BALADA

Ovidiu Bârlea
(Folclorul românesc, II, Ed. Minerva, 1983, p. 68-71)

La masa mare de la nuntă, colo mai tîrziu, după ce lumea s-a încălzit de băutură şi
voie bună, cineva, de obicei naşul din capul mesei, cere lăutarilor să zică un cîntec
bătrînesc. De îndată ce se aude taxinul, formula muzicală cu funcţie introductivă, local
una pentru orice baladă, îndeosebi în Oltenia, ori numai melodia baladei unde lipseşte
atare introducere instrumentală, zgomotele amuţesc ca la un semn miraculos. Nu se mai
aude nici măcar vreun clinchet de pahare sau tacîmuri, lumea de la mese a înmărmurit,
tăcerea dinlăuntru fiind învăluită de cea a nopţii care îi îngroaşă adîncurile pentru a o
face mai demnă de isprăvile mari ce se vor istorisi. Dintr-o dată, cîntăreţul se simte
altul. El nu mai e cel de toate zilele, care umblă desculţ prin pulberea drumului, cu
hainele peticite, deoarece s-a ridicat acum pej soclul ales de aed, bard sau rapsod şi stă
drept, cu fruntea sus, în faţa ascultătorilor. Căci prin vraja cuvîntului şi arcuşului său,
faptele măreţe de odinioară prind rînd pe rînd consistenţă. Din cuvinte şi sonuri se
încheagă o istorie miraculoasă, potrivită pentru sufletele încălzite de atare prilej festiv.
Nici ascultătorii nu se mai simt cei de dinainte, înveseliţi de cîntecele lirice despre bade
şi lele, învăluiţi de glumele şi vorbele de duh împintenate de voia bună, divizaţi în
grupuri şi grupuleţe spre mai bună comunicativitate, ci au devenit o singură fiinţă, cu
atenţia captivată de zică-torul baladei. Luarea aminte trebuie să fie maximă, pentru a nu
scăpa vreun cuvînt de pe buzele lăutarului. Ca împietriţi ascultă istoria vreunui Corbea,
Badiu, Tanislav, cu ochii aţintiţi la rapsod. Din muţenia lor se vede cum sufletele li se
încarcă de substanţă epică şi intră în comuniune cu o lume apusă, fictivă pentru cărturar,
adevărată pentru ei. Lăutarul deapănă povestirea avîntîndu-se din strofă în strofă şi
ascultătorii percep pe rînd tresăririle lui la emoţia pricinuită involuntar de cele debitate.
Acestea transpar în căldura glasului, dar mai cu seamă în zvîcnirile arcuşului petrecut
peste corzile viorii în străfulgerări intempestive, aparent nesemnificative, totuşi cu
virtuţi enorme de a completa atmosfera sugerată de cuvintele versului. Cînd povestirea
devine mai palpitantă, lăutarul renunţă la haina muzicală şi cu vioara într-o mînă şi cu
arcuşul în cealaltă, se răsteşte ca într-o ceartă, rostind versurile, întîi în ton ridicat, apoi
uşor descendent spre sfîrşit. Dramatizarea cîştigă acum preponderenţă, ochii i se aprind,
iar cu arcuşul arată undeva spre locuri înalte sau îndepărtate, ca sigură mărturie de
invocare, în vreme ce intonaţia se modelează după cum dialoghează protagoniştii sau se
trece la firul pur expozitiv. Pe nesimţite, se apropie familiar de meseni, se apleacă spre
ei ca şi cum le-ar dezvălui cine ştie ce taină ştiută numai de el, apoi se îndreaptă şi
ridicînd braţele cu arcuşul întins şi cu vioara spînzurînd, strigă ca apucat de o spaimă
subită. Atare debit maxim pare menit să reliefeze şi mai mult culmea dramatică a
pasajului, în fapt, el e cel mai adesea un prgcedeu de a-şi birui emoţia prea puternică şi
a-şi stăvili lacrimile ce l-ar scădea în faţa mesenilor, mai cu seamă când e bătrîn şi ştie
să strecoare în fiecare detaliu căldura reacţiilor trăite în împrejurări înrudite. Broboanele
de sudoare şi le şterge cu mîneca largă a cămăşii petrecută în fugă peste obraz şi frunte,
iar cînd scena narativă s-a încheiat şi simte nevoie de puţină odihnă, trece la interludiul
instrumental, îngînînd pe vioară melodia baladei. Întreruperea e binevenită nu numai
pentru a-şi întrema puterile glasului, dar şi pentru a-şi reaminti versurile strofei
următoare. Mai necesară se vădeşte însă pentru auditoriu, căci trebuie să se fi descarce
de povara emoţiilor înmagazinate. Acum, feţele se întorc unele spre altele, ca spre a-şi
împărtăşi impresiile, strigăte tari izbucnesc din gîtlejurile încinse, adesea condimentate
de sudalme pipărate, în vreme ce braţele se agită prin aer, aţintind cine ştie ce vedenie
incomodă ce s-ar fi aciuit prin preajmă-le sau descriind rotocoale ce s-ar traduce în
nedumeriri de o clipă. După ce lolota s-a potolit, lăutarul reia firul narativ, alternînd
cîntarea cu recitarea, două modalităţi ce se întregesc reciproc atît ca valoare expresivă,
prin contrastul cîntare-declamare, cît şi ca funcţie recreativă, recitarea necesitînd un
efort mult mai scăzut al vocii. Fluctuaţiile debitării epice atîrnă de ponderea expresivă a
pasajului. Uneori, cîntăreţul izbucneşte în cite un Doamne! exclamativ, menit să trădeze
emoţia pricinuită de trăsătura uluitoare ce o conţine versul următor, dar mai adesea
strigă răstit, cu arcuşul aţintit undeva în depărtare, ca şi cum ar vedea înaintea ochilor
pocitania de arap negru şi buzat.. . cu mustăţi de rac, c-o mină de fier, cu una de lemn
sau l-ar zări apropiindu-se in goana calului pe faimosul Manea „al cîmpilor", intrigat de
popasul idilic al lui Toma Alimoş. Ascultătorii urmăresc istorisirea cu sufletul la gură,
tribulaţiile eroului le apasă inimile, iar spre sfîrşit, cînd de obicei moare, durerea se
poate citi in ochii umeziţi aţintiţi la buzele lăutarului, ca şi cum ar aştepta de acolo vreo
dezminţire. Pentru un răstimp de cîteva ore, toţi aut j fost strînşi într-o singură fiinţă
care s-a mlădiat, exultînd1 şi lăcrimînd, după peripeţiile prin care a trecut protagonistul
îndrăgit, şi-au simţit o singură inimă bătînd în întîm-pinarea eroului proslăvit de cîntec,
spre a servi de pildă veşnică. Nici nu se poate închipui mai sublimă lecţie de istorie.
Imaginea poetică poate pătrunde mai în adîncuri decît noţiunea, abstracţiune descărnată.

La sfîrşit, lăutarul trece totdeauna într-o melodie de joc, cum s-a relevat de la
întîile descrieri ale zicerii baladelor, încă din a doua jumătate a veacului trecut. Atare
melodie, prin excelenţă predispunătoare la veselie, are rolul de a estompa atmosfera
gravă lăsată de cîntarea baladei, mai cu seamă cînd eroul a fost răpus, constituind în
acelaşi timp şi o formă de tranziţie, de la comunitatea concentrată într-o singură fiinţă
colectivă spre a recepta mesajul epic, la stadiul firesc de petrecere obişnuită, cu
destinderea proporţionată fiecărui temperament, în limitele permise de ceremonialul
tradiţional rural.