literați”2.       
O serie de reforme introduse de Heliade Rădulescu – de pildă modificările în ortografie, nu fac decât să 
dezvoltă sugestii anterioare3, pentru că nevoia acelei simplificări exista mai demult. Chiar acolo unde nu se 
evidenția un curent majoritar, era vizibilă cel puțin dezbaterea vie în cadrul societății, iar autorul vrea ca demersul 
său să facă să "înceteze disput’a"4. Gramatica din 1828 nu a apărut pe neaşteptate: ea era oarecum cunoscută şi 
înainte, circulând în manuscris5. S‐a afirmat şi că acele manuscrise i‐ar fi aparținut de fapt lui Gheorghe Lazăr, şi ele 
i‐ar fi servit, într‐un fel sau altul, drept punct de plecare lui Heliade6  – ipoteza e plauzibilă, ținând cont că la 1820, 
când erau semnalate, autorul avea doar 18 ani… Totuşi, explicația lui de mai târziu se potriveşte cu varianta unei 
îndrăznețe întreprinderi personale: „Când am început eu să scriu limba noastră, mai întâi mi‐am croit o sistemă 
potrivită, după a mea părere, pe natura şi însuşirile ei. Mai întâi am scris‐o foarte urât, ca fiecare începător, fără 
model, fără ajutor, fără tovarăş care să‐mi sprijine părerea.”7  Era deci vorba de o necesitate pe care o resimțea un 
tânăr aspirant la cărturărie8. „Aşa, am vrut întâi să‐mi fac şi să‐mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă esprim şi să 
înțeleg aceea ce gândesc Am început mai întâi gramatica, şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o 
cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbei şi ca să poci pune pe vocabulerul meu terminii cei noi gramaticali şi să‐mi 
formez limba grămăticii”9. Este clar, studiind textul, că baza faptică a acestei gramatici o reprezenta, pur şi simplu, 
limba, „idiolectul” autorului10  ca şi cum ar fi lucrat în primul rând pentru sine – de aceea, se referă doar la graiul 
muntenesc, fără intenția vreunei unificări sau medieri a diverselor graiuri româneşti.11 

În legătură cu conținutul lucrării, s‐au pus în evidență analogii cu surse franceze, greceşti şi româneşti12. 
Autorul însuşi recunoaşte că i‐au fost de ajutor Condillac, Destutt de Tracy, la care se adaugă dependența de Le 
Tellier13  nedeclarată, autorul fiind mai puțin celebru14, dar cât se poate de evidentă, mai ales prin prezența părților 
„analysul grămmăticesc” şi „analysul loghicesc”, analoge exercițiilor lui Le Tellier, sau prin definiții copiate integral – 
precum cea a verbului, de pildă15. Tânărul Eliad este deci la curent cu gândirea filosofico‐lingvistică franceză, iar 
preluarea de modele străine era în concordanță şi cu ideea sa generală de deschidere, pe care o promova şi în 
privinața lexicului: „Grec’i s’aŭ împrumutat’ dela Fenicienĭ, Eghpțienĭ, Arapĭ, Asirienĭ şčl. de acolo de unde şi îmvăța 
ştiințile şi meşteşugurile; Roman’i dela Grecĭ; ceste ’lalte națiĭ ale Europ’i de la Romani, şi dela Grecĭ acelea care 
s’aŭ împrumutat’ şi Roman’i; Noi asemenea o să urmămŭ, şi mai vîrtos’ când avem’ de unde.”16  Tot aşa, el explică 
de ce trebuie să preluăm şi să reunim structuri din mai multe limbi: „Trebue a se‐cerceta şi a‐se‐îmvăța limb’a 
Rumînească şi geniul său, şi pentru aceasta este destul o băgare de seamă luminată şi fără prejudicățĭ, şi un 
                                                            
1
  Ibidem. 
2
  Ibid.. p. 9. 
3
  Ibid., p. 456. 
4
  Ibid., p. 51. 
5
  Ibid., p 425. 
6
  N. Iorga, Istoria Literaturiĭ Romăneştĭ în veacul al XIX‐lea – de la 1821 înnainte – În legătură cu dezvoltarea culturală a 
neamului, Vol. I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821‐40), Bucureşti, 1940, p. 69. 
7
  Sireteanu, p. 84. 
8
  Gramatica, p. 415. 
9
  Sireteanu, p 86. 
10
  Gramatica, p. 516. 
11
  Ibidem., p. 534. 
12
  Ibid., p. 418. 
13
  N. A. Ursu, Modelul Francez al Gramaticii lui Eliade Rădulescu, în Limba Română, 1961, nr.4, p. 324. 
14
  Ibidem, p. 323. 
15
  Gramatica, p. 420. 
16
  Ibidem, pp 55‐57. 
parallelismŭ al limbilor’ ce aŭ relație cu dînsa.”1   
 
În privința surselor de inspirație româneşti, Heliade se detaşează de predecesorii săi prin însuşi faptul că se 
aşază la urma lor2, într‐un context determinat, renunțând la vechiul autonomism al autorilor de gramatici. Cei zece 
autori de gramatici pe care îi enumeră în prefață sunt:3  Samuil’ Clain’, Ioan’ Văcărescul’, Ioan Molnar’, Radu 
Tempian’, Gheorghie Şincaĭ, Anton de Marchi, Mihail’ Boiagi, Constandin’ Diaconovicĭ Loga, Andreas’ Climens’, Ioan’ 
Alecsi. De asemenea, mai e menționat Petru Maior, pentru cele scrise despre ortografie, dar şi Paul Iorgovici, 
pentru „sfaturile” lui, autorul adăugând că pe alții nu îi cunoaşte, deşi e posibil să mai existe. E menționată, desigur 
importanța şcolii lui Gheorghe Lazăr, cel care „aici a început’ a croi Muzelor haĭne Rumîneşti”4. S‐a spus şi că 
această „bibliografie” e prezentată mai mult formal, pentru că de fapt autorul nu s‐a folosit lucrările pe care le 
aminteşte. Chiar şi aşa, este important că le‐a cunoscut – iar asta i‐a dat, în avansarea de soluții, o siguranță5, 
remarcată de altfel6. Pe de altă parte, simțind că tabloul conjugărilor nu i‐a ieşit aşa cum şi‐ar fi dorit, autorul 
trimite brusc la un alt manuscris, cel al lui Iordache Golescu7. E unicul caz din lucrare, dar e foarte grăitor, dovedind 
că enumerarea „celor zece” nu era una exhaustivă, ci Heliade va fi avut la dispoziție şi alte lucrări, nemenționate în 
”bibliografie”. 
 
S‐ar mai putea aminti că ideea necesității înnoirii cuvintelor8  a putut fi preluată din observațiile lui 
Iorgovici, de la Diaconovici Loga, dar şi de la Condillac, sau din dezbaterile contemporane pe aceeaşi temă cu 
referire la greaca nouă9. De la Loga şi Micu mai putea fi preluată ideea tratării sintaxei din perspectiva părților de 
vorbire (aşa cum avea să facă, după el, Cipariu)10, în timp ce alte rezolvări pentru care se optează şi care se regăsesc 
la Micu sau la Maior, pot fi considerate şi idei ale epocii.11  Ideea necesității simplificării alfabetului ca şi 
preocuparea pentru ortografie în general se regăseşte şi ea la Ienăchiță Văcărescu12.   
Chiar cu direcțiile principale trasate de Ienăchiță Văcărescu şi Iordache Golescu13, Heliade îşi alcătuieşte 
totuşi gramatica într‐o logică mult mai aproape de abordarea ştiințifică modernă14  – ea este, în acelaşi timp, este 
„prima metodică şi mai filosofică”15  dintre gramaticile româneşti.   
Unii termeni lingvistici sunt dublați: alături de neologisme fiind date şi calcuri explicative16, alături de alții 
fiind menționați, în subsidiar, termenii prezenți în gramaticile mai vechi. 
 
 
Importanță 
 
Despre importanța operei lingvistice a lui Ion Heliade Rădulescu ar fi suficient să amintim că Eminescu îl 
socotea „părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm astăzi”17  – altfel spus, al limbii eminesciene (chiar 
dacă aici se referea doar la tânărul Eliad, nu la Heliade Rădulescu de mai târziu). Heliade recomanda, în Prefața 
                                                            
1
  Ibid., p. 63. 
2
  Ibid., p. 483‐484. 
3
  Ibid., p. 63. 
4
  Ibid., p. 67. 
5
  Ibid., p. 532. 
6
  „Gramatica lui Eliad e o lucrare simplă şi firească, aşa cum poate veni numai de la o minte desăvârşit de limpede, în stare a‐şi 
împărtăşi fără nici‐o nesiguranță ideile” – N. Iorga, Istoria Literaturiĭ Romăneştĭ în veacul al XIX‐lea – de la 1821 înnainte – În 
legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, Vol. I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821‐40), Bucureşti, 1940, p. 70.   
7
  Ibid., p. 203. 
8
  Sireteanu, p. 9. 
9
  Gramatica, p. 424, 532. 
10
  Ibidem, pp. 504‐505. 
11
  Ibid., p. 424. 
12
  Sireteanu, p. 13, 15. 
13
  Ibidem, p. 422. 
14
  Ibid., p. 533. 
15
  Ibid., p. 534. 
16
  Gramatica, p. 523. 
17
  Ibid., p. 409 
Gramaticii sale ca limba literară să se îmbogățească prin împrumuturi de vocabular latino‐romanice: conform 
direcției pe care o trasează, cuvintele lipsă trebuie luate de acolo de unde e meşteşugul la care ele se referă. Iar noi, 
românii, ca popor latin, “luăm cu îndrăzneală, nu împrumutăm”, şi atunci când luăm, nici nu derivăm calcuri de 
structură în româneşte, nici nu copiem forme cu totul, ci “românim” cuvintele romanice. 

Ion Heliade Rădulescu şi‐a dorit unificarea limbii literare laice, după modelul celei bisericeşti (deja unitară, 
după o normă muntenească), astfel încât, „pe tipii ei” să fie creată „o limbă pentru toți românii”1  – cu ajutorul 
normelor apropiate de latină. El se ocupă de unificarea ortografică, după tipare latine, pentru ca, ulterior, să se 
poată unifica, şi pronunția2. 

Lucrarea sa de debut, Gramatica din 1828, stă la temelia lucrării sale de instruire şi educare a poporului3. 
Din momentul tipăririi, ea devenit accesibilă nu doar elevilor, mai ales de la Sf. Sava (când dascălul său, Iordache 
Golescu îşi tipărea gramatica, în 1840, cea a lui Heliade deja se impusese), dar şi tuturor literaților4. Ea se bucură 
astfel de un ecou larg, chiar dacă uneori şi sub formă de critici dure5  – mai ales din parte reprezentanților 
conservatori ai şcolii eline, printre care fostul lui dascăl, Naum Râmniceanu6. 

Lucrarea ajunge imediat una de referință şi pentru alți autori de gramatici7. J. A. Vaillant se raportează la 
ea în Grammaire vallaque à l’usage des Français (1836) şi în Grammaire Roumâne à l’usage des Français (1848). 
Influența e evidentă şi asupra lucrării Gramatica românească şi nemțască pentru tinerimea națională, care apare la 
Braşov în 1838, unde se regăsesc sistemul grafic, termeni şi definiții propuse de Heliade8. De asemenea, în 
Elemente de grammatică românâ pentru şcolarii începători, de N Bălăşescu – Bucureşti, 1850 –, şi în Grammatică 
română pentru seminarii şi clase mai înalte, de acelaşi autor (Sibiu, 1848). Deşi Gramatica din 1828 a fost prima 
tipăritură de acest fel care s‐a folosit ca manual9, un rol chiar mai important în transmiterea şi fixarea învățăturilor 
ei l‐a avut ediția din 1835 – varianta simplificată, pentru începători. S‐a demonstrat că autorul ei e tot Heliade 
Rădulescu – de altfel a apărut la tipografia lui –, iar dacă ar fi aparținut unui discipol, s‐a publicat, oricum, doar sub 
purtarea lui de grijă10.   
 
Lucrarea lui Heliade se impune deci singură, prin utilitatea ei recunoscută, el nefăcând decât să o 
propună11. Largul ecou şi implicațiile avute se datorează faptului că răspundea unei nevoi reale de canonisire a 
limbii12, pe care a resimțit‐o însuşi autorul . Lucrând pentru folosul propriu, şi punând în ordine doar graiul 
muntean13  Heliade a pregătit însă, spiritele pentru formarea unei limbi literare cu norme comune14 
 
Gramatica din 1828 este şi reprezentativă pentru etapa de formare a spiritului ştiințific la români15. E o 
adevărată lucrare de lingvistică românească înainte ca disciplina să existe ca atare16. Abordarea ei e una ştiințifică: 
pe bază de explicații, justificări, raționamente, fără prejudecăți, cu un stil obiectiv şi realist. Pune început gramaticii 

                                                            
1
  Sireteanu, p. 95. 
2
  Ibidem, p. 17. 
3
  Gramatica, pp 414‐415. 
4
  Ibidem, p. 439. 
5
  Ibidem. 
6
  Ibid., p. 440. 
7
  Ibid., p. 441. 
8
  Ibid., p. 442. 
9
  Sireteanu, p. 11. 
10
  Gramatica, p. 443, şi Sireteanu, p. 12. 
11
  Sireteanu, p. 17. 
12
  Gramatica, p. 533. 
13
  Gramatica, p. 533. 
14
  Ibidem, p. 531. 
15
  Ibid., p. 533. 
16
  Ibid., p. 533. 
descriptive1, iar elementele lingvistice cu statut ambiguu, recunoscute ca atare, sunt propuse atenției cercetătorilor 
cercetătorilor viitori2. 
 
Heliade este creator al gramaticii româneşti moderne atât pentru prezentarea sistematică a structurii 
gramaticale3, cât şi pentru contribuția la elaborarea terminologiei domeniului. El oferă o bază lingvisticii moderne4, 
moderne4, folosind termeni neologici romanici , din care mulți au “prins” ca atare, mai ales în privința verbului5. El 
însuşi se felicită mai târziu pentru alegerile inspirate, în timp ce îşi critică unele nesiguranțe – uneori nu are 
dreptate în aceste aprecieri – de pildă, despre „viitor” spune că „nu ştie ce i‐a venit să‐i zică aşa”, în loc să‐l păstreze 
pe „futur”6  – termenul folosit şi de Ienăchiță Văcărescu. 
 
Contribuțiile sunt importante şi în „materia” Gramaticii. De pildă, în capitolul „Pentru Construcție” 
reuşeşte să dea, din aproape în aproape, o primă descriere a sintaxei limbii române, chiar dacă după un schelet 
teoretic din modelele franțuzeşti (chiar şi impunerea acestora era o contribuție benefică)7, în timp ce, aşa cum 
remarca la vremea respectivă, „reguli de sintaxe română sunt foarte puține”8. 

Poate cea mai importantă contribuție lingvistică (chiar dacă fusese propusă şi de Ianache Văcărescu şi 
Budai‐Deleanu, el o reuşeşte) o reprezintă reforma în domeniul ortografiei, o necesară etapă de pregătire a 
adoptării alfabetului latin9. Heliade e creatorul unui alfabet de tranziție10, pe care îl exersează în publicațiile sale, 
până când, în 1844 „Curierul de ambe sexe” scria deja cu litere latine. Din Gramatică, se poate spune deci că 
Prefața este mai importantă decât lucrarea în sine, căci acolo (alături de altă temă majoră, cu mare răsunet în 
epocă11  – necesitatea îmbogățirii vocabularului12  prin neologisme), e abordată tema ortografiei, arzătoare pentru 
prima jumătate a secolului al XIX‐lea. Nu e propus alfabetul latin, dar se simte că autorul îl preferă13. Campania pe 
care avea să o ducă prin primul periodic românesc, pentru înlocuirea slovelor14  era văzută drept o chestiune de 
prestigiu național, căci prin ea românii urmau să fie mai bine cunoscuți celorlalte popoare romanice.15 
Deşi enunță şi apără aici principiul fonetic, chiar autorul va fi cel care va adopta ulterior alte principii 
ortografice, odată cu trecerea la alfabetul latin: principiul etimologic şi cel morfologic. Era de altfel o caracteristică 
atât pentru Gramatică cât şi pentru Heliade personal: el era geniul deschizător de drumuri, pionierul ce 
influențează cultura românească a timpului16, dar nu e omul riguros şi consecvent, căci de la unele principii deviază, 
pe altele le abandonează, iar în privința altora pur şi simplu ezită. În Gramatică sunt numeroase exemple de astfel 
de oscilații – cum ar fi cele privind modul de folosire a cratimei (grafii paralele oare care şi oare‐care)17  etc. În timp 
ce oxiile şi dasiile sunt înlăturate definitiv18, asupra eliminării accentului revine, – tema provoca de altfel multe 
discuții19. Heliade are meritul de a fi separat planurile scrierii şi pronunțării20, într‐o vreme când confuzia 
sunet‐literă predomina. Totuşi, tot în gramatica lui sunt grupate în consoane şi vocale... literele! 

                                                            
1
  Ibid., p. 532. 
2
  Ibid., pp 503‐504. 
3
  Sireteanu, p. 12. 
4
  Gramatica, p. 523. 
5
  Ibidem., p. 527. 
6
  Ibid., p. 530. 
7
  Ibid., p. 512 
8
  I. Heliade R., Litteratura. Critica, Volumul I, Bucuresci, 1860, p. 37. 
9
  Gramatica, p. 456. 
10
  Ibidem, p. 460. 
11
  Gramatica, p. 523. 
12
  Sireteanu, p. 12. 
13
  Sireteanu, p. 14. 
14
  Ibidem., p. 15. 
15
  Ibid., p. 16. 
16
  Ibid., p. 7. 
17
  Gramatica, p. 476. 
18
  Ibidem., p. 472. 
19
  Ibid., p. 478. 
20
  Ibid., p. 478, 480. 
 Cuprins şi caracteristici 
 

Polemica 

Prefața este scrisă într‐un stil polemic, tăios şi ironic, în numele luptei cu obiceiurile apărate de 
cei în vîrstă – o revoltă juvenilă. Heliade arată că simplificarea ortografiei e necesară pentru a‐i scuti pe 
şcolari de complicații, şi în acelaşi timp reprezintă un demers natural, pe înțelesul oricărui copil1, limba 
fiind îmbrăcată "în haine de arlechen" cu scriere “cu totul străină şi nepotrivită cu firea ei". Tânărul 
polemist produce argumente variate: θ redă un sunet din graiul popoarelor cu limba lățită de căldură, 
dar la noi e un defect2, chinezii au atâtea slove câte ziceri3, iar egiptenii, atâtea hieroglife câte cuvinte 
(propoziții)4. Dimpotrivă, gramatica noastră trebuie să semene cu cea italienească, buna ei soră. Mai 
multe grafeme pentru un acelaşi sunet n‐ar însemna la noi decât pedanterie sau sholasticism.   
Pentru că adversarii ideii recurgeau la argumente de ordin religios, precum protejarea sacralității 
expresiei “alfa şi omega”, tânărul polemist le răspunde în acelaşi registru, comparându‐i pe oponenți cu 
fariseii ucigători de Hristos ori cu diavolul care urăşte binele oamenilor. Chiar dacă în privința demonizării 
anumitor adversari5, va fi avut, probabil, ceva dreptate, Heliade comite, de pe pozițiile iluminismului, 
unele exagerări: el pune pe acelaşi plan beneficiile tiparului, care a luminat omenirea6, cu cele, mult 
anterioare, ale creştinismului, pentru care tiparul e doar un accesoriu.     
Dincolo de excesele polemice, dialogul introductiv lămureşte principiul alfabetului chirilic simplificat: când 
există mai multe variante echivalente de redare a unui sunet sau a unei succesiuni de sunete se adoptă varianta   
mai apropiată de grafia latină – prin folosirea succesiunile de litere, se pregătea deci terenul pentru alfabetul latin.   

Tot în Prefață, autorul stabileşte, în legătură cu vocabularul, că acolo unde din limbă lipsesc cuvinte, 
soluția nu o reprezintă inventarea de calcuri precum “cuvintelnic”, ci împrumuturile precum “dicsioner”, adaptate 
corespunzător, nu preluate cu totul, ca enthusiasmos, ocazion, centrum7 

Gramatică pentru români şi străini 

Alcătuind o “Grammatică Rumînească”, Heliade o defineşte astfel: “Grămmatic’a este unŭ meşterşugŭ prin 
care îmvățămŭ să cunoaştemŭ o limbă a o vorbi şi a o scri întocmaĭ după însuşirile şi firea eĭ”8  – o definiția mai 
largă decât cea uzuală astăzi (“Studiul regulilor de modificarea a formei cuvintelor şi de îmbinare a lor în propoziții” 
– DEX). E vorba, ca şi în alte gramatici ale epocii, de un fel de manual de limbă, chiar ghid de conversație, utilizabil şi 
de către străini. Aşa sunt prezentate, de pildă, la capitolul Ortografie, regulile de formare a femininului sau a 
pluralului – d are relație cu z, g cu ğ, c cu č etc. –, perfect utilizabile pentru un străin care ar învăța româna, Acelaşi 
scop pare că îl trădează precizarea că la întrebări subjetul se pune în urma verbului9, clasificarea interjecțiilor – ce 
pare că ține de un dicționar –, prezentarea acordurilor în situații speciale (“Cînd însă după un subjet’ compus’ 

                                                            
1
  Ibid., p. 25. 
2
  Ibid., p. 27. 
3
  Ibid., p. 29. 
4
  Ibid., p. 31. 
5
  Ibid., p. 49. 
6
  Ibid., p. 45. 
7
  Ibid., p. 57‐59. 
8
  Ibid., p. 73. 
9
  Ibid., p. 243.   
va‐urma nimic’, atunci verbul se‐pune în singurit’; cum: frumusețe, vitejie, slavă, nimic nu este statornic’”) şi mai 
ales prin indicațiile de folosire a formelor de trecut: Săvârşitul (perfectul simplu) e potrivit „cînd’ vrem să arătăm că 
un’ lucru de curînd se‐făcu”, şi „cea maĭ frumoasă întrebuințare a luĭ este a istorisi cu dînsul’”; în timp ce despre 
neotărât sunt notate şi aşezate în sistem întrebuințările colocviale, cu sensul de viitor1: Scrie această scrisoare, dar 
scrisu o aĭ? Te aĭ pierdut’ de nu veĭ tăcea. Autorul însuşi admite că se adresează şi străinilor, încercând 
reglementarea utilizării prepoziițiilor în şi întru (apoi, şi din şi dintru): „Pentru un’ strein’ este foarte grea, şi 
Grămmatic’a Rumănească va‐rămânea foarte îndatorată celuĭ ce va‐da o regulă generală pentru întrebuințarea 
lor’.” 
 

Influența greacă 

Deşi intenția clară a autorului este de a înlocui cuvintele greceşti cu echivalente latine sau romanice, 
Heliade, elev al şcolii eline, nu îi “lasă cu totul pe greci”, pentru a “căuta la francesi”, cum simplifică Iorga2, ci 
rămâne, fatalmente, ca orice cunoscător de elină (mai ales că a fost prima învățată3), dependent de limba a cărei 
influență o vede peste tot. Din mărturisirile lui se desprinde cât de important a fost pentru el, cel puțin ca punct de 
pornire, modelul grecesc, ca terminologie lingvistică şi ca structură.4   
Dependența de acest model grecesc justifică tratarea separată a zicerii numite “partițipia”, cea care “care 
se‐înpărtăşaşte şi de la verbŭ, şi de adjectiv’”, şi în care se distinge prezentul (actualmente gerunziu) şi trecutul 
(actualmente participiu) – chiar dacă totul este preluat întocmai din Grammaire franςoise à l’usage des pensionnats 
(1823), faptul nu arată decât că şi Charlez‐Constant Le Tellier era dependent de modelul limbii eline, locul unde 
această asociere e cu adevărat firească şi de neocolit. „Cuvântŭ” apare folosit cu sensul de propoziție, comunicare, 
frază, transpunând unul din sensurile lui λόγος, dar şi în expresia „dreptul cuvînt’”, cu un alt sens, cel de rațiune5. În 
În timp ce pentru sensul din româna actuală, de cuvânt, Heliade alege, pentru uzul tehnic termenul de zicere (ce 
apărea şi la Diaconovici Loga), explicând că n‐a găsit un echivalent mai bun pentru λέξις (deşi ulterior regretă că a 
respins varianta cea mai la îndemână, de vorbă, mai ales că a făcut „un păcat logic şi gramatical” zicere fiind 
echivalent de fapt cu τò λὲγειν) – atunci când căuta o traducere pentru mot‐ul „francezului”6. Cazul “ghenetiv”, sau 
“de neam”, încă îl mai păstra pe γενεά (neam), fiind asociat întrebării “de ce”, ca în greceşte. De asemenea, în 
ediția prescurtată din 1835 în loc de persoană, apare mai vechiul obraz, termen şi el importat din образъ figură, 
care a primit în româneşte sensul specific de figură omenească, ca sinonim al lui лицє prin intermediul căruia s‐a 
calchiat (când nu s‐a făcut direct) grecescul πρόσωπον (față, mască, persoană), termenul intens folosit în tratatele 
teologice greceşti. Regulile sunt şi ele păzite (cu sensul de respectate), conform polisemiei lui τηρέω7, şi tot aşa se 
explică şi “cuviința zicerilor” – cea care definea syntacsul’.8  Nu în ultimul rând, frecventa folosire a termenilor 
“dreaptă” sau “nedreptă”, cu referire la complinirea verburilor, substantivelor şi a zicerilor în general, şi chiar în 
domeniul sintaxei (construcției) – trimite la manualele de greacă, unde forma „dreaptă” corespunde acuzativului, 
iar cea „nedreaptă”, dativului.   

 
                                                            
1
  Ibid., p. 255‐257. 
2
  N. Iorga, Istoria Literaturiĭ Romăneştĭ în veacul al XIX‐lea – de la 1821 înnainte – În legătură cu dezvoltarea culturală a 
neamului, Vol. I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821‐40), Bucureşti, 1940, p. 72. 
3
  Ibidem, p. 65. 
4
  Ibid., p. 531. 
5
  Ibid., p. 15. 
6
  I. Heliade R., Litteratura. Critica, Volumul I, Bucuresci, 1860, p. 18. 
7
  Gramatica, p. 203. 
8
  Ibidem, p. 217. 
 Libertatea ştiinței 

Spiritul entuziast, avântul care se simte în paginile Gramaticii nu e explicabil doar prin tinerețea autorului. 
El poate fi înțeles şi dacă ținem seama de caracterul oarecum robinsonian, adamic al ştiințelor epocii: fiecare autor 
aveau conştiința că nimic nu e stabilit definitiv, ci totul poate începe, oarecum, cu el, afirmațiile ştiințifice fiind greu 
de distins întotdeauna de opiniile personale. Granițele între ştiințe nu erau nici ele clar trasate, domeniile 
cunoaşterii nefiind încă „discipline”. Acest amestec liber al diverselor specialități dădea o savoare specială 
cărturăriei epocii.   
Şi alte gramatici ale vremii se îmbinau cu logica1, putând fi numite logicizante2  – încă de la Aristotel, de 
altfel, logica a fost strâns legată de lingvistică. Se ține de fiecare dată cont de noțiunea filosofică de “substanță”3, 
substantivele fiind, împărțite, platonic, în materiale şi ideale, iar verbele fiind definite semantic4: „sînt’ nişte ziceri 
care arată aŭ ce facem’ aŭ ce pătimim’ aŭ în ce stare ne aflăm”5, şi clasificate semantico‐sintactic6. Sunt separate cu 
cu scrupulozitate verbele substantive (care ar putea fi traduse, mai filozofic, prin ființiale sau ontologice) – în 
virtutea raportării subînțelese la sensul dogmatic de ființă – printre ştiințele cărora Heliade voia să le croiască un 
limbaj îndestulător se număra şi teologia.   
Un tratat de gramatică nu putea fi un simplu text ştiințific în sine, întrucât ştiința în sine era mereu legată 
de o anumită ținută morală. De aceea, textele alese ca exemple trebuiau să fie grăitoare. Ilustrându‐se, de pildă, 
folosirea ghilimelelor, a semnelor aducerii, prin care „adducem’ vorbele oare‐cuĭ”, exemplul dat e unul demn de 
reținut chiar şi scos din context: „Maĭ bine voesc’ a‐mînca în vase de lemn’ şi să fiŭ străpîn’ acelora cariĭ aŭ vasele 
de aur” zicea Strămoş’i noştri. Multe alte asemenea texte sunt proverbe profunde, citate edificatoare, uneori chiar 
biblice, alături de care stau principiile noi, ale iluminismului, precum: Lumina ştiinților le va‐arăta drumul’ 
îndreptăr’i şi al fericir’i. Ca exemplu de nume personal, este dat Petru, cum se întâmpla încă din dogmaticile 
greceşti patristice, în care apăreau invariabil Petru şi Pavel – de altfel, în Gramatica manuscrisă se găseşte şi Pavel7 

Împărțire şi terminologie 

Gramatica începe cu distincția dintre litere şi sunete. Mai departe, sunetele alcătuiesc ziceri, iar zicerile, 
cuvinte (propoziții). Zicerile pot fi: substantive, pronume, adjective, articole, verburi, partițipii, prepoziții, adverburi, 
conjugative, interjecții. Împărțirea lor ține de “etymologie”, iar “syntacsul” arată relațiile dintre ele, sau “cum 
trebuie să unim’ zicerile un’a lîngă alt’a”, în timp ce “locul şi rîndul zicerilor” țin de “construcție”. Pe baza acestor 
elemente, se poate face “analysŭ‐grămăticesc”, în timp ce “analysul loghicesc” studiază sensul propozițiilor – 
aspectul semantic, chiar stilistic. Se mai anunță şi un capitolul despre “Ortografie saŭ drĕaptă scrisoare”.   
 

În ceea ce priveşte substantivele, acestea au trei “neamuri”: bărbătesc şi femeiesc (pentru că 
omul, “iubitor de sine”, antropomorfizează), alături de care apare neutrul. Căderile devin cazuri (deşi pe 
alocuri, vechiul termen reapare8, el fiind de altfel preferat în varianta manuscrisă). Acestea sunt: 
Numinativ (de numire), Ghenetiv (de neam), Dativ (de dare), Acuzativ (de cauză), Vocativ (de chemare), 
alături de care rămâne şi Ablativul (de luare). Singularul este singurit, iar pluralul, înmulțit (era vorba 
încă, într‐o anumită măsură, de o gramatică a calcurilor, autorul având să regrete aceste denumiri mai 
târziu). 
La pronume, se disting persoanele şi se face clasificarea în simple/compuse. 
                                                            
1
  Ibid., p. 509. 
2
  Ibid., p. 421. 
3
  Ibid., p. 75. 
4
  Ibid. p. 498. 
5
  Ibid. p. 149. 
6
  Ibid. p 497. 
7
  Ibid.,p. 434. 
8
  Ibid.,p. 119. 
 La verb se disting cel substantiv (a fi), care operează cu prezisul, şi adjectivele. Acestea pot fi 
active, pasive sau răsfrângătoare; se mai semnalează şi cele unipersonale. Timpurile sunt: prezent, trecut 
şi viitor, la trecut fiind disociate: nesăvârşitul (imperfectul), săvârşitul (perfectul simplu), mai mult decît 
săvârşitul şi neotărâtul (perfectul compus). Modurile sunt: otărâtor sau arătător, poruncitor, poftitor 
(îndoitor sau condiționel), suppus şi infinitiv. Sunt descrise patru conjugări, fiind amintite verbele 
neregulate, apoi, nemulțumit de propria prezentare, autorul trimite la gramatica manuscrisă a 
profesorului Iordache Golescu.1 
În privința prepozițiilor se disting cele din compunere – erau încă vizibile atunci – şi cele din 
complinire. Desigur, unele apar doar în compunerea cuvintelor, nu şi în complinire, precum: res, des, ab 
etc. 
Adjectivele sunt şi ele, ca şi substantivele, materiale şi ideale – acestea din urmă, cu o 
subîmpărțire oarecum improvizată, à la Aristotel (fiind incluse şi numeralele!): posesive, demonstrative, 
nedefinite, numerale, comparative şi superlative. 
Adverbele sunt: de timp, de loc, de cualitate, de câtățime, de tăgăduire, de întărire, de îndoială 
sau de întrebare. Conjugativele (conjuncțiile) sunt: completitoare, împotrivitoare, desjugătoare, 
condiționale, causative, ecsplicative şi de urmare.   
Chiar şi interjecțiile se împart, pedant, în opt tipuri: de bucurie, de scârbire etc. 
 
După prima parte, numită Părțile cuvântului, o a doua se numeşte Syntacs. Aici, substantivul e văzut întreĭ 
felurĭ: adică aŭ în Subjetŭ, aŭ în Apostrofă, aŭ în Complinire , iar pronumele, în Apostrofă sau în Complinire. Găsim 
şi precizări privind modul de folosire a lui mine: în complinirea dreaptă cu pe şi cu mă pentru întărire”. În capitolul 
care tratează Concordanța Adjectivelor cu Substantivele se dau soluții precum: “Cînd un ‘adjectiv’ 
se‐reduce la doă aŭ maĭ multe substantive ce arăt’ lucrurĭ neînsuflețite, atunci el’ ia form’a celuĭ maĭ 
d’aproape; cum: acest’ omŭ are duh’ şi minte pătrunzătoare”. Alte reguli sunt destul de empirice: 
adjectivele în osŭ “se‐analysesc’ în cu saŭ plin de”, iar “cele ce se‐sfîrşăscŭ în escu, alŭ, anŭ se‐analysescŭ 
în ghenitivŭ”. Totuşi, nu se exagerează cu reglementările, ci unele alegeri se lasă şi la “voea” poetului: 
Nicĭ aurul’ nicĭ argintul’ nu mă pot’ face fericit’, sau nu mă poate face… La fel, chestiunea acordului logic: 
“O jumătate din oamenĭ sînt’ saŭ este” – “După voe sau după cum vine maĭ bine”. 
La Syntacsul Prepozițiilor se urmăreşte compunerea cuvintelor – multe din ele puteau fi uşor 
despărțite atunci în elemente ce existau şi în formele „libere”, separate (chiar în textul lucrării, de altfel, 
găsim expresii precum de o cam dată, nici odată, azi legate). Se pun în evidență „compusele” adunare, 
ommorâre (de la obmorîre), sufferire (în loc de subferire) etc. De asemenea, se traduc, ca pentru un 
dicționar, sensurile lui la, spre sau pă (autorul fiind muntean), între, dar şi al re‐ul din răsună sau răsare 
(care însemna repetiție). Pe baza unor astfel de disocieri, Partea se încheie cu capitolul despre „Analysul 
Grămmăticesc” – analiza morfologică, devenită, de atunci, uzuală. 
 
În partea a treia, „Pentru Construcție”, sunt analizate structurile sintactice. O propoziție (termenul e folosit 
cu sensul redat în prima parte a Gramaticii de cuvânt) este firească sau dreaptă, atunci când păstrează ordinea: 
subjetul’, verbul’, complinirile. Altfel, construcția este figurată, întoarsă sau nedreaptă2. Se amintesc şi cazurile 
speciale precum cel de ellips’ de subjet. 
 

Partea a patra, „Pentru Propoziții”, continuă cu distincția între subjetul Grammaticesc şi cel Loghicesc, 
împărțire valabilă şi pentru prezis. Propozițiile sunt clasificate în: simple şi compuse; principale (absolute sau 
relative) şi încedente (ecsplicative sau deteminative); ecsplicite sau împlicite; pline sau elliptice; fireşti sau figurate; 
ecspozitive, inperative, interogative şi esclamative. Pe baza tuturor acestor distincții, se face „analysul loghicesc”. 
                                                            
1
  Ibid., p. 202. 
2
  Ibid., p. 323. 
  

În partea a cincea „Pentru Ortografie”, e explicată din nou inovația reducerii numărului de litere (termen 
preferat lui slove), prezentată încă din Prefață, apoi se disociază: avem litere vocale sau consunate, diftongi, 
triftongi, chiar tetraftongi – precum ioaĭ. Se reglementează formarea pluralului (a îmmulțitului), întrebuințarea 
literelor celor mari, a semnului aducerii (ghilimelele) şi despărțirea în silabe. La sfârşit, se prezintă semnele zicerilor 
sau prosodie: se lămureşte folosirea apostrofulului – folosit, de altfel, intens: nu doar pentru vocala lipsă (ca în 
modelul francez), „pentru eufonie”, ci şi în loc de „u, mut; cum: în loc’ de omŭ, om’”. De asemenea, semnul scurtării 
„se pune tot’d’aun’a deasupra luĭ i şi u, cînd se‐pronunțiază jumătate, aŭ cînd este mut’ – şi se precizează că s‐ar 
putea folosi şi la e. Regulile de utilizare date pentru punct şi virgulă sau două puncte sunt diferite față de cele de 
azi, iar semnul de întrebare Heliade l‐ar vedea pus la începutul propoziției, ca în spaniolă, unde ar fi mai logic. 
Lucrarea se încheie cu punturile, care arată o „tăcere de vorbe”. 
 

În legătură cu ultima parte, despre Ortografie, s‐ar putea adăuga că în textul „Grămaticii Rumâneşti” pot fi 
întâlnite totuşi numeroase neconcordanțe şi inconsecvențe grafice. Chiar numele lucrării apare scris şi ca 
„Grammatică”, de pildă. Găsim deopotrivă „Apatra” şi „A cincea”. Uneori e vorba de greşeli de zețar1  (cum trebuie 
să fie omisiunea lui j de la Interjecție în text2  – la început, unde se prezintă sumarul, era scris corect) alteori de 
influențe mai vechi. Există mai multe variante de redare a lui î/în3, ca şi de notare a diftongilor ea4, ie5, chiar şi 
pentru a6. Abateri flagrante de la principiul fonologic enunțat în Prefață sunt şi notarea lui u final7, dublarea 
consoanelor8, sau semnul scurtării9. În legătură cu y, folosit în cuvintele recent importate, mai rar ca u, autorul 
promite că va scăpa de tot, la o viitoare ediție. 

                                                            
1
  Ibid., p. 471. 
2
  Ibid., p. 215.     
3
  Ibid., p. 464. 
4
  Ibid., p. 465. 
5
  Ibid., p. 466. 
6
  Ibid., p . 467. 
7
  Ibid., p. 468. 
8
  Ibid., p. 471. 
9
  Ibid., 469, 474.