Ionel Teodoreanu

La Medeleni
Vol.4

ÎNTRE VÎNTURI

PARTEA ÎNTÎIA

1
SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR

Ardeau numai luminile utile, depă rtate cu preciziune unele de altele, aerian
izolate, cu spaţ ii de noapte marinăîntre lică ririle lor fragile. Întuneric prin umbra
onctuos spintecată― spuma elicei fumega alb pe vîntul lins al apei ― fă răde trup,
tăcut; vaporul nu era decît procesiunea somnambulăa unei constelaţ ii grupată
geometric, subt tremurul captiv al constelaţ iilor fixe.
Nu ră suna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfă rmat în larguri ― nici
pas desculţde val nu s-auzea, împiedicîndu-se în trena lungă . Tă cere fă răcadenţ ă
de frunză , iarbă , vînt sau undă : tăcerea cosmic destinsăîn fluida boltire a celor
patru ză ri. Cosite, vastele întinderi abureau seva salinăa mă rii. Amar, amar parfum
de toamnă , de parcăZeul apelor adînci strivise-n palme sucul pă mîntean al
frunzelor de nuc ş i, cu o singurămiş care, îl imensificase umed pîn' la stele.
Toţ i pasagerii dormeau în cabinele alb ş i jilav mirositoare a odaie de baie, cu
ferestruicile închise, înfă ş
uraţ i în pături groase, că ci dupăsuavele nopţ i
mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vă lurile de cadînăale
lunii, şi cu suflarea lor de floare de lă mîi, migdal ş i portocal ― aspra noapte a
Mă rii Negre înfricoş a ca ochii de corsar.
De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale.
În curba molatecăa unora, cîte o batistăuitatăamintea viteazul stră nut care
alungase în cabinăpe că lătoarea hotă rîtă, în principiu, săaş tepte ră să ritul lunii.
Douăchaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adă postea o umbră , somnul
unei umbre; celă lalt, o lumină, o iluminare că pş unie cu intermitenţ e de întuneric:
ritmul luminos al pipelor pufă ite. Aceasta împră ştia mirosul franc al maryland-ului.
Fumă torul era un fanatic al maryland-ului, tutun a că rui aromăpornea elegiac din
adolescenţ a-i depă rtată , cu bereta de catifea a pictorilor înclinatăpe-o ureche în
care viaţ a din Montmartre răsuna cu zvon de să rută ri, pahare sparte sau ciocnite ş i
argot de midinete.

"La royne Blanche comme lis

Qui chantait à voix de seraine
Berte au grant pié, Bietris, Alis,
Haremburgis qui tient la Maine,
Et Johanne la bonne Lorraine
Que Englois brûlèrent à Rouan
Où sont-ilz, où Vierge souvraine?
Mais où sont les neiges d'antan?" 1

Unde era Parisul de altă dată? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele
yankee ş i britanice ricanau cinic, ca ş i răsfrîngerea lor în ochii midinetelor de
astă zi.
Odinioară , moneda francezăaruncatăpe zincul bistro-ului era rîsul boemei
calice. Nu mai ră suna. Calicia de dupără zboi se numea mizerie, ş i era.
Fumul pipelor engleze ş i americane, adevă rat cocktail tabagic, fierturăde tutun
cu miere, santal, smochine ş i opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echivoc, trîndav
şi cu cleioasăceaţ ă , izgonise simplul ş i bă rbă tescul fum de maryland; ori poate
acesta pierise deasupra tranş eelor galice o datăcu o întreagăgeneraţ ie al cărei
parfum fusese.
Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrîş nit, oră că it ş i hîrîit de gura cacofonicăa
negrilor buzaţ i, destră bă lase zîmbetul francez, copil al ş ansonetei melancolice ş i
maliţ ioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încă lzind obrajii congestionaţ i ai
celor care arseserăodinioarăpe Ioana d'Arc, ş i ai fraţ ilor lor transoceanici.
Alexandru Pallă , moldovean cu stră buni de pe vremea lui vodăŞtefan, nu se
mai simţ ea contimporan cu viaţ a Parisului. Îmbă trînise?
Cînd nu mai eş ti contimporanul epocii în care-ţ i porţ i declinul vîrstei, ci numai
al pietrelor amintitoare a epocii apuse, te-ai sihă strit în trecut, ca înserarea în apa
brumă rie a unei vechi oglinzi, printre tă ceri uscate de mă tăsuri.
Alexandru Pallănu mai tră ia viaţa Parisului, ş i cum pentru el a tră i însemna a
picta, nu mai picta viaţ a Parisului, dar nici viaţ a demodatăa amintirilor. Pe pînzele
lui de dupără zboi, curgeau apele Senei cu cenuş iuri lung ostenite spre funduri
turburi de argint, dar nici o vîslănu le turburăvisarea, nici un catarg, nici un braţde
om, ş i curgerea lor ca ş i a timpului era parcăsolemn împovă ratăde imensa trenăa

1
Regina Blanche, ca un crin / Cîntînd cu vocea-i fermecată , / Bietris, Alis, Berte cu
picior plin, / Haremburgis din Maine de-altădată, Lorena Ioana nenfricată/ Ce-au
ars-o anglii la Rouan, / Unde-s, stă
pînăpreacurată ? / Ci unde-i neaua de mai an?
(Fr.)
propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste ş i pustii, c-un uuit de vînt
parcăamuţ it prin golul lor ş i un vîrtej de frunze moarte, dus; cîte un pod trecea de
la un mal la altul cu paş ii tă
cerii prin rugina lui; se nă ruia un zid de casăveche cu
varul mă cinat ca faţ a de os a leproş ilor.
Domina albul în toate pînzele, dar un alb a că rui fragedăluminăse stinsese, un
alb colbă it ca surul fior al aţ elor de pă ianjeni în casele pă ră site.
Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viaţ a lă sase un semn. Sena
curgea cu gestul halucinat al braţ elor de oarbăbă trînă , că lă uzind trupul prin locurile
tinereţii. Pe parapet atîrna o pă reche de mă nuş i mici de femeie, albe. Se înecase
femeia care le purtase? Poate căle uitase acolo dupăce strînsese în mînile goale
mînile iubitului ei. Plecase poate fericită , cu dragostea ală turi. Dar ani trecuserăde
atunci, desigur. Mă nuş ile erau veş tede. Parfumul delicat al mînilor care le purtase,
pierise. Melancolia dezumflatăa albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor.
Toate tablourile puteau fi intitulate: Tă ceri. Tă ceri ca în unele case ale
epilogului romanelor lui Turghenief. Întipă rirea elegiacăa timpului pe decoruri ale
tinereţii. Prin zgomotul barbar al epocii, "tă cerile" lui Alexandru Pallăerau un
anacronism.
În apartamentul din rue de l'Observatoire, două"tă ceri" trecuserăde-a dreptul
în odaia Monică i, deşi fuseserădă ruite Olguţ ei, şi deş i Alexandru Pallăsocotea că
mai nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui
Chopin privind corbul pletelor Olguţ ei desfă şurîndu-ş i aripile pe profilul solitar
deasupra muzicei ca figurile să pate-n prora triremelor ― decît în odaia unde
Monica îş i lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate
blajinăde bunică
şi c-un zîmbet blond de miere ş i de tei în cozile medievale.

Brusc, noaptea fu neagră .

Enorm ră să rităîn enorma încruntare, plată , grea, fă
rălumină , de un roşotoman
― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodatăai simţ i căte pîndeş te c-un
ochi de ciclop; ca un uriaşzid de marmurăneagrăcare ar deveni deodatăun ochi
roş, fă rătrup, fă răcap, fă răpleoape, fă răgene, fă răpupilă, ochi opac, orb, care
totuş i te vede, vine, creş te, se dilată, te cuprinde, te soarbe umplîndu-se de sîngele
inimii tale...
Coş marul se ridicăde pe pieptul mă rii. Desprinsăde pe tă iuşul zării luna pluti
masiv. Deasupra ş i în jurul ei pe cer se aprinse ca într-o mohorîre de fum gros,
sanghinul nimb al vulcanilor.
Vroiau parcăsăînfloreascămaci din truda ş i mocnirea sîngerie.
Înfloriră , roş i, rubinii, profirii... se topirăîn largădîră . Îngă lbeniră .
 Palid, nuferi galbeni tremurară .
În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloarea purăa lunii, alungatătot mai
sus de groaza roş ie, căzutăîn adîncuri, a monstruosului ochi tentacular din
încleştarea căruia scă pase. Şi marea era acoperităde sudoare rece.

― Nu dormi, Olguţ a?
Trupul din chaise-longue nu se miş case. Ochii nu clipeau; mari deschiş i,
priveau pironiţ i, fă răsăvadăîn afară , ostenind faţ a, fruntea; privire din acelea care
lasăcearcă ne subt ochi ş i o dungăpe frunte.
― Olguţ a!
Alarma exageratăa glasului care-o chema, o deş teptă .
― Am visat, Paş a... şi dumneata ai visat? urmăglasul ş ovă itor, cu o ironie
automată .
Întoarse capul pe o parte. Vroia săfie singură .
― A ră sărit luna!
― Da.
Se ră suci pe o coastă . Pledul îi lunecăde pe picioare. Paş a se ridică , se aplecă
acoperind la loc trupul suplu. Ră sufla greu, ca dupăun efort. Scuturăcenuş a pipei,
o umplu, o aprinse.
Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca ş i cum luna n-ar fi fost izvorul,
ci numai semnul deş teptă rei lor. Albe denii în miez de noapte.
Unii oameni tră iesc în pat. Deopotrivăpentru somn ş i lenevirea trează , patul îi
cheamăcînd iubesc, cînd cetesc, cînd visează . Viaţ a lor e un lent ş i cotidian înec în
pat.
Dacăş i-ar face bilanţ ul plastic al orelor de pat ş i-al celorlalte, viaţ a lor ar putea
fi reprezentatăprintr-o vastăsuprafaţ ăorizontală , într-un colţal că reia, priză rit, un
mă nunchi de verticale s-ar ivi ca o caravanăîn deş ert.
Pentru Olguţ a, patul însemnase întotdeauna spaţ iul strict al somnului ş i nimic
mai mult. În copilă rie, cînd deschidea ochii dimineaţ a, spontan să rea din pat,
resortul să riturii fiind parcăîn ridicarea pleoapelor. Aceastăelasticitate a copilă riei
o pă strase agresiv de-a lungul anilor ş colari şi al celor urmă tori.
Acum ş edea întinsăîn chaise-longue, trează , cu ochii deschiş i. Înfrîngere de
corabie cu pînzele întinse, ră sturnatăpe ape.
Mari, gravi, neclintiţ i ca fluturii de noapte în lumină , ochii priveau.
Îi era frig. Dar ră ceala venea mai ales dinlă untru.
Trecuse iară ş i prin vis gîndul acela, ca un gheţ ar plutitor. "Voilà, il est parti le
petit bobo... mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite" 2...
Fraza pă stra încă , intact, parfumul farmaceutic, iodat ş i fenicat, al hirurgilor.
Cînd o auzise întîia oară , o înregistrase superficial urechea ş i profund sufletul.
Profesorul Mass, meridional sonor ca o peş terăcu ecouri ş i hirsut, albise cum se
zahariseş te un gavanos cu dulceaţ ăde nuci: tumultul cîrlionţ at al pă rului,
musteţ ilor, sprîncenelor ş i bă rbii era o cristalizare zaharoasădin care două
nucuş oare verzui rîdeau: ochii. Intonatăde buzele lui, fraza se impregnase de
bonomie jovială . Nu putea ieş i o profeţ ie lugubrădintr-un astfel de om ilar. După
cîteva luni însă , procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise ş i de
accentul cu care ră sunaserăatunci, se împlinise. Fraza ră sunase din nou, aton, cu
miros hirurgical, impersonalăca ş i cum cuvintele care-o alcă tuiau s-ar fi format de
la sine din tă ceri de spital.
"...mais s'il venait à se répéter"...
Olguţ a cînta. Monica lucra în odaia ei. Paş a îş i fuma pipa. Rupt, un acord
răsunase ca un candelabru ră sturnat.
O tă cere cu sîngele zvîcnind în tîmple.
Obrajii Olguţ ei albiseră .
Apoi, capacul închis brusc ră sunase lung. Pianul amuţ ise negru.
― Noapte bună , Paş a!
Congediat mult mai devreme ca de obicei, Paş a strînse o mînăîngheţ ată.
A doua zi, însă ,ş i în toate zilele care urmarăpînăla îmbarcarea din Marsilia,
pentru Monica, Paş a, pentru profesorul ei de pian ş i pentru toate camaradele ei ş i
ale Monică i, Olguţ a fu aceeaş i Olguţ ăde pînăatunci.
"...mais s'il venait"...
Cînd îţ i aminteş ti cuvintele cuiva, e o miş care în suflet, un murmur mut, o
vorbire a gîndurilor. În sufletul Olguţ ei, însă , nici o silabisire nu ră suna. Şi totuş i,
fraza era. O vedea deodată , dupăce o fixase lung fărăs-o vadă , ca bolnavii pironiţ i
în ghips pe spate, desemnul sau cră pătura pă retelui din faţ ă , mereu privit, absorbit
de ochi, orizont identic al cîmpului vizual.
Începutul era un coş mar. Simţ ise ră ceala viperii ş i înţ epă tura colţ ilor în sînul
drept. Se deş teptase cu tîmplele reci ş i inima-n galop. Lucidă , imediat îş i dă duse
seama că , în timpul somnului, cruciuliţ a cu lemn sfînt, pe care o purta din copilă rie
la gît, atîrnatăde un lă nţujel lung, îi încrustase, ostil parcă , un colţîn sînul drept.
Atît. Adormise iar, pe cealaltăcoastă .
Peste cîteva luni, dimineaţ a, în odaia de baie, cu o miş care familiarădin
copilă rie, îş i apă sa pă rul cu palmele, de o parte ş i de alta a că ră rii. Abia ieş ise de
subt duş ul rece. Simţ ise o jenă , ca o hainănouăgreş it tă iată , care te strînge

2
Iată , a pornit mica durere... dar dacăse mai repetă
, trebuie s-o curm numaidecît
(fr.).
subţ ioară . Fă cuse miş că ri cu braţ ele. Jena dispă ruse. Reapă rea însăatunci cînd
ridica braţ ele deasupra capului. Parcăse strîmtase pielea. Descoperise cauza: o
micăduritate rotundă , superficial ascunsăîn sînul drept.
Ridicase din umeri ş i se îmbră case. Cîteva zile scena matinalăse repetase, fă ră
ecou diurn. Între timp, Monica plecase în Pirinei, pentru cîteva zile, la prietena lor
comunăAndrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetă rie, ca să -i
extragă"cette énervante boule de graisse"3
"Extracţ ia" luase proporţ ii de operaţ ie, din cauza decorului ş i a cloroformului
numai, că ci prezenţ a profesorului Mass, în uniforma hirurgicală , transforma
lugubrul doliu alb al să lii de operaţ ie într-un alb culinar, un alb de cofetă rie în care
fierbe ciocolata cu dulce clocot, aş teptatăde mormanele de friş cădecorativă .
Olguţ a se aş ezase pe masa de operaţ ie, în lunga cămaş ăde noapte al că rei miros de
sulfinăaducea parfum de Medeleni, îndepă rtatăsolicitudine a doamnei Deleanu.
Un gest neprevă zut al Olguţ ei dă duse un ritm alegru ş i zîmbitor tă cerii
preliminare în timpul că reia se pregă teşte cloroformul. Fusese invitatăsă -ş i scoată
că maş a care nu avea deschiză turăîn faţ ă . Îşi scuturase pletele ş i cu o singură
miş care gă sise soluţ ia oportună . Trasăbrusc, din douăpă rţi, de degetele lungi ş i
impetuoase, c-un fîş îit metalic olanda se rupse net pînăsubt sîni. În aceastăatmo-
sferăde ea creată , Olguţ a îş i pă ră sise trupul de o puritate egipţ iană , pe masa de
operaţ ie.
Dupăopt zile, abia, îş i revă zuse sînul, bandajat pînăatunci, cînd profesorul
Mass îi scosese firele. Puţ in bosumflat, ca un obraz de copil deş teptat noaptea din
somn, purta o finăsemilunăroză .
"...voilà, il est parti le petit bobo..., mais s'il venait a se répéter, il faudra
l'enlever tout de suite"...
Era frig ş i umed pe mare. O să geta iar cicatricea, intimidîndu-i respiraţ ia.
Închise ochii ghemuindu-ş i bă rbia în piept. Sufletul ostenit de trup avea des-
curajarea luptă torului că lit în lupte glorioase, cînd îş i dăseama călama lungă ,
tă ioasa prelungire a braţ ului, care-l purtase pînăatunci ca o fireascăaripăbă rbată , i-
a devenit deodatăgrea în mînăş i stră ină , biruindu-l ş i pe el .

Amiaza lunii ardea atît de intens încît pleoapele somnului, opace, deveneau
translucide ca boabele de poamă.
Nici albul mat al varului mînă stiresc, nici cerul sur al perlei în care un zbor de
îngeri s-a împă ienjenit ş
i agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmurăîn spuma
că reia pluteşte alba nuditate a statuilor; nici îngheţatul crin şi nici fosforescenţa

3
Acest enervant bob de gră
sime (fr.).
albăa ză pezii ― ş i nici una din înfloririle, mîniile, gînguririle, curgerile, plutirile ş i
suavită ţile albului pă mîntesc, nu putea fi asemuităcu neclintita dezlă nţ uire a
luminii de lună .
Fuseserăparcăpă duri pe mare, pă duri masive. Nu mai erau. Vibrau stră vezii în
golul luminii care le stră bătuse mistuindu-le.
Neagră , densăca încleş tarea pă mîntului, marea devenise adîncă ,ş i clarul ei
afund era al lunii: în cer ca ş i în mare. Fusese pă mînt, era apăhaoticădupăsomnul
metamorfozei. Dar mai era pe undeva pă mînt? Mai erau munţ i, dealuri, stînci, mari
reliefuri aspre pe care pasul sună ,ş i prin care cuvîntul fîlfîie-n ecouri? Dar mai erau
paş i? Mai ră sunau cuvinte?
Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era
parcăfusese numai.
Din orizont în orizont, stea, apăş i noapte, sufletul era un gol în golul fă ră
piedicăş i fărăde hotar al lunii.

Minutarele cronometrului ară tau douăjumă tate. "A stat", gîndi precipitat
Monica, să rind din pat. Şi încăză pă cităde somnul întrerupt de lunăca de un pumn
de apăproaspătă -n obraz, puse mîna pe beretă , reveni, smunci că meş a de zi ş i
ciorapii, scuturăcapul alungîndu-ş i cozile pe spate, clipi...
Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul,
vă zu ziua mare, gă si luna, o privi incredulăca pe-o farsăde-a Olguţ ei, zîmbi
stelelor ― era luna ― ş i respirăadînc, punîndu-ş i mînile pe inimă .
Cu capul înclinat pe o parte, pă rea căţ ine-n braţ e un buchet prea greu.
Prin fereastra că scată , frigul pă trunsese, rărind că ldura, cutremurînd trupul
Monică i.
Închise fereastra ş i se aş ezăpe pat bucuroasăcăerau numai douăjumă tate,
întristatăcăerau abia douăjumă tate, fericităcăva ajunge la Constanţ a în zori, tristă
căIaş ul nu era port la Marea Neagrăîn locul Constanţ ei, bucuroasăş i tristăde toate
cele, că ci bucuriile Monică i, ca ş i genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.
Atîta aur îi îmbră ca pă rul, încît pă rea luminat de soare ca acele cupole ale
bisericilor avîntate care mai stră lucesc încăatunci cînd tot oraş ul e-n amurg. Poate
de asta trupul pă rea mai nalt decît era, culminînd în aurul aerian.
Era frumoasă ? naltă ? zveltă ? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă , ar fi
vrut săfie, zveltă , dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dă nuţdupă
trei ani de despă rţire. Să -i fie trupul conturul ş i iluminarea dragostei, cum pare cupa
de cristal conturul ş i iluminarea purăa apei care-o umple.
Dă nuţ ! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigă t, ci tă
cere îmbră ţişată . Îl
iubea atît de mult încît numai de la el primea impresia multiplăa vieţ ii, zvîcnirea ei
caldă . Cînd se gîndea la Dă nuţ , o dulce greutate i se cufunda în suflet, ş i sub bă taia
inimii, ultim inel deasupra unei cufundă ri adînci, ardeau comorile-ngropate în
fluida imensitate a amintirii.
Era atît de real Dă nuţ , depă rtatul Dă nuţ , încît toţ i ceilalţi oameni pe care-i
cunoş tea, cu care tră ia zilnic, pă reau pictaţ i pe pînze moarte, cu încremenitălor
miş care desuetă , cetiţ i în că rţi pră fuite, cu voce tare; pentru Monica, tinereţ ea
celorlalţ i pă rea situatăîn istorie, ca tinereţ ea stră bunilor, că ci singurul contemporan
al inimii ei era solitarul Dă nuţ . Uş ăal că rei mîner pă stra întipă rirea caldăa mînii lui
Dă nuţ , uş ăprin care nă vă lea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastrăla
care privea Dă nuţ , cu bă rbia în mîni, cum fîlfîiau albastre dealurile Iaş ului, spre
depă rtata Monica; pernă , în care se îngropa capul lui Dă nuţ , bucle ş i parfum că lduţ ,
ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dă nuţ
descopereau ca-ntr-o oglindăfumurie de-nserare, zîmbetul Monică i aplecat spre el
― sufletul Monică i era tot ce putea fi în jurul lui Dă nuţcu duioş ie ş i cu bună tate.
Şi totuş i se ducea spre Dă nuţ , venind de departe; vaporul mergea încet ş i erau...
"A stat!" se încruntăMonica.
Nu stă tuse. Tic-tacul bă tea regulat. Cu domoalăhă rnicie de furnici urnind
uriaş e greută ţi, clipele miş cau trupul de lă custămoartăa minutarului.
Erau trei fărădouă zeci... ş i aproape cinci minute.
Minutare! Minutare!
Ochii Monică i se oprirăpe toate minutarele familiare ei. Mergeau toate? Nu se
oprise nici unul? N-a ră mas nici unul în urmă ?
Minutarele ceasului din bucă tă ria de la Iaş i mergeau. Ceas nichelat, cu pîntece
de darabană , proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmăa clopoţ elului
deasupra. Ră mînea totdeauna în urmă .
― De ce nu-s gata puii?
― Da i-aţ i poruncit pi la opt!
― Sigur. Îs opt ş i un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.
― Di unde, duduie, numai ş ă pti jumatati-i la "riveiu" nostru, pi ochii mei, parcă
ci-s chioară ?
― Uf! Am să -l dau pe foc "riveiu" vostru.
― Nichelu-i incombustibil, mamădragă , intervenea Olguţ a.
Era nemuritor ceasul din bucă tărie, "riveiu", cum i se spunea de servitori,
"cră că nel", cum îl poreclise Olguţ a din pricina atitudinei de că lă reţcu patru
picioare, "blindatul", cum îi spunea nu mai puţ in nemuritorul Neculai, inventatorul
cuvintelor nobile.
Trei fă rădouăzeci ş i trei de minute.
În bucă tă rie, focul stins, că lduţîncă . Bîzîie somnul natal al muş telor. Subt
cuptor cloceş te gă ina preferatăa "babii". Baba... Le scrisese doamna Deleanu că
baba se-mbatădes, căslugile nu mai pot sta de ră ul ei şi că"dacămai continuă , îi
dau drumul"...
Inima Monică i se strînse. Dacănu mai era baba, în bucă tărie nu mai era piuit de
puişori rotunzi ş
i aurii, nu mai erau pisici, cîni... Dacănu mai era baba, amintirile
cu foc de toamnă , mă suţ a joasă, turtă
-dulce, cucoş ei ş i mere coapte, din bucă tăria
de la Medeleni, rămîneau zvîrlite-afară , ca mîţiş orii lepă daţ
i.

Trei fă rădouăzeci ş i douăde minute. Minuţ ioasa preciziune a cronometrelor!

Lumina lunii, de o intensitate solară , ră spica pînăş i genele minutelor.
"Cucul" din sofrageria de la Iaş i. Cadranul negru, orele albe, minutarele aurii,
cutia ca o că suţ ăelveţ iană :ş i timpul e fermier în Elveţ ia. Douăfetiţ e cu ş orţ uri de
şcoală , una brunăcu fulgere albe de rîs ş i fulgere negre de ochi, alta blondă , stînd
cuminte pe scaunul grav cu perniţ ă, roş ind cu genele plecate de cîte ori se aude
cuvîntul "Dă nuţ " oftat de doamna Deleanu, învă pă indu-se cu genele ridicate de cîte
ori s-aude cuvîntul "Buftea", biciuit de Olguţ a.
Un zgomot de resorturi, o uş ăse deschise ca pentru o minusculăscamatorie, ş
iţ i
apare un cucuş or de lemn fă cînd o reverenţ ă: "cu-cu" cîntăcucul ş i dispare-n
clămpă nitul uş iţei urgente.
― Unu! exclamădomnul Deleanu, sorbindu-ş i cafeaua ş i consultîndu-ş i
agenda. Şi mi-i un somn!... Paa, copii!
Şi, ca ş i cucul, dispare domnul Deleanu.
Cînta numai în trecut guş iţa cucului de lemn, că ci numai amintiri veneau ş i se
sculau de la masa din sofragerie, scuturîndu-ş i fă ră miturile, în cadenţ a
complimentului automat, în miros de pîne, de tutun ş i de cafea pră jită .
Lugubra pendulăanticădin salon. De marmurăneagră , masivăş i întunecată , ca
4
insula mortuarăa lui Bocklin în draperia rigidăa chiparoş ilor. Toate orele sunate
de ea aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, stins, ca un vaiet de
buhnăsubtpă mînteană . Şi cadranul ei era livid în piatra sumbră , ca o fereastrăde
bisericăpustie în lumina lunii, prin care minutarele să getau un zbor negru.
Trîmbiţ ile mobiliză rii în noaptea de august. Dă nuţvenise în permisie de la
Şcoala militară . Tuns, slă bit, timid ş i taciturn, ca în copilă rie, în uniforma grea de
constrîngeri.
În anul acela nu plecaserăla Medeleni. Olguţ a era la Govora cu domnul
Deleanu, Dă nuţla Şcoala de artilerie din Bucureş ti. Mai apă să tor ar fi fost pustiul
la Medeleni decît la Iaş i.
Noaptea de august, cu privirea ei de că prioarăgonită ... Se plimbase cu Dă nuţpe

4
Arnold Bocklin (1827―1901) ― pictor elveţ ian, autor de tablouri mitologice,
alegorice ş
i de peisaje (Insula morţ
ilor, Tărîmul celor fericiţiş.a.).
străzi lă turalnice, unde nu erau agenţ i de-ai comenduirei, nici coş marul galonat,
care-i dă dea lui Dă nuţspasmul salutului.
Ră tă ciserăamîndoi în ţ inutul de stele ş i umbrare al Să răriei, din care pornesc
străduţ e laterale spre vale, ca niş te vîsle putrezind în voia apei unui port pă răsit.
Erau îmbră caţ i aşa cum se sculaserăde la masă : Monica cu capul gol, Dă nuţfă ră
capelăş i fă răsabie. Se coborîserăpe scă ri, trecuserăprin ogradă , ieş
iserăpe stradă
mînă -n mînă , ca îndră gostiţii de la ţară ,ş i porniserăprin Iaş i ca printr-o odaie
familiară , cu stelele pe cer ca o sulfinăpe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca
nişte mobile de nuc ş i de stejar, cu luminile potolite ş i blajine ca luciri de candelă
subt iconare.
― Dă nuţ , săne-ntoarcem, ne aş teaptătante Alice...
O lă saserăcîntînd la pianul din salon.
În preajma casei sub bolta unui castan... Că deau ş i acuma-n sufletul Monică i
stelele nopţ ii de august cu tot ş iragul cerului desprins de cutremurul să rută rii care-i
răsturnase capul în imensitatea respiratăcu gura ş i bă
tutăcu genele a cerului care-i
lăsase pe frunte umezeala ş i înălţimea.
Doamna Deleanu cînta.
― V-aţ i plimbat, copii?
Se roş iserăcu gura pecetluităde aceeaş i sărutare, gravi.
― Hai săne culcă m, e tîrziu!... Ce s-aude?
Trîmbiţ ele. Sunetul lor spart în tă cerea Iaş ului.
Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal apocaliptic pe lespezi de
metal.
Uralele mulţ imii. Se aprindeau lumini pretutindeni. Pendula neagrăbă tuse de
două sprezece ori, ş i se oprise, mută , fărătic-tac, cu minutarele drepte, ca ş i cum
moartea ş i-ar fi ridicat degetul în faţ a vieţ ii.
Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica încremenise cu mîna pe tîmplă .
Şi-n tăcerea ră nitădin care cad lacrimile, toatătinereţ ea lui Dă nuţîmbă trînise într-
un zîmbet ş i se pră buş ise în umerii plecaţ i.
― S-a declarat ră zboiul, mamă ...

Toate luminile-s stinse, numai fereastra odăii lui Dă nuţe palidă , deş i storul e
tras şi deş i lampa de la birou e cu abatjour.
Dă nuţscrie. Iar a bă ut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucreazăcu fereastra
închisă , în fum de tutun, cu mucurile de ţ igări morman în scrumelniţ a de lîngă
caiet. Nu bate la uş ă. Intrăde-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.
N-o aude. Tresare. Obrajii lui sînt în mînile ei.
Doamne! Tîmplele lui Dă nuţzvîcnind în mînile Monică i, în mînile care de trei
ani fac gestul rugă ciunii atît de fierbinte căparcăn-ar fi lipite una de alta de vidul
lor, ci ar cuprinde tîmplele vii ale lui Dă nuţ .
Doamne! Pră buş ita respiraţ ie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra
şi intră -n odaie ― noaptea, noaptea Iaş ului, tă
cerea Iaş ului, parfumul Iaş ului,
respiraţ ia Iaşului, şi Dă nuţe ală turi, viu, în afarăde Monica... ş i-i tîrziu... Auzi cum
bate, auzi, deasupra Iaş ului, de patru ori, clopotul Mitropoliei, solemn, vast, cu
bronzatăcadenţ ă, în preajma zorilor.
― Dă nuţ, Dă nuţ , sînt patru! Eş ti palid, Dă nuţ. Ţi-s obrajii reci. Vezi!...
Zîmbesc, ochi în ochi, că ci Monica e rumenă , obrajii ei sînt calzi.
Şi se stinge, muzicală , ultima bă taie a clopotului Mitropoliei.
― Noapte bună , Dă nuţ !
...Oftăadînc prin zîmbetul feţ ei în care se stingea ultima bă taie a clopotului
ieş an.
Minutarele cronometrului ară tau abia trei jumă tate. Şi iar zîmbi. Luminăde
lunăpe genunchii ei, sufletul Monică i era luminăde zori la fereastra odă ii lui
Dă nuţ , în care niciodatănu intrase decît casta ei închipuire.

Cînd luna-i plină , umbra marilor castele feudale se plimbăpe aleile parcurilor
pustii, pînădeparte, unde pasul turnurilor, în ascuţ ităîncă ă
lţ minte de cavaler în
armură , descă lecat, se opreş te medieval, cu veacurile, printre lă ncile plecate ale
crenelelor.
Pe vastele ş i albele alei ale mă rii, nici banca de piatrăgoală , nici joc de ape
amuţ it, nici secate bazenuri ş i nici umbrăde castel pornitălung.
Nimic decît aiurarea tă cerii şi, deasupra, braţ ul de marmurăal lunii, rupt din
umă r: purtase-n el o dezmierdare? o poruncă ? un blestem?
Plutea în înă lţime gestul ciung al unei statui fă rătrup, ş
i nici o umbrănu că dea
pe mare.

Genele Olguţ ei tremurară iţ

. Îş inu respiraţ ia, ca sănu alunge, sănu distrame
ceea ce urechile ascultaseră , în vis parcă ,şi ascultau... Ascultau?
Frigul se înă sprise.
Deschise ochii asupra stelelor în abur de lună .
Era trează . Asculta. Auzea. Aceeaş i amplăcadenţ ă . Aceeaşi întunecatăasprime.
Aceeaş i inflexiune mai purădecît a fluierelor, acelaş i sunet viu, dens, cînd ascuţ
it
ca săgeata din arc pornită , cînd boltit în vibraţ ie gravă , bronzatăcupolăa propriei
sonorităţi...
 ― Nu!
Vorbise singură , poruncitor. Îş i smulse cascheta de piele, îş i clă tinăpletele, se
ridicăde pe chaise-longue, dreaptăca vibraţ ia unei lănci înfipte. Era o energie
să lbatecăîn gest ş i-n trup.
Şi totuş i, ochii plîngeau. Plînseseră . Se deş teptase plîngînd. Îş i trecu mîna pe
faţ ă , iute, ca să -ş i limpezeascăochii, ca săpoatăvedea trenul pornit prin întuneric,
în prohodul armatelor ruseş ti.
Sînt întîlniri prin ani, cu acelaş i gest al mînii, al trupului ş i al sufletului, atît de
identice, încît ai impresia halucinantăcăgestul început cu ş ase ani în urmăîl
desă vîrş eşti dupăş ase ani, de pildă , călacrimile pornite din ochi cu ş ase ani în
urmă , acuma le ş tergi, abia plînse...
Ridicase mîna acum ş ase ani, pe un peron de gară , în urma unui tren pornit, să -
şiş teargălacrimile, aceleaş i lacrimi, întîlnite acum de mîna care, prin ani, fă cea
acelaş i gest.
Sufletul bascula imens, cu tot trecutul...
Îş i trecu mîna pe frunte; nu văzu, desigur, trenul demult pornit cu anii, vă zu
marea, vaporul, cerul...
Şi totuş i... Ascultă . Nu se mai auzea nimic. Şi totuş i cineva fluierase o arie din
Boris Godunov, pe care... Nu se mai auzea nimic, nimic. Se pră buş ise tot în trecut,
cu bă tăile inimii.
Se aş ezădin nou pe chaise-longue, singură , cu insomnia unei dureri care de
şase ani, cu ochii deschiş i, aş tepta un zîmbet să -i usuce ochii sau o mînăsă -i
închidă.
Mort, îl iubea încă . Abia îl iubea. Dragoste grea, nă scutăş i zidităîn tă ceri ş i
noapte, ca o bulinăcu vaiet jalnic ş i ochi de soare somnambul, deschiş i în propria
criptăde întuneric.
Vania Dumş a: acesta era mortul ei.
Îl vă zuse în copilă rie, înainte de plecarea în America. Îl uitase, cum uiţ io
melodie închisăîn tă cerea ta. Îl revă zuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Că utase
să -l uite. Îl regă sise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.
O lunădupădecretarea mobiliză rii, doamna Deleanu ş i Monica organizaserăo
cantinăaş ezatălîngăperonul gă rii Iaş i, popas cu ceai, pîne, entuziasm ş i mîncă ri
reci pentru convoiurile militare.
Olguţ a lucra la un spital, de unde o luau spre searăcantinierele de la gară .
Într-o seară , întorcîndu-se acasă , vă zuserăîn antretul de din faţ ăun geamantan
de muş ama jupuită , mînjit, umflat în curelele care-l încercuiau. Peste el, un palton
ros, decolorat, ş i o caschetăenglezească .
Stă pînul lor nu ancora în nici o casă : trecea numai. Totuş i era la el acasăîn
oriş ice decor. Se instalase în salon descifrînd cu o stîngă cie de urs partitura lui
Boris Godunov.
 ― Neculai, sămai pui un tacîm, poruncise doamna Deleanu suind scă rile ş i
trecînd de-a dreptul în ietac, neglijînd sămai spuie bun venit celui care nu purta
uniforma militarăîntr-o vreme cînd numai statuile, copacii, bă trînii, copiii ş i
ambuscaţ ii mai cutezau săfie civili.
― Treci tu dintîi, Monica, vorbise autoritar Olguţ a în faţ a uş ii salonului, lă sînd
clanţ a pe care-o apucase în prima bă taie a inimii.
Monica intrase în salon, Olguţ a în odaia ei.
Că lătorul ajuns pe vîrful muntelui oftează : "Am ajuns?" ş i se aş azăpe o stîncă
sau pe pă mînt, respirăş i priveş te roatăîmprejur. Nu s-a întîmplat nici un miracol.
Nu i-au crescut aripi, nici n-a început brusc un spectacol unic. Un simplu fapt: stă
pe vîrful unui munte acelaş i trup care a stat pe scaunul de acasă , pe bancheta
tramvaiului, sau perna tră surii. N-are senzaţ ia perpendiculară , de înă lţ
ime clă dită ,
pe care o ai de pe acoperiş ul unei case.
Oare e înalt muntele? Între stînca pe care stăacum ş i scaunul de acasăpe care-a
stat pînăacum, se cascăo mie, douăde metri? Într-adevă r?
Ce-i asta? Colb stîrnit? Nu. Pe mîna întinsălă crimeazăun nour aburos, din
aceia care sînt o noiţ ăpe albastrul cerului ― vă zuţi de pe fereastra casei, cînd stai
la îndoialădacătrebuie săiei bastonul sau umbrela.
E împă iat? Nu. Arhanghelul bă lan, cu cioc ş i gheare, desface aripile ş i pluteş te
vast, cu familiaritate. E un vultur pe care-l urmă reş ti cu mîna pe ochi, păianjen
desprins din bolta cerului ― vă zut de jos, de acolo unde cotcodă cesc gă inile.
Aş a! Mîna deprinsăsăia ţ igara sau jurnalul de pe mă suţa de noapte întîlneş te
un nour, zborul unui vultur... poate ş i mîna lui Dumnezeu, că ci într-adevă r eş ti
printre stele, pe vîrful unui munte, ală turi de cer, în limpedele miracol al
singurătă ţii înalte.
Olguţ a se aş ezase pe patul din odaia ei.
Venise Vania. Patul era pat, masa ― masă , zidul ― zid, fereastra ― fereastră .
Şi închise ochii. Şi-i deschise zîmbind. Iubea. Era aş a de simplu încît îş i pipă i
mînile, îş i pipă i faţ
a, săvadădacăîntr-adevă r exista ea, Olguţ a ― nu Vania.

Venea din Rusia. Pleca pe front. Ră zboiul era pentru el o nouăcă lătorie, o
inedităexperienţ ă. Avea ochi verzi, mici, rotunzi, de un verde atît de tare uneori că
părea sonor. Era îmbrăcat ca un trunchi de copac. Hainele pă reau coaja lui robustă .
Nu erau nici elegante, nici să ră
că cioase, nici clasăsocialăn-aveau. Îl vedeai pe el,
nu hainele, care altminteri erau necă lcate şi de lucrător mai degrabă , de muncitor
manual.
Făcuse, în treacă t, în anii din urmă , tîmplă rie. Mai fusese profesor de
matematicăla un liceu din Petrograd ş i deţinut "pentru idei prohibite" ş i profesate
din întîmplare tocmai în ora de matematică .
Evadase ş i venise cu geamandanul la Iaş i, săasculte puţ inămuzicăînainte de a
trece pe la cercul de recrutare săafle ce-i, unde-i ş i itinerarul. Ascultase cu
neclintităseriozitate ― de om care respectămîncarea ― în timpul mesei, discuţ iile
curente asupra ră zboiului. Mai erau invitaţ i la masă . Mînuia furculiţ aş i cuţ itul cu
delicateţ a oamenilor puternici, pentru braţ ul cărora arma cea mai grea e uş oară .
Obrajii celorlalţ i purtau palori convalescente ală turi de obrajii lui, bătuţ i de vînt ş i
arşi de soare. Nu era nici frumos, nici urît: puternic. Ca tă cerea unui clopot de
bronz printre cristale, fă ptura lui făcea fragilăş i sopranăfă ptura citadinăa
celorlalţi.
Dintre toţ i comesenii era singurul care pleca pe front. Pă rea totuşi singurul
impermeabil pentru moarte. Metalic. Mîncase copios. Nu era congestionat.
La liqueur-uri, discuţ ia alunecase peste Nistru, venind de la Verdun, via Ardeal.
Invocarea "marei noastre aliate" stîrni un entuziasm unanim.
― Blinî, zîmbi Vania, jovial, cu o voce gravăprin timbrul ei.
Şi explicase că"blinî" e echivalentul slav al clă titelor moldoveneş ti. Adică :o
foaie de clă tită , rotundăca un talger de aluat, bine muiatăîn unt, pe care presori
icre negre. Apoi îi pui capac o altăfoaie, bine muiatăîn unt, pe care aş ezi sardele.
Apoi o acoperi cu o foaie identic tratată , pe care torni smîntînă ; vine la rînd alta, pe
care o pavezi cu mezeluri. Şi tot aş a, foaie cu foaie, treaptăcu treaptă , suie toate
categoriile de mîncă ri imaginabile: de preferinţ ăcele mai indigeste. În sfîrş it, o
ultimăfoaie are rolul acoperiş ului pe o clă dire. Peste ea torni unt proaspă t topit,
mult, din belş ug... Şi imediat înghiţ i o felie, mori, bei un pahar de vutcă , învii,
înghiţi alta, mori, reînvii cu vutca, ş i mori iar cu blinî. [...]

Obş tescul oamenilor, cînd sînt acasă , se aşazăcomod pe scaun, canapea sau pe
divanuri, rezemîndu-se de speteze ori de pă reţ
i.
Vania ş edea mereu lîngăferestre. Se profila pe cer, ca stejarii solitari. Prezenţ a
lui nu era durabilă ; într-o încăpere dă dea impresia provizoratului, ca trupul
paserilor de pradăcînd stau. Iminenţ a pornirii parcăîi avînta masivitatea trupească ,
dîndu-i elasticitate, tăiuşş i vîrf.
Cioplit oarecum în substanţ a puterii, ca pietrele şi trunchiurile, voinicia lui
pă rea involuntarăş i permanentăca a corpurilor grele. Aveai impresia căo mînăde-
a lui lăsatăpe umă rul cuiva l-ar fi îndoit cu un gemă t; căpasul lui avea soclu, ca al
statuilor. Aş a căzîmbetul acestui om era o delicatăsurpriză , ca prezenţ a unei flori
luminos întîmpinînd de-a dreptul din stîncă .
Zîmbea rar.
Dar zîmbise Olguţ ei.
 Natural, Olguţ a îi cîntase din Boris Godunov. Adicăi-l cîntase în întregime.
Partitura o că pă tase de la Vania, în 1914.
Trecuse miezul nopţ ii. Toţ i se culcaseră . Nici Monica nu mai era în salon. Ea
ş tia bine preţ ul unei ultime nopţ i, cînd unul dintre cei doi pleacăpe front. Şi mai
ş tia, tot atît de sigur, căVania era "al doilea".
Vania ş uiera. Nu ş uiera aproximativ partitura, urmă rind mai ales melodiile,
cum fac în genere amatorii de ş uierat, care de îndatăce un pian sau o orchestră
începe, fixeazăo stea, un tablou sau plafonul, ş i, cu aerul inspirat al unui robinet
comuni-cînd direct cu luna ş i privighetorile, îş i dau drumul în sus. Şuiera ca unii
ş efi de orchestrăpasionaţ işi afoni, care exprimăprin ş uier toate glasurile pă durii
instrumentale ai că rei animatori sînt. Apoi, ş uieratul lui Vania nu era siropos, nici
cu un singur registru. Dulceaţ a glasului de femeie ş i vîrtoş enia glasului de bă rbat,
devenite ş uier, supleţ ăş i vigoare, cum ş arpele e deopotrivăbraţde titan lovind ş i
trup de Salomee ondulînd ― ş uieratul lui Vania, izvorît din buzele că rnoase, avea
intensitatea tă cerilor din catedrale, gravitatea orgei ş i a violoncelului ş i puritatea
sopranăde emisiune a guş elor cu aripi numite privighetori.
Auzise la Petrograd, pe cînd se numea Petersburg, Boris Godunov cu Şaliapin,
cîntă reţ
ul întunecat ca o grotămarină , în care vîjîitul vîntului ş i elegia undei ar fi
cîntecul gemut de glasul lui Satan.
Îi vorbise de Şaliapin, pe care Olguţ a nu-l auzise, situîndu-l faţ ăde Carusso, al
că rui glas curgea prin toate pîlniile gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. În Carusso
vibra sensualitatea meridională , exprimatăîn literaturăde d'Annunzio. Glasul lui
Şaliapin, ca ş i gîndul lui Ibsen, era ră zvră tire ş i singură tate.
Lumina electricăse stinsese la unu, înlocuităcu lumînă ri.
Vania explica textul, traducînd abrupt din ruseş te. Curgea parcăNistrul între
cuvintele celor douălimbi, care-ş i smulgeau una alteia asprimile, blestemele,
durerile, ca o luptăcă lare, la lumini de torţ i, prin aprigul hotar al apei.
La începutul fiecă rui act, evoca decorurile, sculptînd cu mîna scorbura neagrăa
unei ferestre deschise pe noaptea ţ arului, aruncînd acolo spaima unui candelabru cu
limbile vîlvoi, dincolo clă dind fastul sinistru al tronului uzurpatorului împă rat.
Astfel decorurile aveau iluminarea fragmentară , dură , zvîcnitoare a luminilor de
fulger.
LîngăVania nu puteai concepe somnul. Viaţ a curgea prin el fluvial, ca o
mulţ ime în mers, vă zutănoaptea, fragmentar în lumină , fragmentar în lumina cu
mii de feţ e, gesturi ş i glasuri, îmbulzităla poarta unei cetă ţi: era ş i poarta, ş
i
mulţ imea.
Salonul dispă ruse, ca toate odă ile în care tră ia el, mistuit de decorul pe care-l
impunea evocarea lui.
Boris Godunov, în noaptea aceea de septembre, murise în palatul ţ arilor, cu
stră ji neclintite ca marile buhne, cu scă ri atît de vaste, căparcăaş teptau săle suie
pasul refluxului oceanic, cu acoperişuri pe care fîlfîie înfipt destinul ca un steag
mortuar, deasupra întregii împă răţ
ii de coruri, de blesteme, de biserici ş i de temniţ
e.

A doua zi, dis-de-dimineaţ ă, dispăruse, lăsîndu-ş i geamandanul ş i paltonul.

Olguţ a nu se miş case de acasătoatăziua, cu ochii la fereastra dinspre poartă .
Spre searăse înapoiase, în hainăde recrut care izbutea săfie ridicolăfă răsă -l facă
şi pe el. Hainăde postav verzui, rigidăca un carton pă ros, cu mîneci scurte ş i umeri
normali de strîmţ i faţăde amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu ş ireturi,
corciturăde izmene cu ş alvari; bocanci mopş i, care imprimăritm de scafandru
picioarelor, dîndu-le sunetul lat al potcoavei de cal normand; ş i capelăholbată -n
colţuri, deş ălată-n mijloc, bleagă -n cozoroc: însă ş
i tichia tîmpeniei cu cap de
ridiche de lunăîn unghiul salutului de ră can.
Astfel intrase îmbrăcat de regiment împă ratul inimii Olguţ ei.

"Cina cea de pe urmă " fusese veselă : Courteline ar fi putut-o iscă li, cum ar fi
putut iscă li întreaga activitate din acea vreme a Cercurilor de recrutare. Şi Cercul
de recrutare Iaş i se mutase, cu ş i prin Vania, în sofragerie.
Aş teptase la Cerc de la ş apte dimineaţ a pînăla cinci seara; că ci Cercul era atît
de ocupat încît toatălumea aş tepta, fă rănici o excepţ ie, cauza preocupă rii fiind
aglomerarea din ogradă , cauzăcare "sta drepţ i" în ograda Cercului, efectul
aglomeraţ iei fiind inactivitatea înfriguratăa gradaţ ilor, efect care sta "în repaos"
faţăîn faţ ăcu cauza.
― ...Aş a se întîmplăcînd "cauza" e recrut ş i "efectul" e gradat.
Plutonierul Vulpe, de la "biroul mobiliză rei", era obligat săfie sever din pricina
sprîncenelor ― dens stufoase ― ş i spiritual, din pricina musteţ ilor cu ş mecher
şfichi. Acest dublu decor contradictoriu îl conciliase, recurgînd la injuria naţ ională
"cruci şi dumnezei", pe care o murmura cînd nuanţ a sprîncenelor, faraonic, cînd
nuanţ a musteţ ilor, diabolico-să ltăreţ . Pe Vania îl cinstise cu ambele nuanţ e, inver-
sîndu-le ordinea, că ci numele "Vania":
― Ia taci! dezlă nţ uise, prin neverosimilitatea lui naţ ionalăş i ostăşească , un
cutremur ilar al musteţ ilor locutorii, iar foaia matriculăa lui Vania, nesupus la
încorporare, judecat ş i achitat, apoi nesupus la toate concentră rile, provocase o
cavernoasăprivire, ş i ― miracol ― exprimarea la singular a pomenitei locuţ iuni
panteice.
― Umflă -l. Bagă -l la baş că ! tunase plutonierul Vulpe.
Nu se miş case nimeni, căci toţ i îl ştiau "dat dracului" pe plutonier, ş i de
asemenea cunoş teau toţ i amnistia generalădin 1916, pe care de altfel o dezaprobau.
Aceasta aflase Vania din interjecţ ionala conferinţăpe care i-o ţ inuse plutonierul
Vulpe, despre amnistie ş i închisoare. Frontul, faţăde închisoare, era socotit ca o
vilegiaturăglorioasă , nemeritată .
― Aş a-i, măleat, românul: iertă tor...
― Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la ră zboi mai bini fă ră, insinuase un
negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara ş i plă mînii
buzunarelor plutonierului.
Negustorul prefera vilegiatura închisorii.
Intervenţ ia neaş teptatăa unui locotenent precipitase serviabil actele operetei
militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul
de matematicăfostului elev nul, era atît de durabilă , încît îl salutase pe Vania cu
gestul alarmat al ridică rii din bancăş i cu un: "Văsalut, domnule profesor", exotic
în acel decor. Şi îl servise cu promptitudinea cu care odinioarăş tergea de pe tabelă
cu buretele nerozia lent cifrată , subt ochii verzi ai profesorului de pe catedră .
Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe îi strînsese mîna.
― Îmi pare bine, domnule profesor... Cum aţ i zis?
― Vania.
― Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume... Ei, bietu tatu-meu m-a
botezat Ion, căm-a fă cut mama de Sfîntul Ion. Ştiţ i, nevoile...
― Am onoarea, domnule plutonier.
― Zi-mi Ionică , că-i mai particoler.

Dupămasăîncredinţ ase Olguţ ei geamandanul în care-ş i avea "biblioteca" ş i

"garderoba civilă ". Olguţ a-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-ş i
rînduise rufele: spă late şi cîrpite de mînăde bă rbat. Ră spîndeau un miros tare de
să pun în calup.
― Săne vedem să nă toş i! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în
hotă rîtul lor contur, vorbele tuturor plecă rilor.
Obrajii Olguţ ei erau foarte albi ş i gura încleş tată. Îl însoţise pînăla poartă ,
dimpreunăcu Monica.
Încăo dată :
― Săne vedem să nă toş i!
Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau
metalic pe asfalt. Se îndepă rta calm, masiv, drept, spă tos. Pă ş ind în ră
spărul unei
ape repezi, tot aş a ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţ ime care s-ar fi dat
în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.
Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţ ei aplecat deasupra
nopţ
ii, că
ci de la nici o fereastrăde-acum nu mai putea să
-l vadă
.

Totuş i, îl mai vă zuse chiar în acea noapte.

Curînd dupăplecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasăpe care o regă sise
de îndatăce fusese singură , se hotă rîse să -l însoţ eascăla gară .
Plecase fă răş tirea nimă nui, prin starea de asediu a oraş ului. Gara era o cazarmă
revă rsată . Acolo noaptea mirosea a toval ca o tă bă că rie; mai puternic decît mirosul
că rbunelui, mirosul mobiliză rii stăpînea. Pretutindeni, pe cimentul să lii de intrare,
îngrămă diţ i ca sacii în antrepozite, pră buş iţi ca trunchiurile în pă durile tă iate,
soldaţ ii împachetaţ i pentru front.
Durerea cu palmele bă tă torite fuma mahorcăş i scuipa amar.
Peronul era pă dure scundă , prin care sticleau roşochii de lup ai locomotivelor.
Treceau cu pieptul împletit în pielă rii galbene, cu scîrţ îit de geamandan nou,
sublocotenenţ i cu aer de liceeni deghizaţ i. Unii aveau ochi de juncăş i fumau pentru
întîia oară . Alţ ii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţ ele duceau lă zi de lemn cu
inscripţ ii albe, lunguieţ eş i rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o
mînăcu o bucatăde mă lai, o traistăvă rgată , o raniţ ă, un obraz de femeie
înmă rmurit ca la că pă tîiul unui mort.
Ră sunau numai ordinele militare, aceastăbrutalătelegrafie verbală . Mulţ imea
tăcea: vorbele se înapoiaserăîn sate, de la barieră , ca niş te mînji pe lîngăcarele ş i
că ruţ ele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bă trîn.
Cineva cînta nazal ş i tînguitor dintr-un fir de iarbă . Mai exista iarbă , primă vara?
Olguţ a trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung,
împresurat de miş că rile mulţ imii.
― Tu eş ti, Olguţ a?... Pe cine cauţ i? vibrase deodatănoaptea, bă rbă teş te.
Îş i fă cuse loc, înlă turînd cu mînile douăgrupuri, ş i ră sărise în faţ a ei.
Olguţ a plecase ochii ş i capul. Vorbise fă rălacrimi, dar în ş oaptără spicată :
― Am venit, Vania... am venit... să -ţi spun... săte întorci să nă tos.
O clipă , mînile Olguţ ei fuseserăîn mînile lui Vania: izvor în vad de fluviu.
Plecase. Nici o vorbă . Nici faţ a nu i-o vă zuse, fiindcănu îndră znise săridice
ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsăîntr-un ungher de gară , aşteptase, aş teptase,
fereastrăpustie cu noapte ş i stele, pînătîrziu, mult dupămiezul nopţ ii, cînd trenul
pornise.
Trecuse locomotiva, peş terăde iad, cu fum, flă că ri, lopeţ işi negre zvîcniri, apoi
vagoane, vagoane nenumă rate, cu tă ceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini...
În urma trenului...
Şi nu-i mai vă zuse faţ a.
 *

Vania Dumş a era un simplu soldat printre sutele de mii. În tot timpul
ră zboiului, geamandanul, cascheta ş i paltonul lui Vania îl aş teptaserăîn odaia
Olguţ ei.
Abia în 1919, în ajunul plecă rii la Paris, Olguţ a umblase în geamandan. În
compartimentul "garderobă " erau hainele, cam să ră căcioase fă răde forma puterii
stă pînului lor.
În compartimentul bibliotecă , domneau că rţile de matematică . Puţ inăliteratură
rusească , Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, ş i Baladele
lui Villon.
La fund tocmai gă sise cele cinci caiete care-i cutremuraserămînile. Cinci caiete
de cifre, formule ş i semne matematice. Singura urmăvie a celui dus era
inaccesibilăş i enigmaticăpentru Olguţ a, ca aurul astronomic al constelaţ iilor.
Tîrziu, noaptea, Olguţ a umpluse la loc geamandanul ş i, dupăce privise lung pe
fereastrăpustiul întregii lumi, aş ezase în geamandan cascheta englezeascăş i
paltonul, care pînăatunci, scuturate ş i periate zilnic, stă tuserăafară .
Şi totuş i plecase, tră ise. Viaţ a ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte.
Îş i pierduse poate exuberanţ a de odinioară . Ca obrazul adolescenţ ei de pescar
crescutăpe mare, energia ei devenise mai gravă , mai concentrată , de o amploare
sobrăîn miş că rile ei. Apoi muncise.
Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuţ i la Paris erau ogor arat de mînile
ei, cu toatăputerea braţ elor ş i încordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiată
de orgoliu. Sîngele de cal arab al mînilor ei se ră zvrătise la început, constrîns de
disciplina monotonăa gamelor ş i a exerciţ iilor zilnice. Îl stă pînise. Deget cu deget,
muş chi cu muş chi, miş care cu miş care, îş i refă cuse mînile.
Erau perfecte, dulci ş i dure, suple ş i fierbinţ i, cu-ncheietura braţ elor flexibilă ,ş
i
fiecare deget stă pîn pe stră lucirea lui distinctăîn armonia celorlalte, ca stelele în
constelaţ ii. Puteau scoate din claviaturăsunetul pur, care-i lumină -n nopţ ile cu lună
plină ,ş i armonie dominatoare în Beethoven; sunetul grav, care-i privire în ochiul
lui Dumnezeu ş i armonie solemnăîn Bach; sunetul fraged, luceafă r în calea
magilor din Bethleem ş i radioasăarmonie în Mozart; sunetul stins, care-i prelungul
gol al oglinzilor istorice în muzeele pustii ş i armonie mistuităîn Chopin.
Putea smulge gloria, cum smulsese împă ratul corsican coroana împă ră tească
din mînile papei. Îş i pregă tise mînile în umbră ,ş i le călise în apa vie a sufletului.
De ce?
Pentru cine?
Era singurăca perfecţ iunea acalmicăa mă rii pe care plutea. Moartea lui Vania
îi cruţ ase viaţ a, lă sîndu-i intactăenergia elanurilor, ră bdarea înfrumuseţ ă rii lor ―
dar îi luase dragostea.
 Monica îl iubea pe Dă nuţ ; toate camaradele ei iubeau. În toate vibra un clopot,
trist sau vesel, dar vibra. În ea nimic. Îş i pierduse sonoritatea esenţ ialăa vieţ ii. Nu
mai putea iubi. Ş-abia acum îş i dădea seama căVania murise. Nu crezuse pînă
acum. Mintea ş tia căVania murise, cum ş tii căDumnezeu nu-i; totuş i, te închini, ş i
absenţ a-i o prezenţ ă.
Nu ş i-l putuse închipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu mînile inert
încruciş ate pe inima oprită . Sufletul ei nu-l putea ră sturna în moarte. Ca un clopot,
care la gestul ră sturnă rii răspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai
viu îl vedea pe Vania, pe mă surăce-l credea mort.
Se pregă tise pentru el, deş i îl ştia mort. Dar îl aş tepta. Muncise, se adîncise,
devenise frumoasă , aprig frumoasă , ca un acord fă răpedală . Pentru cine?
"Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite."
Ştia cămurise Vania, fiindcăabia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea
lor lugubră , se prefă cuserăîn cenuş ăuş oară .
Calmă , se ridicădin chaise-longue. Alexandru Pallăadormise cu bă rbia în
piept. Învă luit în vasta pelerinăneagră , cu barba luminoasă , pă rul alb în ondulată
ră scoalăş i tră săturile solemn frumoase, pă rea un mitropolit mort ascultînd coruri.
Umbra Olguţ ei trecu lîngăel, spre marginea covertei. Îş i rezemăcoatele pe ea.
Înclinăcapul. Pletele-i alunecarăpe tîmple, deschizînd aripele lor de corb heraldic.
Adînc, adînc privirile că zurăostenite în lumina apei.
Luna se înclinase. Fă răcută , cer senin de dimineaţ ă , marea aş tepta obrazul
lunei.
― Bietul papa...
Îl vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanţ a, cu tîmplele
acoperite uş or, mă tă sos, de fumul alb al bă trîneţii, pe care degetele ei îl dezmierdau
uneori. Plin de pă catele normale tuturor bă rbaţilor, dar ţ inîndu-le în vitrină ,ş i totuş i
pur ca ş i surîsul de copil pe care anii nu i-l izgoniseră; înecat în datorii de bacara,
muncind de dimineaţ ăpînăseara ca să -ş i sporeascănoaptea datoriile la club o dată
cu nesomnul; devotat tuturora, înş elat de oricine vroia, zîmbind de toate, mai ales
de el; cu fruntea lui bombată , ca o minge zvîrlităde un copil pe-o margine de
acoperiş ,ş i cu pasiunea lui total admirativăpentru Olguţ a.
Venise la Constanţ a, smulgîndu-se de la un proces important, ca s-o mai vadă
pe Olguţ a. Sosise cu un sfert de orăînaintea plecă rii vaporului. Nu gă sise tră sură .
Venise pe jos: în goană . Era nă duş it. Pă rea mai îmbă trînit în lumina crudăa
soarelui marin. Venise încă rcat de pachete. Bomboane de mintă , ca acele pe care în
copilă rie le oferea Olguţ ei din biuroul de la Medeleni, ş ocolată , un buchet de
violete, un carton de pră jituri, o sticlăde colonie: tot ce putuse cumpă ra în goana
tră surii care-l dusese de la Palatul Justiţ iei din Bucureş ti pînăla gară . Olguţ a era
mai naltădecît el. Îi dezmierdase tîmplele nă duş ite ş i fruntea fă răde astîmpă r. Ea
era singurul lui camarad adevă rat. Pleca.
 ― Fetiţ a mea...
Şi-l vă zuse micş orat pe chei, din depă rtare, fluturînd batista subt soarele
necruţ ător, cu braţ ul întins ca un copil care ş i-a pierdut zmeul.
Îi telegrafiase ziua sosirei la Bucureş ti.
Scuturăcapul deasupra apei cu umedăsuflare. Ar fi vrut săpuie mîna pe
fruntea tată lui ei ş i să -i spuie:
― Papa, sănu fii supă rat pe mine. Tu eş ti bun. Dac-ai ş ti, şi tu mi-ai da voie.
Uitătot ş i pe toţ i...
Respira liniş tit. Şi trupul ş i sufletul o ascultau.
Va face un plonjon, va înota ― apa era glacială― ş i se va îneca. Imaginaţ ia îşi
stinse luminile pe toate ză rile. O preocupau detaliile mă runte: să -ş i scoatăpaltonul,
pantofii ş i rochia. Voia săfie suplă , cu miş că rile libere în apă . Nu putea primi s-o
înece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia săînoate lung, frumos, tă ind apa pe o
coastă , cu avînturi ascuţ ite, pînăcînd, ostenit, îngheţ at, la fel cu sufletul, trupul va
consimţ i fră ţeş te săse odihneascădefinitiv în adîncimea aceluiaş i pat de lumină
curată .
În vîrful picioarelor se îndreptăspre proră , depă rtîndu-se de Alexandru Pallă .
Îşi descheie unul cîte unul nasturii paltonului.
Toatămarea era o aureolăuş oarăîntre ză ri de argint umbrit.
Fiecare miş care, proiectatăpe clarul deş ert, era simplăca în stampele biblice.
Îşi deznodăfularul de la gît, fă răgrabă ...
― ...?
Îşi trecu mîna peste frunte, plecăurechea, ascultînd.
Limpede, ş uierul ră suna din nou.
Maş inal, îş i înnodăla loc fularul.
Boris Godunov intrăîn sala tronului, îş i vede copiii. E nefericit. Stafia
ţareviciului ucis e în inima lui...
Cine ş uiera?
Se strînse în palton, încheindu-ş i nasturii cu degetele-n friguri.
Cine ş uiera moartea lui Boris Godunov?
― Va...
Numele frînt în întîia silabăse rostogolise ca o tidvă , nu din buzele Olguţ ei, ci
din trecutul că scat.
Era îngrozitor de straniu ş uierul mortului, cîntecul buzelor lui, suflarea lor,
răsunînd dupăş ase ani, în singură tatea mă rii.
Cine ş uiera întocmai ca Vania?
Cine cuteza?
Sub fruntea Olguţ ei ochii se înă spriră, deasupra lor, sprîncenele îş i desfăcură
aripele curbe.
Şuierul venea de jos. Traversăpuntea, coborî îngustimea scă rilor repezi, cu
ş uierul în urechi, că lăuzit de el, cu pumnii strînş i, cu dinţ ii strînş i. Vroia să-l vadăş i
să -i spuie:
― Taci.
Cui?
Nu se mai auzea nimic.
Coverta cabinelor de clasa III-a mirosea a gudron, a ulei ş i a cauciuc încins.
Mormane de parîme, clă dite ca niş te buţ i de frînghie. Lă zi. Buccele. Panere.
S-auzeau maş inile duduind înfundat.
Un marinar neverosimil, de tinichea parcă , în mă rime naturală , proiectat pe cer.
Şuierul...
Dupăun morman de parîme era ş uierul, omul. Nu era. Marea, luna, frînghiile,
tîmplele, maş inile vaporului îi bă teau în tîmple.
― Vania.
O umbrăculcatăîntr-o barcăde salvare se ridică , mult mai înaltădecît Olguţ a,
crescu, crescu mult mai înaltădecît cerul, se aplecă ... Un uriaşo culege în palmă ,o
ridicăspre ochii lui verzi, minusculăîn tremurul de libelulăal inimii, o lasă ,o
ridică , o lasă , o ridică ... Ochii verzi, marea, înecul într-o privire verde... Şi o orgă ,
în catedrala lumii, cu toate vînturile mă rii, înă lţăun singur acord:
― Olguţ a!
Şi amuţ i secată .
Tremura. Cu tot trupul ş i cu dinţ ii. Se destră ma în ploaia unui tremur, care-i
cernea mintea, gîndurile, amintirile. Dinţ ii ciocniţ i mă runt îi sunau ca o mă zăriche
de gheaţ ăpe sticlă . Nu putea vorbi. Nu putea zîmbi. Dezagregat în tremur ca o
ninsoare, cu ondulă ri de vifor, sufletul îş i pierduse conturul.
Mormanul de parîme de care-ş i rezema spinarea avea o duritate vînjoasăde
ră dă cini seculare. O învelise cu paltonul lui peste paltonul ei. Pe podele, subt ea,
aş ternuse un pled cu o arsurăneagră : de ţ igarăprobabil.
Ochii ei aveau intensitatea de întuneric ş i miş carea amplăa ochilor de paralitic.
Îi urmă rea toate miş cările.
Întîiul gînd se formădeodatăş i ră sunăabsurd, formidabil de, absurd în tă cerea
de cataclism care-l nă scuse.
― Un "primus".
Vania fierbea apa într-un ceainic de metal, la flacă ra unui "primus" aş ezat pe o
lă diţă.
"Un primus", stă rui gîndul ş i, dupăel, a doua absurditate ră sări: Primum vivere,
5
deinde philoso-phari. Cu aceastămaximăîş i inaugurase cursul de filozofie,
profesorul de la Humpel.

51
Întîi sătră
im, apoi săfilozofă
m (lat.).
 Poate căîntîiul om, Adamul biblic ― deschizînd ochii în care se nă ştea privirea
omului cu mugurul luminii în ea, ş i miş cînd mîna cu care ridica lespedea veacurilor
―ş i-a frecat ochii, mahmur, ca orice om care se deş teaptădin somn. Dar
strănepoţ ii au vrut ca ediţ ia princeps a omului, încăumedăde tiparul dumnezeirii,
săfie sublimă , deşi în clipa aceea n-avea cine s-aplaude.
De aceea deş teptarea întîiului om e reprezentatăfloral: crin pur al întîii miră ri
desfă cîndu-se gol, mireasmăş i petală , în mîna lui Dumnezeu.
Din absurd în absurd, din glumăîn glumă , din amă nunt în amă nunt, sufletul
Olguţ ei se refă cea. Miliarde de pă ianjeni zideau din nou golul prin care statura unui
uragan trecuse, lă sînd portalul dimensiunii lui.
Vania existase pentru ea din clipa cînd îş i auzise numele spus de el, dar existase
astronomic, nebulos: cum o planetă -i pentru altăplanetă . Apoi totalizat în contur
geografic, ca un continent: Vania ― ca un continent răsă rit din ape ― viaţ a lui
Vania. Exista viaţ a lui Vania. Mai mult o certitudine decît o realitate.
În vaste vîrtejuri concentrice, sufletul se apropia de el. Pînăcînd uman, ultimul
cerc încremeni în zîmbetul umed al privirii care-l cuprinse pe Vania, se topi ş i, viu,
că zu de pe gene de-a lungul obrajilor.
― Bea, Olguţ a.
Cu o mînăîi sprijini capul, cu cealaltăîi duse ceaş ca fierbinte la gură . Sorbi
ceaiul, cu lacrima pe buze, ş i abia atunci îş i dădu seamăcăera trează .

Tremurul de frig se convertise în profundăvibraţ ie de că ldură , cu unde repezi.

Copiii, cînd intrăvara pe uş a sofrageriei, prăpă diţi de murdari ş i rupţ i, dupăce
o după -amiazăîntreagăau bă tut mingea au obrajii Olguţ ei. Aceş ti obraji sînt gloria
sîngelui. Dar ş i ochii, în negru, erau la fel cu obrajii. Şi buzele, în roş , erau la fel cu
ochii. Numai capul i se vedea, aprins în aroma agerii tinereţ e, deasupra mormanului
de stofăcare-i înghiţ ise trupul.
Tă cea cu vioiciune. Tă cea cu absolutăsinceritate a obrajilor, a ochilor ş ia
buzelor. Sufletul abdicase: culoare în obraji, privire în ochi, umezealăpe buze, era
adînc avînt de sevăpentru faptul fraged al fericirii.
― Îmi pare bine căte vă d, Olguţ a.
Un prietin îţ i oferăla el acasă , ca aperitiv, o tartinăcu icre negre. Crusta pîniţ ii
e blondăş i sunăsfă rmicios ca o cojiţ ăde purcel fript; miezul e o spumăde aluat
pufos; untul, pur ca privirea vacii; icrele, boabăcu boabădelectabile în gurăcum
sînt mă rgă ritarele în ş irag.
Minunea comestibilăe cumpă rată, amă nunt cu amănunt, de la brută rie, lă
ptă rie,
bă cănie. La rîndul tă u, cu bani identici, vei oferi prietenului o identicăsintezăde
delicii. Te opreş ti, din întîmplare, lîngăun zidar care mă nîncăpe o schelă . L-ai
vă zut din depă rtare. Îl admiri. Apetitul să u franc, în decorul muncii oprite ― var,
că ră midăş i că ldă ri ― dăseducţ iuni imperioase pînii care rîde lat, mă slinii brune ş i-
ndră cit să rate, ş i slă ninii vă rgate cu cioric ardeiat. Te uiţ i la schelă , te uiţ i la zidar,
înghiţ i. Se întîmplăsăte vadăş i, spontan, să -ţi taie cu cuţ itul o felie de pîne, una de
slă ninăş i săţ i le ofere cordial.
Cele mai simple vorbe spuse de Vania dă deau impresia căş i le smulge dintr-o
substanţ ălimitată , că -i împuţ ineazăhrana lui; astfel că pă tau semnificaţ ia preţ ioasă
a unui dar rupt de la gură .
― Îmi pare bine căte vă d, Olguţ a.
Să -i spuie:
― Şi mie, Vania.
Nu. Era inutil.
Dar cînd spui cuiva pe care nu l-ai vă zut de ş ase ani, dupăo tă cere de ş ase ani,
"îmi pare bine căte vă d", ş i cînd vorbele sînt spuse sobru, cu seriozitatea unei
bucurii prea adînci ca săfie exuberantă― înseamnăcăcel care se bucurăvă zîndu-
te, te-a ţ inut minte, te-a regretat poate.
― Mi-e cald, Vania, ia-ţ i paltonul.
― E frig. Pă strează -l.
― Tu?
― Eu beau ceai.
NiciodatăOlguţ a nu acceptase privilegiul creat de bă rbat femeii slabe, atunci
cînd e frumoasă . Adică , bărbatul sătremure fiindcăpaltonul să u cavaleresc... Sau
săprimeascăduş ul ploii torenţ iale, fiindcăumbrela sa ocrotitoare... E penibil să
vezi un bă rbat ră zbit de frig, livid, cu dinţ i clănţ ănituri, zîmbindu-ţ i protector ― ş i
eş i mai penibil să -l vezi subt ploaie, permeabil, bleg, gutună rit, caricatură
omeneascăa sifonului, contemplîndu-te cu ochi prometeici de pompier care-a stins
focul.
Acceptătotuş i paltonul lui Vania pe umerii ei, fiindcăVania nu tremura, ş i ea,
fărăpaltonul lui, desigur c-ar fi tremurat. Numai lîngăVania accepta săfie femeie.
Şi era într-atît, încît nu se mirănici de ea, nici de Vania.
Îl vedea, ca întotdeauna, profilat pe cer. Îş i bea ceaiul, ruseş te, cu o bucatăde
zahăr în gură , sorbindu-l clocotit dintr-o farfurie albastră , scobităadînc. Aş ezat pe o
lădiţ ă, cu genunchii desfăcuţ i, aplecat deasupra farfurioarei, avea atitudinea
soldaţ ilor în tabă răcînd îş i beau supa din gamelă .
Nu se schimbase. Absorbea enorme cantită ţi de ceai, la masămînca întreit mai
mult decît ceilalţ i comeseni, dar fă rălacomăpripire, grav ş i concentrat ca cei care-
şi fac semnul crucii înainte de a se aş eza la masă― ş i ispră vea o datăcu toţ i.
Într-un muzeu cu armuri medievale, statura lui n-ar fi pă rut confecţ ionatăîn
atelierele de croitorie ale unui veac debil. Vă zîndu-l pentru întîia oară , cuvîntul
"bă rbat" îţ i venea pe buze cu intonaţ ia amplăcu care exclamai: "un munte" ― cînd
ochii ş i gestul mînii ridicate îl vă dş i îl salută .
Rasă , durăochiului, faţ a lui nu pă rea luminatăde brici, britanic, ci rebelă
pă rului ca stînca toridă .
Rotunzi ş i foarte mici, dupăcriteriul spaţ ial, ochii lui Vania erau obositori de
intenş i. Douăpuncte verzi dilatate într-atît, încît vibraţ ia culorii devenea lumină .
Pă reau concentrarea altor ochi mai mari, ca soarele trecut prin lupă . Vă zîndu-l de
profil, te frapa nasul.
Un nas straş nic, cu nă ri groase, curb arcuite deasupra buzelor că rnoase. Însă
dupăce exclamai în faţ a nasului ― comic în sine ca toate nasurile mari ― vedeai
împlîntarea masivăa frunţ ii scunde, late, bombatădeasupra arcadei, ca metalele, nu
ca petalele, vedeai agerimea netăa bă rbiei scă pă rînd, ş i-ţ i dă deai seama călinia
întregului profil, cu proeminenţ a dominantă , întrecea linia profilului normal nu
dupăritmul deformant al caricaturii, ci în mă sura în care capul calului din frunte,
suprem distins în plinăviteză , întrece la potou nă rile calului de ală turi. Vedeai
profilul avîntului spre viaţ ă, întrecîndu-l pe-al celorlalţ i―ş i deveneai simplu
spectator.
Acest profil ― pe atunci descarnat ş i famelic ― în primă vara anului 1917,
pornise din lagă rul de prizonieri români, tîrînd prin noapte un trup vă rgat de bă tă i,
se ridicase ca fumul negru ş i se aplecase deasupra unei sentinele cu cascăprusacă ,
gîtuităcum storci un burete ― trecuse prin toate nopţ ile Germaniei, ca printr-un
tunel, să pat pe brînci, cu fruntea ş i cu mînile, ş i se înă lţ ase subt cerul atît de suav
comercial al Elveţ iei, hirsut, pă mîntiu ş i enorm. Nu se oprise. Pornise din nou spre
Germania cu armatele franceze, la pas, pe brînci, tranş ee cu tranş ee, în uniforma
albastră ; apoi, sergent în corpul expediţ ionar francez, plecase în Rusia. În 1921 era
la Geneva, improvizat librar. Cel mai ciudat librar al Genevei. Nu accepta în
librărie decît preferinţ ele sale, pe care le impunea clienţ ilor.
De pildă , clientul intra cerîndu-i Sous les yeux d'Occident6 de Joseph Conrad.
Braţ ele amplului librar se ridicau ş i că deau vast dezolate.
Stimate domn, e o carte slabă . Acest Conrad e polonez ş i scrie englezeş te.
Aceastăcarte, scrisăîn englezeş te de un polonez expatriat, descrie sufletul rusesc
vă zut de mintea unui englez. Vedeţ i ce amestec înfioră tor! Dacăvi se oferăun voiaj
gratuit în Japonia sau o carte de Loti despre Japonia, cred căn-o săezitaţ işi o să
alegeţ i vaporul. Ei bine, stimate domn, eu văofer o că lă torie gratuităîn sufletul
rusesc: toate volumele Dostoievski, Fedor Dostoievski. Nu ezitaţ i. Sous les yeux
d'Occident! Dumneavoastrăaveţ i ochi de occidental, eu văofer autentica dramă
slavă . Cumpă raţi un volum de Dostoïevski, iată : Fraţ ii Karamazov. Costăş i mai
ieftin pe deasupra.

6
Sub ochii Occidentului, operăa scriitorului neoromantic englez, de origină
poloneză, Joseph Conrad (1857―1924).
 Clientul ş ovă ia.
― Stimate domn, vărog acceptaţ i aceastăcarte. V-o împrumut, v-o dăruiesc.
Permiteţ i-mi săadaug ş i Les possédés.
Clientul, uluit, ieş ea cu douăcă rţ i subt braţ, pentru care fantasticul librar nu
acceptase bani.
Alt client cerea o carte de Paul Bourget. Se pomenea cu o carte de Mirbeau, în
care fadul Bourget se topea ca un elegant borcan de briliantinăla dogoarea unui foc
haiducesc, la care se pîrjolesc în frigare berbeci întregi.
― V-am cerut Bourget, ră spica lectorul.
― Mi-aţ i cerut, stimate domn, o otravăcu care desigur v-aţ i intoxicat. V-am
oferit antidotul.
― Dar...
― Vărog, acceptaţ i-l.
― Domnule...
― Îmi veţ i fi recunoscă tor.
O domniş oarăcerea Toi et moi de Paul Géraldy.
― "Ariane, ma soeur, de quelles amours blessée, vous mourûtes, aux bords où
vous futes laissée7l" recita Vania, îndulcind metalica octavăa glasului să u, dîndu-i,
pentru Racine, timbrul de oboi. E frumos acest suspin, nu, domniş oară ? Cumpă raţi
Racine, domniş oară . E miere curată , văasigurăun urs adevă rat. Géraldy e un
manechin de modă . Îl vedeţ i în toate vitrinele, gratuit. E pă cat sădaţ i bani...
Uneori, oferea ceai clientului incredul, ş i făcea lungi lecturi irezistibile. Glasul
gros exalta luminozitatea netedăa frazei lui Anatole France, care apă rea că rnoasă ,
goală , albăş i rotundăca o nimfăondulînd printre trunchiuri de pă dure seculară .
Tragedia în lumini de zîmbete ş i de legume a lui Crainquebille, cînd ridicădin
greş ealăvă lul Justiţ iei care-i dălipsăla cîntar, lui, negustorul ambulant, cu umilăş i
onestăbalanţ ă; duhul doctului ş i sfîntului abate Jérôme Coignard, mă sluitor la joc
de că rţi, fur, asasin ş i linge-blide, în cugetul că ruia zîmbetul, ca ş i lumina soarelui,
e veş nic ş i se formeazădin fuziunea corpurilor solide ale seriozită ţii; Bergeret,
savantul dască l universitar, încornorat de nevastăsubt ochii lui, ş i care în loc să
facămoarte de om, îş i ia coarnele de pe frunte, coborîndu-ş i-le în cugetare ca un
emoţ ionant motiv decorativ să pat pe zidul unei peş tere primitive de întîii oameni;
Paphnuce, cel care-ş i servea trupul de o murdă rie îndîrjită, cerului, în vîrful unui
stîlp, ca un aperitiv în vîrf de scobitoare, oferit lui Dumnezeu; ş i toate fă pturile
nă scute din lumina pă gînăş i zîmbetul lui France ieş eau din rafturile ş i din paginile
dughenei acestui librar care vindea viaţ ăsau o dă ruia.
Refugiaţ ilor ruş i le semnala ş i împrumuta recenta literaturărusească . Lirismul

7
Ariana, surioară
, de ce amor ră
nită
/Te-ai stins pe locul unde ai fost, vai, pă
răsită
?
(Fr.)
fioros al poemului Celor doisprezece de Alexandru Blok, prin glasul lui Vania,
nă vă lise în sufletul refugiaţ ilor ca un vînt siberian, fosforescent de alburi ş i
imensită ţi.
Evident, dă duse faliment.
― Comerţ ul nu e o instituţ ie filantropică , epilogase Vania.
Aflase de la niş te refugiaţ i basarabeni căde curînd murise un alt Dumş a, fără
urmaş i direcţ i, lăsîndu-i o moş ie în Basarabia, dar căVania era considerat ca mort,
şi că , pe deasupra, fusese condamnat la moarte în contumacie, de militari, pentru
dezertare la inamic.
Se instalase la Marsilia, hamal în port, ca să -şi agoniseascăbanii pentru
repatriere. Directorul unui circ îi propusese sădevie "ş ampionul Siberiei" la lupte
franceze. Refuzase. Avea o profundăaversiune pentru aspectul sportiv al puterii,
mai ales comercializat. Întîrziase mult la Marsilia, deş i era bine plă tit pentru
excepţ ionalele sale merite musculare, din cauza cîtorva concerte interesante
ascultate de sus la galerie, unde spatele, care încă rca ş i descă rca sacii în port, se
înă lţ ase ca o colonadăînfiptă -n vîrf de munte, spre cerul de vînturi, fulgere ş i
luceferi, al muzicei.
Pe coverta clasei a treia, adevă ratămahala de naţ ionalită ţi, curînd după
îmbarcare, Vania devenise un personaj respectat cu teroare la început, cu simpatie
mai apoi. Pe acelaş i vapor, se îmbarcaserăla Marsilia, cu destinaţ ia Constantinopol,
doi boxeuri negri poids-lourds, expulzaţ i de boxul francez pentru grave abateri de
la loialitatea pugilatului în ring: Sam ş i Jimmy [...]. Erau formidabili ş i puerili.
Teş ită , fruntea matahalelor conţ inea naivită ţi de buratec ş i zburdă lnicii de limonada
gazoasă . Ca munţ ii acefali din poveste, se bă teau cap în cap, glumeţ i. Prindeau
muş te ca dulă ii şi le mestecau c-un zîmbet gîdilit în fă lcile blindate. Dimineaţ a se
antrenau, cu iuţ eli să ltă
reţe de purici în gambele de smoalăstatuară , luîndu-ş i
fiecare duş ul bolohă nos de pumni reciproci, c-un zîmbet de să pun.
Dupăamiazăjucau că rţi, în doi, trîntiţ i la pă mînt, ca niş te malaci miopi cu botul
într-o cutie de bomboane colorate. Se furau unul pe altul, triş înd necontenit, cu o
enormăevidenţ ă, ceea ce egaliza jocul. Rîsul le venea ca un stră nut să ltat în
trombă . Cîş tigătorul jubila astfel.
Spre searăînghiţ eau alcool, cu sticla, umă r lîngăumăr, cu braţ ele încruciş ate,
sticla lui Sam vă rsîndu-se în gîtlejul lui Jimmy, sticla lui Jimmy gîlgîind în botul
fărăbotniţ ăal lui Sam. Apoi, turtiţ i de beţ ie, ca o baltăafricanăsubt soarele
harapilor, cîntau pe douăglasuri.
Sam bolborosea ca o broascădevenitătobămare, milos ş i fleş căit de duioş ii
subite; Jimmy horcă ia nazal ş i bas ca un trombon devenit contrabas prin ră guş eală
şi mugetul tîmpeniei prin metempsicoză . Apoi dormeau laţ i, ca vă rsaţ i din butoaie
cu nă mol, ş i somnul lor buzat avea nă ri sforă itoare de harmasar între iepe.
Într-o zi, un glumeţîi înfierbîntase cu alcool înainte de a-ş i fi ispră vit jocul de
că rţi. Alcoolul devenise geniu în craniul lui Sam, care observase căJimmy triş ează
.
Bă taia se învîrtejise subit ca un simun, fă rămă nuş i de box. Marinarii cercaseră
săintervie. Zburaserăca pleava, frînţ i. Atunci se întîmplase miracolul vieţ ii lui Sam
şi a lui Jimmy, fenomen cardinal în mintea lor, cum ar fi că derea Romei pentru
antichitate.
Bă taia lor era un mod vertiginos cu dimensiuni de par. Douăbraţ e îl deznodase
subit, dublînd unicatul. Un pumn alb în ochii lui Sam, un pumn alb în ochii lui
Jimmy, cu scînteile de rigoare. Aş a se prezenta fenomenul. Sam în stînga, Jimmy în
dreapta; braţ ele lui Vania între ei. Se îmbulzeau capetele înfricoş ate ale rasei albe,
de jur împrejur.
Jimmy se ridicase. Sam la fel. Vania între ei, nemiş cat. Ritmul vertiginos al
bă tă ii pă rea suspendat o clipă , pe culmea unei îndoite pră buş iri a negrilor spre albul
impostor.
Miracol! Reacţ ia celor doi negri fusese aceeaş i. Ca maimuţ ele avîntate dupăo
insectă , care în plin elan, întîlnind o nucăde cocos, uităde insectăş i apucănuca,
Sam ş i Jimmy, de o parte ş i de alta a lui Vania, îi contemplau pumnii, ca pe un
aerolit sfărmat în douăde capetele lor. Un idol pentru Sam, altul pentru Jimmy. O
porţ ie pentru Sam, alta pentru Jimmy.
― A-ooh! se hlizi Jimmy, cu fetiş ism de negru ş i accent englezesc.
― A-ooh! se hlizi Sam întocmai.
Reputaţ ia lui Vania era stabilită . Era tratat cu deferenţ a datorităunui zeu, cu
braţ ele însufleţ ite de mari motoare. Pînăş i bucătarul înţ elegea să -i aducăofrande,
amplificîndu-i porţ iile, omagiu la care Vania era foarte sensibil, că ci, dupăcum
spunea el, ară tîndu-ş i cu dezolare întinderea trupească , avea de hră nit o familie
numeroasă. Accepta totul pînăla nas. Trupul că lătorea în clasa treia, dar nasul nu
accepta mirosul promiscuită ţii dormitorului comun. De aceea îş i alesese drept
culcuşo barcăde salvare suspendatăpe punte. Nimeni nu-i spunea nimic. Noaptea
îşi fierbea apăpentru ceai. Nimeni nu observa. Toatănoaptea, ş uiera. Nimeni nu
auzea. Capriciile lui erau încorporate în peisajul uman al clasei a treia, ca ale unui
munte, cu norii ş i ză pezile lui, în scobitura cu sate din vale.
E drept cădevenise simpatic tuturora. Pentru copiii mici care plîngeau, Vania
era o jucă rie cu proporţ ii de monument ş i agilităţ
i de paiaţ ă. Rîdeau ş i oamenii
mari, copilă reş te, cînd mai pe franţ uzeş te, mai pe nemţ eş te, mai pe româneş te,
Vania deforma o povestire de Cehov, pe înţ elesul bucuriei acestor oameni veş nic
trişti fă răsăş tie.

― Vania, de atîtea zile că

lătorim împreună ! ră
sunădezolat glasul Olguţ ei.
― Tu sus, eu jos, zîmbi Vania, gesticulînd cu un deget în sus ş
i în jos.
 ― Dacăş tiam...îţ iţ ineam tovă răşie, urmăOlguţ a cu o uş oarăîncordare a
sprîncenelor.
― Nu se poate! Tu sus, eu jos, reluăVania, cu acelaş i gest, refrenul.
Sprîncenele Olguţ ei se îmbinarădeasupra agerimei ochilor. Nimeni, absolut
nimeni ş i nimic n-ar fi putut-o opri să -i ţie tovărăş ie lui Vania "jos", cum spunea el.
Era atît de evidentără zvră tirea ei, încît Vania zîmbi.
Serioasăo clipă , subt zîmbetul lui, dojenitor de serioasă , faţa i se dă rui toatăîn
culorile obrajilor ş i zîmbetul ochilor. Cuvîntul "jos" îş i pierdea vertiginos
semnificaţ ia pe care i-o dă dea Vania, în glumăde altfel ― "sus" că pă ta o
semnificaţ ie de surghiun, umilitoare pentru Olguţ a, şi "jos'' devenea inaccesibil,
încîntător, cum e fereastra casei să răcă cioase la care ră sare, acolo ş i numai acolo,
obrazul fericirii.
Vania nu mai că lă torea în clasa treia. Clasa treia era locul care-l adă postea pe
Vania; clasa întîia, decorul fad ş i mort prin care Vania nici nu trecuse. Vaporul îş i
schimbase configuraţ ia obiectivă , căpă tînd una lirică , aş a cum se întîmplăîn oraş ele
în care deodatăte-ai îndră gostit de cineva. Cartierele cele mai frumoase, pe care le
preferai, devin sarbede; cartierul prin care trece, sau în apropierea că ruia locuieş te
iubirea ― cartier pe care-l ocoleai pînăatunci ― îţ i pare atît de inaccesibil, chiar
dacăe foarte să răcăcios, încît cea mai modestăcasăde acolo te intimideazăca o
rudăa fiinţ ei iubite. Şi dacănu-s gră dini pe acolo, gră dina-i pentru tine-
ndră gostitul, presimţ irea micei respiraţ ii călătoare.

Cînd ai tră ăîntreagăprintre lucruri ş

it o viaţ i fapte aspre, purtîndu-ţ i colţ ii
condensatei tale singură tăţi, cînd ai tră it războiul, dîndu-ţ i seamăcăcivilizaţ ia e o
picturănu un organism viu, tenul unui fard, nu al sîngelui, cînd ai simţ it mereu că
fiecare om, prieten ori duş man, e un copac vasal al codrului primordial, la umbra
că ruia, în loc de bancă , un lup aş teaptă , în crengile că ruia, privighetoare, o gorilă
clipeş te lubric; cînd te-ai deprins sănu mai socoti viaţ a ca un mă nunchi de flori,
idilic, cules de îngeri ş i prefirat din poala lui Dumnezeu, ci ca o absurdăîndîrjire
milenarăîntr-o vastăindiferenţ ăspaţ ială ;şi cînd ş uieri melodiile muzicei ca sănu
scuipi, ş i-ţi apleci ochii pe file ca să -i speli de viaţ ă, nu ca s-o gă seş ti acolo ― e
ciudat, foarte ciudat, săsimţ i deodatăfră gezimea unui zîmbet omenesc, hără zit ţie!
Faţ ăîn faţ ăcu zîmbetul Olguţ ei, Vania întoarse capul, încet de tot, ca o enormă
lacatăcu cheia demult pierdută , deschisăde o floare, ca o lacatădatăîn lă turi cu
poarta de fier pe care o cetluise pînăatunci.
Sufletul pierduse curajul ― sau nepă sarea ― unei miş cări. În faţ a zîmbetului
Olguţ ei, sufletul lui Vania ş edea de profil. Ciudat!... Ca ş i cum în cerul pe care-l ş tii
deasupra capului, cu indiferenţ a absolutăa miliardelor de stele, s-ar întîmpla
deodatăceva nu în legă turăcu astronomia, ci cu tine.
Săsimţ i deodatăcăo stea ― ră zvră tindu-se, rupîndu-se din legile constelaţ iilor,
desprinzîndu-se din algebra lumilor stră lucitoare ― te priveş te, se uităla tine, ş i
ceea ce pînăatunci era lumina ei devine un zîmbet pentru tine, s-o simţ i a inimii
tale, nu a cerului, ş i să-ţ i fie fricănu de un tră snet, ci de o stea care te-a ales.
De ş ase ani sufletul pierduse libertatea unei miş că ri. Un glas lă untric edictase o
lege: "Acolo n-ai săte uiţ i".
"Acolo" era Olguţ a. "Acolo" era o scenăpe un peron de gară : o fetiţ ă― nu? ―
venise în goanăla gară , trecînd printr-un oraşîntunecat, plin de soldaţ i, ca să -i
spuie: "Săte întorci să nă tos", cu ochii plecaţ iş i mînile ei ― mînile de o suverană
energie deasupra clapelor pianului ― subţ iri, uş oare ş i timide în mînile lui...
Fă răvoie, Vania îş i privi mînile ― trecuse tot ră zboiul asasin prin ele, cu
baionete, puş ti, evadare, gîtuire, granate, glod, singe ― ş i gă
si, neş terse, mînile
subţ iri, uşoare ş i timide.
Oare venea într-adevăr în ţ arăpentru o moş tenire?
"Acolo n-ai săte uiţ i."
"De ce?"
Respirăadînc ş i nu se uită .
Dar îi era sufletul ca un munte învă luit în violete.
Se stinsese zîmbetul ş i culoarea pe obrajii Olguţ ei. Abia acum îş i dă dea seama
căVania se schimbase: nu mai vorbea cu ea. Şedea singur, privind marea, cu capul
întors. Profilul i-l vedea numai luna.

Cu două zeci de ani în urmă , Vania Dumş a, vă r de al doilea dupătatăcu doamna

Deleanu, sosise ― sau, mai exact, că zuse la Iaş i, refugiindu-se din Rusia, unde
tînărul student revoluţ ionar avea de ispă şit o pedeapsăde 10 ani în frigoriferul
politic al Siberiei. Cu pă r ceva mai lung ― curînd retezase scurt acest romantism
aparent ― cu bluzărusească , geamandan pirpiriu, palton, ş apcăş i pungăplată . De
pe atunci cu geamandanul, ca Don Quichotte cu Rosinanta pe că ile-lactee ale
morilor de vînt.
Devenise imediat gloria facultă ţii de matematici. Dar o glorie neagră , ca Lucifer
printre îngerii fondanţ i ai paradisului. Inaugurase ironia ş i chiar sarcasmul în
dialogul matematic dintre bancăş i catedră . Nivelul cugetă rii celorlalţi era al hîrtiei
cu cifre, clădite în volum prin suprapunere, pe cînd cifrele palpitau înalt în
cugetarea lui, ca stelele vii ale cerului. Pentru ceilalţ i matematica era o profesie,
pentru el, o aspiraţ ie sufletească , acelaş i elan care pe unii îi duce spre Dumnezeu,
pe alţii spre pămînt.
Dar concomitent cu activitatea matematică , neîndestulat, întreprinsese diverse
activităţ i publice, în genul celora din Rusia, care-l fă cuserăsădevie scandalul
universită ţ
ii ş i al benignului oraşmoldovenesc.
Vroia, de pildă , pămînt pentru ţ ă rani, el, un Dumş a, fecior de boieri adevă raţi,
student pe deasupra. Vroia pă mînt pentru ei, fiindcăsocotea cănumai pă mîntul
posedat pe veci va fi generatorul de civilizaţ ie al acestei clase formidabile numeric,
deci al ţ ă rii întregi, că ci, spunea el, civilizaţ ia oraş elor nu însemna civilizarea ţ ării,
dupăcum tratamentul estetic al obrazului plin de coş uri, cu pudrăş i sulimeneli
locale, nu înseamnăpurificarea infecţ iei sîngelui. Concepea de asemenea
exproprierea nu ca o gratificaţ ie de acordat ţ ăranilor, ci ca o restituire.
Reacţ iona în acest fel faţ ăde toate realită ţile sociale soluţ ionate agreabil, pe
atunci, pentru clasele dominante.
Vroiau ş i alţ ii ceea ce vroia Vania, dar vroiau moldoveneş te, decorativ, blajin,
aş a cum aspirăspre cer timidele ş i molaticele dealuri ale Moldovei: gesturi de fum
mai mult decît de pă mînt. Aducea puţ in Nistru în Moldova Prutului ş i-n Iaş ul
Bahluiului.
Animator, gă sise aderenţ i, mai mult, fanatici între camarazii să i. Înjghebase o
revistăintitulatăscurt Nu, care opunea un veş nic veto "da"-urilor obş teş ti .Evident,
nici profesorii nu erau cruţ aţ i de acest "nu", erga omnes, cum spuneau colegii de la
Drept. Revistele universitare, îndeobş te, au un public limitat, că ci, în genere, n-
aduc altceva decît entuziasmul tineresc de care buzunarele pă rinţ ilor sînt blazate.
Revista lui Vania însăaducea în oraş ul lui Panu acel pelin al sarcasmului, pe care
mulţ i bă trîni îl apreciaserăîn tinereţ e. Aş a căNu în Iaş i era preţ uit esteticeş te.
Ciudat: ceea ce era destinat acţ iunii sociale, destructive pentru doctrina reacţ ionară ,
era aplaudat în saloanele Iaş ului. În sfîrş it! revista era discutată , apreciată , hulită ,
criticată , detestată : într-un cuvînt avea lectori. Directorul ei avea duş mani.
Colaboratorii ei, prestigiu. Revista pamflet e un edificiu cu un singur paratră snet.
Nu îl avea pe Vania.
Tră snetul solicitat apăru din senin, o femeie: Ioana Pallă . Femeile mai îndră zneţ
curioase sufă r o stră veche atracţ ie pentru oamenii reputaţ i "ră i": aceeaş i
impulsiune, în ordinea intelectuală , ca cea care le face săprefere alimentele
pipă rate, muş tarurile, sosurile englezeş ti, în ordinea alimentară . Ră utatea e
"picantă ". În salonul "închis" al Ioanei Pallă , intrase tînă rul revoluţ ionar
transnistrian.
Cast trupeş te ş i sufleteş te, cum numai palizii ruş i nu englezii cu sînge ş i ten de
tomată, ş tiu uneori săfie, Vania reacţ iona agresiv, cinic, brutal ― în idei, evident,
că ci, profund iniţ iat de propria-i delicateţ ănu confunda, româneş te, vulgaritatea cu
puterea ― în faţ a Ioanei Pallă , prerafaelităpe atunci, în discuţ ii, ca un vitraliu cu
suavită ţi de crin lunari ş i stînjenei vesperali.
Vorbele lui Vania consumau dinamita ş i vitriolul tuturor atitudinilor explozive
în revoltăş i corosive în judecă ţi. Brutalizată , Ioana admira în el fastul barbar al
puterii bă rbă teşti, şi-l stimula pe tă rîmul discuţ iilor.
Majuscula iniţ ialăa atitudinei lui Vania ― iară ş i în discuţ ii ― faţ ăde
fenomenul "femeie", ală turi de pă rerile curente, era acelaş i "nu" prometeic al
tinereţei universitare în jurul lui grupate.
Nu! Femeia nu poate fi o proprietate individuală , cît timp Adam e un plural ş i
Eva la fel, de cînd cu gramatica paradisului pierdut. Că să toria monogamă : invenţ ia
creştinismului, utilăpreoţ ilor prin virtualitatea de noi căsă torii, şi avocaţ ilor prin
divorţ urile prealabile. Poligamia natural căe anatemizatăde preoţ iş i condamnată
de legiş ti, de vreme ce le expropriazălatifundiile profesionale.
Nu. Fidelitatea e crimăde les-biologie. Viaţ a este proces de experienţ e cît mai
variate, nu de monotonii reiterate. Toţ i oamenii de geniu, toate formulele
proeminente ale vieţ ii sînt rezultatul unui adulter proxim sau depă rtat. În
pomiculturăadulterul moralei e sfînta instituţ ie a altoiului. Şi însuş i pă mîntul e
fructul unui adulter cosmic.
Nu. Femeia săfie nesinceră , perfidă , diversă , conglomerat de sincerită ţi
autonome; săpoatăiubi mai mulţ i bă rbaţ i deodată , cum marea primeş te în acelaş i
culcuşde apăsuplă , în care trupul ei e veş nic altăluminăcu alte unde, revă rsarea,
felurit ritmatăş i colorată , a fluviilor care-i dau viaţ ăş i vigoare.
Iubirea platonică ? Nu. Nu există . Existăglande ş i existăfrumuseţ ea. Varsă
cincizeci de ani pe dragostea eternăa lui Romeo ş i Julietei; Julieta va închide
fereastra ca sănu ră cească , trăgînd storul pe splendoarea lunii, care incomodează
somnul; Romeo, numai la gîndul căexistăscă ri ― de lemn comod, nu de mă tase
elegantă― va binecuvînta eternitatea plană , cu perne moi, a patului. Reia-le cei
cincizeci de ani, ş i fiziologic vor fi lirici în poemul lui Shakespeare.
Nu! Nu! Nu!... Corsar negru în faţ a flotelor imense ale da-urilor, distrugea.
Într-o zi, Ioana Pallă , campioana suavită ţilor în discuţ ii, spusese da. Şi Vania.
Adică"da"-ul că zuse între ei ca un mă r copt; vorba devenise fapt trupesc.
Ioana gustase cu o profundăjubilare savoarea decepţ iei. Era întîia femeie a
acestui padiş ah al haremurilor verbale. Trupul Ioanei, ca întîiul steag înfipt în Polul
Nord, fîlfîia pe o împă răţie de ză pezi intacte, fă răurme de galoş i, în bă taia unor
vînturi nealterate de nici un iz omenesc. Epilogul întîiului dialog trupesc fusese
neaş teptat pentru Ioana. Vania îi ceruse săplece cu el! Unde? Oriunde. În Africa, în
America, în Australia; de pe atunci avea aptitudini continentale. De ce? Nu putea să
accepte ignobilul gest de a saluta ş i surîde omului bă trîn care era soţ ul amantei sale.
De ce? Prefera săbea apădin pumni sau sămoarăde sete, decît să -ş i moaie buzele
dupăaltul. De ce? Fiindcăo iubea. Ei ş i?
― Cum?
Aş a cum ar striga profetul tînă r în faţ a cerului cră pat deodată , gol, fă ră
Dumnezeu: "Cum?" cu sufletul spart ca ş i cerul.
― Bunăseara.
 ― Ne vedem mîne, Vania, zîmbise Ioana Pallă , care cunoş tea perfect legile
gravitaţ iei.
Dar nu-l cunoş tea pe Vania. A doua zi, tînă rul revoluţ ionar plecase în America.
Îi era scîrbănu numai de Iaş i, de Moldova, de România, ci de întreaga Europă .
Oceanul despă rţ
itor era de rigoare: atlanticăbatistădusăla nas.
Desigur căş i Ioana Pallăar fi plecat dupăel în America ― gestul lui Vania
bă tea recordul picantului ― dar între timp sosise din Franţ a Alexandru Pallă , dînd
o inedităsavoare Europei.
De atunci ― două zeci de ani ― Vania cunoscuse femeia, aş a cum mă nînci din
picioare, aş a cum bei din fîntîni, mereu altele, la drum lung, în scurtele popasuri.
Dincolo de trup nici o femeie nu trecuse în mînă stirile dragostei zăvorite de
blestem.

Se înclina mereu obrazul de palori al lunii pe umă rul ei gol.

Pe tipsia mă rii, un parfum de trandafiri galbeni ― era vag apusul lunii.
Pe toate zările, sălciile tă
cerii, oglindindu-se în ape. Simţ eai, în noapte, clipa de
cufundare lă untricăa toamnei, cînd singurăîş i spune cu cea dintîi frunzăcă zută:
Du-te.

Pe unii oameni în momentele grele ale vieţ ii îi persecutăacelaş i motiv exterior.

Un stor de pildă , pe care l-au vă zut legă nîndu-se în vînt, în clipa cînd au aflat o
moarte, îl vă d în faţ a ochilor de cîte ori durerea, îndoiala sau melancolia îi apasă .
Pe alţ ii o melodie de gramofon. Pe alţ ii, unghia stupidăa degetului lor ară tă tor. Pe
alţii o caterincăş i un papagal verde ca harta Irlandei.
Pe Vania, gîndul Americei. La aceeaş i fereastrăsufletească , din acelaş i vîrf de
turn în care rareori se suia, vedea exact acelaş i contur: America. Continentul era
acolo lipit de fereastră , ca un pă ianjen în aţ a lui. Numele noului continent avea în
sufletul lui un ră sunet psihologic, nu geografic. America nu era dincolo de Atlantic,
ci în creierul lui, ca un centru autonom, determinînd anumite reacţ ii particulare,
anumite ticuri. America, un fel de epilepsie a libertă ţii.
Rupse tă cerea, întorcînd capul spre Olguţ a.
― Ştii căplec în America...
"Iară şi", dă du săîngîne Olguţ a, dar tă cu fiindcăspaima îi împrejmuise vorbele.
Glasul lui Vania era liniş tit şi informativ. Dar vibraţ ia lui aşternea pe obrajii
Olguţ ei, ca gerul pe fereastră , abur peste abur, paloare peste paloare, alb peste alb.
Şi iară ş i o impresie nouă , de o noutate stranie, pentru Vania. Dacăpă mîntul pe care
mergi, pe care-l calci, fă răsăte gîndeş ti la el ― duritate încorporatăîn paş i ca cerul
în ochi ― ai simţ i deodatăcăsufere din pricina ta, fiindcăpaş ii tăi sînt grei, dacăai
simţ i înlă untrul lui ca o durere fă răde expresie aparentă , fiindcăîl calci ― ce-ai
face: ai merge înainte, sau te-ai opri?
Zeflemeaua, ironia, sarcasmul, duritatea le înfipsese în oameni, cînd trebuia, ca
săînainteze prin indiferenţ a lor masată : prora nu despicăval sau liniş te, cînd
pînzele-s desfă şurate?
Şi iatăcă , deodată , miş cările lui, capriciile libertă ţ
ii lui, pornirile nevoilor lui ―
limitate la trupul ş i sufletul lui ― porunceau durere sau bucurie în altcineva.
Îş i pierdu echilibrul firii lui, ca un om educat de presiunea atmosfericăa
pă mîntului, deş teptîndu-se într-o planetănouă , în care pasul devine salt, braţ ul ―
aripă . Vrei săte pipă i, şi te loveş ti îngrozitor cu propria ta miş care, detractată .
Lacrima-i glonţ ;ş oapta ― bubuit.
― Am moş tenit o moş ie în Basarabia. O vînd ş i plec... Măvezi tu pe mine
proprietar în România?
Săcauţ i fraze, oarecum hazlii, în faţ a unor ochi negri care te privesc cu un fel
de mirare amară ...
"Măvezi tu proprietar în România"; un ecou ră spicat îi repetăvorbele în craniu.
Ce însemna asta? Motivarea acţ iunilor lui! De ce? Pentru cine? Niciodatănu
dă duse socotealănimă nui. Niciodatănu-ş i anunţ ase, nici explicase intenţ iile,
necum faptele.
Era jenat, intimidat. Tot ce fă cea devenise deodatăforţ at, nenatural. Actele lui
cele mai simple aveau spontaneitatea tunetului. Stîrpise din el umbra cabotinăpe
care analiza o pune în jurul faptelor, concomitent cu formarea lor, atenuîndu-le
vigoarea sigură . Acum le culegea ş i le dă dea drumul, ca unor foş ti vulturi deveniţ i
muş te cu pretenţ ii.
Perseverătotuş i, fiindcăprefera săfie ridicol decît săexiste istovitoarea
transparenţ ăa tă cerii între sufletul lui ş i ochii negri.
― ...Mi-a revenit fobia Europei. Aşfi plecat în Rusia, dar s-a schimbat.
Capul că uta cuvinte. Nici construcţ ia frazelor, banal gramaticale nu mai avea
abruptul frazei lui. Culegea cuvintele din dicţ ionare. Nu mai aveau sînge, necum
sîngele lui.
― [...] Plec în America. Măfac fermier.
America devenise un carton de jucă rii, în care era o fermăde lemn, cu iarbă
artificială , animale cu miros de clei ş i etichetă .
Că uta cuvinte cu febrilitate. Era în sufletul lui miş carea dezordonatăa
picioarelor de că ră buşîntors pe dos.
Tă cerea începea.
― America...
Tă cerea se forma, limpede, de cristal dur.
 Tă cu, prins în gheţ ar, ca un gol de aer.
― Vania...
Ce se întîmpla?
Buzele Olguţ ei se chinuiau în neastîmpă r. Ştia săvorbească . Orice gînd gă sea
conturul sunetului precis în buzele ei, care nici în copilărie nu bîlbîiseră . Întot-
deauna viaţ a îi dă duse cuvintele care devin faptă , călcînd pe buzăca pe un hotar de
luptă.
Dar acum?
Era în sufletul ei o îngenunchiere, cu mînile împreunate, care cerea cerului
cuvintele.
― ...eş ti hotă rît săpleci în America?
Îşi înclinăcapul, prezentînd fruntea ca un scut.
― Da.
Fruntea Olguţ ei se plecămai tare, ş i genele.
― Vania...
Şoptise numele desprins din bă tăile inimei.
― ...măiei ş i pe mine?
Îşi aplecase capul de tot, cu fruntea pe lespedea destinului.
― De ce?
Aspre, cuvintele porniserăcu pumnii strînş i din gura lui Vania spre fruntea lui,
nu spre Olguţ a. O loviră . Îl privi cu ochi în care nici o stea nu răsărise: Noaptea
începutului.
― Fiindcăte iubesc.
Azvîrlise un soare în braţ ele unui om.
― Şi eu te iubesc.
Cine vorbise?
Olguţ aş tia, fiindcăascultase: Vania nu, fiindcăvorbise.
Din nou plecată , Olguţ a îşi răcorea buzele pe lespedea destinului.

― Cînd plecă m?
Glasul Olguţ ei trecea pe subt umbrare cu mult soare printre frunze. Sunetele
erau grave de fericire, obosite de belş ugul lor.
Dacăş i-ar fi întors faţa spre Olguţ
a, i-ar fi ră
spuns: "Cînd vrei".
Dar şi-o ţ inea în palme, grea. "E un copil, e un copil", cîntau coruri de glasuri în
el. "Cruţ-o... las-o, e un copil", porunceau glasurile în el.
Vorbi, ţ inîndu-ş i capul aplecat:
― Sînt un vagabond...
― Ştiu.
 ― ...Sînt... unchiul tă u...
Glasul se înă sprise.
― Ştiu.
― ...Sînt cu două zeci de ani mai mare decît tine...
Cum ar spune vîntul: vin de departe, am pornit cu gheţ arii, am fost amar prin
brazi, crîncen pe mă ri, am scuturat floarea livezilor de portocali ş i am venit cu
rîndunelele. Sînt bă trîn.
Olguţ a zîmbea. Se rumenea omă tul piscurilor pe obrajii ei.
― ...Am iubit o femeie...
Ochii Olguţ ei se micş orarăş i, fă răsăvrea, scuturăpletele care-i că deau în ochi,
descoperindu-ş i fruntea.
― ...Acum două zeci de ani, urmăVania, sfă rîmînd cu inima tă cerea buzelor.
Olguţ a regă si un zîmbet care clipise.
― ...Viaţ a... viaţ a...
Pieptul larg al lui Vania se umflă . Călca în sfîrş it pe pă mîntul lui.
― ...Viaţ a...
O privi pe Olguţ a cu ochii care priviserămereu viaţ a în faţ ă , dominînd-o cu
trupul bă tut de toate vînturile, de toate nevoile, de toate greută ţile...
Şi întîlni un zîmbet, cu duioş ie ireverenţ ios.
― Viaţ a... e grea.
Atît gă sise ca săbatămedalia Infernului al că rui miros ars îi palpita în nări.
― Ştiu.
Un "ş tiu" de rîs topit.
Şi pe aceeaş i faţăzîmbetul se stinse, tră să turile se ascuţ iră, fruntea se ivi,
copleş ind ş i dominînd rotunjimea copilă roasăa obrajilor.
― Ştiu, Vania...
Mînile lui Vania, pe genunchii lui încleş tate, se umplurăparcăde conturul
obrajilor Olguţ ei, ră mînînd tot pe genunchii lui.
― ...Te iubesc, ş opti Olguţ a.
Obrazul Olguţ ei se înclinase fraged pe viola pră fuităa vorbei vechi.
Şi iară ş i zîmbetul aprinse feerii de ger subt lună .
― Cînd plecă m?
Şedea în faţ a Olguţ ei, aplecat spre ea, cu mirare ş i fărămirare, ca o mare statuie
de granit, care deodatăar vedea cu ochii ei de piatrămacul privit de ochii orbi pînă
atunci, în zeci de primă veri.
Înlăturăcu o miş care a mînii gră mezile de ani din jurul lui, ş i cu un zîmbet care
se resemna săfie fericit vorbi încet, cu glasul lui adînc:
― Plecă m, Olguţ a.

*
 Prin somn îi simţ ise toate miş că rile, cum simte fundul mă rii umbra unui nour
din cer, că lătorind altfel decît umbra vietă ţ
ilor adîncului mut.
Alexandru Pallăse deş teptăneliniş tit, ca şi cum ar fi pierdut ceva. Întoarse
capul: chaise-longue-ul Olguţ ei era gol.
Îl privi totuş i, ş i dupăce ochii constatarăabsenţ a, nu cum te uiţ i la un scaun de
curînd gol, ci cum măsori conturul precis al singură tă ţ
ii.
Spumoasele crengi ale lunii în declin atîrnau frînte de propriul lor belş ug.
Îş i umplu pipa, o aprinse. Un că scat alungăîntîiul fum înainte de-a fi intrat în
piept. Privirile-i alunecarăpe punte, pe mare, pe cer, pe zare.
Trase un fum mai îndesat ş i-i dă du drumul cu putere, oftînd.
"S-a dus în cabină ."
Niciodatăgîndul lui n-o desemna pe Olguţ a, nominal. Însăpronumele care-o
cuprindea avea un timbru ş i o inflexiune specială . Într-o carte religioasă , tipărită
negru, ar fi fost majusculăcu roşchenar, pe care un fir de busuioc ş i-ar fi lă sat
piperul: dar o carte pe care nimeni n-ar îndră zni s-o deschidă , închisăîntre scoarţ e
pentru vecie.
Fetele lui... Le iubea deopotrivă , adicăvoia săle iubeascădeopotrivă ... Cînd se
gîndea la Monica, o vedea luminăde soare uitatăde trecut într-o fereastrăogivală ,
vestind senin cu rîndunele ― ş i zîmbea. Deasupra Monică i se boltea cerul
Florenţ ei. Presimţ ita ş i fireasca vecină tate a acelui cer o fă cea parcăatît de surîză tor
blondă― dimpreunăcu teii ― ş i atît de pur înaltă , deasupra spicului bogat. Cînd
se gîndea la Olguţ a... prefera săfie ală turi ş i Monica: astfel, numai emoţ ia lui
îndrăznea săzîmbească .
De trei ani era tovară şul lor, camaradul lor sur, într-o mă surăbunicul lor.
Cuvîntul "bunic" îi inspirase statornic aversiunea pe care ţ i-o dau cuvintele
împă iate de literatură : lună , dor, Veneţ ia... Acum îl înspă imînta, mai puţ in ală turi
de Monica ― faţ ăde care toţ i oamenii vîrstnici aveau atitudini de bunici mă guliţi
― imperios, însă , ală turi de Olguţ a.
De acum înainte...
Îl aruncase viaţ a între ele, cum ar arunca vîntul o pelerinăasupra unui zbor de
cocori.
Dar fă rămiracolul tovă răş iei unui cîrd de cocori cu o pelerină , aceasta e o
sumbrăbucatăde postav bleg cu fald romantic ş i miros de maryland. Şi atît.
Bunăde pus în cuier, nu în colivie.
Se întorcea în ţ ară , fiindcăse întorceau fetele. Le însoţ ea pînăla capă t, cu toate
căacum trei ani plecase hotă rît sănu se mai întoarcă .
Plecarea de atunci!
Oroarea de atunci, în stare sără stoarne un munte, nu o inimă !
O muscăveninos ş i gras lucioasă , înş urubîndu-se într-un hoit, e un spectacol
hidos, firesc însă , care te dezgustăde moarte ş i de heruvimii ei verzi.
Dar un frag rumen, fraged, aromat, mă rgean de rouă , ră sărind pur ca luceafă rul
dimineţ elor biblice pe buzele unui hoit, te-ar dezgusta de fragi pe vecie. Aş a era
înfioră toarea copilă rie a frumuseţ ii Adiei, pe sufletul ei: frag pe buzele unui hoit.
Dupăcinci ani de că să torie, cînd se deş tepta dimineaţ a cu Adia ală turi, o privea
cu zîmbetul nou al celui care a dormit în iarbăde primă varăş i s-a trezit în zori om,
între viorele ş i rouă .
Anii treceau pe ală turi de ea, ca o armatăîn marş , care s-ar despica de la sine,
că lcînd flori tinere, ş i-ar merge în vîrfuri, strivind miresme, ca sănu turbure somnul
unei ciobă niţ e frumoase, adormităîn luncă.
El îmbă trînea, Adia ră mînea tînără . Îi sacrificase pictura, adicăi-o hă răzise ei.
Din 1914, de cînd se că sătorise cu ea, pînăîn 1919, pînzele lui erau ferestrele unui
mare palat, prin care se juca o infantăcu pă r roş cat ca ruginile soarelui ş i ochi verzi
de ră coare vegetală ; ră să rind la o fereastră , la alta, cu alt neastîmpă r, alt zîmbet ş i
altămirare ră sturnatăîn visteria luminilor ş i a culorilor.
Sufletul lui o iubea fă răpauzele care sînt clipirea ochilor dragostii, o iubea cu
ochii veş nic deschiş i, ca ai apelor.
Cele mai mari iubiri au clipe, ore ş i zile moarte ― au osteneli, au saţtrecă tor,
au reculegeri în singură tate, au discontinuită ţi, intermitenţ e; au, într-un cuvînt, ca ş i
pă mîntul, anotimpuri care, dupăexuberanţ e în afară , poruncesc tă ceri ş i învioră ri
subterane. El o iubise pe Adia mereu. Miliardele de clipe ale celor cinci ani
fuseserătoate iubire, adorare, uriaşpolicandru cu toate luminile aprinse pentru ea,
pentru cele mai mă runte ş i neînsemnate miş că ri ale ei.
Alţ i oameni cînd iubesc, nu orbesc pentru priveliş tea mulţ imii celorlalte femei.
O iubire pentru ei e o virtualitate împlinită , dar celelalte virtualită ţi rămîn
disponibile ş i agere. Parfumul pă rului altei femei decît cea iubită , ră mîne în nara lor
lung palpitînd; rîsul unor buze mai tinere decît cele pe care le să rută, le dăuneori
vigoarea, alteori nostalgia muş căturilor umede: ş iş erpuirea unei coapse, dacănu le
fulgerăsîngele în braţ , le lasăspirala unei istovitoare visă ri.
El o iubise total. Un fluviu duce mă rii toate ploile ş i toate apele unui vast ţ inut
mă rginit de munţ i. Acolo sînt ş ipote, izvoare, ş i cerul oglindit de ele, ş i florile, ş i
brazii, ş i plopii, ş i stejarii, ş i căprioarele care s-au adă pat, ş i zig-zagul tră snetului
solitar în creier de munte, ş i freamă tul pă durilor, ş i aripa cu zimţa diavolului în
miez de noapte, ş i inelul de argint care s-a înfiorat pe miezul pulpei de ţ ă rancă ,ş i
piscul zborurilor, vulturul, ş i nufă rul de-o clipăal pîntecului rîndunelei, ş i tăcerea
ză pezilor, ş i parfumul toamnei. Un fluviu aduce mării care e o adîncăoglindăa
constelaţ iilor, tot misterul lumii topit în oglinzile lui curgă toare.
Astfel o iubise: cu toatăsimplicitatea sufletului ş i cu întreg fastul talentului.
Natural, dorinţ ele ş i capriciile cele mai absurde ale Adiei erau primite nu de
voinţ a lui, ci de dragostea lui, cu porţ i împă ră teş ti deschise pentru ea.
 Astfel, în timpul ră zboiului, cînd hotarele pribegiilor frumoase îi erau închise,
cumpă rase casămare la Iaş i, unde nopţ i de-a rîndul ofiţ erii aliaţ i, mai ales medicii
armatelor aliate, cunoscuserăospitalitatea unui boier moldovean tră it la Paris,
biblioteca unui român poliglot ş i artist, ş i candoarea unui mare pictor ale că rui
coarne aveau dimensiunile ş i paleta unui curcubeu interaliat.
În timpul zilei, Adia era sorăde caritate întru Cythera ş i Lesbos, dimpreunăcu
nedespă rţ ita sa cumnatăIoana Pallă . El se închidea în atelierul de picturăcu pipa,
trudind ş i chinuind culorile cum Dumnezeu le-a chinuit înainte de a face lumile.
Verzi erau ochii Adiei; el pribegea cu soarele în braţ e prin luncile, crîngurile ş i
codrii verdelui, ca săgă seascăochii Adiei.
Roş ii erau buzele Adiei: inima lui era ranăîn piersici ş i însîngerare în rodii ca
săle presimtă .
Roz era chipul Adiei ş i trupul cu obrajii sînilor: sufletul lui era nisip printre
scoici ş i vînt printre caiş i ca să -l atingă .
El tră ia în atelierul de picturăcu Adia, ca livezile cufundate în meditaţ ia
primă verei. Cu Adia rareori era singur. Se întorcea de la spital seara tîrziu, îm-
preunăcu Ioana Pallă , purtînd pe frunte crucea sanitară , însoţ ite de un alai întreg de
uniforme albastre, verzui etc... Mesele aveau înbelş ugare ş i cadenţ ăde chef
deghizat în banchet.
Dupămasăoaspeţ ii dansau cu cele douăamfitrioane.
El privea zîmbind, nu cum priveş te un bă rbat îndră gostit pe femeia lui
frămîntatăde alţ ii, ci cum priveş te un pă rinte îndră gostit pe fetiţ a lui zburdînd
printre pă puş iş i jucă rii.
Se culcau foarte tîrziu. Adia adormea cu o spontaneitate copilă rească ,
răsturnînd pe pernăpă rul ş i obrajii la care paleta ş i penelul rîvniseră . O privea la
lumina micăa lă mpii de noapte, îi auzea respiraţ ia care-i punea un abur pe inimă , îi
privea miş cările somnului înmugurind încă , o creangăînflorită― ş i era fericit.
Între timp, scandalul luase proporţ ii de monument public. Spitalul la care lucrau
Adia ş i Ioana Pallă , adă postea mulţ i soldaţ i. Foş tii ţ ărani. Întorş i de pe front
mutilaţ i, aduceau o resemnare încruntatăpe masa de operaţ ie, şi-n noua viaţ ă , pe
lîngăpicioarele sau braţ ele de lemn, acea mirare a sutelor de mii, în faţ a că reia
reformele sociale trebuiau sără sarănu ca un act de generozitate, ci ca un act de
prudenţ ă . Aceş ti ţă rani din moş i stră moş i cunoscuserădesfrîul turcilor, al
fanarioţ ilor ş i al boierilor corciţ i sau bă ş tinaş i―ş i-l socotiserăca un drept
boieresc. Dar acum de cînd mîna lor mînuise prea multăvreme puş ca ş i sabia ca să
nu uite toatăresemnarea coarnelor de plug din urma coarnelor de bou ― nu mai
puteau accepta ceea ce pînăatunci nici nu cutezaserăsăjudece. Verdictul
invalizilor vîrstnici fusese drastic: izgonirea celor douăinfirmiere care confundau
crucea roş ie cu felinarul roş . Aceasta, dupăce ră niţ ii mai tineri priviserăsă ptă mîni
de-a rîndul, de pe ferestruica unui closet al etajului de sus, cum într-o odă iţăalbăcu
sofa, dositătuturor privirilor ş i ferestrelor, "douămuieri scîrnă veau pă mîntul lui
Dumnezeu". Într-o zi ferestruica closetului care făcea victorioasăconcurenţ ă
vorbelor ş i gravurilor obscene de pe ziduri, se purificase. Spartăcu cîrjele ş i braţ ele
valide, uş a se pră vă lise. Adina ş i Ioana Pallă , goale, cu blă nile pe ele ş i desculţ e în
pantofi neîncheiaţ i, trecuserăprin "huideo"-ul unor oameni prea scîrbiţ i ca să -ş i
spurce cîrjele lovind ceea ce se loveş te cu scuipatul numai.
Scena fă cuse înconjurul întregii societă ţi ieş ene înainte ca săajungăla urechile
lui Alexandru Pallă , abia atunci cînd devenise amintire picantădin vremea
războiului. Lovise pe cel care-l informase, somat săexplice o glumăechivocă . Nu
credea. Nu putea crede. Intrase totuş i neanunţ at, pe furiş , în casa fratelui să u, unde
Adina îş i petrecea după -amiezele, ş i vă zuse tabloul familiar ferestruicii closetului
de la spital. În acea clipănu-l îngrozise atît palpitarea nudăa celor douăfemei, cît
zîmbetul candid de copil deş teptat din somn cu care Adia-l privise prin fagurii
revă rsaţ i ai pă rului.
Frag ră să rit pe buzele unui hoit.
Soluţ ia divorţ ului îi apă ruse atunci în toatătrivialitatea ei. Săpui în vitrinăviaţ a
nupţ ială ! Nu.
Pă răsise tot. Nu luase nimic din casa în care ruş inea ş i scîrba urlau a pustiu.
Însă rcinase pe prietenul să u de club, avocatul Iorgu Deleanu, să-i administreze
averea înjumă tă ţindu-i venitul între el ş i femeia care-i purta numele. Numai
formalită ţile paş aportului îl mai reţ ineau. Pleca la Paris, în oraş ul tinereţ ii.
Acceptase cu distratăindiferenţ ăla început, apoi cu surdăenervare, apoi cu
lehamete resemnată , rugă mintea domnului Deleanu, de a fi însoţ itorul Monică iş i
Olguţ ei, care plecau în Franţ a pentru studii. În schimb, nu cedase de loc stă ruinţ elor
de-a renunţ a la itinerarul pe apă , alegînd trenul în locul vaporului. Şi Olguţ a prefera
vaporul, aş a căplecaserăpe mare, fă răş tirea doamnei Deleanu, cu consimţ imîntul
smuls domnului Deleanu ş i complicitatea lui.
Acum trei ani... Aceeaş i noapte rece subt stele, ca un dar de înă lţ imi al
munţ ilor, coborît pe mare. Aceeaş i punte goală . Aceleaş i chaises-longues-uri pă -
răsite pe rînd. Acelaş i Alexandru Pallă , învă luit în amplăpelerină , cu pipa, cu barba
sură , pă rul alb ondulat, aceeaş i faţ ăpalidăcu tră să turi de o înaltăfrumuseţ i, dar
scurmată, devastată . Schimbase cu fetele încredinţ ate lui formulele de strictă
politeţ ă,ş i atît. Monica se retră sese îndatădupămasăîn cabină , Olguţ a se instalase
pe punte într-un chaise-longue.
Plecaserăunul cîte unul, toţ i admiratorii nopţ ilor, afarăde Olguţ a. Alexandru
Pallăaş teptămult, ş i din ce în ce mai ostil, plecarea ei. Îl sîcîia ş i tă cerea, pe care o
presupunea febrilă , guralivă ,ş i futilă , a tinerei lui tovară ş e. Şi pe deasupra,
tinereţ ea femeiascănu-i mai pă rea ca o ră coare învioră toare pentru ochi ş i suflet, ci
ca o pîndăveninoasă .
Olguţ a nu pleca. El n-o privea. Avea impresia căse îndă ră tniceş te lîngăel,
lîngăcelebritatea lui, aş teptînd exclamaţ ia, vorba, conversaţ ia: dezvelirea mo-
numentului ilustru.
Olguţ a nu pleca. El fuma pipădupăpipă . De la o vreme o uitase. Suferea atît de
mult căuneori îi venea săofteze ş i săgeamăca ţ ăranii, cînd bolesc pe prispă .
Miliardele de clipe în care ardea o iubire de cinci ani fumegau înecă cios ca
lumînă rile de să u stinse. Îngreţ oşarea era vastăş i profundă , ca acele cră pă turi care
despart continente, dar o iubea încăpe Adina. O iubea, fiindcăsimţ ea nevoia de a o
lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei îl mîna.
Dacămarea, în loc săfie cuprins de apăsă ratăar fi groapăde putrefacţ ii, fluviul
tot acolo s-ar vă rsa. Dar Alexandru Pallăera ora, nu fluviu, ş i sufletul să u alungat
de aceeaş i miş care prin acelaş i vad se încreţ ea de scîrbăîn preajma trupului nopţ i
de-a rîndul vegheat ş i adorat, zile de-a rîndul cîntat ş i împodobit.
Cum? Tot nu plecase? Întîlnise profilul Olguţ ei proiectat pe stele, cu ochii
deschiş i. Tînă ra lui tovară ş ă, nici nu dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea.
O privise de cîteva ori de-a lungul nopţ ii îngheţ ate, regă sind-o cufundatăîn
acelaş i gest spre stele.
Zorii, ră săritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i notificase priveliş tea. În
argint de dimineaţ ă , profilul tovară şei lui era sever ş i închis în semnificaţ ia lui, ca o
literăchinezeascăde tuş .
― Bunădimineaţ a, aţ i dormit bine, domniş oară ?
― Mulţ umesc. Am dormit bine.
Plecase. De ce minţ ise tovară ş a lui tînă ră , care o noapte întreagăveghease cu
ochii deschiş i? Iubire? La vîrsta ei iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La
vîrsta ei durerile plîng ş i adorm în culcuşcomod, nu pe scaune, fie ele ş i chaises-
longues-uri.
Atunci?
Cîteva nopţ i, tăcerea lui Alexandru Pallăse mirase ală turi de tă cerea Olguţ ei.
Apoi o stimase. Tă cerea unei fete frumoase ş i tinere, care nu dormea, ală turi de
veghea unui bă rbat, e o perlăneagrămai preţ ioasădecît lumina, fumul ş i sclipirea
celor albe.
Astfel descoperise Alexandru Pallătă cerea Olguţ ei, înainte de a o descoperi pe
Olguţ a. Se mirase din nou. Taciturna lui tovară şăde nesomn, nu era nici timidă ,
nici tăcută . Vorbele spuse de ea aveau îndoitul aspect al chipului ei: hotă rîte ş i
agere, ca tră să turile ş i ochii, copilă ros vesele, ca plinul obrajilor. Cu aceeaş i
siguranţ ăvorbea, glumea, tă cea şi se miş ca. Nu că uta nici săplacă , nici săse
impuie celorlalţ i. În atmosfera de înfră ţire specialăcă lă toriilor pe vapor, cu
fizionomia ei unanimă , datorităunor cauze identice acţ ionînd asupra unei grupă ri
omologate de identitatea decorului în care se miş ca, Olguţ a tră ia izolat, fă răsăfie
ursuză , singură , fă răsăfie retrasă . Spre deosebire de ceilalţ i, care erau veseli,
visă tori sau preocupaţ i numai cînd ş i fiindcăş i ceilalţ i oameni erau la fel, cum ai
îmbră ca smochingul, fracul sau sacoul ― dupăcum te duci la un ceai, la un
banchet sau pe stradă― Olguţ a avea tă ceri, veselii ş i umbre ale ei, numai ale ei, de
propriile-i legi ordonate, distincte de-ale celorlalţ i, dar intense ca ale tuturora la un
loc.
Uneori toamna are nevoie de o pă dure întreagăca să -ş i desfăş ure ş alul persan
cu arabesc de crengi, colorit de frunze, că deri de franjuri. Dar sînt copaci solitari,
cedrii de pildă , pe al că ror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale copacilor în
turmă , ci pă duri. Umbra lor e un cer aş ternut la picioare. Toamna e toamna lor,
pă unul de aur hră nit, crescut ş i desfă cut în palma imensită ţii lor. Prin crengile lor,
nici luna, nici soarele nu trec ― popas fugar pe o banca ― ci că lătoresc.
Sufletul lui Alexandru Pallăcunoş tea îmbelş ugarea acestor singură tă ţi, tumultul
acestor tă ceri. Înainte de a cunoaş te sufletul Olguţ ei, îi bă nuise dimensiunile.
Fetele tinere cînd nu glumesc, au deseori cochetă ria să -ş i valorifice puerilitatea
buzelor că rnoase ş i candoarea ochilor limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina
de doliu, din acest punct de vedere, nu le displace: fră gezeş te tenul ş i întinereş te
tinereţ ea mai bine decît fardul.
Şi femeile bă trîne au uneori predilecţ ie verbalăpentru lucrurile serioase,
îndeobş te rezervate bă rbaţ ilor. E lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect
dur, unghiular al vieţ ii, ci o pulbere înecă cioasăa morţ ii.
Olguţ a nu vorbea niciodatălucruri serioase. Le ocolea poate. Dar seriozitatea
era subt vorbele ş i glumele ei, ca pă mîntul subt pasul copiilor ş i oamenilor mari
deopotrivă .
Existenţ a statornicăa acestei seriozită ţi ― din care se desprindeau toate
miş că rile ei, vorbe mici, fapte mici, gesturi zilnice, îi purifica vioiciunea de acea
futilitate gazoasă , apreciatăuneori ca un atribut exuberant al feminită ţii, care dă
valută -fleac ş i greutatea-fulg comportă rii femeilor în genere. De aceea, alături de ea
un bă rbat putea sără mîie bă rbat, fă răinstantaneul "tuns, ras ş i frezat", dupăcare
bă rbatul ridicăochii spre femeie ca spre o oglindămenităsă -l satisfacă . Cuvîntul
"camaraderie" suna cinstit ş i plin ală turi de Olguţ a.
Debarcînd la Marsilia, Olguţ a îi spunea lui Alexandru Pallă : "Paş a"; Alexandru
Pallăîi spunea tovară şei lui "Olguţ a". Nici Olguţ a nu se înă lţ a, nici Alexandru Pallă
nu se cobora.
Cînd doi oameni s-au cunoscut, în faţ a morţ ii de pildă , se cunosc perfect. Dar
rareori oamenii au prilejul săse cunoascăaş a de bine. Unii oameni însă , foarte
loaiali, despuiaţ i complect de cabotinism, se pot cunoaş te foarte bine în condiţ ii de
o banalănormalitate. Mai tîrziu, se vor să tura poate unul de altul, dar decepţ ii nu
pot avea niciodată .
Alexandru Pallăse împrietenise în aş a chip cu Olguţ a, ş i în aş a mă surăpreţ uia
prietenia Monică i ― cînd de lampăintimă , cînd de candelăsubt icoane, cînd de
fereastrăspre lanuri de grîu ― încît devenise, în tot timpul ş ederei la Paris, oaspete
familiar mesei de seară, în apartamentul din Rue de l'Observatoire. El locuia în
ostrovul Senei, numit La Cité în preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea ş i
atelierul cu pînze înnourate de cenuş iu ş i alb. O datăcu Adia aruncase ş i paleta
culorilor ei. O regă sise însă ,ş i-o reluase.
Prietenele lui, Olguţ aş i Monica lucrau: Monica la Sorbona ş i la Bibliothèque
Nationale, Olguţ a, la profesorul ei de pian ş i acasă . Atmosfera de muncătînă răa
casei lor dăduse lui Alexandru Pallăvoinţ a de-a ridica sceptrul culorilor, aruncat.
Paleta de la Iaş i arză toare ş i fragedăde tinereţ ea culorilor tari
Îmbă trînise ca un om: pă lise, surîse, albise, în împaienjeniri de zîmbet stins.
Mult alb, dar pierise soarele, ş i stinse erau stelele pentru acel alb, ş i doar o lună
subteranăca ocnele de sare îl că runţ ea cu veacurile ei.
Şi cheiurile Senei pe care le picta erau amare ş i pustii, ca sufletul celui care-ş i
aşternea singură tatea chinuităpe pînze, izgonind-o treptat din el, creată.
Zilele treceau. Artistul copleş ea încet cu încetul pe omul de pînăatunci,
încorporînd în actul creator toate experienţ ele care devastaserăsufletul ş i trupul
omului. Alexandru Pallăse echilibra în noua viaţ ă. Adia, mistuităîn alburi de
scrum, de fum ş i de cenuş ă , nu mai era o amintire tragică , ci profundul ferment al
unei noi configuraţ ii picturale. Pe cheiurile Senei îmbă trînise o dragoste; apele
Senei pro-hodeau un trecut.
Spre seară , pe la ş apte, Alexandru Pallăprivea ceasornicul, cu ochi de lucră tor
pentru care seara e o răsplată , o vacanţ ă . De la el pînăla apartamentul fetelor erau
vreo doi alegri kilometri parizieni, împestriţ aţi de tinereţ ăuniversitarăpînăla
Jardin du Luxembourg, de unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipă ,
bă trîneşte, în dreptul gră dinii pline de copii ş i de baloane colorate, pleca pacificat,
se întîlnea cu amintirile de vals din faţ a Balului Bulier ş i, întinerit, se bifurca
împrejmuind gră dina Observatorului, ca un buchet cuprins în braţ e, în faţ a că reia
Alexandru Pallă , pieton greoi, se oprea sără sufle.
8
― Vos nièces sont à la maison , îl anunţ a inutil, cu o regularitate cronometrică ,
conseioza imobilului, un fel de chioş c de ziare devenit femeie, cu obraji puponi,
sprîncene ş i mustă cioarăde pîslăş i glas de tenor sopranizat în gramofon.
Urca scă rile pe care coborau gamele pianului de sus, suna, ş i intra. Gamele
încetau. Monica venea, blondă , cu tîmplele zburlite ş i mînile studioase pă tate de
cerneală ; Olguţ a, brună , scuturîndu-ş i pletele pînăatunci aplecate pe game. În clipa
aceea, toţ i trei intrau "în recreaţ ie" ca ş colarii. La Paris, Alexandru Pallăînlocuia pe
domnul Deleanu. Ca ş i el sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori
brînzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langustă , un pâté, sau baclavale,
cataif, bună tăţi cu gust de-acasă , exotic la Paris, fabricate numai într-o cofetă rie din

81
Nepoatele dumneavoastrăsînt acasă(fr.).
Boulevard Saint-Michel la întretă ierea cu Rue des Écoles, în drumul lui Alexandru
Pallă .
Acolo, în sofrageria solidului apartament de burghez francez, Alexandru Pallă
cunoscuse un aspect întinerit al vieţ ii de familie, al vieţ ii de la Medeleni. Că ci
Olguţ a, cînd se înveselea, era ş i copilăria Olguţ ei, dar ş i domnul Deleanu, iar
Monica, rămînînd Monica, era ş i doamna Deleanu. Ea conducea redusa gospodă rie,
urmînd dogmele de acasă , dar cu graţ ia tinereţ ii ei blinde. Monica fă cea menu-ul,
dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, ale lui Alexandru Pallă . Tot ea,
aş ezatăîn capul mesei, servea, veghind cu gravitate ca Olguţ a sămă nînce,
dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de îndatăîntre ele raporturile dintre Olguţ aş i
doamna Deleanu.
Olguţ a întinerea sclipitor în acele clipe, iar Monica se maturiza în felul fetiţ elor
îmbră cate cu rochii de femeie. Tot Monica prepara, în ibric adus de acasă , cafeaua
turcească : raritate la Paris. Cafeaua era destinatălui Paş a, dar Olguţ a nu accepta
acest privilegiu, dupăcum nici Monica nu accepta ca Olguţ a să -şi strice somnul
bînd cafea. Ceea ce însemna o acceptare, dupăluptă , din partea Monică i. Luau
masa într-o atmosferăde cordialitate neumbrită .
La aceste mese participau uneori, prin vorba Olguţ ei, cei de acasă . Olguţ a
reconstituia c-un vîrf de zîmbet, scenete de la Iaş iş i Medeleni. Printr-un tacit
acord, ră zboiul era eliminat din discuţ ie, de toţ i trei. Ră zboiul aparţ inea tă cerilor
izolate: vorbele îl ocoleau, ca săpoatărespira ş i zîmbi. Dupămasă , Monica îş i
relua lucrul în odaia ei, Olguţ a cînta, Paş a fuma.
Uneori plecau împreunăla concerte, la operăsau la teatru, ca trei buni
camarazi; apoi supau împreună .
Duminica, Paş a prezida un dejun de fete: prietene de ale Olguţ ei ş i Monică i.
Unele frumoase, altele sluticele, dar toate tinere, toate gă tite şi copilă roase în
veselie, fiindcăera duminicădupăo să ptă mînăde intensămuncă . Intimidate la
început de maiestatea frumuseţ ii lui Alexandru Pallă― mitropolit într-un pensionat
de fete ― ş i de celebritatea lui ― de mult pariziană― se familiarizaserăcu el ca
hulubii Veneţ iei cu statuile glorioase. Mîncau lucruri bune, preferau dulciurile ―
de care se îngrijea mai ales Paş a ― fumau cu o ignoranţ ăîncîntă toare ţ igarete
obligatorii fiindcăbă userăcafea turcească , susţ ineau controverse literare în
complicarea că rora Olguţ a excela dră ceş te, beau ş i cîte un deget de curaçao sau o
"fină " cu proporţ ii de degetar, avînd convingerea căau fă cut o adevă ratăorgie,
rîdeau fiindcăse credeau ameţ ite ― în realitate erau numai îmbujorate ― dansau,
privind cu impertinenţ ăde ş colă riţăcare joacăpe catedrăcînd profesoara e în
fundul clasei portretul domnului decorat ş i demodat: bunicul proprietarului
apartamentului mobilat, dansau, dansau, ş i plecau tropă ind ostentativ pe scă ri, gata
săcînte Marseillesa ş i sădărîme Bastilia; lăsînd în urma lor o dezordine atît de
irezistibilăîncît Monica, în loc săse încrunte ca doamna Deleanu, rîdea ca Monica
şi ca Olguţ a, privindu-l pe Paş a, care, furat ş i el de revoluţ ie, scutura scrumul pipei
pe covorul proprietarului.
Din ce în ce, Paş a participa mai adînc ş i mai amă nunţ it la viaţ a lor. Teza de
doctorat a Monică i, Baladele lui François Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu
foaie, capitol cu capitol. Subiectul tezei era datorit într-o mă surăOlguţ ei. Ea i-l
sugerase. Vagabondul slut, poltron, uscă ţ iv ş i nemernic, care-ş i ducea sufletul
printre tîlhari, beţivi ş i dezmă ţaţi, ca o desagăde heruvimi, intrase demult în
sufletul Olguţ ei prin glasul lui Vania, celă lalt vagabond, dispă rut, ca ş i Villon, în
fluviul pribegiilor, nu în că minul mormîntului. Paş a, la fel cu profesorul Monică i,
se îndoise ca Monica va putea duce la bun sfîrş it o lucrare care în afarăde
cunoş tinţ e istorice ş i lingvistice, cerea o adîncăexperienţ ăa vieţ ii, a unei vieţi care
nu accepta raftul bibliotecii, ci numai arş iţ a sau viscolul drumului ş i popasul
crîşmei. Dar acea viaţ ărebelăliteraturii existătotuş i în baladele vagabondului.
Exploda în ritmul biografic al baladelor; cetindu-l pe Villon tră iai viaţ a lui Villon.
Aş a căexperienţ a necesarăpriceperii lui nu era nevoie numaidecît săfie prealabilă
lecturii, căci o că pă tai cetindu-l.

"En ce temps que j'ay dit devant,

Sur le Noël, morte saison,
Que les loups se vivent de vent
Et qu'on se tient en sa maison,
Pour le frimas, près du tison;
Me vingt ung vouloir de brisier
La très amoureuse prison
9l
Qui souloit mon citer debrisier..."

Olguţ a se dilata cetind aceste versuri, care-i umflau pieptul cu nostalgii de

crivăţ.
― Poezia lui Villon decoloreazăîntreg lirismul sedentar al Franţ ei, spunea
drastic Olguţ a, ş i Monica împă rtăşea blînd aceastăjudecată .
Îmbă rbă tată , aparent numai de Olguţ a, Monica îş i aplecase sufletul asupra
odiseei villoniene. În nă frama Veronică i, abur delicat ţesut, nu se întipă rise mai viu
decît în piatră , lemn ş i marmură , chipul lui Isus?
Monica lucra cu simplicitatea pietă ţii. Uitase căscrie o tezăde doctorat, deş i
munca informaţ iunii biografice şi bibliografice ş i scrupulozitatea ei studioasăîi

9
Pe vremea ce-o spusei, curînd, / Către Cră ciun, nea, ticăloasă , / Cînd lupii se
hrănesc cu vînt / Şi cînd se stămai mult în casă, / De vifor, lîngăvatra joasă ; / Mă
prinse-un dor săsfarm odat' / Că tuşa mult prea dră găstoasă/ Ce inima mi-a
zdruncinat (fr.).
aduceau mereu aminte de caracterul lucră rii. Scria despre baladele lui Villon cu
aceeaş i sinceritate cu care îi vorbea lui Dă nuţdespre literatura lui. Nu rîvnea nici să
fie originală― obsesie juvenilăa lucră rilor de doctorat ― nici săscrie frumos ―
pacoste a debutanţ ilor.
Pentru ea, Villon nu era un subiect sau un pretext, ci un om. Un om atît de om,
încît în el erau mai mulţ i oameni ― unii ră i, alţ
ii buni, alţii şi mai ră i. Din pricina
asta era poet. Monica ş tia căea e o simplăfatăîndră gostitădin copilă rie pentru
totdeauna de un Dă nuţnestatornic, felurit, uneori fă ţ arnic, care-i ascundea multe
lucruri urîte subt că ldura vorbelor frumoase, dar căDă nuţo iubea ş i căpoate
iubirea lui Dă nuţera mai preţ ioasădecît a ei, fiindcăDă nuţ, feluritul Dă nuţera un
cor de oameni, pe cîtăvreme ea, Monica, era un singur glas ş tiind un singur cîntec.
De cîte ori îl iertase pe Dă nuţ
; de cîte ori îl va ierta...

"Vous portastes, digne Vierge, princesse,

Jésus régnant qui n'a ne fin ne cesse.
Le Tout Puissant, prenant nostre foiblesse,
Laissa les cieulx et nous vint secourir,
Offrit à mort sa très chère jeunesse;
Notre Seigneur, tel este, tel le confesse,
En ceste foy je vueil vivre et mourir."101

Şi înţ elegea foarte bine tînă ra îndrăgostităcădacăpă mîntul n-ar plă mă di

ticăloş i ca Villon, Fecioara Maria n-ar mai avea pe cine săprimeascăîn cer, avînd
pe buze zîmbetul mamei vagabondului cînd îl vedea sosind rupt, murdar, urmă rit de
legi şi totuş i dulcele ei copil.
Astfel Monica se prinsese tovară şăcu steaua zidităîntr-un pă cătos trup de om,
mînat de vînturi.
Cu tîlharii, cu popii derbedei, cu femeile care se vînd, prin temniţ e, prin
taverne, prin gropi, pretutindeni, drumul lui Villon era pur printre pă cate, şi dureros
printre cîntece. Viaţ a lui era viaţa unui fluier că
zut din cer, apropiat de toate buzele,
zvîrlit din toate mînile, ş i cules din nou, de mîna care-i scă pase prin somn, mînjit,
dar cu acelaş i sunet.
Aplecatăpe biografia vagabondului, Monica niciodatănu se încruntase,
niciodatănu roş ise. Cu drept cuvînt Olguţ a poreclise pe foasta Melizandăla mère
de Villon. Stilul Monică i avea delicatăsiguranţ ăş i meditativul calm, care că lă
uzesc

10
Vergurăce-ai viiat împă ră tesc / Isus, prin care vecii veş nicesc. / La jalea noastră
pogorînd ceresc, / Lă sat din cer ne fu mîntuitor, / Odor dat morţ ii, scump ş i
tineresc; / Ni-i domn în veci, ş i-n veci îl proslăvesc, / În crezul lui trăiesc ş
i vreau
sămor (fr.).
copita calului de munte prin cele mai anevoioase poteci.
Alexandru Pallă , zi cu zi urmă rind lucrarea Monică i, era uimit de maturitatea
judecă ţii, de lipsa totalăde pedantism scolastic, de independenţ a unei gîndiri
nealterate de învă ţ
ă tură ,ş i de bună tatea înţ elegă toare, care se desprindeau din
rîndurile aş ternute de o mînăhără zităparcădezmierdă rii pe frunte. Lucrarea
Monică i era vie. Semă na cu ea. Contemporanăcu Villon, aceeaş i Monică , desigur
cădacăl-ar fi întîlnit i-ar fi întins mînile cu bună tate, fă rănici un dezgust. În
filigranul lucră rii de doctorat, Alexandru Pallăvedea acesatăscenă .
Totuş i, cu o zi înainte de susţ inerea lucră rii, Paş a nu-ş i găsea astîmpă r. Avea
obsesia "tracului". Reacţ iona cum ar fi trebuit săreacţ ioneze Monica. Dar Monica
era calmă .
Şi Paş aş i Olguţ a asistaserăla examen. Olguţ a încruntată , mă surînd cu ochi
caricaturizanţ i, soborul învă ţ
aţ ilor examinatori. Paş a, fă răpipă , că utînd-o mereu,
frămîntîndu-ş i mînile ş i ră scolindu-ş i barba. Sala plinăde publicul parizian
specializat în astfel de spectacole. De altfel, vînă toarea de gazele are un deosebit
farmec pentru amatorii de emoţ ii crude ş i fragede totodată .
Ceea ce izbise mai întîi sala, fusese sluţ enia ― normalăde altminteri ― a
examinatorilor, de îndatăce Monica se izolase de public pe scaun, înaintea lor.
Ochii tuturora întîlniseră , însorit ca vitraliile cu tîmplele iluminate de cer, un
profil desprins de pe vitraliul unei catedrale franceze. Cu mînile încruciş ate paş nic
pe genunchi, Monica aş tepta, sala o privea ― o priveau ş i savanţ ii dascăli, înainte
de-a-i examina ş tiinţ a. Plutea un început de zîmbet ― istoric, nu ironic ― în sala
Sorbonei.
Desigur căcei care-o examinau, cunoş teau altfel alhimia limbei franceze, ş i alt
orizont aveau pentru situarea în priveliş tea francezăa operei lui Villon.
Era micăînvă ţătura candidatei, în faţ a specialiş tilor coalizaţ i, din faţa ei.
Dar Monica, în colocviu cu sluţ ii învă ţaţi, pă rea tînă ra contemporanăa lui
Villon, ş i ei ― posteritatea lui bă trînă . Le vorbea despre Villon, ră spunzîndu-le la
întrebă ri, cu gestul recules pe care-l are cel ce pomeneş te de un mort în preajma
că ruia a tră it odinioară .
Era într-o mă sură, prin felul cum le vorbea, o bunicăinformînd cu siguranţ ă
blajinăpe savanţ ii ei stră nepoţ i, despre un om pe care ei l-au studiat, pe cînd ea l-a
cunoscut.
"Femme je suis povrette et ancienne,
Qui riens ne sçay: oncques lettres ne leus."11l
Parcăpluteau deasupra ei versurile baladei în care mama vagabondului vorbeş te
cerului, adunînd îngerii spre ea, cum vin copiii la fereastrăcînd ninge alb.
Se forma un zîmbet desuet pe toate buzele. Întrebă rile prea filologice se

11
rmanăş
sînt, să i bă , / Nimic nu ş
trînă tiu: o carte n-am citit (fr.).
sfiiseră . Colocviul se-ndepă rta de bibliotecă , apropiindu-se de viaţ ă .
Le ră spundea cu un bun simţcare dezarma dogmele ş tiinţ ifice ş i severitatea
fizionomiilor interogative. Astfel, Ioana d'Arc, ţ ără ncuţ a, avea un zîmbet rumen ş io
vorbăsă nă toasă , care cîş tigau victorii, comandînd ş tiinţ ei ră zboinice a că peteniilor
militare.
Olguţ a zîmbea, un zîmbet care să ruta obrajii Monică iş i chiar pe-ai dască lilor.
Rumoarea să lii, dupăexamen, aducea vorbe insolite în acel decor rigid ş i doct.
― Elle est charmante!12
― Délicieuse, la petit roumaine.13
― Quelle grâce!...14
― Parcăieş im de la Operă , dupăo reprezentaţ ie de-a Pavlovei, rîdea Olguţ a,
braţla braţcu Paş aş i cu îmbujoratul doctor în litere, îndreptîndu-se spre poş tăde
unde succesul trebuia sătreacăîn România.
La Paris, festivitatea succesului fusese organizatăde Paş a. Participase ş i
profesorul de litere al Monică i, bă trîn cu ochelari maliţ ioş i, indicat comesean al
Olguţ ei care gă sise momentul să -şi ră zbune emoţ iile încercate în timpul
examenului. Zece fete ş i doi bă rbaţi. O veselie de două sprezece persoane, cu ş am-
panie ş i trei sticle de Bourgogne-Musigny, de mult pregă tite de Paş a. Profesorul
Monică i nu ştia dansuri moderne, pe cele vechi le uitase, ş i avea reumatism.
Dar ră zbunarea Olguţ ei prelungise diabolic valsul, început cu Monica ş i reluat
de alte nouăfete vindicativ tinere, pînăcînd, profesorul de literaturăclipind miop,
suflînd precipitat, cu gulerul moale ş i trupul la fel, fusese purtat de fete spre divan
ca un simplu candidat cuprins de leş inul celor respinş i la examene.
Astfel trecuserătrei ani. În ajunul plecă rii, Paş a printre cufere ş i pachete, în
dezordinea absorbităsistematic de lă zi, avea aerul nedumerit al unui obiect
familiar, pe care nici un geamandan nu-l accepta.
― Paş a, adicăde ce n-ai veni cu noi în ţ ară ? exclamase Olguţ a, rezumînd
situaţia.
― Adicăde ce sănu vin? meditase Paş a.
Şi venise cu fetele îndă răt, spre ţ ara pe care o lepă dase la plecare.

Cînd ai adormit noaptea tîrziu, cu fereastra deschisăpe o livadăneagră ,şi cînd

dimineaţa o vezi deodată, izbucnitor de albă , dimineaţă-n dimineaţă, hohot de flori
pe obrazul luminii ― exclami ca un nerod:

12
E fermecă toare! (Fr.)
13
Delicioasă , micuţa româncă(fr.).
14
Ce graţie! (Fr.).
 ― Primă vara!
Şi eş ti ca un voievod atunci încoronat, în zalele primă verii. Te-a surprins, dar o
aş teptai de cu noapte. Strigă tul cu buzele deschise în adîncul inimii pîndea.
Dar cînd, că torind pe asprămare, cu luna ş
lă i cu noaptea, cu apa ş i tăcerea, ai
uitat că -n acea clipăpă mînturile-s verzi de pasul ierbii, ş i zorii ză rilor, argint ş i
rumen, sînt floare în livezi ― ş i cînd deodatăprimă vara e asupra ta, îţ i cade în
braţ e cu mii de trupuri calde, cu mii de aripi vii, cu mii de glasuri picurate ― eş ti în
miracol, taci ş i priveş ti cerul deschis deodatăca un fluier cîntat.
Aş a că zu primă vara asupra vaporului plutind pe unda Mă rii Negre. Venea din
cer, aripălîngăaripă , panăsprintenă , guş ăalbă, zbor ascuţ it, subţ ire glas. Ca mii de
frunze revă rsate-n poala vîntului de mii de crengi, ca mii de aplauze din cer venind
ş i ca un nebunesc veş tmînt de umbre ş i de ciucuri, căzut deodatăla picioarele
dansatoarei dezgolite în spirala opririi în vîrfuri ― brunul stol de rîndunele învă lui
cu vînt, cu ciripit, cu freamă tş i cu inimioare, vaporul de lemn ş i fier.
Le vezi pe sîrmele de telegraf, albe ş i brune de neastîmpă r ca ochii gitanelor
cînd te privesc; le vezi dînd streş inei blajine, miş care de arcaş ; le vezi subt cer zig-
zagul negru ― dar niciodatăbraţ ul omenesc nu poate fi creangăacestor muguri de
noapte ş i de tră snet, nici tovară ş.
Dar acum, domniţ ele cerului se-nvecinau cu palma bă tă torităa omului ş i cu tot
ce aceastăpalmăgrosolan clă dise ş i-mpletise.
Veneau de departe, din Africa toridăa palmierilor ş i a nisipurilor iuţ i. Degetul
tînă r al primă verii, întorcea o foaie de poveste din Africa, peste mă ri, cu cerul
zugră vit albastru ş i literele risipite-n vers.
Primă vara! Simţ eai ală turi tîmplele primă verii aplecatăasupra rîndunelelor ei.
Şi viaţ a omeneascăa vaporului deodatăse sfii, greoaie, zîmbind captiv, ţ esută -n
rîndunele.

Sunetul mă rii îl gă seş ti simplificat în cîteva litere ale alfabetului, dacăîl cauţ i
acolo în loc să -l cauţ i în coardele ş i în gîtlejurile instrumentelor muzicale. Îl gă seş ti
în s, în f, în şş i în v.
S. Un s, ascultat pe o imensitate. Marea e liniş tită. Nici un relief de val, nici o
frunzăde apănu-ţ i vă deş te pă durea de adîncuri. Calm. Totuş i urechea ascultă
marea pe care ochiul o vede mută . Ce ră sună ? De unde? Ce fior catifelat dezmiardă
auzul? Ssssss... Astfel ş ampania dupăce s-a potolit în clara cupăde cristal,
museazăîncăpe margini. Acelaş i s, nezimţ at de nici un z, acelaş isş optit de buza
aerului ― dar s-ul mă rii museazădelicat într-o cupăatît de vastăcăză rile abia îi
pot cuprinde claritatea în mîni. E oftatul aburit al imensită ţii calme.
F. Foş net, dar ca de fum. Nimic nu se clatinăpe mare.
 Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spumărîde alb. Fffff... E lenea moale a
mă rii. E spuma plinăca o guş ăde hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe în
luminăde lună.
Ffffff... Se desprind fulgi de pe aripa uriaş ăa pă mîntului.
Ş. Fierbe spuma în clocote mari, ş uierînd. Şş şş . E ca o garădin care toate
locomotivele lumii, în aburi ş i în fum, ar porni, clă tinînd temeliile pă mîntului, cu
uraganul lor de fier înspumat.
V. Ochii se închid ca sănu vadă . E gura de leu a pă mîntului, cu colţ ii împlîntaţi
în urlet. E vîjîitul vînturilor sfă rîmat în colţ ii altei imensită ţ
i. Pe nici o coardăn-a
cîntat.
Dar uneori marea tace. Lîngăea urechea e ca lîngăun zid de care trupul e lipit.
Atunci, de pe ţ ărmuri se aud numai glasurile pă mîntului venind pe mare. Stai pe
malul mării ş i auzi greierii ca în livadă . Eşti lîngăundă ,şi-ţ
i auzi inima cu urechea
pe ea. E straniu ca ş i cum marea ar fi devenit spaţ iul împovă rat dintre gîndurile tale.
Şi-n locul mă rii apăsate, oftezi, uş urînd-o.

De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tăcea ca o bancăde curînd goală ,
dar o bancăde pe care zece munţ i s-ar fi ridicat, lă sînd mirarea absenţ ei lor
formidabile.
Lin, ca în lunecare unsăde arcuş uri, lumina se ivi pe zare.
Şi marea, dispă rutădin urechi, începu săexiste pentru ochi atît de suav încît îţ i
venea săo respiri ca pe o floare atunci deschisă . Fărăcută , abia înă lbă strită, avea
petala de înserare a stînjeneilor viorii, pe care o clipăde soare îi decolorează .
Lumina zorilor înlocuia lumina lunii, înclinînd palori. Mîni delicate în vă zduh ş i
imensită ţi sfiite în faţa lor.
Ţinînd ochii închiş i, numai cu plă mînii ştiai căse luminează . Şi totuş i apusul
lunii prin lumina zorilor, ş i ochii pur încercă naţ i ai mă rii fă răval, lă sau o sfîş ietoare
tristeţă.
Simţ eai cătîmplele în jurul că rora ar fi lucit aceastăaureolăs-ar fi înclinat ca
tîmplele crucificatului.
Zîmbise prea mult. Era luminos ostenită . În faţ a ei veghea Vania ca un foc
aprins pentru ea; de jur împrejur, popasul istovit al rîndunelelor. I se închideau
genele ş i în tremurul lor vedea lumina alergînd desculţ ăpe ample trepte albe, ochii
verzi ai lui Vania ş i capul rotund al rîndunelelor. Cînd deschidea genele îi surîdea
lui Vania ca prin somn, ră corindu-ş i fruntea cu o clă tinare a capului.
Ştia căe fericită ,ştia căe ostenită . Somnul ş i Vania ― douăfeţ e profund
îmbinîndu-ş i oglindirea, cu umbre ş i lumini, în sufletul ei. Îi era ruş ine să -i spuie lui
Vania: "Mi-e somn" ― ş i-i era atît de somn! De mult ş edea încremenităpe pledul
lui Vania, reză mîndu-se de mormanul de parîme ― acum turelăde rîndunele ―
învelităcu paltonul lui Vania peste al ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins
în plete ş i doi ochi care clipeau. Vorbise ş i glumise mult, ş i se simţ ise adunatăş i
adă postităîn tă cerea lui ca un joc de ape într-un bazin de piatră .
"Îi lipseş te un nasture ş i am săi-l cos."
― Îţ i lipseş te un nasture ş -am săţ i-l cos, repetarăbuzele hotărîrea gîndului.
Somnul o fă cea săvorbească , aş a cum rîzi în ger. Că uta sunetul vorbelor, ca să
nu adoarmăde-a binelea.
Şi-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i lipsea nasturul, ca să
închidăochii fă răsă -i mă rturiseascăsomnul care-o cuprindea moale, dens, ca blă ni
de lutră― dar era prizonierăîn paltoane.
― Ţi-e somn, Olguţ a.
Tresă ri clipind ca la auzul bubuitului în munte. Îl mă surăcu ochii mari, îl
revă zu. Rîsul îi acoperi din nou faţ a cu somn, aplecîndu-i genele.
― Nu.
Şi adormi.
Vania o privea, ală turi de ea, aş a cum stănisipul la marginea mă rii, umbrit ş i
luminat pe rînd de capriciul undelor. De cîte ori capul Olguţ ei se înclina pe-o parte,
cu pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpinăsubţ ire, îi venea săîntindă
palmele lui mari, ş i nu îndră znea, c-o bă taie de inimă . Era atît de treaz în cadenţ a
adîncăa inimii, încît tot ce se întîmpla în faţ aş i în jurul lui, devenea straniu ş i prea
gingaş , ca apropierea zorilor dupănesomn. În faţ a capului cu plete negre ş i obraji
rotunzi, care tresă rea, clipea sperios ş i nu zbura ― la fel cu toate rîndunelele ― era
ca un cioplitor, tră it numai în cariere de piatră , mînuitor de daltăş i ciocan, deprins
s-audăsunetul tare al fierului intrînd în stei, deprins săridice puterea grea a
blocului colţ uros, care deodatăar vedea, cu dalta împlîntatăş i ciocanul ridicat,
acolo unde erau stane, mă runt norod uş or de zbură toare.
Chiar adormit, semă na atît de mult cu rîndunelele capul fă rătrup al Oguţ ei,
înclinat în aripele lucioase ale pletelor, împrejmuit de zborul oprit al rîndunelelor,
cănu îndră znea să -i adă posteascăsomnul în mînile lui, cum nu îndră zneş ti să -ţ
i
apropii mîna de trupul rîndunelei care stăpe zborul ei ca o stea în cer, imens
depă rtatădeş i clarăochiului.
Trecuse noaptea, ş i zorii luminau minunea adusăde noapte, curînd; curînd
trebuiau săse deş tepte oamenii. Ochii lor aveau săîntîlnească , în decorul familiar
privirii, capul înclinat printre rîndunele. Îi venea săalunge rîndunelele ca săle cruţ e
de privirea oamenilor ― ş i-i era milăde istovirea lor. Îi venea sădeş tepte capul
adormit ― ş i nu se îndura săse despartăde el.
Într-un pustiu, el singur, ca săcruţ e odihna rîndunelelor ş i somnul capului
împrejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul în braţ e, fă răgemă t, cu faţ a sleită ,
nă duşităş i arsă , dar cu un zîmbet fericit.
 De ce nu era în pustiu cu povara de aripi în braţ e?
Era printre oameni. Aveau săse deş tepte din somnul care-l izola de ei, aveau să
privească , săzîmbească , aş a cum zîmbesc oamenii cînd vă d ală turi de un bărbat
chiar un cap de rîndunicăadormită .
Mînia nu-i strîngea pumnii; îi micş ora numai ochii, înţ epă tor.
Soarele era subt orizont, ca o bă taie de inimăsubt platoş ă.
― Olguţ a...
Şoptise, încovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rîndunelele soprane vorbeau mai
tare decît glasul gros. Poate rîdeau în aerul fraged, cum rîd subt streş ini.
― Olguţ a...
Se ruga.
Dacăn-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipă , două , trei... Un tumult
îmbelş uga lumina.
―Olguţ a...
Îi puse mînile pe umeri, luîndu-i paltonul, cum desfaci un mugur.
Olguţ a tresă ri.
― Nu dorm!
― Nu dormi, dar ţ i-e somn, zîmbi Vania ş i, uş or, o ridică .
Şi o vă zu în proaspă ta luminăa dimineţ ii, întreagă , trup în loc de zbor,
aducîndu-i un zîmbet somnoros pe o înaltătulpină , din acelea care cresc atît de sus
încît îşi înclinăfloarea la fereastra casei cu o lene sprintenă .
― Ce săfac, Vania?
Clipea de somn.
― Săte culci.
Plecarăcu paş iş ovă itori. Umblau printre rîndunele ca printre flori atunci
deschise, fă răalei. Ajunserălîngăscara îngustăş i repede. Unul lîngăaltul se opriră .
Olguţ a îşi ridicăsomnul cu genele spre el. De pe orizont, întreg, cu gest de lampă
ridicatăde împă ră teascămînă , soarele îi lumina roşobrajii.
Vania crezu căa fă cut un pas îndă răt, dar nu-l fă cuse decît sufleteş te. Era ca un
turn neclintit, înfiorat de un fir de iarbăcare creş te. Olguţ a îi întinse fruntea cu
semnul soarelui. Vania era atît de mare căar fi trebuit săse aplece, ş i atît de
împietrit căar fi trebuit săse dă rîme ca săajungăfruntea întinsălui.
Olguţ a aş tepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridicăgenele, vă zu, ş i cu o
alintatămiş care ocrotitoare îş i ală turăobrajii de marele piept bă rbătesc. O clipă , cît
soarele întrecu orizontul. Fugi pe scă ri în sus. N-o mai vă zu. Îi atîrna o icoanăpe
piept.
Respirălarg.
Curgea parcăun zvon de izvoare subţ iri printre rîndunele. Pornise zborul
soarelui. C-un singur avînt, izbucnirăascuţ it, săgetînd cu tuşnegru, roş ul de lac
chinezesc al soarelui rotund. Se cufundarăîn vă zduh, departe, mai departe, pînă
cînd se şterserăpe cer, ca o inscripţ ie măcinatăde veacurile clipei cereş ti.
Puntea era goală . Puteau săvie oamenii, cu viaţ a lor de toate zilele.
În dreptul soarelui, ş edea drept un om din larg clădit, ca o poartăînchisăcu
lacăt de veci, prin care trecuse Dumnezeu.

Vîntul dămă rii bucla des lucind a hulei, dar calmul aş terne nebuloase alei
lactee ţesute-n fum de perlă , în argint pufos ş i alburiu ca al mugurului de salcie, în
albastru suav aburit ca al guş ei de stînjenel, în brumă riu de prunăş i în sur de
promoroacă .
Gingă ş ia risipelor de pe aripele fluturilor stră vezii, dar pe vigoarea unei
imensită ţ
i adînci. Diafana fibrăa zorelelor, cernutăprin tremurul aripei de libelulă ,
sclipind pe puste de borangic.
Că deau polenuri de cer, albă strind lumina. Era ca o evaporare în vibraţ ie a
ponderei ş i a conturului, în marea luncăde culori neînflorite.
Gîndul se înclina ş i, fum, se topea alene.
Marea: jilavărespiraţ ie ş i luminăde serăcu multe violete ş i înserare în vitralii
largi.
Sufletul era o miş care de voaluri prea stră vezii ca săexiste: mă nunchi aiurit de
adieri.
Totul era departe ş i albă striu, ca aş ezat pe zări de toamnăcu nelă muriri de cer ş i
de zbor dus. Îţ i venea săpriveş ti cu mîna pe ochi sau printre gene, ca ş i cum marea
pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut în cer, albastrădispariţ ie, pastel al golului
şi-al vagului.
Pe hotarul dintre concret ş i abstract, marea era un început sau un sfîrş it de somn
al luminii, cu visul nopţ ii pă lind între gene.
Dacăar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul că ţuilor cu mirodenii ale basmului
arab, crescînd în zmalţ ul tă cerilor.

Deş i o noapte întreagăfemeile, mai friguroase decît bă rbaţii, se înveliserăcu

pledurile, dorind flacă ra sobei, acum, în preajma sosirii, se gă tiserăcu rochii
subţ iri, cu imprudenţ a cochetăa florilor în dimineţ i de primă vară .
Dimineaţ a marinăle pedepsea, împlîntîndu-le fiorul verzui care încreţ eşte
pieliţ a obrazului cu vibraţ ia bătrîneţ
ii. Culorile vii, exaltate de soare, dă deau punţ ii
înfăţ işarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubă reau, doi cîte doi, plini de
neastîmpă rul pe care-l dăfemeiei apropierea valului ş i a uscatului.
Comozi, bă rbaţii îşi păstraserăpaltoanele pe umeri, ca la plimbarea de toamnă
prin gră dină . Binoclurile erau în plinăactivitate, cum sînt la varieteu cînd, de
departe, prin sticla măritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al dansatoarei. În
loc de jartieră , farul Constanţ ei avea medalia verzuie, cu vorbe solemne ş i profil
domnesc. Cîteva capete se trudeau săfie coloniale, prin că ştile de plutăcu înveliş
de pînzăş i ră suflă tori, rude cu bostanul ş i cupola. Altele copiau din ră sputeri
fizionomia flegmatic energicăa ofiţ erilor de marină , care la rîndul lor o importau
din Britania ş i din literatura lui Claude Farrère, ale că rui volume sînt garda de
onoare a bibliotecii marinarilor recenţ i.
Copiii erau navigatori, prin inscripţ ia ş i panglicele beretelor, ş i muş te, prin
întrebă rile cu care-ş i sîcîiau mamele, muş te ş i ele, la rîndul lor, pentru consortul cu
privire de amiral ş i nervozitate maritală .
Intimitatea de sofragerie, ră u de mare, punte ş i dans, care înfră ţise aproape două
să ptămîni familia cosmopolităa clasei întîi, se dovedea precarăîn faţ a uscatului.
Fiecare cap de familie devenea feudal între bagajele, odraslele ş i nevasta lui.
Flirturi ş i idile se încheiau cu vagul în privire al ră ului de mare ş i cu gest
grabnic de batistăpentru gutunarul suav al ochilor.
Obsesia indiscreţ iei vamale încreţ ea multe frunţ i, şcolă reş te, ca la apropierea
orei de matematică .
Ţă rmul se apropia, pierzîndu-ş i vă lul albastru aş ternut de ză ri, avînd în frunte
Cazinoul, care este întîiul pă cat al Constanţ ei în faţ a mării, al doilea fiind statuia lui
Ovidiu, în faţ a cerului ş i a eternită ţii Imperiului roman.
Pe punte începea înfrigurarea că lătorilor de pe peron, cînd se anunţ ăexpresul
urgent, prin palpitaţ ia clopoţ elului ş i duduitul ş inelor. Sentimentul plecării copleş ea
absurd pe cel al sosirii. Femeile erau enervate de gîndul căau uitat ceva în cabinăş i
o priveau recapitulativ, bă rbaţ ii îşi pipă iau toate etajele buzunarelor ş i se uitau la
ceas, tic echivalent cu al femeilor cînd se uităîn oglinda poş etei.
Comandantul vasului se suise la comandă , într-un fel de costum de tenis
galonat. Vaporul îş i încetini mersul, devenind parcămai greu. Începu manevra
elegantă , dar mult prea migă loasă , a intră rii în port. Înă lţate deodatăca poş tele pe
sfoara zmeului ― pe catargul mare, pavilioanele cu numele vaporului, fîlfîiră
colorat.
Douăsteguleţ e se ridicară : albastru pentru pilot, galben pentru vizita medicală .
Din port se desprinse un fel de gîscă , rapid plutitoare, cu gît de fum, care,
apropiindu-se, deveni vaporaşcu direcţ ie imperinent perpendicularăpe flancul
vaporului. Venea, crescînd, dar din ce în ce micş orat în contrast cu enormitatea
sporităa vaporului, ca o ţ igaretăserviabilăde la care o havanăcu proporţ ii de
castravete solicităfocul.
Pilotul se sui pe vapor. Actul întîi se ispră vise. Aş teptai cortina ş i aplauzele.
Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrînd solemn din mare în
cuş ca portului, cu statura lui clă dităpentru larguri, dar demnăîn exil.
 Între comandă , prorăş i pupăîncepu schimb de porunci, gesturi ş i urlete, ca o
sfadăstacatăproiectatăpe cer, de la prea mare distanţ ăca sădevinăbă taie.
Comanda: "Funda", slobozi un huruit apocaliptic, ca ş i cum vaporul, fă răsăş tie, ar
fi adus în pîntecele să u un cataclism. Prin nă rile vaporului, ancora se prăvă li ca o
cruce pe un mormînt de cruciat, însoţ ităde cascada zornă itului de lanţ uri ş i fieră rii,
ca un galop medieval.
"Bandulele" zburarăfestiv ca serpentinele. Parîmele vînjoase furăprinse de
"babalele" cheiului, enorme boturi de fier de care sînt priponite vapoarele. Şi,
nebuneş te, hîrîind delirant, ca într-un atelier de croitorie în care toate maş inile
deodatătrepidează , vinciurile vaporului se dezlă nţ uiră , aducîndu-l inert spre chei,
captiv între parîmele întinse, ca trupul unui Guliver ostatic în ţ ara piticilor.
Cînd ai ajuns în faţ a peronului cu trenul, te cobori gră bit. Cînd ai ajuns cu
vaporul în faţ a cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum
fierbe apa în oală , dar stai. Ai impresia căeş ti atîrnat în cuier.
Formalită ţile se suirăimediat pe punte, vamale ş i medicinale. O datăcu ele, ş i
infracţ iunea, adicămicul privilegiu, atît de reprezentativ pentru ţ ara pe malul că reia
vaporul acostase. Infracţ iunea era încarnatăde un avocat. Avocatul era domnul
Deleanu. Nu era nici vameş , nici doctor, dar bă use vermut ş i cu doctorul, ş i cu
vameş ul, formînd cu ei o trinitate care pă şea inseparabilăpe puntea vaporului oprit.
― Olguţ a!
O că uta prin mulţ ime, cu privirea vertiginos lucidăa jucă torului de că rţ i, care
desparte cupa, trefla, pica ş i caraua în iureş ul maş inei de treier.
Avea tîmplele albe ş i masca mistuităa bă trîneţ ii, mascănumai, că ci ochii erau
de copil la uş a pomului de Cră ciun, inima la fel ş i miş că rile capului ş i-ale braţ elor
dovedeau agilită ţi de veveriţ ă.
― Olguţ a!
O avea în braţ e, o strîngea, o să ruta, spunîndu-i numele printre să rută ri, ca o
veste.
― Fetiţ a tatii!
Şi era ciudat ş i înduioş ă tor săvezi pe acest copil cu părul alb, strîngîndu-ş i în
braţ e pă puş a regă sită , spunîndu-i cu ochii pă rinteş ti umezi: "Fetiţ a tatii" ― în timp
ce "fetiţa", mai mare decît el ş i imperios tînă ră , îi dezmierda tîmplele albe, de care
curînd avea săse despartă , înă lbindu-le mai tare ş i mai greu decît anii.

PARTEA DOUA
 Înainte ca ochiul săo vadă , mult înainte, cataracta Niagarei se anunţ ă
formidabil urechii. O auzi, o simţ i. E vibraţ ia surdăîncăa unei drîmbe cu
dimensiuni de fluviu, pe buzăde uragan; apoi e vîjîitul unei coarde de contrabas de
himalaicăstatură . În preajmă -i, întinderea unui ocean, cutremurată , s-ar încreţ i. Dar
timpanul? Pe fondul enormită ţii sonore, bubuitul tunetului îţ i pare fleac efemer,
situat în ordinea liliputanăa insectelor ― ş i explozia tunului, puş căde soc, infantilă
ş agă . Fă răsăvadăcataracta, urechea a apreciat vastitatea ei, căpă tînd un nou
criteriu sonor, care pregă teş te ochiul pentru nă prasnica ară tare a mugetului cosmic,
îmbă iat de spume.
Aş a trebuie săfie ş i cu oraş ele în care viaţ a se adunăş i ră sunăexploziv; să
existe pentru auz, cu fizionomia lor distinctă , înainte ca ochiul săle întîlnească
ziditul contur, felurita configuraţ ie. Dacăun orb care a tră it într-un oraş , revenind
în el, dupăo lungăabsenţ ă , nu-l va recunoaş te ascultîndu-l numai cum sunăş i cum
tace în contratimp, oraş ul acela existăpe harta ţ ă rii, dar viaţ a tumultoasăa oraş elor
l-a expulzat din rîndurile ei agresive. Oraş ul acela e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune:
"Sinucide-te".
Un astfel de oraşe capitala Moldovei. Iaş ul nu mai are puls de oraşdiurn, nici
zvon de oraşnocturn.
Ascultat cu ochii închiş i, Iaş ul e aceeaş i trepidaţ ie hodorogităde că ruţ e―ş i
tră surile ieş ene au sunet de că ruţ ăpe stră zile ieş ene ― a tuturor oraş elor de
provincie moldovenească , în care tă cerea spaţ iază , ca la sate, lă trat de cîni, muget
de vite ş i rare accente omeneş ti.
Are totuş işi Iaş ul un sunet vioi, o impetuozitate sonoră , care dominăun singur
moment al zilei: dimineaţ a.
Acel ră sunet de viaţ ăîl dau harabalele de gunoi ale primă riei.
Dis-de-dimineaţ ăsomnul ieş enilor tresare, tresaltăş i se cutremură .
Bucureş teanul, care de la cinci dimineaţ a doarme într-un urlet organizat, distribuit
în toate ungherele Capitalei cu felurite nuanţ e de intensitate ― ar dormi înainte,
fă răsă -i pese de bîzîitul de bondar în grabnicătraiectorie. Dar ieş eanul ― răsfă ţ at o
noapte întreagăîn tă ceri de undăsubmarină― saltăcu bă tă i de inimăindignat.
Cine-i tulburăliniş tea fă răcutăa somnului de dimineaţ ăcare e pentru somn ceea ce
caimacul e pentru cafeaua turcească ? Cine-i învîrte la ureche aceastăuriaş ă
huruitoare de Moş i? Cine? Harabalele primă riei. Din dealul Să ră riei, vreo
două zeci-treizeci de hara-bale, la care-s înhă mate cele mai jalnice gloabe, gunoi al
rasei cavaline, se revarsăla vale, de-a dura, în goanăhurducatăş i dîrdîită , fiindcă -i
pantă ; că ci pe drum drept, gloabele lehametei de-abia ar putea urni harabalele
goale. Conducă torii acestor vehicule sînt tinere haimanale, veseli derbedei, cu faţ a
rozăş i muc de ţ igarăîn colţ ul gurii: sfîrc impertinent al buzei de jos, ţ inînd loc de
musteaţ ă; cu un bici care e o vargăcu ş fichi de sfoarăputredă , ridicat spre cer cu
gest imperial de sceptru; cu faţ a mînjităca a homarilor, haine peticite ş i chiot
haiduceş te ţ uguiat.
― Hii, hiiiii!... Hio, hiooooo!...
Şi harabalele se pră vălesc la vale ca butoaiele deş arte, rostogolindu-se dogit,
să rind la hopuri în epileptica destră bă lare a ciolanelor de lemn, una dupăalta ca
mă tăniile ş i ca sudă lmile, împroş cînd vră biile uliţ elor, viscolind colburile,
răsturnînd pietroaiele, evocînd carul sfîntului Ilie beat în dezmă ţata lor fugă ,
chiuind, ţ ipînd, urlînd, cu ritm de jaz ş i de orgie, cu gest de talgere ş i darabane.
Gata?
Gata.
Harabalele au intrat în ograda primă riei pentru lung popas.
Iaşul reintrăcardiac în somnolenţ a-i de basm; idealurile albă stresc pe ză ri
surîsuri de liliac ş i stînjenei; colbul cade din nou pe uliţ ele sale; tă cerea se coace în
soare ca pînea în cuptor, aş teptînd noaptea care o va deschide viorie cu roza petunie
a lunii.
Mult va mai ţ ine coş marul harabalelor municipale? se întreabăieş enii somnului
etern. Desigur cănu. "Oraş ul e sărac, ş i cu sau fă răharabale, tră ieş te în murdă ria sa
ca Veneţ ia între lagune ş i ca volumul în antică rie. Într-o zi, gloabele primă riei vor
deceda. Dupără zboi ş i gloabele s-au scumpit,.. aş a căIaş ul va scă pa de gloabe.
Harabalele vor ră mînea anatomic în grajdurile din dealul Să răriei. Atunci abia,
capitala Moldovei va avea liniş tea caselor bă trîneş ti, unde servitorii fac grijitura de
dimineaţ ăîn vîrful picioarelor desculţ e, sau n-o fac de loc, ca sănu tulbure liniş tea
boierilor.
Ş-atunci în sfîrş it, Iaş ul va avea tă cerea de hrisov îngă lbenit, uscat ş i pră fuit,
deschis pe pupitrul dealurilor, cu un fragment de istorie ― subt privirea albastrăa
cerului.

Foasta odaie a Monică i, numai cu mobile vechi de la bunica ei. Oglinda, ovală
şi uş or brumată, ca lumina toamnei cînd încep funigeii. Masa de scris, rotundă ,
acoperităcu un ş al pios cîrpit; masăpe care vezi coada de pă un multicolor a unei
pasienţ e, ochelarii cu antene lungi ş i curbe, ş i chiar o pisicăîn care somnul are
sfîrîit de samovar în odaia de ală turi.
Dar în foasta odaie a Monică i locuia Dă nuţ . Viaţa odă ii se concentra aplecată
asupra mesei. Miros de tutun fumat, ş i fum de tutun în lentăerupţ ie. Cenuş ii
arabescuri, lungi temenele de cadîne în voaluri stră vezii, perdeluţ e răsucite, aţe de
pă ianjeni, poteci aeriene... Pe masă , douăscrumelniţ e, adevă rate panoplii tabagice;
creioane, un cuţ itaş, că i, caiete, o batistăş
rţ i o lampăcu picior elastic ş i glugăde
metal, din care lumina îş i apleacăobrazul palid de că lugă riţăpe caiet, pe carte, sau
pe creionul ridicat în aer interogativ, ca o cumpă năde fîntînăla ră spîntii.
 Faţ a lui Dă nuţ , chiar dacănu-l cunoş ti, ai mai văzut-o. Unde? Cînd?... Ciudat,
gîndul care vrea să -şi aducăaminte în loc săcaute printre oameni tineri fuge în
trecut, mai în trecut, la o parte de oameni, printre tă ceri, printre ziduri vechi... ş ia
gă sit. E chipul pe care-l întîlneş ti în unele case bă trîneş ti, într-un portret cu ramăde
lemn negru sau de catifea roasă . E chipul tinereţ ii imberbe, cu pă r buclat ş i faţ a
îndulcităde un zîmbet sau o luminăde toamnă , a unui strămoşcare a murit tînă r,
sau a ră mas tînă r într-un portret atîrnat pe zidul unei odă i cu amintiri, ori trimis
într-un pod cu vechituri. Tinereţ ea lui e mai blîndădecît a stră nepoţ ilor, fiindcăe în
trecut, ş i e mai delicată , fiindcăzîmbeş te brumat într-un portret îngă lbenit, cu ramă
veche.
Cu aceste capete ale tinereţ ii străbunilor anonimi semă na blîndeţ a obrazului lui
Dă nuţ , în bucla castanie a pă rului rostogolit pe spate. Şi tenul lui avea paloarea uş or
smolităa vechilor portrete. Şi surîsul lui ― de altfel, obrazul purta îndulcirea ovală
a unui veş nic surîs somnolent ― nu pă rea de loc contimporan al epocii de energie
care-a transformat pacea într-o tensiune de ră zboi neîndurat între conaţ ionali. Surîs
anacronic, trimis acestui obraz de o epocăîn care foş neau mă tă surile valsului,
luminate de candelabre, purtate de berline ş i că leş ti. Acest veş nic surîs cu ochi
castanii ş i obraz copilă resc prin curbe, grav prin frunte, fă cea pe Dă nuţsăpară
unora timid, altora ironic, altora distant, altora visă tor, altora adormit, altora
prostuţ . Acest surîs, însă , aducea ritmul altei epoci, mai blînde, mai leneş e, mai
reculese ş i poate mai armonioase. Tinereţ ea lui Dă nuţse înapoiase cu acest surîs
din ră zboiul tunului ş i al tranş eelor. Alţ ii veniserăvociferînd, alţ ii cu pumnii strînş i,
alţii cu pieptul plin de decoraţ ii ― funcţ ionari ai gloriei ― alţ ii, reformatori sau
profeţ i, alţ ii cinici, cu apetit de viaţ ăfestivă . El venise fă rădecoraţ ii şi fărăglorie,
cu acest surîs care la început pă rea timorat ca al copiilor crescuţ i de oameni bă trîni,
cînd intrăîn societate. Demobilizat din armată , se demobilizase din epocă . Din
pricina aceasta numai, acceptase, supunîndu-se rugă minţ ii cu ochi umezi, pă r alb ş i
vorbe puţ ine, a mamei lui, sără mîie la Iaş i cu ea, fă răde Monica ş i Olguţ a. Era
ostenit. Profund ostenit. Parisul nu-l mai atră gea ca odinioară . Ar fi plecat ş i el
acolo, numai ca sănu se despartăde Monica. Altminteri, viaţ a exterioarăîn formele
ei cele mai încîntă toare ş i fastuoase - ş i Parisul pentru orice tînă r e sinteza tuturor
seducţ iunilor contradictorii ― nu-l mai chema. Dorea izolarea. Iaş ul, oraş ul lepă dat
de viaţ ăîn istorie, i-o oferea ca un azil de bă trîni. Fetele plecaserăfă răde el, cu
toate eforturile lui Herr Direktor de a-l trimite ş i pe Dă nuţ . Numai Monica ş tia că
Dă nuţ , ră mînînd la Iaş i, cînd ele ş i aproape toţ i camarazii lui plecau în străină tate,
nu fă cea decît un singur sacrificiu: acela de-a se despă rţi de ea. De aceea, Monica îi
scria zilnic. Fiecare foaie nouăa calendarului aducea o altăscrisoare. Într-un saltar
avea manuscrisul, ordonat scos din plicuri, al celor trei ani de viaţ ăparizianăai
Monică i. De altfel, de trei ani tră ia mai cu seamăprintre manuscrise. În oraş ul Iaş i,
unde numele Deleanu avea o notorietate obş tească― de la chelneri ş i birjari, pînă
la cei mai mizantropi pensionari ― Dan Deleanu era aproape un necunoscut prin
pronume. El nu exista social.
― Aa! Sînteţ i fiul lui Conu Iorgu!
Acest refren i-l repetau, cu mici variante, toţ i cei pe care se întîmpla să -i
cunoască .
În India, izbucnitoare de lavăvegetală , oraş ele tră iesc atîta vreme cît energia lor
umanăe mai puternicădecît a pă mîntului fecund pe care îş i înalţăarmoniile de
piatra ş i de marmură . Fiecare oraşe monumentul unei victorii asupra solului, al
că rui belş ug e virulent ca ura. Dar braţ ul omului zidar al clă dirii care-l va adă posti
ş i împodobi, trebuie săvegheze ca al pilotului pornit pe mare cu corabia, că ci în
pă mîntul biruit, cu încordă ri de ră dă cini adînci, pîndeş te furtuna vegetală , gata să -şi
arunce valul de frunze, înecînd fapta omului temerar.
Astfel, oraş ele din India tră iesc atîta vreme numai cît întemeietorul lor, omul,
ş tie săfie ş i oş teanul lor.
Dar ce frumoasăle e moartea, atunci cînd omul luptelor se pierde-n vis prea
lung. Fanfarele pă durilor cîntăînalt agonia vieţ ii omeneş ti. Lespezile netede, pe
care fruntea fă pturii drepte ş i-a prosternat gîndul la picioarele zeilor, tresar ca
lespedea învierii lui Hristos, ş i, sfă rîmate, lasădrum avîntului de ră dăcini. Statuile
lui Budha, solar sculptate-n aur, cu mari ochi de smarald deasupra zîmbetului de
dumnezeiascămiere, se-ntunecă , în noaptea vegetalăa lianelor gigante.
Vezi o pă dure în hoarda pădurilor indiene. Cine-ar crede că -n inima ei e o
cetate înă lţatăde mii de oameni de-a lungul veacurilor lungi! Şi totuş i, sute de
cetă ţi de marmură , fildeşş i aur, faguri ai roiului uman, se sting în vastele pă duri, ca
stelele că zute de pe boltăîn nopţ ile de veci.
Murea ş i Iaş ul. Bietul pă mînt moldovenesc nu putea spune: "Veniţ i, păduri".
Murea ca regele Lear, orb cerş etor, la poarta faptelor sale domneş ti.
Dar în odaia Monică i, sufletul unui tînă r întristat de viaţ ăş i poate-nfricoş at,
pregă tea Iaş ului ceea ce pămîntul nu-i putea da: cîntecul agoniei ş i moartea
frumoasă .
În fră mîntarea singură tă ţii ş i tă cerii visul că uta elanul marelui gest vegetal al
lianelor indice, trudindu-se săfie de ajuns de înalt ş i de ajuns de vast, ca săculeagă
în elegia braţ elor, moartea capitalei trecutului românesc.

INCANTAŢIUNE

Pasăre e ş i buhna, pasăre e ş i raţ

a. Dar între făptura hieratic dreaptăca braţ ul
ridicat din cot al faraonului pe tron, şi friptura cu trup ş i puf de baletistăşi măcăit
de broascărăguş ită, noaptea ş
i-a înălţ at pînăla stele, statura ei de mister, buhna e
în noapte, raţ a în ogradă. Mănîncă-ţ i raţ a cu varzăcălită, dar lasăbuhna cu vaiet
antipatic superstiţ iei, ş i dumitale, a cărui ureche apreciazămac-macul diurn al
comestibilului ş i trilul bine reputat al privighetorii.
Cuvîntul poate fi ş i buhnăş i raţă , acelaş i cuvînt. Raţ ăîn ograda dumitale, e
buhnăîn noaptea mea.
De cîte ori pe zi spui: "aur". E un cuvînt. Îl ai pe buze ş i eş ti sărac dacănu-l ai
şi-n buzunar. Dă -mi-l: Nu-ţ i trebuie. Îl voi lua ― îl vezi? e un cuvînt, o
împărechere de silabe, o deschidere ş i o închidere a buzelor ― dar eu îl voi lua în
mîni, ş i mînile deodată-mi vor fi grele. Nu deschide ochii mari! Nu te mira! Nu sînt
boscar! Dar mînile mi-s grele de cuvîntul lepădat de buza dumitale. Le vezi. Capul
iubitei cu păr blond n-a fost mai dulce povarăîn mînile dumitale, decît acest cuvînt
în pumnii mei. Îl vezi! E capul despletit al iubitei mele care-a adormit în mînile
acestea. E somnul blond, cu obraji calzi. Respiră . Nu te-apropia! E un simplu
cuvînt. Mîna dumitale nu va găsi nimic. Priveş te numai.
Spuneam că-i greu cuvîntul murmurat de dumneata? Nu! E uş or. Mînile mi-s
grele, căci masiv trebuie săfie pocalul în care strugurii cu boabădeasă―
busuioci în dulcea respiraţ ie a unei toamne de demult ― vor plînge busuioacă
lacrimă.
Uite. Strîng mînile încet. Respirălung. Parfum de tei? Ce blonde sînt
miresmele cînd curg din faguri storş i! Nări, surîs ş i pofticoasăsalivă― făptura
dumitale-i ca o vacăîn faţ a mînilor mele. Vrei sămăpaş ti? Sau măadmiri? Te rog
rămîi cum eş ti. Nu aplauda. Gestul acesta al hulubilor cînd zboară, lasă-li-l.
Acuma închide ochii. Nu brutal. Nu-ţ i încreţ i faţ a; ţi-o va încreţ i bătrîneţ a,
curînd. Închide ochii uş or. Adu-ţ i aminte de jocul de-a baba-oarba. Eş ti băieţ el
mic. Ai pantaloni scurţ i, genunchii zgîriaţ iş i bucle. Uităcăeş ti chel. Scoate-ţ i
ochelarii. Descreş te-ţi sufletul. Lasă-l uş or. Deschide oblonul ş i fereastra cu miros
de colb; copilăria-ţ i intrăprin fereastra deschisă. O simţ i? E un parfum de lilieci
albi. Eş ti în grădină. A plouat puţ in. Cerul e vioriu spre înserat. O fetiţ ăvine săte
lege cu batista ei. Las-o. Îţ i tremurăbuzele sau zîmbeş ti? O iubeş ti pe fetiţ ă, dar nu
ştii cădragostea se joacăde-a baba-oarba. Vrei să-ţ i ridici ş osetele răsfrînte, dar
nu îndrăzneş ti. Nu mai vezi nimic. O noapte cu parfum de liliac ud, o fetiţ ăcare
pluteş te albăcu liliecii, ş i rîsul ei mut e albătăcere în parfumul liliecilor. Îţ i bate
inima. Ai prins-o pe fetiţ ă. Smulgi batista. Ai strîns prea tare mîna fetiţ ei. Tace în-
tristată; taci trist. Cerul e albastru ş i întîia stea, de aur subţ ire, tremurădeasupra
capelelor voastre, ca lacrima pe care nici unul n-aţ i plîns-o.
Uite steaua. E în mînile mele, desprinsădin tremurul genelor copilăriei, într-o
searăcu cer albastru ş i liliac alb.
De ce scoţ i punga? N-o poţ i cumpă ra. Era a dumitale, dar ai pierdut-o în suflet
şi "Mica publicitate" a Universului nu-ţ i poate da ajutor săo gă seş ti.
Închide ochii. Îţ i poruncesc. Închide-i tare, cum îţ i astupi urechile în preajma
sunetului nă prasnic.
Încoardă-te. Propteş te-ţ i bine picioarele. Vor izbucni milioane de trîmbiţ e. Ia
seama. O pădure de aramăîş i va trimite urletul drept în fă ptura ta. Pregăteşte-ţi
inima: să-ţ i fie scut, nu spaimă .
Deschide ochii.
Soarele!
Vezi sau auzi?
Şi ochii, ş i urechile, ş i trupul ţ i s-au cutremurat. Te-a trîmbiţ at soarele
epopeilor, soarele legendelor, fabulosul soare. Ai ascultat cîntecul gloriei.
De-acum înainte săş tii bine cine eş ti cînd mergi cu umbrela subt soare, ş i cînd
tragi storul dimineaţ a ca răsăritul sănu-ţ i tulbure somnul.
...Mi-ai împrumutat un cuvînt: aur, na-ţ i-l îndărăt.
Nu uita însăatît de curînd, căîntre buhnăş ă, noaptea ş
i raţ i-a înălţ
at pînă-n
stele statura ei de mister.
Iunie 1915

Dă nuţş terse cu douălinii titlul de atunci, Incantaţ iune, înlocuindu-l cu

urmă torul: Hocus-pocus.
Adă ugămenţ iunea: "1922".
Aceste schimbă ri de titluri, cu adăugirea anului, se întîmplau de cîte ori Dă nuţ
răsfoia caiete vechi. Titlul nou era în genere expresia unei atitudini critice faţ ăde
celă lalt. De multe ori, paginele de prozăaveau mai multe titluri, succesiv adă ugate,
fiecare sentenţ ionîndu-ş i mirarea, ironia sau dezgustul pentru titlul precedent.
Astfel, o paginăliricăavea ca prim titlu firma: Dumnezeu. Al doilea titlu era:
Genunchii tinereţ ii. Următorul: Strănut.
Îşi răsfoia deseori caietele, cum alţ ii cerceteazăfotografii din tinereţ ă , în
decorul anualelor vilegiaturi. Îş i revedea etapele sufletului, cu atîta preciziune, încît
ar fi putut descrie gestul care însoţ ise cutare pagină ,ş i toate preocupă rile
lăturalnice.
Între Incantaţ iune ş i Hocus-pocus, trecuse ră zboiul. Caietul de atunci avea
urmă torul titlu: Peş tera lui Ali-Baba. Peş terăplinăde cuvinte. Era îndră gostit de
ele. Descoperea rînd pe rînd, cîte un cuvînt, încorporîndu-l în bă tăile inimii lui,
dîndu-i o viaţ ăproprie prin modulaţ ia adjectivului, prin ritmul verbului,
fosforescenţ a metaforei ş i perspectivele visului.
Era obsedat de cuvinte. Cum alţ ii tră iesc printre femei, el tră ia printre cuvinte.
Le vedea în distinctul lor contur, le auzea, le respira. Nu le că uta prin dicţ ionare,
lexice sau cronice. Nu le alegea dupăvechimea lor faţ ăde contimporaneitate, nu-l
interesa arhaismul, exotismul sau capacitatea lor poeticăde pînăatunci, adică
numă rul plă cilor de gramofon care cîntau prin pîlnia lor înţ epenită .
Pentru el, cuvîntul întîlnit începea o viaţ ănouă , ca ş i cum ş i-ar fi pierdut
memoria vieţ ii de pînăatunci. Între el ş i cuvînt se întîmplăfenomenul numit
dragoste între bă rbat ş i femeie, care face pe femeia îndră gostităsădevie altfel
frumoasă , altfel femeie, cu nou suflet ş i proaspă t trup, pentru ultimul iubit; de
nerecunoscut pentru penultimul.
Viaţ a lui de atunci era o veş nicăbă taie de inimăpentru un alt cuvînt. Pe acela îl
întîlnea tînă rş i robust legat, ca o fatăde ţ arăcare scoate apa ― cu mînecele
suflecate ― dintr-o fîntînăde ră scruce în preajma unui codru negru, ară tînd obraji
răcoros roş i ca fragii, ş i cozi negre împletite parcădin adînc de codru. Bă tăile
inimii erau un galop haiducesc ducînd de-a curmeziş ul şeii creanga îndoităde
belş ug a unui trup de fatămare.
Alt cuvînt îl privea, frăgezit de spaimă , în graţ ia opririi cutremurate, ca o
că prioarăîntîlnităla izvor, întindea mînile. Avea în mîni, ca ş i izvorul, bot umed de
că prioarăîmblînzită .
Gă sea în drumul pră fuit al tuturora cuvinte dulci ca mă tasa pă puşoiului; cuvinte
care pă reau surceluş e moarte, ş i care, în suflarea buzelor, spuneau miră ri de fluier
încănecîntat; cuvinte inerte, care, atinse de că ldura buzelor, deschideau ochi atît de
negri că -ţ
i plecai genele în faţ a lor.
Abia atunci cunoscuse bogă ţia frustăa limbii româneş ti, pe care literatura
departe de-a o istovi, nici n-o ostenise mă car.
Vorbit, desigur, de buza stră moş ilor pă stori şi ră zboinici, cuvîntul românesc
adă postise ş i literatura, ca un pă mînt pe care-au poposit nomazi în corturi. Dar rari
erau cei care l-au arat adînc. Plugul românesc intrase numai în pă mînt ― pe-alocuri
numai, că ci mai vaste erau întinderile necultivate decît celelalte ― dar în vorbă ,
plugul nu intrase. Grase în sevă , vorbele aş teptau intacte, vorbălîngăvorbă , bogă ţie
lîngăbogă ţie.
În limba franceză , de pildă , în care Dă nuţscrisese la început ― cînd limba
româneascăîi pă rea inexpresivăş i să racă― fiecare vorbăe o statuie definitivă .
Limba acestei ţ ări e o vastăgalerie de statui. Cel care ar vrea din nou săsculpteze,
în loc de blocuri ar trebui săsfarme vechile statui, ş i-n ele săînchege noua formă ,
sădeş tepte altăviaţ ă . Dar cine s-ar încumeta săsfarme marmura Venerei din
Millo? Ce daltăş i ce mînăar îndră zni sătulbure ş i săclinteascăo perfecţ iune
întrupată ? Doarăbarbarul sau nebunul pentru care aş chia de marmurăsfă rmată ,ş i
lovitura care sfarmă , sînt priveliş te ş i muzicămai preţ ioasădecît tă cerea închisăîn
lunara eternitate a statuii; sau nerodul care crede cămîngîind o formăexistentăo
creeazădin nou.
Aceastăconş tiinţ ăprofundăa limbii naţ ionale, îl făcuse a doua oarăromân,
înainte de-a deveni scriitor.
Acest fenomen prealabil de naţ ionalizare artistică , îl socotea ca un punct de
plecare în evoluţ ia sa.
Dar ceea ce-l izbea acum ― în 1922 ― caietul datat din 1915, era tonul epatat,
nu orgoliul, mai degrabăvanitatea care se desprindea din rîndurile Incantaţ iunii, de
pildă . Fiecare rînd al Incantaţ iunii se fă lea parcă : "Uitaţ i-văla mine ce bogat sînt!
Uitaţ i-văce pot face eu dintr-un cuvînt! Nu măaplaudaţ i, nu măfelicitaţ i, dar
uitaţi-văla mine. Am nevoie de privirea voastrăca să -mi mă sor mai bine puterea ş i
bogă ţia. Un rege fă răde norod nu mai e rege. Fiţ i voi norodul regalită ţii mele. Voi,
nivelul mă rii; eu, muntele."
Lă murea gesturi de parvenitism literar în paginele acestui caiet, în sufletul
acelei epoci hotă rîtoare pentru el prin naţ ionalizarea sufletului, prin adînca ş i
personala încorporare a sunetului românesc în sonoritatea lui. Ai fi zis cănu se
nă scuse în palatul să u sufletesc, ci într-o colibă ,ş i cădeodatădevenise stă pîn într-
un palat al să u, dar în care nu tră ise ş i nu intra cu gestul firesc al stă pînului, ci cu
fanfaronadăexuberantă , sau abia stă pînită , a norocosului îmbogă ţit.
Literatura unor evrei din România îi dă dea aceeaş i impresie de nefiresc, de
ostentativ, de febril. Peş tele dac-ar deveni subit om, ar fi epatat căare mîni,
picioare ş i glas. În loc săse foloseascăde mîni, de pildă , ca de un organ cu care s-a
nă scut, le-ar produce, le-ar pune în evidenţ ă , ca pe-o distincţ ie nobiliarăpe care
vrea s-o observe toţ i. Ş-atunci fiecare gest fă cut de acele mîni ― oricît de natural în
sine ― ar deveni pretenţ ios ― ş i ratat. Dacăţ i-ar oferi un chibrit, n-ai ş ti ce să -i
spui ş i ai şovă i între: "Mulţ umesc pentru chibrit"; ş i "Da-da. Am vă zut! Ai mîni.
Felicită rile mele." La fel cu celelalte atribute, de curînd dobîndite.
Acest gest, corciturăde utilitate ş i vanitate ― falsămonedăprin aceasta ― îl
vedea în literatura cîtorva evrei români. Cuvîntul întrebuinţ at de ei, dacăera
românesc, devenea prea românesc, tinzînd parcăsădovedeascănaţ ionalitatea lor
neaoşromânească , mai mult decît săexprime riguroasa nuanţ ăa unui gînd. De
altfel, cei care ocoleau mai zeloş i, în literatura românească , neologismul, erau
evreii scriitori. Ei importaserăarhaismul cel mai greoi; import, că ci îl aduceau din
ţara cronicelor, atît de nefiresc el, domolul cuvînt de munte sau de ş es, în
febrilitatea ş i subtilitatea lor citadină .
Şi în ordinea lecturilor se reedita aceeaş i atitudine. Scriitorii cei mai lă udaţ i de
evreii literaţ i sau gazetari, erau Eminescu ş i Creangă . Admiraţ ia pentru Caragiale,
mai realăş i foarte explicabilă , era mai puţ in sunată , că ci Creangăe zvonul franc al
satului românesc clă dit din lut ş i baligă , iar Eminescu e cotnarul amar, cu amintiri
de nuc, al celor mai pure podgorii natale.
Îl mira acum aceastăasemă nare de ton (între literatura lui din 1915 ş i literatura
unor evrei români. Se vede căpe atunci, de curînd descins din literatura franceză ,
era un român debutant sau, mai exact, un român neofit, cunoscut fiind zelul excesiv
al neofitului, saltul dincolo de spinarea calului, de teama lui dincoace.
În toate faptele, întîmplă rile ş i creaţ iunile vrîstelor crude, vei gă si imperfecţ iuni,
vulgarită ţiş i dezarmonii, pe care luciditatea sporităde experienţ ăş i maturizare a
vîrstei din pragul că reia te judeci ş i analizezi retrospectiv, le poate uş or desprinde ş i
sublinia. Dar gestul revelator, într-o mă surăe admirativ, ca ş i al corecţ iunii
pă rinteş ti. Că ci toate cusururile vrîstelor din urmă , îţi aratăo mai exuberantă
energie, îţ i dovedesc o mai impetuoasăvitalitate ― într-un cuvînt, îţ i amintesc
viguros de o tinereţ ătreptat dusăprin eliminarea imperfecţ iunilor care-au
caracterizat momentele ei succesive, făcînd din perfecţ iunea actuală , presupusă
poate, o caducăîncremenire.
Acest caiet din 1915, Peş tera lui Ali-Baba, aparţ inea unui Dă nuţmai tînă r, mult
mai tînă r. Poate cătînă r pur ş i simplu. Că ci acum, privind îndă ră t prin anii
războiului, regreta parcăacel accent de juvenil triumf al sufletului de atunci, deş i îi
descoperise viciul.
Schimbămaş inal ― adevă rat tic al mînii ― vechiul titlu, prefă cînd Peş tera lui
Ali-Baba în Game, luînd astfel caietului semnificaţ ia sau pretenţ ia de tezaur, dîndu-
i-o pe aceea de exerciţ ii verbale.
Închise caietul Gamelor, luînd unul mai recent, intitulat Ceasul cucuvaielor.
Titlul acesta i-l pusese noaptea, o noapte de acum trei ani, curînd dupăplecarea
Monică i.
Casa era goală . Vechea casăDumş a, cu douăetaje masiv suprapuse ş i toate
odă ile pustii, afarăde ietacul mamei lui ş i de foasta odaie a Monică i, locuităde el.
Nu primise încănici o veste. Aflase din întîmplare nebunia domnului Deleanu ―
aşa aumea Dă nuţaceastăslă biciune a tată lui să u ― de-a consimţ i ca fetele săplece
pe marea plinăîncăde mine plutitoare. Cu o să ptă mînăînainte, un vapor se
cufundase.
Mama lui nu ş tia nimic. Domnul Deleanu era la Bucureş ti.
A cincea noapte de la plecarea Monică i; întîia, însă , cu gîndul că lătoriei pe
mare.
Şedea cu cotul rezemat de marginea ferestrei deschise. O nuvelăîncepută ,
intitulatăMînile, se vestejise fad. Sufletul o lepă dase. Odaia era ostil curată . Se
făcuse grijiturămare, înainte ca Dă nuţsăse instaleze în ea. Totul era rigid aş ezat de
mîna servitorilor. Mirosul de terebentinăal podelelor ceruite, aş ternea ca o pojghiţ ă
de gheaţ ăacolo unde zîmbiserăflori. Cînd întorcea capul înlă untrul odă ii, vedea pe
masa Monicăi ― nu devenise încămasa lui de lucru ― luminatăîn plin de lampa
cu picior elastic ş i glugăde metal, o fotografie de-a Monicăi, încadratăîn lemn
negru, la fel cu masa, cu lemnul fotoliului, cu poliţ a datăcu baiţ ,ş i cu "bahut"-ul
bombat.
Cînd Monica era la Iaş i, fă ptura ei luminoasă , chiar cînd lipsea de acasă , punea
o vibraţ ie de blond cald pe toate mobilele vechi de lemn închis. În încă perea
profund locuităde ea, ca în odă ile cu mari buchete de crini, era o luminozitate ş i ca
o pră fuite de polen.
Dar plecarea Monică i pe mare, mirosul tare al terebentinei ş i aerul împă iat al
decorului orînduit de servitori, restituiau lemnului negru accentul să u mortuar,
lă sîndu-l sădomine.
Aş a veghease în timpul ră zboiului, în unele nopţ i de acalmie. Tă cerile nopţ ilor
de pe front erau mai stranii ş i mai greu de înfruntat ― că ci aduceau gîndul ― decît
bubuitul tunului ş iţ ăcă nitul mitralierei, care porunceau fapta. Instinctiv, toţ i cama-
razii lui simţ eau aceasta, ş i dacăacţ iunea îi izola pe fiecare la bateria lui, inacţ iunea
militarăîi coaliza, ca preajma cimitirului pe cei care se plimbănoaptea la ţ ară . Se
adunau în grup compact ca săalunge tă cerea, s-o uite. Improvizau distracţ ii cît mai
puerile, ca ş colarii în recreaţ ie. În genere, jocul de că rţi cu ritmul să u iute, cu
emoţ iile sale tari ― un fel de parodie a ră zboiului, în care riscul vieţ ii e înlocuit
prin al pungii ― satisfă cea ş i nevoia de uitare în comun, ş i dorinţ a de
combativitate, de exterminare a aproapelui, fă răde care distracţ ia îş i pierde piperul,
devenind anodină , fadă . Incapabili de-a secreta veselia din ei ― aportul de glume ş i
anecdote adus de foş tii civili se epuizase repede ― o absorbeau din sticle, că utînd
sărespecte în acest mod de înveselire, principiul vaselor comunicante. Discuţ iile
evocau mai ales femeia ― ră zboiul, ca subiect de discuţ ie, era monopolizat de
societatea stră inăfrontului. Evocau femeia cu cinism ş i cu brutalitate fiziologică ,
aş a cum în genere e discutatăfemeia de grupurile bă rbă teş ti, care echilibreazăprin
trivialitatea comună , sentimentalismul individual, a că rui pudoare cu ciudat aspect
e trivialitatea.
Dă nuţnu putea participa la aceste desfă tări ― patetice prin tă cerea
împrejmuitoare. Era inapt pentru petrecerea în comun. De cînd era în liceu,
încercase cheful între camarazi, fă răsăizbutească . Veselia unui grup omenesc îl
întrista. Hohotul de rîs destră bălat al veseliei colective, în loc să -l asimileze să ltă reţ ,
îl expulza, amar. Pe lîngăaceasta, nu ş tia săjoace că rţiş i nu putea bea alcooluri
nici cît o mireasă . O cupăde ş ampanie, pentru el era un efort, a doua, o pedeapsă ,a
treia, o imposibilitate. Nici glumeţnu era între oameni, că ci zîmbetul isteţal glumei
numai singură tatea i-l stîrnea uneori, ca o seminţ ăexplozivă , întîmplă tor adusăde
vînt.
Aceastăinaptitudine nu-l fă cea mîndru cum face pe unii oameni ipocriţ i sau
mahmuri din pricina ficatului, care vă d în izolarea de veselie, sau incapacitatea de
veselie, semnul superiorită ţii. Dimpotrivăîi invidia blajin pe ceilalţ i, cum invidiezi
pe oră şanul grav cu care te plimbi la ţ ară , cînd îl vezi dansînd ală turi cu ţ ă ranii, o
horă , o sîrbăsau o bă tută , puţ in ridicol, dar superior ţ ie prin accesul ritmurilor
alegre ş i naive, în faţ a că rora ironia ta e totuş i pedestrăş i ignorantă .
Natural, se resemnase în singură tate, complect despersonalizat de uniformăş i
de viaţ a în comun.
Veghease multe nopţ i, la uş a unui bordei, pe prispa unei case ţ ără neş ti cu
geamuri sparte ş i ograda pustie, pe trunchiul unui copac sfă rmat de un obuz, pe
scaunul rigid al unui cheson, sau pe stînca de munte, subt stele mortuar apropiate
de suflet.
 Era ca o antrenare pentru neclintirea ş i tă cerea trupului în moarte, veghea lui
fă răcuvinte ş i miş că ri. Nici o revoltă . O resemnare ca a pietrelor, dacănatura le-ar
fi dat conş tiinţ a nemiş că rii lor minerale, printre ritmurile vegetale, animale, umane
şi astrale. Îş i pierduse complect facultatea artisticăde-a îş i împodobi tă cerile. O
dispreţ uia. Pe-atunci, literatura morţ ii ş i a deznă dejdii îi apă rea cabotin fă ţarnică .
Cum poţ i săversifici sau săexprimi frumos tristeţ a, de pildă , pe care o proclami
profundăş i definitivă ? Expresia artistică , ritmul inerent ei, conţ ine în ţ esutul ei
intrinsec, un optimism, o bucurie, o activitate satisfă cută , o energie mă gulitoare,
care dezmint categoric autenticitatea tristeţ ei astfel exprimate. Mortul, în clipa cînd
moartea l-a pecetluit, nu spune: "Sînt mort. Priviţ i-mă ." Neputinţ a definitivăde-a
notifica aceastăstare, îl face săfie mort. Altminteri ar fi un pseudomort. Dar natura
nu umblăcu fleacuri, nici nu-i cabotină . Mortul nu e vanitos, nici orgolios, fiindcă -i
mort în faţ a celui viu ală turi de secretul să u indescifrabil. E mort pur ş i simplu. E
definitivul punct. Literatura însă , dupăfiecare moarte pune douăpuncte.
Aceastăenergie vanitoasăş i ipocrităfă cea pentru el impurăsinceritatea literară ,
îndepă rtîndu-l de lecturile care i-ar fi fost singurul refugiu accesibil împotriva
singurătă ţii ş i tă cerii. În acele veghi, dragostea lui pentru Monica îş i pierduse
stră lucirea literară , fastul decorativ, înduioş ă rile agreabile ― că pă tînd o amploare
sobră , care domina cu linie purăde munte pe orizont, toate vă ile, toate terasele su-
fletului, toate liniile curgă toare de ape.
Gîndul Monică i nu-i mai trimitea mă gulitor parfum de tei înflorit la fereastra
lui, ci grav miros de brazi. Cuvîntul "etern", între dragoste ş i moarte ― amplu ş i
egal prezente ― devenea simplu ca semnul crucii fă cut de ţ ăran la auzul clopotului
de bronz deasupra că ruia, tot clopot, e cerul.
În timpul ră zboiului nu scrisese nici un rînd. Sufletul se simplificase în jurul
Monică i, adîncindu-se treptat subt bolţ ile religioase ale tă cerilor de-atunci.
Pe front însă , moartea îl împrejmuise pe el, exaltînd lumina Monică i în
întunericul lui.
Acum presimţ ea moartea lîngăMonica, dureros, ca firul subţ ire al tă cerilor de
pe front. Altăceva e sămori, ş i altă ceva săţ i se pră buş eascăreligia, cu cerul care o
adă postea, lă sîndu-ţ i vidul. Pentru sufletul lui, moartea Monică i ar fi fost un fapt
minuscul ş i enorm, cum ar fi dispariţ ia unui inel nelipsit degetului, care ar avea
drept piatră , miraculos, cerul cu toate constelaţ iile ― pierderea lui lă sîndu-ţ i dunga
de vid a unei absenţ e pe deget ş i toatăaiurirea vidului deasupra.
...De la o vreme veghea devenise stranie. Ceasul Mitropoliei bă tuse miezul
nopţ ii deasupra tă cerii, ca o toacăde utrenie într-o mînă stire cu că lugă ri morţ i în
chilii.
Avea douătîmple capul lui aplecat la fereastră . Una, cea dinspre noapte, însoţ ea
cu zvîcnirea ei un vapor înaintînd pe mare; cealaltă , dinspre odaie, simţ ea privirea
luminatăde lampăa unei fotografii. Şi între ele ― fir mai subţ ire decît trilul
greierilor ― tăcerea frontului, sufletul lui.
Ceasul Mitropoliei bă tuse unu. Nu-l auzise. Urechea lui asculta mă rile, mă rile...
Pe nesimţ ite, tîmpla dinspre odaie se întorcea ş i ea spre fereastră , intrînd în noapte,
dimpreunăcu cealaltă , cu înclinarea frunţ ii grele.
Cînd priveş ti îndelung întunericul, sau cînd veghezi în întuneric, cu ochii
deschiş i, lumina deodatăîntîlnită , e ca o spaimă . Cu ochi de noapte, întorcîndu-se,
privise brusc fotografia luminatăîn plin. Şi se cutremurase din creş tet.
Existase Monica?
Gîndul îl stră bă tu cu îndoială , o clipăde fulger numai, dar covîrş itor ca o
zvâcnire de halucinaţ ie ş i nebunie, dilatîndu-i creierul în aburi reci.
Existase Monica?
Sau se îndră gostise, ca anahoreţ ii, de chipul zugră vit al Madonei?
Exista un chip iluminat de focul nebun al privirii lui. Dar viaţ a, viaţ a Monică i
existase?
Şi dacănu existase, atunci el?...
Gîndul era ca un om zidit între oglinzi, care cautăferestre ş i aer.
I se pră buş ise fruntea pe braţ e, cu. geamă tul scurmat al pieptului.
Şi noaptea, ca în miracolele vremurilor evanghelice, îi puse un pui de cucuvaie
pe marginea ferestrei. Ridicase capul. Întîlnise ochii rotunzi în aurire ai pasă rii,
privindu-l. Venise să -i ţie tovă răş ie pasă rea nopţ ii. Era o prezenţ ăală turi de fruntea
lui, ca o cununăş i ca o mînă . Ochii ei de aur umed, ca douăcandele pogorîte din
cer, îi aduceau înă lţimi. Şi ce suveranitate în trupul mic, în portul capului rotund, cu
peniţ ele de deasupra ochilor, în nimb! Mică, ş i totuş i ca un pisc de munte, dreaptă ,
deasupra înă lţ imilor purtate-n trenă .
Pasă rea morţ ii?
Nimic lugubru în tovă răşia puiului de cucuvaie. Dimpotrivă , ochii ei îl înă lţau,
apropiindu-l de cer, deasupra sufletului ca deasupra norilor, în calmăarmonie de
senin.
Zburase.
Dă nuţluase fotografia Monică i din odaia cu mobile negre ş i o aş ezase pe
marginea ferestrei, în locul puiului de cucuvaie. Adormise cu fruntea pe braţ e,
împrejmuit de calm ş i stele...

CEASUL CUCUVAIELOR

Capul ţ i-e greu, ochii răi, inima amară. Aş teaptă .

Strîngi pumnii, buzele te dor în sînge, oamenii ţ i-au fost haini. Aşteaptă.
Braţ ul Domnului e lung. Scurt ţ i-e braţ
ul. Pe mă ri, departe, în calea luminii
tale, mîna Domnului ridicăvîntul săţ i-o stingă, crapăvalul, săţ i-o înghită. Braţ ul
ţi-e scurt, puterea lui, nemernică. Nu poţ i alunga vîntul, nici ocroti lumina scumpă
inimii tale. E Dumnezeu. Eş ti om. Aş teaptă.
Nu te uita în viaţ ă. Întoarce-ţ i ochii de la oameni. Ascunde-le ş i lacrima, ş i
zîmbetul. Nu te uita la cer. Întoarce-ţ i ochii de la Dumnezeu. Nu cere, nu cerş i.
Aş teaptă.
Săvie noaptea, săvie tăcerea, săfie pustiu pămîntul mormintelor ş i-al
somnului, săfii singur, părăsit de toţ i, lepădat de lumină, gonit de soare, săte ardă
flacăra singurătăţ ii. Aş teaptă. Apleacă-ţ i capul pe fereastră. Să-ţ i fie fruntea
lespede călcatăgreu de talpa vieţ ii; să-ţ i fie inima potir pentru cenuş ănumai; să-ţ i
fie ochii orbi luminii, ş i mînile ca rădăcinile în piatrăseacă.
Şi în adînc de noapte neagră -n tine ş i-n afară― cînd vei auzi: "Cu-vau, cu-
vau..." ― înalţ ă-ţi capul prăbuş it de viaţ ă, printre cucuvaie. Şi-aş teaptănoua zi cu
fruntea dreaptăprintre cucuvaie, că ci toatănoaptea, răcoarea stelelor lăsînd
izvoare pe o frunte mai înaltădecît piscul munţ ilor, îţ
i va spăla de praful vieţ ii,
fruntea înălţ atăprintre cucuvaie.

Dacăîntre sufletul creator ş i societatea ambiantăs-ar stabili ad-hoc, un raport

geometric, sufletul reprezentînd centrul, iar societatea, circomferenţ a care-l include
cu o succesiune neîntreruptăde puncte, roind la egalădistanţ ăde punctul central ―
activitatea literarăa lui Dă nuţ , din ultimii trei ani, ar putea fi caracterizatăprin două
miş că ri: una centrifugă , alta, centripetă . Avea ş i înainte de ră zboi aceste două
miş că ri contradictorii, dar pe atunci le realiza în felul urmă tor: pe cea dintîi,
miş carea centrifugă , tră ind, adicăînvăţ înd la ş coală , fă cînd sporturi, fiind elegant în
faţa oamenilor ş i pentru ei, cetind literatură , iubind-o pe Adina Stephano cu toate
resursele trupeş ti, afirmînd asupra ei drepturi de proprietate, simţ ind în faţa ei grijă
de proprietar ameninţ at pe toate hotarele, de vicleş ugul ş i cupiditatea vecinilor, ş i
înlăuntrul proprietă ţii terorizat de însă şi miş carea terenului flotant pe care a clă dit;
gustînd în Sevastiţ e, libertatea ş i să
lbă ticia stepelor în care turmele fă răfrîul
vasalită ţ ii, zburdăsuverane; cunoscînd cu Rodicele porcina desfă tare a lefăitului în
glod gras, prin faldul că ruia ritul descoperăo cireaş ă , o coajăde harbuz sau un mă r,
ronţă ite cu zîmbet ş i bale; experimentînd cu Ioana Pallăopiata putere de idiotizare
a unor femei din rasa mitologicei Circee...
Pe Monica o excludea din aceste categorii exterioare, nu din delicateţ ă, ci
pentru simplul motiv căMonica, demult plă mădităîn substanţ a lui sufletească ,
urma alte legi, avînd o miş care de creş tere ş i descreş tere în conş tiinţa lui, dar
rămînînd permanentă , ca o stea gemă nălui, din aceeaş i constelaţ ie.
Miş carea centripetă , pe atunci, o realiza scriind.
 Scrisul era un refugiu: sufletul se retră gea în el ca anahoreţ ii în pustiu dupăce
pă că tuiau, ispăş ind prin singură tate pă catul vieţ ii.
Acele douămiş că ri, însă , erau succesive îndeobş te, ca douăanotimpuri
distincte. Epocile de viaţ ăexterioarădeclinau prin lehamite ş i marasm, însoţ ite de
nostalgii neputincioase de scris ― asemă nă toare cu învîrtirea elicei vaporului în vid
―ş i dispă reau în clipa de hotar a scrisului absorbant ş i purificator.
În timpul ră zboiului, o singurămiş care îl dominase puternic ş i statornic,
miş carea centripetă . Deş i războiul fusese epoca de permanentăş i energicăactivitate
― mai intensădecît celelalte prin caracterul altfel silnic, ş i altfel serios decît cel al
activităţ ii şcolare ― niciodatănu se izolase de viaţ a exterioarămai complet decît în
timpul ră zboiului. Dar nu prin literatură . Se izolase ală turi de moarte în atitudinea
de rugă ciune mutăa dragostei.
Dupără zboi, sufletul lui Dă nuţîş i pierduse activitatea proprie. Era ostenit. Se
oprise lîngăMonica, aducîndu-i docil tot sufletul, ca un mare covor persan abia
început pe harfa ţ esă toare care i-a sunat întîile acorduri, colorate. Un an întreg, se
odihnise ală turi de Monica. Ea urma la Facultatea de litere cursurile ultimului an. O
însoţ ea la Universitate., ascultînd uneori ş i el distrat cursurile de la Litere deş i era
înscris la Drept. Seara se plimbau împreunăla Copou. Alteori fă ceau, împreunăcu
Olguţ a, excursii cu automobilul spre munţ ii Moldovei. Astfel, un an trecuse, ca o
plimbare pe subt tei înfloriţ i.
Monica plecase, dezaxîndu-i singură tatea. Se mutase în odaia Monică i. Nu
demult, începuse o nuvelăstranie, intitulatăMînile. Noaptea de spaimăş i de
deznă dejde îl înstră inase de ea. Apoi veniserăprimele scrisori de la Monica, fiecare
deschizînd vitralii cu lumina Monică i în singură tatea lui. Astfel, sufletul se
deş teptase la o nouăviaţ ălimpezind cu noi reliefuri în calme lumini, toate
prefacerile, achiziţ iile ş i experienţ ele de pînăatunci.
Cele douămiş că ri de odinioară , reveniseră , dar simultan, nu succesiv. Ceasul
cucuvaielor reprezenta miş carea centripetă . Un elan de lirism, care-l fă cea să
înainteze în adîncurile lui, prin tuneluri să pate numai cu puterea mînilor. Dar
concomitent cu aceastămiş care, tot în izolarea deplină , miş carea centrifugăîl ducea
spre oameni.
Începuse o serie de nuvele cu pronunţ at caracter psihologic în care cerca să
creeze obiectiv, psihologii distincte de a lui.
Aceastăosmozăa celor douămiş că ri, potrivnic îndrumate, îi crease o stare de
singurătate durabilă , distinctăde a celorlalte vrîste. Era singur, dar împrejmuit de o
viaţ ăintensă , care-i primenea mereu izolarea, dîndu-i dominatoare putere, robust
calm. Ră mînînd în purăizolare, era totuş i aplecat asupra vieţ ii tuturora, ca un cer.
Elanul care odinioarăîi poruncea sătră iascăîn rîndurile oamenilor, săse zbată , să
pă că tuiascăş i săsufere cu ei, de astădatăîl ducea spre viaţ ăcu viaţ a în braţe,
vă rsînd-o pe hotarul de la care începe viaţ a, dar oprindu-se acolo ş i revenind,
aspirat de el ca roua de soare, dupăce a că zut.
Astfel, actuala lui izolare nu însemna istovitoare contemplare a unui punct fix
în deşert, ci conştiinţa de mulţ ime lăuntrică, de vastăşi diversăpluralitate, pe care o
dăfaptul nă scut al creaţiunei, omului planetar singur în armonia universală .

Ceasul Mitropoliei bă tu de două sprezece ori, solemn ş i familiar, ca o pendulă

într-un mare salon cu luminile stinse. Urechea lui Dă nuţînregistrăora imediat, dar
mintea o considerămult dupăce clopotul o sunase. Aceastăanticamerăa sunetelor
în ureche, îl fă cea săparădistrat între oameni, obligîndu-i inutil sărepete o
întrebare, de pildă , pe care o auzise perfect, dar la care ră spundea mai tîrziu decît
cel ce tră ieş te exclusiv în realitatea prezentă . Era socotit distrat ş i visă tor, ş i era
tratat în consecinţ ă, cu o tolerantănuanţ ăde superioritate. La tribunal, colegii
vorbeau mai tare cu el, cum vorbeş ti cu surzii ş i cu cei care dorm în tren. Distrat?
Ochiul ş i urechea lui înregistrau minuţ ios, filmau ş i fonografiau necontenit, tot ce
se petrece în jur ― dar fă răostentaţ ie, involuntar. Pentru majoritatea oamenilor
însă , a observa înseamnăa holba ochii ca cei care privesc petele lunii în telescop; a
asculta înseamnăa-ţ i face cornet cu mîna pe ureche, ca cei care vorbesc la telefon
cu alt oraşalungind mînios pe oricine vine să -i tulbure din activitatea absorbantă .
Omul normal, cu o exclamaţ ie mă gulită , îţ i notificăluna pe care, continuînd să
vorbeş ti cu el, demult ai simţ it-o ş i ai urmă rit-o ră să rind cu coada ochiului ş i ochiul
mare al memoriei vizuale. Şi totuş i el are aerul căţ i-a dat bacş işră să ritul lunii.
Astfel cătu, distratul, veş nic Cristofor Columb în descoperirea realită ţ ilor inedite,
eş ti nevoit săînduri ca toţ i oamenii normali să -ţ i serveascăde că lă uzăîn ţ ările
demult cunoscute pasului tă u, sătaie generoş i pentru tine, foile că rţii de tine scrise,
săse socoatăamfitrioni pe pragul caselor tale.
Omul normal are o conş tiinţ ăsimplu construită , întocmai ca ochiul lui
omenesc, al că rui cîmp vizual e de ajuns de restrîns. Aceastăconş tiinţ ă , ca ş i
ochiul, poate înregistra ceea ce e situat în faţ ă , între ea ş i obiectul să u: faptul
observat, trebuind săexiste raportul dintre retina fotograficăş i tabloul care o
impresionează . Ca săobserve ceea ce e prea lă turalnic, sau situat îndă ră tul să u,
trebuie săiacăo miş care importantă ... Întoarce capul ca săobserve ce se întîmplăla
spate; dar cum privirea peste propriul să u umă r e incomodă , întoarce ş i trupul
aş ezîndu-se întotdeauna cu faţ a, atunci cînd observă . Astfel, starea de observare a
omului normal îi dăo atitudine specială , generalizatăîn tot trupul ― un fel de
mobilizare generalăa fă pturii sale. Acest efort îl face sătră iascăexclusiv în
prezent, în actul pe care-l să vîrş eş te.
Conş tiinţa observatorului înnă scut însă, e omeneş te anormală , ca ochiul
camelionului. Miş că rile iuţ i, mici ş i circulare ale ochiului de camelion nu proclamă
niciodatăpînda sa. Crezi cădoarme, tocmai în clipa cînd limba sa vertiginoasăîş i
pregă teş te traiectoria cleioasă , în tact cu ochiul care-i indicămicroscopic apropierea
vietăţii savuroase.
Astfel, conş tiinţ
a adevă ratului observator, îmbracăaparenţ a somnolenţ ei, ceea
ce-i dăputinţ a sănu incomodeze sau săalarmeze acele mă runte fapte ş i atitudini cu
dimensiuni de insectă , care exprimăadevă rul omenesc altfel decît sinceritatea
verbalăş i faptul declarat la vamă , că ci adevă rul omenesc e numai contrabandă . Cu
singura deosebire căîn natură , mătă hă losul copac nu se ocupăde educaţ ia
camelionului cu aparenţ ătrîndavă , nici nu-i spune cînd vede o insectă , cu glasul să u
de bas vegetal:
― Hei, camelionule, trezeş te-te! Scoală ! Uite-ţi vine mîncarea.
Pe cîtăvreme Dă nuţ , între oameni, simţ ea supă ră tor bunăvoinţ a lor masivăca
bocancul potcovit, de a-l trezi din toropealăş i inerţ
ie.

Uitată ,ţigara i se stinsese între degete, insinuîndu-i în nă ri duhoarea de

mahorcăa tutunului de dupără zboi, miros asemă nă tor cu al tovalului soldă ţesc.
Respiră , întorcînd capul spre fereastra deschisă , suflarea de lilieci abia înfloriţ i, a
nopţ ii de primă vară . Şi abia atunci ascultăcele două sprezece bă tă i ale orologiului
Mitropoliei, de mult stinse. Ascultă ,ş i revăzu Mitropolia faţ ăîn faţ ăcu ruina
gă lbuie numităPalatul Justiţ iei.
Aceastăfugarăş i involuntarăevocare a decorului profesional ― de un an era
avocat ― îi alungăzîmbetul care-i îndulcea tră să turile. Faţ a slă bi deodată , arătîndu-
şi osatura descurajatăca la bolnavii de piept. Sufletul îş i închise porţ ile, lăsîndu-l în
afarăpe cel care putea sătulbure cu griji omeneş ti fastul catifelat al fluturilor de
noapte. Strînse caietele. Aprinse o nouăţ igară. Era alt om, odaia era alta. O trapă
scufundase omul ş i decorul de pînăacum. Prefacere totalăş i instantanee.
Asemă narea lui Dă nuţcu vechile portrete ale tinereţ ii străbunilor, dispă ruse.
Obrazul de acum, l-ai fi putut întîlni la fereastra unui spital de copii, în preajma
Cră ciunului.
Clipele acestea erau echivalentul amar în epoca tinereţ ii, al întristă rilor lui de
copil cînd dumineca se apropia de luni, cea mai aguridăzi a să ptă mînii ş colare.
A doua zi avea un proces la Curtea cu juri, dupăamiază, ş i altul, dimineaţ a, la
Judecătoria de ocol.
― Domnule judecă tor, dosarul acesta...
― Domnule preş edinte, onoratăcurte, domnilor juraţ i, în faţ a domniilor
voastre...
Dosarul de la judecă torie era alcă tuit din cîteva procese-verbale dresate la
comisariat, cu cernealăverde, oţ etită-n ochi, consemnînd bă taia ş i sudă lmile dintre
un proprietar ş i chiriaş ul să u. Dă nuţreprezenta interesele chiriaş ului, care era ş i
reclamant ş i inculpat, graţ ie strategiei avocatului proprietarului bă tăuş. Cuvintele,
"porc", "haimana", "stîrpitură ", "şpagă ", "bou", "tîmpit" ş i altele asemenea
alcă tuiau armonia specialăa acestui dosar. Clientul lui Dă nuţdorea să"arate
canaliei de proprietar cine-s eu" ― ş i plă tea ş ase sute de lei, dînd acont două , ca
Dă nuţsă -l facă"albie de cine" pe proprietar, în faţ a co-mahalagiilor invitaţ i la
festinul oratoric. Adversarul lui Dă nuţera vestitul Todiriţ ă -bun-de-gură , un vlă jgan
mehenghi, care purta în buzunarul de la piept, cel destinat batistei, cîte doi-trei
ardei roş i, fiindcămînca mereu în tîrg din pricina aglomeraţ iei proceselor, ş i nu
putea suporta mîncarea neardeiată . Acest Todiriţ ăera o glorie a judecă toriilor de
ocol. Înainte de a-ş i începe pledoaria se cră că na plescă ind din limbă .
― Onoratăgiudecată , articula el, îndreptînd o miş care de taur spre placidul
jude.
Şi, concomitent, cu sfîrcul pleoapei clipea că tre public.
― E dat dracului! ră suna în salăopinia publică , dilatată .
Auditoriul, dacănu judecata, era cîş tigat.
Pe lîngăaceasta, faimosul Todiriţ ăavea impună toare atribute bă rbă teş ti. O
staturăde dulap, capul flocos, cum e coada dulă ilor de stînă ,ş i o musteaţ ăpe care
degetele o puteau parcurge de-a lungul unei depline perioade oratorice.
Ce putea face Dă nuţîn faţ a lui Todiriţ ă, decît săzîmbească ? Cu zîmbetul însă
poţ i cîştiga femeile reale, dar Justiţ ia cu ovare de bronz, nu. În pretoriul dreptă ţ ii
judiciare, zîmbetul ş i tăcerea sînt suveranele atribute ale magistraturii. Avocaţ ii
trebuie săvorbeascămult. Clientul plă teş te kilogramul de vorbe ş i sucul lor
concret: sudoarea, aş a-zisăa frunţ ii.
Dă -i-l, dă-i-o, de vreme ce faci acest negoţde vorbe ş i sudoare.
Aş adar, mîne dimineaţ ă , Dă nuţ― imberb ca un adolescent cu chip de fată ,
suspect de tinereţ ăauditoriului matur, care vede în musteaţ ăun testimoniu cerebral
― trebuie săîmprumute de la incomparabil virilul Todiriţ ă , din ale sale plă ci de
gramofon, o placăîntre plă ci, ş i să-i dea drumul cu gura că scatăîn emisiune, ş i să
asculte, pe deasupra, din gura sa ieş ind, vorbele cu ciorapi roş i ale lui Todiriţ ă.
Pe mîni te speli cu asprăperie ş i cu să pun, torni ş i alcool ş i eş ti curat. Pe dinţ i te
freci cu periuţ a gras fardatăde pastădentifrice, gura ţ i-o clă teş ti cu apăfenicatăsau
oxigenatăş i eş ti dezinfectat.
Dar buzele ― buzele mîrş ă vite într-o Judecă torie de ocol, într-un decor de
crîş măde rohatcă , în faţ a mahalalei care pute ş i ascultăpe bă nci ― cu ce le speli,
cu ce le arzi?
Între timp, prin micile gră dini ale Iaş ului, primă vara ră stoarnăproaspete
buchete de liliac.
La amiază , dupăinhalaţ iile judecă toriei de ocol ş i dupătaciturnul dejun în doi
cu doamna Deleanu, porneş te spre Curtea cu juri, care e instalatăîn localul Şcoalei
primare "Gheorghe Asachi".
Curtea cu juri e pusăîntre santinele ca un cuvînt în ghilimete, fiindcăo clă dire
nu poate fi arestată . La portiţ a de intrare, un comisar asudă , cu ş apca pe ceafăş i
ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţ i. Face baie de soare. Sui treptele cu
sonoritate de recreaţ ie ş colarăş i cu miros de latrinătot ş colară . În ograda ş colii se
joacăvră biile. Juraţ ii se plimbăpe coridoare, necă jiţi ca pă rinţ ii cu odrasle
repetente. În sala de ş edinţ ă , mirosul ră u e un solist care-ş i acordăinstrumentul în
surdină. Curînd îş i va calma stridenţ ele de fanfarămunicipală .
Un sergent stă , stăpur ş i simplu ca lîngăun cadavru, ală turi de o bancădată
lîngăpă rete înaintea celorlalte bă nci, ca atunci cînd sînt elevi supra-numerari.
Pă reţ ii sînt decoraţ i cu planş e anatomice ş i cu diverse portrete animale. Vezi o vacă
grasă , cromolitografic albă , cu ugerul ca o lunăplinăîmpă natăcu sparanghel roz în
sfîrc, suptăde un viţ el cafeniu, ceea ce dăo grandioasăicoanăa cafelii cu lapte
ş viţeriene ş i a maternită ţii. Vezi un cal zdravă n, dar cuviincios ― de lemn ai zice,
― care nici nu baligă , nici nu nechează . Un elefant îş i înalţ ăpalatul animal, cerş ind
cu trompa o portocalăsau o notăbunăpentru copiii palizi. Locul justiţ iei e marcat
de o ală turare de mese lungi, foarte asemănă toare cu acele mese insolit plantate la
poarta gradinelor publice, cînd se dau serbă ri de binefacere patronate de cucoane
din înalta societate. Cel dintîi ră stignit în încă perile justiţ iei este Hristos. Îl vezi pe
crucea lui, pătat de muş te, prezidînd monumentalele că limă ri judiciare, condeiele
cu peniţ e cră pate ş i tenul sanghin al codurilor Hamangiu.
Grefierul în robăe premergă torul celorlalte robe cu mai multăsolicitudine
pentru digestie, decît cea subalternă . E negru ca un pian închis într-o salăde
concert goală i cere o ţ
. Îţ igarăş i te încurajează , indicîndu-ţ i "juraţ ii lui". Că ci
fiecare grefier de curte cu juri, are juraţ ii lui, ca un pachet de că rţi cu care vei
cîş tiga matematic. Te apleci cu el ― mirosul de cufă r cu molii al grefierilor! ―
asupra listei juraţ ilor, ca pe o listăde mîncare, ală turi de chelnerul competent ş i
serviabil. Asculţ i un lung monolog. Dacăacuzatul ş i-a ucis nevasta infidelă ,
grefierul taie pe toţ i juraţ ii înş elaţ i care erau să -ş i ucidănevasta, dar au revenit.
Cum majoritatea juraţ ilor ignoreazădrama lor conjugală , juraţ ii disponibili sînt
numeroş i, recuză rile anticipative, reduse. Dacăacuzatul ş i-a dat foc casei, grefierul
alege buchetul celor despă gubiţ i de casele de asigurare împotriva incendiului.
Pentru omucideri rurale, sînt buni juraţ ii evrei. Pentru tîlhă rii sînt contraindicaţ i.
Pentru avorturi, mamoş ii oferăantidotul achită rii.
Cînd ţ i-ai ridicat faţ a de pe lista comentatăde buzele grefierului, oraş ul cu toţ i
cetă ţ
enii să i majori, pute ca un canal desfundat. Grefierul îţ i mai cere o ţ igară . Îi dai
trei ― grefierii în contact cu ş tiinţ a avocaţ ilor- cunosc dictonul: "Alle gute Dinge
sind drei " ― ş
15
i pleci pe salăunde te aş teaptăacuzatul între sentinele. Pentru a

15
Trei sînt lucrurile cele bune (germ.).
zecea oarăte întreabă :
― Ce săspun, domnule avocat?
Că ci avocatul, universal ca Dumnezeu, ş tie mai bine decît clientul faptele
acestuia, solitar să vîrş ite.
Între timp lumea se adunăîn sală , ca la foc, ca la bă taie, ca la luptele cu tauri.
Publicul curţ ilor cu juri vrea emoţ ii tari. Sentimental ş i lacrimogen la început, cînd
acuzatul plînge, ş i cînd din salăîi răspunde bocetul nevestei ş i al copiilor adevă raţi
sau tocmiţ i ad-hoc, publicul îş iş terge ochii. Dar cînd reprezentantul familiei
victimei zugră veş te cu badanaua gesturilor oratorice ş i cu mugetul vitelor în
incendiu, tică loş ia criminalului, publicul îl ură şte pe cel compă timit la începutul
şedinţ ei. Şi ura publicului creş te cu fîlfîirea neagrăa oratoriei în robăa
procurorului. Acuzatul e condamnat. Finalul rechizitorului, cu silueta braţ elor
avîntate în lă turi, e ca o cruce neagrăde corbi pe un mormînt. Dar se ridicăsuav ş i
insidios apă ră torul. Inimile publicului sînt suspendate ca legumele în coş urile
olteanului.
Preludiul apă ră rii moaie ochii, îndulceş te inimile, ca orchestrele care te fac să
oftezi sentimental în restaurante, pe cînd îţ i tai bucata de fripturăîn sînge ş i-ţ i aduni
cartofii rumeori.
Pe rînd, apă ră torul e filozof, e uman, e analist, e jurist, e biblie: ai zice că
vorbesc cu ritm ş i dulce grai, foile bibliotecilor de popularizare pentru adulţ i.
Cîte nu învaţ ăpublicul de la un avocat în vervă ! Dar e teribil apă rătorul!
Întrerupt de procuror, îl sfarmăca un automobil în plinăvitezăpe o biată
zbură toare.
Dar e ş iş mecher apă rătorul! Întrerupt de preş edinte, se-ndulceş te, se
transformă , ca un cazan cu smoalăfierbinte devenit revă rsare de sirop de fragi.
Mamele ar vrea să -l aibăginere; fetele ― logodnic; femeile mă ritate ― amant;
bă trînii ― fiu; copiii ― tată .
Ce fericit e acuzatul care are un astfel de avocat ! Fiecare rîvneş te ― ideal ―
aceastăonoare.
Dar bietul acuzat! Ce om de treabă ! Ce om necă jit! Publicul aflăororile
jandarmeriei, care smulge mărturisiri, inchizitorial...
― ...E ca pe vremea lui Ignaţ iu de Loyola...
Tunată , comparaţ ia frapeazăca un vers minulescian. Publicul ar vrea săstrige
ca la întrunirile politice:
― Jos cu el!
Dar clopotul preş edintelui protejeazămemoria lui Ignaţ iu de Loyola, ş i
apă rătorul, profitînd, ridicăun ditiramb vibrant, magistraturii imparţ iale şi civili-
zate. E ca un început de migrenăîn sală . Dar mesajul oratoric continuăpînăcînd
întregul public ― cu mica fracţ iune de public privilegiat a juraţ ilor ― va fi omogen
în mînile febrile ale oratorului.
 Şi deodatăfenomenul se întîmplă . Avocatul e suprem. Ridicăbraţ ele spre cer
― cu kilogramele palpitatorii ― ş i cere achitarea cu un gest care trînteş te fleş că it ş
i
inert întregul aluat al publicului ş i al juraţ ilor. Aş tepţ i să -şiş teargăsudoarea cu
dosul palmei ― ca rîndaş ii dupăce-au fră mîntat aluatul cozonacilor. Nu! E
sudoarea sfîntăa muncii. O lasăsăcurgă , beat.
Publicul achită . Justiţ ia populară , la fel.
Aplauze. Clopoţ el. Tumult teatral.
Mulţ imea vine spre apă ră tor, ca moaş a cu fă tul în braţ e spre patul lehuzei palid
zîmbitoare.
Ş-afară , afarăa trecut limpede printre lilieci înfloriţ i, o zi de primă vară , c-un
mă nunchi de ceasuri ale tinereţ ii tale.
Dar Curtea cu juri e o instanţ ăexcepţ ională , cu viaţ ăsporadică . Decorul cel de
toate zilele ai avocatului ieş an e Palatul Justiţ iei, aş ezat pe strada Ştefan-cel-Mare,
în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sunăciudat celui care
mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dugbenele de
încă lţăminte, galanterie ş i comestibile, cu firme în "ici", "feld" ş i "sohn"', care
întovă ră şesc domnescul bulevard pînăîn faţ a Mitropoliei, se opresc lă sînd spaţ iu
naltelor clopote, ş i-l însoţ esc iar pînăla biserica Trei Ierarhi care-i un cor în
noaptea Învierii, în aur de odă jdii ş i flăcă ri, avînd în spate stampele albastre ale
dealurilor, ş i-n faţ ătot firmele în "ici", "feld" ş i "sohn".
Cînd minutarele ceasului Mitropoliei aratădouă sprezece, curtea fostului palat
roznovenesc ― de mult intrat în melancolia epilogului boierimii ― e plinăde
ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţ ii ora judecă ţilor e
două sprezece, aş a căţ ă ranii, încreză tori în cuvîntul scris, aş teaptăde la unsprezece
judecata anunţ atăla două sprezece, principial începînd la unu, ş i efectiv la unu
jumă tate. În aş teptarea judecă ţii, se descalţ ă― că ci au fă cut drum lung ― scot
merindele din desagi, mă nîncăş i rabdăcu dinţ i strînş i sau gura că scată .
La abator, în clipa cînd vita-i înjunghiată , muş tele verzi rîd mai aproape, ş i
javrele flă mînde ale mahalalelor înainteazăîn procesiune somnambulă .
În preajma lui două sprezece sosesc premergă torii baroului, cu nă rile dilatate. E
cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţ ăpur ş i simplu,
cel mai ş oltic dintre tineri, care calcăpe urmele bă trînilor. Sînt cei mai gravi
avocaţ i, premergă torii în viteză . Nu se uitănici în dreapta, nici în stînga la norodul
orizontal. Îmbră caţ i în negru, redingotămai ales, au inel masiv de aur cu briliant ―
sau cvarţ― focos bombat pe degetul gesticulă rilor, deocamdatăîn repaus pe
mînerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţ ul stîng au o geantăplată , cu care
dimineaţ a au adus pînea ş i zarzavaturile din piaţ ă . Lanţde aur pe burtă . O culoare
la butonieră , care săfie sau săsamene cu insigna unei decoraţ ii. În buzunar au cel
puţ in o sutăde că rţ i de vizită , cu numele, toate titlurile lor ― fost subprefect,
licenţ iat în drept, locotenent de rezervă― ş i adresa în mă rime supranaturală .
Sosesc cîte doi sau trei deodată― fiindcătoatădimineaţ a au pîndit ş i s-au
pîndit pe stră zi ― dar au aerul cănu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda
plinăde ţ ărani ― clienţ i în perioada de incubaţ ie ― e austerăş i grandioasăca o
procesiune de arhimandriţ i. Ţă ranii vă d în ei un fel de prapur al Justiţ iei ― n-au
aflat căei, ţ ăranii, sînt coliva ― ş i, ridicîndu-se în grupuri, îi salutăadînc.
E un adevă rat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale
baroului trec cu geanta subţ ioară . Trec, nu se opresc, nu vă d, nu ş tiu nimic; se duc
direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul
catedralei, ş i direcţ ia imperios orientatăa celui care se duce la closet pe coridorul
hotelului.
Au intrat.
Au dispă rut.
Suspendatăîn urma lor reverenţ ios, viaţ a îşi reia fizionomia de micăţ inută .
Unde-s?
La o fereastră -i unul; la alta, celă lalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai
profund decît al lor. Una, două , trei, patru, cinci, ş ase, ş apte perechi de ochi, cu
ochelari sau fă ră , la ferestrele obscure ale Justiţ iei, radioscopeazăchimirul ţ ă ranilor
din ogradă .
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Că ci nevoia, beleaua sau nă pasta
cad pe oricine, dar banul ocoleş te pe mulţ i. Ochii de la ferestre sînt de avocaţ i, că ci
ş tiu săaleagă , fărăvorbe, pe clienţ i de împricinaţ i, în categorii distincte. Alegerea e
sigură , definitivă . Pă durarul spune dintr-o datăcopacilor pe nume: acela-i frasin,
acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevă ratul fumă tor, tră gînd un singur fum,
va deosebi tutunul basarabean de cel bîrlă dean, pe acesta de cel dobrogean; precum
ş i tutunul de Cavalla de cel de Smirna ş i aş a mai departe. La fel, bă utorul afinat îţ i
va preciza vrîsta ş i podgoria vinului gustat. Aceastăaptitudine se numeş te ochiul
sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură , nu-l capeţ i la Facultatea de Drept. Îl ai sau
nu-l ai. Facultatea de drept îţ i dă― sau se zice că -ţ i dă― ş tiinţă. Ochiul
profesional, însă , îţi dăclienţ i. Şi avocatura, cînd se mă rgineş te la ştiinţ ă , e "natură
moartă ", ca ş i Facultatea de Drept.
Aş adar, cuconul Ştefanache, nenea Petrache, domnul Matache ş i emulul lor,
juniorul Mitriţ ă , dupăce ş i-au deschis ochiul profesional îndă rătul ferestrelor, intră
în acţ iune profesională. Că ci descoperirea vocaţ iunii de client în masa
împricinaţ ilor e abia un preludiu al vînă torii care curînd va începe. O deschide
cuconul Ştefanache, decanul de vîrstăal celorlalţ i, iesădin palat aş a cum a intrat,
cu acelaş i pas de statuie, dar priveş te, mă soară , cîntă reş te, prubuluieş te, ţ inteş te, în
dreapta ş i în stînga. Şi deodatăse opreş te.
― Ce-i cu tine?
 Inima ţ ă ranului interpelat e ca o mă slinăîn scobitoarea privirii lui cuconu
Ştefanache.
― ...Ce săfie, boierule!... Ia, nă cazuri, ofteazăomul, cu că ciula în mînă ,
trecîndu-ş i dosul palmei peste musteaţ ă.
― La cît eş ti condamnat?
― Pentru nica toată , boierule! Mi-o suduit muierea, mi-o cotonogit scroafa!
Rabdăel, omu, da...
― I-ai dat cu paru?
― Cu paru, să rut mîna, da la chicioare...
― Greu! mediteazăcuconu Ştefanache, holbînd ochii bulbucaţ iş i lă ţindu-ş i
gura cleioasăde broascăîn rut.
― Greu, nu zîc! ofteazăomul.
― Cîte pogoane ai?
― An prost, boierule! Mi-o murit vaca, giţ ica boleş te, muierea o că zut gre...
― Şi te ţ ii de tică loş ii, miş elule! tunăcuconu Ştefanache. Omori oamenii!
― Da n-o murit 'ră can di mini! Ne-am împă cat. Vini amuş i cu că ruţ a la tîrg.
― Legea nu iartă ! riposteazăsubt bolţ ile veş niciei crunte cuconu Ştefanache,
care ş tie căîn materie de loviri simple împă carea pă rţ
ilor stinge acţ iunea publică .
Ţă ranul ş i-a înfipt privirea în pă mînt, ca o roata de car pe care nu-l mai poţ i
urni.
― Dăcitaţ ia!
Se supune. Îş i desface brîul, scoate o batistăeu floricele, se dăpuţ in în lă turi,
pieziş― dar cuconul Ştefanache a ş i vă zut sutarii coş coviţ i în sul uleios deasupra
citaţ iei pă turităcu sfinţ enie. Ia citaţ ia, scoate ochelarii cu ramăde aur, îi aş eazăpe
vîrful nasului, dăcapul pe spate ― cu aerul statuilor de bă rbaţ i politici, care citesc
un discurs ― descifreazăconţ inutul ş apirografiat al citaţ iei, stă, priveş te cerul, se
eţăreş te în pă mînt, scoate agenda, o deschide, noteazăceva mă runt, pă tureş te
citaţ ia, o închide în agendă , agenda intrăîn buzunar. Ţă ranul simte căa devenit ca
ursul cu inelul trecut prin nă ri, în mîna ursarului care ţ ine lanţ ul, ş i greoi, urmează
paş ii mă runţ i ai lui conu Ştefanache.
Cînd au ieş it împreunădm Palatul Justiţ iei, sulul bumă ş tilor din chimirul
ţăranului, a trecut plat în buzunarul lui cuconu Ştefanache. Dar ţ ăranul, devenit
client, nu se miră . El a vă zut pe dregă torii din grefăînclinîndu-se cu respect în faţ a
avocatului să u; el a văzut degetele cu stră lucirea briliantului umblînd, aş a cum ai
încerca o varză , cu dosarul în care e luna de puş că rie ― ş i simte căş i-ar vinde ş i
giţelul numai să -l scape cuconu Ştefanache de cei trei ani de temniţ ăpe care
domnul procuror, în tă lmă cirea lui cuconu Ştefanache, îi cere judecă ţ ii împotriva
lui. Încetul cu-ncetul, pînăla unu, tot ce era susceptibil sădevinăclient a devenit.
Gloata clienţ ilor, împă rţ ităîn loturi, aparţ ine avocaţ ilor premergă tori, ale că ror
agende, la ziua respectivă , albe dis-de-dimineaţ ă ,ş-au acoperit de nume, ca un zid
nocturn de ploş niţe.
Se apropie ora legală . Sosesc tră surile cu avocaţ iş i avocaţ ii pedeş tri, urgenţ i, cu
servieta subţ ioară , ca pasagerul ajuns la garăo datăcu soneria clopoţ elului.
Intră . Intră . Intră . Cum trec, trec, trec, trec, stîlpii de telegraf, oblici, pe lîngă
ferestrele expresului.
Unu.
Împricinaţ ii evrei, care îş i pierd vremea cu folos la cafenea, nu la Palatul
Justiţ iei înainte de ridicarea cortinei, sosesc în grupuri. Discută , gesticuleazăş i se
opresc în ră stimpuri, gata săse ia la bă taie, dar nu se iau; pornesc iar ş i discută .
Deş i n-au servietăsubţ ioară , toţi par avocaţ i prin febrilitate, gesticulare, ş i tonul
peremptoriu. Înlă untrul palatului ei sînt în mediul ş i în largul lor. Zîmbesc
avocaţ ilor, clipesc grefierilor, dezmiardăumărul aprozilor, interpeleazăpe copiş ti
cu porecle, ş i salutăcu mă tă nii musulmane trecerea cu pas descompus a magistraţ i-
lor de la curte.
Unu ş i cinci.
Dosarele din grefăau trecut pe mesele de ş edinţ ă. La uş a secţ iilor, grupuri-
grupuri se îngră mă desc în jurul listelor de procese, ca în faţ a afiş elor de mobilizare.
Să lile de ş edinţ ăabsorb mereu. Bă ncile împricinaţ ilor au aspectul galeriilor de
cinematograf, în timp ce filmul rulează . Primul film îl ruleazăavocaţ ii din incintă ,
înainte de intrarea magistraţ ilor.
Fumatul e interzis pentru public. Avocaţ ii fumează , scuipăş i leapă dă
scobitorile uitate între dinţ i de la prînz, că ci numai în tren aceste gesturi sînt penali-
zate cu amenzi instantanee. Unii îş i citesc dosarele, cum învaţ ălecţ ia ş colarii
înainte de intrarea profesorului în clasă . Căci avocatul e isteţprin definiţ ie, ş i ca să
ştie un proces n-are nevoie săciteascădosarul. Îl ş tie prin intuiţ ie, punîndu-ş i
degetele în contact cu dosarul. Aş adar, deocamdatăavocaţ ii discută : un fel de passe
de arme, preliminare. Aceste discuţ ii tind neglijent că tre spirit, ironie ş i humor.
Nici unul nu tace: tă cerea, în aceastăprofesie, e viciul suprem. Dacăvorbele ar
putea fi materializate în mucuri de ţ igară , de pildă , discuţ ia premergă toare intră rii
magistraţ ilor ar reprezenta o cantitate pentru care întreg Palatul Justiţ iei ar fi
scrumelniţ ăneîncă pă toare.
Clienţ ii de pe bă nci sînt în extaz. Ei simt într-un singur avocat mai mult zgomot
decît într-un oraşindustrial. Cum săn-aibăîncredere în avocaţ i? Aceastăpotenţ ă
sonorăcreeazăun prestigiu special avocatului în Palatul Justiţ iei. Femeile cunosc
astfel un aspect sonor al virilită ţii, altul decît cel al pintenilor militari. Cele care au
divorţ uri, simt lă murit căar divorţ a numai de dragul avocaţ ilor. Tot publicul
trăieş te mai intens în acest mediu locvace. Fiecare simte căprinde viaţ ă , ca în faţ a
mă rii sau a ş priţ ului. Se stabileş te încet cu-ncetul, un ritm epileptic. Împricinaţ ii
capă tăticuri nervoase, au nostalgii să ltă reţ e de sîrbăş i bă tută . Pă rţ ile adverse simt
cădevin mai adverse; cele dispuse la conciliere se sfiesc ş i renunţ ăla această
laş itate, inculpaţ ii pentru schimb reciproc de palme se mirăş i regretăcăn-a fost de
pumni ş i de picioare; cei care s-au instalat zvîcnesc în aripele captive ale
sudă lmilor; în sfîrş it, surdina conflictelor umane, scoasătreptat, sloboade ş i
dezlă nţuie aprig instinctele în incinta justiţ iei, ea în codrul primitiv. Cu singura
deosebire căîn acest cadru al civilizaţ iei supreme, instinctele apar la ghiş euri
separate. Aceste ghiş euri de instincte verbalizate sînt avocaţ ii. Onoare acestor
vestale. Şedinţ ele au fost deschise, procesele au început. Avocaţ ii nu mai merg:
aleargă . Ferească -se din calea lor clientul staţ ionar!
O dîră : a trecut un avocat. Alta: altul. Vezi-le. Evită -le. Traiectoria acestor stele
are ghionţ iş i lasăvînă taie.
Publicul înghesuit în întunericul coridoarelor tremurăş i palpită .
Din pragul secţ iilor aprozii urlăş i se tînguie, ca geamandurile ş i ca sirenile în
ceaţ ă.
O mînă , o batistăpe frunte, o servietăcare spînzurăîn goană , e un avocat care-a
pledat la o secţ ie ş i-a izbucnit la alta.
― Idiotule!
E clientul care-a răspuns lung ş i prost la interogator.
― Lasă -mă , cucoană , nu mă -nnebuni!
E clienta cu divorţ ul.
― Pitacii!
E procesul cîş tigat în stare agresivăde onorar.
Fiecare salăare miş că ri de flux ş i reflux, clipăcu clipă . Oameni ră sar, oameni
dispar. Oameni? Umbre? Pă puş i automate?
În rumoarea generală , glasul pare căstră nută , sughiţ ăş i nechează . E ca o bă taie
vorbită . Braţ ele boxează , fă răsălovească . Picioarele aleargă , fărăsăînainteze. O
hîrtie încleiatăpentru muş te, dar imensificatăş i cu muş te umane.
Douăsecţ ii de curte, douăde tribunal, Parchetul ş i cabinetele de instrucţ ie,
lucrează , lucrează , lucrează , sună , sună , sună .
Existătă cerea?
Întuneric ş i fum pe toate coridoarele, ca în preajma erupţ iei vulcanice. Closetele
îşi trîmbiţ eazăfetidul amoniac acru, din colţîn colţ , din etaj în etaj.
Nefericit suflet cu trenălungăce cauţ i în acest decor?

Are şi Palatul Justiţ

iei un loc de odihnă , de înviorare, de reculegere. E aş
a-zisul
restaurant al coanei Lenta Bodron, vă duva plutonierului LicăBodron, fost aprod pe
vremuri al Curţ ii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului,
mort pe cîmpul de onoare ― ierte-l Domnul, căLenţ a l-a iertat.
Numitul restaurant e o încă pere mult mai scurtăş i ceva mai largădecît culoarul
unui vagon de cale ferată , pe linia Crasna-Huş i. Un sfert al acestei încă peri e
bucă tărie; urmeazăun paravan de scînduri, ş i localul propriu-zis al restaurantului.
O singurămasăîl ocupăîn întregime. Douăbă nci de locantămuncitorească , se
îndoaie sub povara nobilăa avocaţ ilor în repaos. Faţ a de masăa fost albăpe
vremea cînd coana Lenţ a Bodron se numea Lenţ a Ilieş, că ci coana Lenţ a a îngropat
trei bă rbaţ i, de la care are ş ase feciori ş i trei fecioare, dintre care cea mai fragedăe
aghiotantul opulentei sale mame cu staturăde maior intendant.
― Ţico, un ş priţca la "Capş a"!
Ţica Bodron ― e cu plotonierul, ultimul mort al Lenţ ei ― ş tie că"ş priţul ca la
«Capş a»" e formula aristocraticăa ş priţ ului tare. De aceea, mîna ei culinar
mirositoare varsăîn paharul ― din care cu o simplămiş care a lepă dat restul
ş priţului precedent ― o licoare roş ie ca sfecla stricată , numităvin, pînăaproape de
buza paharului, aţ îţînd-o cu un ş fichi de sifon.
― Ţico, o costiţ ăde Constantinescu!
― ŢacăMariţ o, o costiţ ăde porc, zîmbeş te Ţica, complice ş i părtaşăla spiritul
politico-gastronomic al juristului înfometat.
Ţaca Mariţ a e a doua odraslă , mai vrîstnicăş i mai trecută , a coanei Lenţ a, care
a făcut-o cu domnul Popovici, al doilea defunct în ordinea maritală , inspector al
podarilor, pe cînd tră ia.
Ţaca Mariţ a, divorţ ată , gă teşte; Ţica serveş te, iar cucoana Lenţ a priveghează ,
ţine casa ş i răcneş te.
― Ţico, pardon, un rahat cu apărece!
Ţica vîrămîna într-un fel de putinăde tinichea, din care desprinde un rahat curb
în degete, ca un limbric roz.
― E de trandafir, pentru dumneavoastră , serveş te Ţica rahatul, ripostînd c-un
madrigal "pardonului"' hă zos.
În aceastăatmosferă― în care numele Ţica, trecînd din gură -n gură , e ca o
gamăsă ltă reaţăde ţ imbal, ş i glasul coanei Lenţ a, ca un arcuşmîrîitor de contrabas
― avocaţ ii gustăun binemeritat repaos în antractele proceselor. Anecdotele au
precă dere; cele pornografice, proeminenţ ă. Fetele coanei Lenţ a nu-s sfioase, iar
mama lor, în clipe de mînie, întrece în savoare ş i cruditate vocabularul anecdotelor
din jurul mesei. Mediul e cordial. Pe bă nci stau avocaţ ii bă trîni; la spate, pajii
baroului ascultăş i se iniţ iază . Clienţ ii se îmbulzesc la uş a cu geamlîc, fiindcă
înlă untru nu încap. Ochii lor au solicitudini calde pentru odihna apă rătorului
respectiv. Dacăavocaţ ii ar fi ouă , puiul din ei ar evolua ş i ar ieş i numai subt
privirea clocitoare a clienţ ilor de la uş ă .
Dar aceastăsă liţ ăeste importantăş i din alt punct de vedere. În ea,
reprezentantul presei ia contact cu viaţ a judiciară . Cronicarul judiciar al presei
ieş ene are un nume autentic desigur, pe care-l ş tie numai actul să u de naş tere, ş i un
pseudonim gentil, cunoscut tuturor lectorilor de ziare: Menestrel. Menestrelul
judiciar e un tinerel cu pă r vertical creţ , cu lavalierăvioletă , precipitat la vorbă , cu
o uş oarăgîngă vire care dăun acompaniament de mandolinăvorbelor sale repezi ca
o că dere din balcon. Avocaţ ii îl numesc Pîrţ işor, pseudonimul Menestrel pă rîndu-li-
se fad. El însă , consecvent cu punctul să u de vedere, preferăsăi se spuie Menestrel.
Cînd reportajul judiciar e mă gulitor pentru avocat, Menestrel e numit Menestrel.
Cînd, dimpotrivă , diabolicul Menestrel, succint ş i lapidar, informeazăpublicul că
avocatul X a apă rat pe negustorul Y, care a fost condamnat pentru speculă , avocatul
X îl interpeleazăpe Menestrel în agoraua Lenţ ei Bodron:
― Mă i Pîrţ iş or, tot tachinezi gazetă ria?
Dar acelaş i avocat se duce dupăPîrţ işor, ş i într-un fund de coridor îl prinde, îl
acopere, cu atitudinea cetă ţenilor care ză bovesc cu faţ a lîngăun zid dosnic,
spunîndu-i cordial:
― Menestrel dragă , sădai o notăla ziar. L-am achitat pe Goldmann, ş tii, cel cu
fabrica de sifoane.
Şi Menestrel dă , dar, satanic, eliminănumele avocatului pledant, ceea ce-l face
săredevinăPîrţ işor, căci viaţ a lui e sunetul acesta alternat de Pîrţ işor cu Menestrel,
şi Menestrel cu Pîrţ işor.
În Palatul Justiţ iei ş i activitatea, ş i inactivitatea, e febrilă . Un avocat care n-a
avut nici un proces e tot atît de ostenit ca ş i unul care a pledat la toate secţ iile. Aş a
căspre seară , avocaţ ii care pă răsesc Palatul Justiţ iei sînt unanim istoviţ i. Pornesc în
grupuri, profesional vociferante, profesional familiare. Toatălumea îi cunoaş te ş i-i
salută. Ei se înrudesc cu întregul judeţ , că ci toţ i cetă ţenii le sînt clienţ i. Pavajul pe
care calcăe o afacere de ei pledată . Casa în dreptul că reia sînt, de ei a fost evacuată ,
închiriată , vîndută , donatăsau ipotecată . Omul pe care-l salutăcu un zîmbet special
― tradus în vorbe, zîmbetul ar însemna: ş tiu, ştiu, n-ai nici o grijă ! ― e o datăîn
agendă , un termen, un acont ş i-un onorar. Birjarul care-i solicităreverenţ ios, i-o
contravenţ ie. Femeia care le zîmbeş te lung, e-un adulter, o bigamie, un avort sau un
divorţ . Vatmanul tramvaiului, cu mîna ostă şeşte la chipiu în faţ ă -le, e un omor prin
imprudenţ ă. Băcanul cu faţ ăde ş uncăş i zîmbet tos ― ca ş i zahă rul dat lipsăla
cîntar ― care-i invităla aperitive gratuite, e un proces de speculă , sau o
contravenţ ie la legea repausului duminical.
Ei nu calcăpe uliţ i, ei nu respirăfloarea liliecilor, ei nu tră iesc în Iaş ul
dealurilor ş i-al tă cerii, ci-ntr-un spectral oraşprofesional, clă dit din procese ş i
afaceri, capital învestit, poliţ i protestate, falimente nă scînde. Fereastra sufletului le
e agenda, în care viaţ a e repartizatăpe secţ ii de Tribunale, pe cabinete de instrucţ ie,
pe secţ ii de curţ i de apel, civil, penal sau comercial. Pentru ei naş terea e un act de
stare civilă ; că să toria un contract bilateral; viaţ a, e o minoritate, o succesiune de
procese ş i tranzacţ ii; moartea, un testament urmat de un proces, sau o succesiune
ab-intestat.
Ră să ritul soarelui e pavilionul ridicat de judecă toriile de ocol, care încep la
nouădimineaţ a; amiaza e storul tras la tribunal sau curte în timpul pledoariei cu
batista pe frunte; iar seara, vestibulul clientelei din biroul de acasă . Noaptea lor
îmbracătot un caracter profesional, că ci impregnaţ i de pledoariile, replicele ş i
ripostele zilei trecute, şi obsedaţ i de combinaţ iile zilei viitoare ― ca doctorii, de iod
şi izuri fenicate ― viseazăce-au vorbit ş i ce-au gesticulat, ş i sînt neliniş tiţ
i de
larvele obscure ale pledoariilor viitoare.
Şi desigur cădacăla sunetul trîmbiţ ilor transcereş ti ale supremei judecă ţi ― tot
judecată― în faţ a cerului, a creatorului, a îngerilor ş i a sfinţ ilor, făpturile umane s-
ar trezi din somnul morţ ii cu vorbele pe buze, avocaţ ii ar începe în cor:
― Domnule preş edinte ş i onorat tribunal...

De ce se înscrisese Dă nuţla Facultatea de Drept? Fiindcăorice om tînă r, care

nu-ş i simte nici o vocaţ iune profesională , dar trebuie săfacăceva, se înscrie la
Drept, aceastăfacultate fiind pentru tineret o adevă ratără spîntie de nehotă rîri.
De ce devenise avocat? Fiindcăoriş ice licenţ iat în drept, care nu se sinucide,
nici nu intrăîn sicriul de lux al robei judecătoreş ti, se înscrie în barou.
De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare pentru activitatea lui
literară , pe care n-o concepea ca o profesie, ci ca o religie solitară . Avea două zeci ş i
ş ase de ani, vîrstăla care oriş ice om valid care nu cîş tigă , e un parazit, un
ambuscat. Camaradul ş i prietenul adolescenţ ei ş i tinereţ ii lui, Mircea Balmuş ,
doctor în filozofie din Germania, minte ş i suflet înalt, care nu izbutise săcapete o
catedrăla Universitatea din Iaş i, era profesor de liceu, avea ş i lecţ ii particulare,
lucra în redacţ ia revistei Viaţ a contimporanăş i, în acest fel, ră mînea independent,
izbutind sănu fie sarcinămamei lui, ră masăvă duvăîn timpul ră zboiului, cu
pensiunea de magistrat la Curtea de apel.
Dă nuţ , care nu plă tea chirie, pensionat în chip firesc în casa pă rintească , nu
putea concepe la vîrsta lui, gestul de a cere ― nici cu echivocul titlu de împrumut
în familie ― bani de buzunar, bani pentru haine, ţ igă ri şi cărţ i, de la pă rinţii lui,
mai ră u, de la mama lui, cu-atît mai mult cu cît frecventarea Tribunalului îl pusese
la curent cu ipotecile Medelenilor micş oraţ i de expropriere, bîntuiţ i de ani secetoş i,
exploataţ i în propriul profit al administratorului Haralamb Scrobohaci, credincioasă
ploş niţăa familiei Deleanu.
Apoi, mai presus de toate, Monica. Că să toria lor, situatăhotă rît în viitorul cel
mai apropiat, n-o putea privi ca o paginăde lirism pur, deş i era, ci ca un fapt real,
cu temelia în viaţ ă,ş i mai ales în viaţ a de toate zilele. Sufleteş te, Monica era
copilul pă rinţilor lui, sorăcu el ş i cu Olguţ a. Dar civilmente, Monica nu era sora
lor, nu fă cea parte din neamul lor. Era o orfanăcrescutăde părinţ ii lui, dimpreună
cu copiii lor. Viaţ a ei în casa lor, judecînd obiectiv, era vasalăcarită ţii soţilor
Deleanu. Solicitudinea pă rinţ ilor faţ ăde proprii lor copii, e o datorie umanăş i
socială . Trebuie să -i îngrijească , trebuie săse sacrifice pentru solida clă dire a vieţ ii
lor, fiindcăi-au fă cut fă răconsimţ ămîntul lor, al copiilor. Gratitudinea copiilor faţ ă
de pă rinţ i e firească , dar nu e obligatorie. Copilul slab, cu suflet ş i trup bicisnic,
dezarmat în viaţ ăfiindcănu-i decît o versiune mai debilăa propriilor lui pă rinţ i―
dacă-i va urî sau duş mă ni fiindcăl-au condamnat la viaţ ăprin fapta lor, nu va fi un
monstru, ci un judecă tor imparţ ial, liber pe cugetul ş i verdictul dat în faţ a
conş tiinţ ei sale.
Dar creş terea unui copil stră in, e o donaţ iune cu nete ş i imperioase obligaţ iuni
din partea beneficiarului faţ ăde donatorii să i.
Ori, acest sentiment de obligatorie recunoş tinţ ăfaţ ăde pă rinţii să i, din partea
Monică i, era o povarăpentru Dă nuţfiindcăpresimţ ea cărestrînge libertatea
sufleteascăa Monică i, poruncindu-i un gest totdeauna umilitor cînd e obligator ş i
poruncit. Recunoş tinţ a e purăş i uş ură toare pentru suflet numai atunci cînd se naş te
de la sine, ca un parfum involuntar al conş tiinţ ei libere. Recunoş tinţ a e dar regesc,
un plocon de serv.
Dacă , de pildă , Monica nu l-ar fi iubit pe Dă nuţ ,ş i dacăDă nuţar fi fost vă dit
nenorocit de înstră inarea Monică i de el, ş i dacădoamna Deleanu, mai adînc mama
lui Dă nuţdecît a Monică i, i-ar fi spus: "Aş a-ţ i ară ţi tu, Monica, recunoş tinţa pentru
noi?"
Ce-ar fi putut ră spunde Monica? Săspuie cădragostea ş i recunoş tinţ a nu se
confundă , căsînt douămiş că ri distincte ş i neatîrnate ale sufletului? Sără spundă
astfel unei mame rănite de suferinţ a copilului sîngelui ei?
Nu! De prisos! Ar fi trebuit săplece capul, recunoscînd astfel căiubirea pentru
altul decît Dă nuţ, e o ingratitudine faţ ăde familia Deleanu.
Aceste scene grele, însă , erau neverosimile, dat fiind iubirea lor ş i raporturile de
filialăafecţ iune ş i delicatăstimădintre Monica ş i pă rinţ ii lui.
Totuş i, germenul exista, fatal. Oricînd putea da naş tere unei atingeri, foarte
uş oară , abia nuanţ ă , nu loviturăde ciocan ― dar acea simplăatingere a Monică i l-
ar fi înstră inat dureros pe Dă nuţde pă rinţ ii lui.
De altfel, dorinţ a de independenţ ăcare-o fă cuse pe Monica să -şi continue
studiile la Universitate ş i să -ş i dea examenul de capacitate, intrînd în rîndurile
profesorilor de liceu ― înainte de plecarea la Paris ― vorbea clar. Nu era o
miş care de ră zvră tire, de scuturare a jugului agreabil. Era o miş care de neatîrnare
fireascăoricărui om pentru care viaţ a începe în clipa cînd devii stă pîn pe tine,
dispunînd aş a cum hotă ră ş ti deliberat. Foarte cu greu Monica acceptase plecarea la
Paris pe socoteala Olguţ ei, care dispunea de la majorat de averea moş tenităde la
Fiţ a Elencu. Olguţ a îi smulsese acceptarea, într-o conversaţ ie necunoscutălui
Dă nuţ . Monica îi spusese atît: căOlguţ a are nevoie efectivăde tovă ră şia ei, şi că ,
de altfel, doctoratul în litere, pe care ş i-l va lua acolo, îi va fi de folos.
 Aş adar, Dă nuţnu numai cădorea săcontribuie la independenţ a Monică i, dar
vroia sără scumpere într-un fel obligaţ ia de recunoş tinţăcontractatăde ea faţ ăde
pă rinţ ii lui, luîndu-i caracterul de troc, lă sîndu-i-l pe acel de afecţ iune pură . În clipa
că să toriei, Dă nuţse hotă rîse sărenunţ e în favoarea Olguţ ei la partea lui de avere.
Aceastărenunţ are trebuia săfie zestrea eliberatoare a Monică i.
Ca săpoatăface însăacest gest, trebuia săfie în stare săcîş tige ală turi şi
împreunăcu Monica banul cel de toate zilele.
Cum?
Sufletul îi oferea o corabie cu pînzele umflate pe pragul ondulat al mă rilor.
Viaţ a îi oferea Palatul Justiţ iei.
Alege!
Monica! Monica!
Ziua, cu clienţ ii, rob; noaptea, cu corabia, stă pîn.
Dar somnul?
De zece ani scria; pe-atunci însănu ş tia căscrisul, ca ş i tuberculoza, e boalăde
lux. Ce crease timp de zece ani? Nimic. Fă cuse game. Îş i pregă tise degetele săfie
suple, docile, săpoatăclă di acordul vast, săpoatăculege sunetul gingaş . Dar ce
clă dise? Nimic. Că suţ e de nisip, palate de scoici, catedrale de hîrtie.
Acum putea clă di. Acum putea primi viaţ a în palate ş i o putea îngenunchea în
chilii. Dar cînd?
În clipa cînd Dumnezeu a hotă rît înfă ptuirea lumii, avea în faţ ăş ase zile de
trudăş iş ase nopţ i de odihnă .
El n-avea zilele, ş i nici odihna nopţ ilor.
Monica! Monica!
Nu putea s-o sacrifice pe Monica. Dar nici sufletul nu putea săş i-l sacrifice,
că ci, sacrificîndu-l, ar fi împuţ inat ş i alterat însă şi dragostea lui, care avea
dimensiunile sufletului să u întreg, nu ciung.
Trebuia săcîş tige el singur prin munca lui, ş i trebuia săscrie. De aproape un an
de zile, de cînd era avocat, cîş tiga mai mult sau mai puţ in, dar cîş tiga. Dureros ş i
umilitor cîş tig!
În genere, avocaţ ii debutanţ i sînt nehotă rîţi pe pragul profesiei. Intimidaţ i de
siguranţ a agresivăş i ironicăa înaintaş ilor lor ― în care nu disting tartarinismul;
descurajaţ i de aspectul suburban al judecă toriilor de ocol, unde-ş i fac stagiul de
începă tori; sensibilizaţ i de vrîstăş i literaturăpentru trivialitatea vieţ ii procesuale;
sfioş i la vorbăş i lesne intimidabili în aceastăprofesie în care vorba ş i cutezanţ a sînt
organic necesare, ca braţ ele pentru tîmplar ş i picioarele pentru ciclist; licenţ iaţii în
drept, dar neofiţ i în avocatură , dîndu-ş i seama căîntreaga învă ţ ăturăde pînăatunci
e ca pă mîntul vă zut din planeta Marte, pentru cel hără zit traiului între oameni;
decepţ ionaţ i de avocatura visatăş i decorativ privitădinafară , acum, cînd sînt în
rîndurile ei intime, ca cei care rîvnesc epismul vieţ ii de cavalerist înainte de-a fi
cunoscut cazarma: tinerii avocaţ iş ovă ie, gata sărenunţ e la cariera visată . Dar cade
şi în buzunarul lor, deodată , greutatea onorarului. Gustăş i ei, prin surprindere,
ritmul gesticulă rilor la barăş i murmurul admirativ al să lii. Confratele mai bă trîn
decît ei se dovedeş te mai puţ in colţ os ş i mult mai puţ in primejdios la barădecît pe
coridor, pe sală , pe stradăş i în opinia publică . Şi, minune, însă ş i frenezia timidită ţ
ii
lor le dăun curaj pieptos, în faţ a că ruia curajul avocatului bă trîn apare ros în coate,
greu în genunchi, cu respiraţ ia scurtă . Atunci observăcu mirare cănu se cunoş teau,
căs-au descoperit mult superiori propriilor lor aş teptă ri, paralizate de debut.
Avocatura i-a prins, dezbă rîndu-i de acel esenţ ial principiu de viaţ ăş i desă vîrş ire al
omului: îndoiala de sine. Sînt siguri. Sînt însă şi inima vieţ ii ş i creierul care co-
mandă . E ca o îngră ş are subităa sufletului, pînăatunci zvelt ş i flexibil. Sînt
avocaţ i. Sînt în perfect echilibru cu viaţ aş i cu ei înş iş i. Vor tră i pînăla capă t,
radioş i, cu iluzia supremaţ iei intelectuale, în cocardă . Un om a murit, un avocat s-a
nă scut: tră iascăavocatul.
Dă nuţnu murise, nu vroia ş i nu putea sămoară ., în contact zilnic cu avocatura,
zilnic îndîrjirea lui era sporită . Profesia nu-l putea asimila.
Pledase întîiul proces ală turi de domnul Deleanu. Invidiat de toţ i camarazii de
vrîstăai baroului, debutase la Curtea cu juri într-un proces celebru în analele
proceselor scandaloase.
Acuzatul, om cu vazăîn societatea ieş ană , moş ier bogat, îş i violase propria
fiică , tră ind cu ea maritalmente, vreme de doi ani. Într-o zi fata fugise cu un tînă r
vecin de moş ie, la Iaş i. Dupăo noapte petrecutăla hotel, îş i denunţ ase pă rintele.
Pledau patru celebrită ţi penale ale baroului ieş an, în frunte cu domnul Deleanu.
Debutantul Dă nuţera ş upranumerar.
Opinia publicăera de perfect acord cu Justiţ ia ş i chiar cu opinia particularăa
propriilor apă ră tori ai incestuosului: acuzatul era un monstru, fata, o victimă . Dar
acuzatul era foarte bogat, aş a căpatru avocaţ i trebuiau sălucreze în ră spă rul opiniei
publice ş i al intimei lor convingeri, pentru a obţ ine onorarii de achitare.
Avocaţ ii angajaţ i se mă rginiserăsăciteascăactul de acuzare, copioasărelatare a
faptelor, însoţ ităde aferentele consideraţ iuni juridice. Dă nuţcopiase întreg dosarul,
cu mîna lui, ş i cîteva nopţ i în ş ir, cu creionul nuvelelor ş i al poemelor, meditase
grafic problema pe care trebuia săo rezolve dintîi în faţ a curiozită ţii lui de viaţ ă ,şi
apoi, în faţ a judecă torilor. Lecturile din Freud, ş i în special teoria "complexului
Oedip", îi dă duse sugestii preţ ioase pentru dezlegarea acestui proces.
Moş ierul incestuos avea o biografie relativ normală . La treizeci de ani se
că sătorise cu o fatăde ş aptesprezece ani, pe care o idolatrase. Cu ea avuse un
singur copil : fata care-l adusese pe banca acuză rii. Dupăpatru ani de că snicie,
fusese înş elat, adicăaflase. Îş i bă tuse ş i alungase soţ ia necredincioasă , trimeţ înd
fetiţa la o sorăa lui din Bucureş ti. Nu vroia sămai ş tie nimic despre fetiţ ă . Îi
trimetea bani, dar atît. În timpul ră zboiului, fetiţ a ră masăla Bucureş ti în timpul
ocupaţ iei germane, dovedise, pare-se, dupăspusa mă tuş ei care o creş tea, aptitudini
categorice pentru destră bălare.
Dupără zboi, moş ierul se recă să torise cu o vă duvăfrumoasăş i să racă . Între
timp, sora lui de la Bucureş ti, alarmatăde moravurile ş i independenţ a sfidă toare a
nepoatei, o expediase tată lui ei, cu o scrisoare edificatoare. În clipa revederii,
copilul de odinioarădevenise femeie, exactăreproducere în castaniu a mamei ei
roş cate, demult plecatăîn stră ină tate, unde i se pierduse urma. Pentru fată , în casa
pă rinteascăîncepu o viaţ ăde neînduratăseveritate. S-ar fi zis căispă ş ea nu numai
purtările ei, ci ş i pă catul mamei. Închisăla moş ie, nu vedea pe nimeni, nu ieş ea
nică ieri, era controlatăpas cu pas, ş i pe deasupra pusăla învă ţă turăsubt
privegherea tată lui ei ş i a mamei vitrege.
Dă nuţlă murise, analizînd microscopic toate amănuntele acestei intimită ţi în
trei, ecoul ş i revanş a vechii gelozii, premergă toare pă catului descoperit al mamei,
îmbinîndu-se surd cu severitatea bă rbaţilor, în genere, pentru tot ce-i în legă turăcu
apetitul sexual al fiicelor lor tinere. Aceastăseveritate a tată lui e întotdeauna
deosebităde a mamei, că ci tată l vede cu o incomodărepulsiune, căş i copilul să ue
tot femeie, ş i replica acestei repulsiuni nemă rturisite ― care dăceva impur
atitudinei faţ ăde copilul-femeie ― e excesul ş i brutalitatea posomorîtăîn
severitate.
Moş ierul îş i supraveghease exclusiv fata. Amă nunt pe care Dă nuţîl reţ inuse,
dîndu-i toatăvaloarea, că ci aceastăexclusivitate în supravegherea fetei dovedea o
detaş are de femeia lui, în ce priveş te gelozia. Natural, vă duva frumoasăş i să racă ,
prudentăatîta vreme cît cea mai micănesocotinţ ăi-ar fi periclitat situaţ ia, profitase
de relaxarea supravegherii în ce-o privea. Profitase din cale-afară , că ci fusese
prinsăş i expulzatăca ş i întîia femeie ― dar calm. Nici bă taie, nici scandal. O
simplăconstatare cu jandarmi a adulterului ş i izgonirea din casă , lăsîndu-i timp să -
ş i facăbagajele.
Ră mas singur la ţ arăcu fata lui, moş ierul devenise mai sever. Nemaiavînd
înlocuitor pentru îndeaproape supraveghere, ş edea tot timpul acasă , încruntat, rigid,
taciturn, poruncitor, lovind fă răcruţ are, la cea mai micănesupunere.
Renunţ înd la o evadare imposibilă― ferestre cu gratii, uş ăînchisăcu cheia ş i
un lacă t pe deasupra ― fata în plin clocot de nubilitate, vă zînd în tată l ei nu tată l―
un tatănu se improvizeazăprin severitate ― ci temnicerul ei, bă rbat, gă sise calea
de îndulcire a vieţ ii ei aş a cum i-o indica poruncitor natura: să -i devie simpatică , să-
l îmbuneze, să -l moaie, săfacădin el un tovară şcît mai agreabil, în lipsa altora.
Dupăo să ptă mînă , citeau ş i vorbeau împreună.Mai mult, feciorul care-i servea
la masă― martor în proces ― vă zuse pe stă pînul său rîzînd.
Dupădouăsă ptă mîni ieş eau amîndoi la plimbare, că lări sau cu docarul.
Împreunăsupravegheau munca ţ ăranilor de pe moş ie.
Într-o zi, rochiile, gă telile ş i fardurile cu care venise de la Bucureş ti, trecuseră
prin surprizăîn odaia ei .Pînăatunci erau sechestrate în odaia tată lui ci.
De-atunci, zi cu zi, îş i pierdu aspectul de penitentă , luîndu-l pe acela de femeie,
care, înveselind intimitatea mohorîtăa unui bă rbat izolat, devine floarea ş i stă pîna
casei.
Conş tiinţ a ascensiunii în dominaţ iune creeazănu numai la femei, ci la toţ i
oamenii publici, elanul abuziv. Într-o zi, fata propusese tată lui ei o că lă torie în doi
la Bucureş ti. Scena se întîmpla seara, la masă .
― ...Odatăs-o încruntat boieru de-am crezut c-o sfarmă! I s-o umflat vinele de
pe frunte, s-o fă cut roşca sfecla, o strîmbat capu-n jos ş i o plecat de la masăcu
ş ărvă tu la gît, ca un om beat. Musca nu zbîrnîia.
Aş a spunea feciorul, martor al acestei scene.
În aceeaş i seară , fata ― nu mai era închisă― bă tuse, în halat de noapte, la uş a
ietacului pă rintesc. Deschisese uş a. Se apropiase de pat.
― Ce vrei? ră sunase dupăo lungătăcere, un glas cavernos.
Tă cere.
Se aş ezase pe marginea patului.
Tă cere.
Venise cu pă rul despletit pe spate. Se aplecase pe obrazul tată lui ei.
― ...Nu mai ş tiam, dragăbă iete, gemuse în fundul cancelariei închisorii omul
bă trîn că tre Dă nuţ , nu mai ş tiam ce-i cu mine! Era lîngămine, trup lîngătrup,
femeia pe care o iubisem... Plîngea, ş tergîndu-ş i ochii tulburi, plini de viniş oare
sanghine, cu degetele tremură toare... pe care am iubit-o în tinereţ ea mea.
Fă răgemă t, fă răprotestare, fata devenise amanta tată lui ei.
― ...Dragăbă iete, să -mi fi spus odată : "Ce faci, tă ticule?" scuipam pe mine ş i
măzvîrleam în apa Prutului...
Doi ani, fata fusese amanta tuturor nopţ ilor tatălui ei. Că lătoriserăîmpreunăîn
stră ină tate. Rochiile, în garderoba ei, erau val neîntrerupt. Capriciile ei deveneau
imediat faptă . Exasperatăde conş tiinţ a pă catului oribil, virilitatea omului bă trîn
răspundea frenetic femeii tinere de lîngăel.
Coaptăsexualiceş te, nu prin dragoste, ci prin viciu, de la o vreme fata se
blazase de formula pe care o presimţ ea incompletăş i dorise dragostea idilică . Fă -
cuse cunoş tinţ ăcu un tînă r vecin de moş ie. Fugise cu el. Raţ iunea denunţ ă rii? Mai
presus de toate, panica de-a nu fi prinsăş i ucisă . Vinele umflate pe fruntea
bă trînului lubric în braţ ele ei ş i glasul cavernos o urmă reau neliniş titor.
Condamnarea lui la temniţ ăînsemna liniş tea ş i libertatea ei.
Dar teama de scandal? Tînă rul cu care fugise, îndră gostit ideal de graţ ia
nevinovă ţiei ei, o descoperise, natural, femeie coaptă , demult cadenţ atăde dragoste.
Dramăîntre ei. Dar fata-femeie ― prefă cuse drama în tragedie, ea devenind eroina,
tînă rul, spectatorul îngrozit. El denunţ ase ― revolta lui n-avea capacitate omucidă :
era ş i student la Drept pe deasupra ― fata recunoscuse ş i narase. Fusese siluită ,
dupăcazne, lupte, ameninţ ă ri cu revolverul.
De ce nu denunţ ase? Era supravegheatăstrîns ş i ameninţ atăcu moartea.
Acesta era procesul. Ordonanţ a definitivă , rechizitorul ş i actul de acuzare nu
erau decît o reeditare cu amplifică ri şi comentarii juridice a interogatoriilor fetii.
Acuzarea era fata; acuzatul, tată l. La mijloc avocaţ ii. În faţ ă, Justiţ ia. Iar cerul,
podelele ş i zidurile erau opinie publică . Sala era pavată , decoratăş i clă dităcu
opinie publicăîn opinia publică .
Magistraţ ii proiectaserăş edinţ ăsecretă . Dar deasupra tuturor puterilor
constituite sînt femeile. Femeile Iaş ului obţ inuserăş edinţ ăpublicăpentru acest
spectacol.
Apă ră torii ― în afarăde domnul Deleanu, care niciodatănu participa la
conciliabulele confraţ ilor ― decretaserăsingura soluţ ie salvatoare: nebunia. Aveau
ş i un punct de rează m, într-o întîmplare care coincidăcu debutul raporturilor
incestuoase. O că dere în cap, de pe cal, a moş ierului, de pe urma că reia ză cuse în
pat cîteva zile, ră mînînd cu ticuri faciale ş i cu insomnii febrile. De altfel, un avocat
poate dovedi oricînd nebunia clientului să u. Cu atît mai uş or se poate dovedi
nebunia unui monstru.
Dă nuţnu era consultat. El n-avea nici glas, nici vot în acest conciliabul care se
ţinea de altfel în ultimul moment, pe coridorul Curţ ii cu juri, în preajma closetelor:
singurul loc neinvadat de public.
Ochii spectatorilor ― în majoritate femei: mame ş i fete: studente ― aveau
luciri tulburi. Dar vorbele ş i murmurile erau indignate.
Dă nuţera trist. O tristeţ ăcare-l paraliza. Vă zîndu-l palid ş i abă tut, domnul
Deleanu, cu o înduioş ă toare solicitudine, îl ocrotea cu braţ ul, îmbă rbă tîndu-l.
― Dacănu te simţ i în vervă , lasă , Dă nuţ . Lasă -l pe tata.
Asta cu glas încet ş i ochi copilă reş ti buni.
Şi subit redevenea alt om, impulsiv, agresiv, neastîmpă rat, impunîndu-ş i ritmul
întregii dezbateri, comentînd cu glas tare lectura actului de acuzare, răsturnînd c-o
replicărîsete în sală , oţ et pe magistraţ i.
Preş edintele venise hotă rît săimprime dezbaterilor gravitate, decenţ ă, dramatică
sobrietate. Cu neputinţ ă ! O simplăocheadăa avocaţ ilor, subliniind caracterul
echivoc al unei fraze din actul de acuzare, dezlă nţuia hopuri să ltăreţ e de rîs sughiţ at
cu batista la gură .
Clopoţ elul sună .
Dar acest rîs al să lii, nu putea fi potolit decît cu pompele de incendiu. Era
nechezatul cu nă ri dilatate ş i ochii în friguri al sexualită ţii stîrnite.
Gravitatea lui Dă nuţ , între gesticulă rile neîntrerupte ale confraţ ilor, impresiona
agreabil pe femeile romanţ ioase. Şi tinereţ a lui palidă , cu pă r castaniu. Se simţ ea
lins de priviri din sală . Era îngreţ oş at.
Interogatorul începu. Acuzatul îş i pierduse vorbele, calmul rostirii silabelor.
Din buzele sale ieş ea un gemă t neputincios, bîlbîit. Articulaţ ie de mut, în care
sunetele deznă dejdii sînt ca cioatele pă durilor tă iate. Masca ş i gemă tul convulsionat
ale acestui bă trîn îţ i dă deau fiorul care suflăger la ră dăcina pă rului ş i încreţ eş te
spinarea. Şi totuş i, nimeni nu spunea: "Lă saţ i-l. E penibil. E odios. Săse ispră -
veascăodată !"
Întrebă rile stă ruiau, amă nunţ ite. Ochii să lii străluceau, la pîndă .
Bă trînul rupea sunete din gura cutremurată . Oedip, cu groză via faptelor în ochii
arşi cu fierul roş , aş a privea, aş a era.
Apariţ ia fetei ― adusăpe salădin camera martorilor ― produse o explozie
succesivăde capete, ca a bidoanelor de benzină , apoi de murmure. În sfîrş it, o
tăcere holbatăde mulţ ime în faţ a eclipsei de soare pietrificăpe fiecare, cu gîtul
întins, cu ochii bulbucaţ i, cu urechile că scate. Curiozitatea hîise toate chipurile, ca
o enormăoglindăconvexăîn care întreaga mulţ ime s-ar fi oglindit. Uitaserăsămai
tuşească . Tă ceau, strîmbi.
Fata se drapase în negru, ca o vă duvă . Trecu prin mulţ ime cu genele plecate.
Ochii tuturora o dezbră cau. În clipa cînd se opri în faţ a curţii te mirai cănu-i goală
ca un hrean trecut prin dinţ ii răză torii. Păstra încăo atitudine de că lugă ă
riţ
cufundatăîn evlavie. Mînile încruciş ate pe batista pregă tită― alb pe negru ―
umerii plecaţ i, capul înclinat, cu efect negru de gene pe fuga de palori a obrajilor
pînă -n ovalul bă rbiei. Bă rbaţ ii, în treacă t, îi ză riserăsînii de profil: aveau vibrant
contur. Din spate îi vedeau gleznele subţ iri în ciorapi negri, perzîndu-se cărnoase
― pulpe ― în negrul flotant al rochiei de ajuns de scurte ca sădea trupului, în
contrast cu subţ iimea gleznelor, aspect de corolăinvoaltăpe tulpina ei. Vă zutădin
spate, pă rea o parizianăorfanăde ră zboi ― filmatăpentru stră ină tate ― în clipa
cînd vine sădepunăun buchet de violete ― cu batista la gură― pe mormîntul
soldatului necunoscut.
Fă răsăfie întrebatăde nimeni, începu în ş oaptă , cu ochii plecaţ i, fră mîntînd
batista.
― Mai tare, îndră zni un glas.
― Mai tare! Mai tare! Nu s-aude nimic! murmurăcorul să lii, cu ochi devoranţ i
şi urechi flă mînde.
Clopoţ elul sună .
― Vorbeş te mai tare, domniş oară ! Nu-ţ i fie teamă . Întoarce-te cu faţ a la domnii
juraţi, vorbi preş edintele cu glas scă zut, ca la ureche.
― Juraţ ii au faţ a, noi spatele. Tristămeserie! trecu o ş oaptădinspre banca
avocaţ ilor.
Preş idenţ ialul clopoţ el clipi, briliantul inelarului sclipi.
Tot în ş oaptă , dar mai umflată― ca aluatul dospit, cînd, buzat, întrece
marginea vasului ― fata urmă .
Nu era deprinsăîncăsăvorbeascăîn public.
 Şi deodată , fă rălegăturănarativă , imprecaţ ia izbucni, însoţ ităde mînă , ca
nechezatul calului de vîrful suliţ ei, în plin atac.
― ...Omul acesta, monstrul acesta ş i-a bă tut joc de virginitatea mea...
Dă nuţnotă: "Virginitatea mea. Restul e secundar pentru ea."
Glasul se iuţ ise, cu stridenţ e care, împroş cate din ş oaptele de pînăatunci,
surprindeau ca un ardei blînd la început, îngrozitor de iute deodată .
Publicul o urmă rea cu ritmul de gîfîire al pasiunii. Juraţ ii deveniserănumai
ochi. Perechi lîngăperechi suspendate-n aer. Un singur jurat, chel, ş tirb, fă ră
dantură , cu bă rbia hîită -n sus, îşi aplecase urechea din stînga cu mîna, întorcîndu-se
de profil. Acea singurăureche între cele unsprezece clipiri de ochi era monstruos
coş mar, un fel de ochi păros al tîmplei, cu aripa de carne ră sucită .
Miş cările fetei, libertate de constrîngerea premeditată , căpă taserăelasticitatea
revelatoare a trupului ş i impetuozitatea roş ie a sîngelui. Descria caznele îndurate,
că ci monstrul de mult o pîndea. De ce alungase din casăpe nevasta lui? De ce-o
închidea într-o odaie cu ză brele ş i lacă t la uş ă ? De ce-o ţ inea nemîncată ? De ce-i
îngropase tinereţ a într-un mormînt?
― ...Acest vampir cu chip de om mi-a supt tinereţ a, mi-a distrus viaţ a...
Şi pe mama ei, să rmana, o bă tuse ş i o alungase din casămonstrul, satirul, fiara
cu chip de om. Vorbea pe neră suflate. Îl acuza, îl acuza, îl acuza cu trepidaţ ia
mistreţ ului mîniat. O urăuscată , fă rălacrimi, vehementă, impudică . Era atît de
trivialăîn gest, vorbăş i glas, deş i frumoasăş i foarte tînă ră , încît omul dintre puş ti
― tată lş i amantul ei, acuzatul cu pă r alb ş i faţ a vitriolatăde privirea publicului ―
ridicădeodatăspre ea ochi de mort care-ar vedea din nou lumea, o clipănumai, cu
o mirare putredă . Aş adar el era tatăl acestei fete...
Închise ochii viermă noşi.
Fata vă zu ş i, sprijinităde aprobarea tuturora, exclamă :
― Un singur lucru trebuia săfaci: săte ucizi. Sănu mătîrăş ti aici, pe banca
infamiei...
― Straş nic temperament! comentăbanca apă ră rii, apreciind temperamentul
feminin, nu cel oratoric.
Umerii obrajilor i se înroş iseră , violent fardaţ i de beţ ia sonoră . Fiecare întrebare
însemna pentru ea un avînt de trambulină . Riposta lung, sacadat, îmbelş ugat,
ambalîndu-se, fă cînd din fiecare ră spuns un zoier cu lă turi, aruncat în obrazul
tatălui ei, reluînd cu nouăvigoare amă nunte repetate de mai multe ori. În clipa cînd
preş edintele o invităsăse retragă , fă răsă-ş i dea seama, stă pînităde beţ ia ritmicăa
interogatoriului, avu pasul lubric, să ltat din ş old, al dansatoarei care se coboarăde
pe masăîn aplauzele ş i duhoarea de vin ş i patimăa bă rbaţ ilor excitaţ i, cu tamburina
dansului, devenităîn mîna ei talger pentru chetă . Batista-i era uscată . Ochii foarte
strălucitori. I se oferi un scaun. Se opri ală turi de el, cu mîna pe spetează , ară tînd
unghii ascuţ ite, lă cuite purpuriu, unghii împlîntate parcăîntr-o inimăvie. Şedea
cambrată , c-un ş old proeminent, cu sînii vii. Nu-ş i gă sea astîmpă r. Numai patul,
dansul, ră cnetul, beţ ia sau crima ar fi putut-o uş ura.
― Oribil spectacol, papa! S-a dat pe faţ ăadevă ratul monstru al procesului.
― Taci, Dă nuţ , sănu te-audăcineva!
― ...?
― Tu nu vezi! a cucerit sala.
O cucerise într-adevă r. Ochiul rutinat al domnului Deleanu vă zuse just. Sala
vibra. Rechizitorul procurorului nu mai avea nevoie sădovedeascănimic.
Dupăaudierea martorilor, procurorul se rezemăexclusiv pe "tragedia acestui
copil fă răde mamă , prostituat de propriul ei tată "; pe "accentul adevă rului ş i al
suferinţ ei" cules din gura unui copil că ruia atît îi mai ră mîne: strigă tul deznă dejdii.
― ...Nu măadresez juraţ ilor, măadresez reprezentanţ ilor tuturor pă rinţilor,
cetă ţenilor care sînt copiii pă rinţ ilor de ieri... cetă ţ enilor care sînt pă rinţ ii copiilor
de astă zi... Acest om...
Degetul procurorului fu ţ eavăde revolver.
― ...Acest om, pe care nu-l acceptănici mormintele pă rinţilor, nici leagă nul
neprihă nit al copiilor, trebuie săpiarădintre oamenii liberi. Altminteri, Dumnezeu
îşi va întoarce faţ a de la pă mîntul fă pturilor sale.
Şedinţ a fu suspendatăpentru felicită ri. Dupăavizul unanim, procurorul ― un
vibrant glas de bariton eu musteaţ ăbrună― se întrecuse pe sine.
Întîia că dere de cortinăa tragediei avea aplauzele ei, palme pe sufletul lui
Dă nuţ .
Şi apă ră torii îl felicitarăpe procuror, aprinzîndu-ş iţigă rile de la acelaş i chibrit,
cordiali.
Condamnarea exista în sală , ca zidurile, ca podelele, ca scaunele, ca ferestrele.
Într-o astfel de atmosferă , avocatul rutinat ş tie căjuraţ ii cîş tigaţ i de procuror,
hotă rîţi săcondamne, trebuie, mai întîi, săuite complect tot ce s-a întîmplat pînă
atunci. În mintea lor, procesul trebuie sădisparăca o rîndunicăîn somnolenţ ele
albastre ale cerului. Activitatea liminarăa pledoariei trebuie săse concentreze
asupra memoriei juraţ ilor, făcîndu-i pase magnetice. Avocatul trebuie săsurprindă
pe juraţ i, să -i minuneze, să-i uluiască , printr-o introducere depă rtatăde proces, ca
Polul Nord de Polul Sud. Avocatul trebuie sădistreze, săîncînte, sădispună , să
ademeneascăprin ş agă , anecdotă , glumă , haz ş i consideraţ ii generale ― pe
înţelesul tuturora ş i în consensul banalită ţii obş teş ti. În acest fel, juraţ ii vor merge
pe un alt drum decît cel al procesului ― cu fanfarăîn faţ ă , în cadenţ ăunanimă―
pînădeparte, hă t departe, unde avocatul îi va lă sa dezorientaţ i, săse reculeagă .
Fiecare dintre ei se va simţ i orfan, ostenit, gata de somn, conciliant, preocupat
numai de el, de binele lui, de comoditatea lui. Astfel narcotizaţ iş i izolaţ i, cu
pleoapele grele ş i luciditatea aburită , juraţ ii trebuie din nou treziţ i, căci dacăadorm
de-a binelea procesul e pierdut.
 Atunci ră sunăun tunet vocal, din senin, ră stit, crîncen, hain, care are efectul
să rurilor englezeş ti ― să ruri de lavandăîn amoniac ― destupate subt nas.
Juraţ ii tresaltă . Ce s-a întîmplat? Cine s-a supă rat? Sînt ameninţ aţ i? Viaţ a lor e
în primejdie? Nu! Nu! Nu!
Pledeazăavocatul, surîzînd serviabil dezmeticirii lor, ca un conductor de tren în
compartimentul somnului depută ţesc, dar indignat pe ceva sau cineva.
E agreabil săvezi un orator care-ţ i surîde cădistruge cu tot focul artileriilor
verbale pe altcineva. E mă gulitor săfii stimat de un om tare, a că rui putere
urzică toare, corozivă , contondentăş i explozivăse exercităîn faţ a ta pe spinarea
altcuiva.
Juraţ ii simt atunci cătrebuie să -l asculte pe acest om primejdios, să -l
urmă reascăreverenţ ioş i, să -l aprobe cu capul, sănu-l indispuie, sănu-l irite, sănu
şi-l facăadvers. Avocatul, deci, în aceastăatmosferă , e ca un taur intrat într-un bal,
ale că rui dansatoare, vă zîndu-l, dezbracăhainele roş ii, arborînd cele mai albe
danturi, cele mai intime steaguri albe, cele mai benigne fizionomii, cele mai
calmante atitudini. Sigur pe urechea ş i ochiul juraţ ilor, avocatul se ocupăde craniul
lor. Dacătrepanaţ ia reuş eş te, juraţ ii achită ; dacănu, avocatul va casa la Înalta curte
"aceastădecizie strigă toare la cer".
― Aveţ i cuvîntul.
Dă nuţse ridică . Tinereţ a încruntatădin faţ a juraţ ilor nu era nici mascăde
avocat cu buza pe halba elocvenţ ei, nici statuarătă cere de orator popular. Faţ a urei,
pumnii strînş i ai revoltei. Primele vorbe furăpietre aruncate în judecă tori.
Domnul Deleanu, palid cum fusese Dă nut înainte de-a se ridica, îş i aplecase
fruntea pe braţ ele încruciş ate deasupra pupitrului. Dupăîntîile vorbe, aruncate ca
de-o catapultă , ridicase fruntea. În aceastăclipăregă sea în Dă nuţvibraţ ia Olguţ ei.
Uităcomplect că -i avocat, nu-ş i mai dă du seama de formidabila gafăprofesionalăa
lui Dă nuţ ,ş i redeveni studentul tînă r de odinioară , cu ochii să getînd sub scutul
agresiv al frunţ ii. Pe-atunci aş a era ş i el în faţ a oamenilor. Tinereţ a lui în contact cu
viaţ a devenea trîmbiţ a revoltei.
Lapidaţ i, dupăuimirea prealabilă― care dilata miră ri cum se deschid umbrele
― juraţ ii începurăsăse ră suceascăîn fotoliile mîncate de molii.
Dar norul trecuse, lă sînd în fizionomia să lii dezordinea grindinei mari. Toţ i
erau solidari împotriva unui singur om: avocatul. Acuzatul fusese uitat la pă rete, ca
un copil la colţcînd se ceartăpă rinţ ii.
Decongestionat de furia acumulatăde-a lungul orelor de tă cere, Dă nuţîş i
începu pledoaria cu altăgafă , mai formidabilădecît cea dintîi: o întrebare, aruncată
în plin obraz fetei care-l privea încadratăde capetele spectatorilor:
― Dar dumneata, dumneata care ţ i-ai condamnat tată l la moarte, de ce nu te-ai
sinucis?
Clopoţ elul sună , exprimând indignarea generală .
 ― Domnule avocat, n-aveţ i dreptul săinsultaţ i o femeie nenorocită , ră spică
preş edintele, avîntîndu-ş i capul peste masă .
Domnul Deleanu sări ars, dar în salt îş i schimbăfulgeră tor fizionomia,
îmbră cînd un zîmbet inocent:
― Întrebarea mînie n-are, domnule preş edinte. A întrebat bă iatul, n-a ordonat...
O gargarăilarătransformăsala, solidarizînd-o glumeţcu avocaţ ii împotriva
magistraţ ilor.
Hopul trecuse.
Întrebarea lui Dă nuţfusese explozia indignatăa unei idei.
O reluăcalm, ară tînd pe îndelete căactul sexual pentru o fecioarăse traduce
prin durere, prin teroare, prin revoltăfiziologică . Înaintea plă cerii ― cardinală
vieţ ii feminine ― fecioara cunoaş te actul să lbatic, lovitura organicăpe care trupul
o primeş te cu o mirare înfricoş ată, crispat. Acest dintîi contact sexual, pentru
fecioara îndră gostităe un sacrificiu pe care-l face plă cerii bă rbatului iubit. Întîia
apropiere de bărbat e o deziluzie. Dulceaţ a strîngerii de mînăş i a sărută rii devine
deodatăagresiune brutală . Femeia care-a acceptat se teme de bă rbat dupăce-a fost
trupeş te iubită ,ş i numai masca recunoş tinţ ei bă rbatului ostenit ală turi de ea,
redevenit prevenitor ş i calm, atenueazăspaima femeii care-a vă zut în braţ ele ei
metamorfoza să rută rii în muş cătură , a dezmierdă rii în strivire, a vorbei în gemă t
dezarticulat ― a turturelei în gorilă . Întîia reacţ ie a femeii, posterioarăactului
sexual, e revolta, deviatăîndatăprin conş tiinţ a sacrificiului. Ultima reacţ ie e
mă gulirea, cu un aţ îţ ător fior de spaimădin care se desprinde curiozitatea, întă ia
poftă .
Dar cînd actul, consimţ it îndeobş te, e smuls prin viol, de că tre un om de care te
desparte o îndoitărepulsiune ― a legă turii filiale ş i a vrîstei; cînd omul care te
îndurereazăe un monstru, atunci revolta e purăş i ia proporţ iile demenţ ei.
Ucizi, răzbunîndu-te.
Sau te ucizi, ca sădispari dimpreunăcu greaţ a de tine ş i de ai tăi.
Dă nuţară tăcărevolverul ― subt ameninţ area că ruia fata pretindea căfusese
violată― era un corp distinct de trupul acuzatului. Un om nu poate iubi cu
revolverul în mînă . Poate cel mult obţ ine consimţ ă mîntul iniţ ial, cedarea. Odată
obţ inute, odatădorinţ a devenităact, revolverul, în chip firesc, iese din mîna ş i
mintea celui preocupat de actul dragostii, absorbit de el.
De ce nu-l folosise atunci, în clipa de istovire a bă rbatului din braţ ele ei,
desfiinţ îndu-l, sau desfiinţ îndu-se? Că ci dupăsă vîrş irea actului, în clipele imediate,
raportul de forţ e era inversat: bă rbatul, dominator înainte de act ― prin puterea
bă rbă teascăînzecităde dorinţ ă― era istovit prin plă cere, ş i istovirea sexualăa
unui om bă trîn echivaleazăcu o letargie, cu o apatie în tot cazul, care-l face
inofensiv; pe cîtăvreme femeia, în plin clocot al urii, al scîrbei, al deznă dejdii, e o
forţ ăatunci nă scută , o energie atunci izbucnită , ale că rei manifestă ri niciodatănu
pot fi pasive.
Care era reacţ ia fetei posterioarăactului? Pasivitatea? Melancolia? Dezgustul
debil? Dar aceste reacţ ii echivaleazăcu o resemnare. Ori, fata pretindea căluptase
mereu, ceas cu ceas, clipăcu clipă― pe cîtăvreme revolverul neutilizat dovedea
contrarul.
Vra săzică , principalul izvor de informaţ ii al acuză rii ― victima ― era suspect.
Adevă rul în genere nu e un atribut al victimelor; nici de data aceasta nu era.
Cu aceastăsuspiciune, Dănuţrevizui întreg procesul.
Începuse o sumarăexpunere a teoriilor lui Freud, explicînd semnificaţ ia
"complexului Oedip". [...]
La lumina teoriilor lui Freud, Dă nuţîntreprinsese biografia paralelăa pă rţ ilor
din proces. Tă gă dui căar fi existînd "glasul sîngelui".
Rumoare în sală . Clopoţ el preş idenţ ial.
― Domnule avocat, sînteţ i prea tînă r ca săcunoaş teţ i "glasul sîngelui".
― Într-adevă r, mulţ i pă rinţ i iubesc în virtutea "glasului sîngelui" pe copiii
prietenului casei, ripostase tare domnul Deleanu, cu degetele în ră scroiala jiletcei,
privind cu fruntea toatăsala.
Rîsete, cu ochii la alţ ii.
Dă nuţurmă , ară tînd procesul de latentăformaţ iune al dragostii pă rinteş ti, care
nu apare ca tră snetul. Ară tăcădragostea pă rinteascăse naş te din contactul zilnic,
căe o însumare, o totalizare a treptatului ataş ament de copilul pe care-l vezi
crescînd subt ochii tă i. Căpă rintele care nu ş i-a vă zut copilul din clipa cînd era un
aluat de carne ş i un tril de greier, umanizîndu-se treptat în forme graţ ioase, de-
venind copil, ocrotit de el; distrat de el cu poveş ti, cu minciuni; dezmierdat ş i
adormit de mîna lui; vegheat cînd e bolnav, nopţ i de-a rîndul, cu sfîş ietoarea ş i
neputincioasa milăa omului mare pentru copilul dezarmat în faţ a suferinţ ei; cînd,
într-un cuvînt, nu ş i-a retră it copilă ria ală turi de copilul lui ― acel copil, devenit
om mare, e copilul să u prin voia întîmplă rii, nu prin perspectiva amintirilor în-
duioş ate. Faţ ăde acel om, care e copilul să u, pă rintele, dacănu e fă ţarnic, va avea
reacţ ia normalăraporturilor dintre oameni necunoscuţ i. Îl va evalua, faţ ăde
criteriile, preferinţ ele, slă biciunile ş i antipatiile înră dă cinate în el. Îi va fi simpatic,
antipatic sau indiferent, ca oriş ice om pe care l-ar întîlni în viaţ ă, exterior
egoismului să u. Va avea obligaţ iuni faţ ăde el. Desigur. Dar obligaţ iunile sociale nu
creeazăstă ri sufleteş ti conforme cu natura acelor obligaţ ii. Plă teş ti impozite statului
nu fiindcă -l iubeş ti, ci fiindcăn-ai încotro: de ochii lumii, sau de teama sancţ iunilor
legale.
Mai departe, Dă nuţară tăcăpsihologiceş te acuzatul nu era tată l fiicei sale.
Şi de la acesta nuanţ ăporni în analiza bă rbatului bă trîn, singur la ţ arăcu fetiţ a
turburatăde nubilitate. Aceastăfetiţ ă , icoanăcastanie a tinereţ ii mamei ei roş cate
― deosebite prin culoarea pă rului, dar înzestrate cu aceeaş i neliniş titoare feminitate
― reprezenta pentru tată l ei momentul culminant al tinereţ ii lui, momentul cînd îş i
izgonise prima soţ ie, cu violenţ a convulsivăa pasionaţ ilor sanghini. O izgonise ―
dar o dorea. Dacăn-ar fi plecat în stră inătate, pierzîndu-i-se urma, desigur căar fi
rechemat-o, supunînd-o aceluiaş i regim penitenciar, la care-ş i supusese fiica trimisă
de la Bucureş ti, pentru purtă ri rele.
Tratamentul fetii fă cea săaparăîn viaţ a conş tientăa bă trînului, o energie brusc
dispă rutăîn sufletul obscur, cu ani în urmă , dupăce-ş i alungase soţ ia. Trecutul ş i
prezentul se îmbinau, ră scolind sufletul tulbure al adîncurilor. Fata lui era fiica lui
pentru mintea lui clară . Dar fundul sexual al sufletului vedea în ea o femeie care-l
făcuse săsufere, care-l putea încăş i necontenit face săsufere. Tratamentul fetii era
o ră zbunare, o gelozie, deghizate, nu numai pentru alţ ii, dar chiar ş i pentru
conş tiinţ a lui morală , în severitate pă rintească .
Femeia de-a doua, descoperităş i ea adulterină , fusese expulzatăcalm.
Indignarea raţ iunii o îndepă rtase din casă , nu scîrba ş i revolta dragostii înş elate.
De acum înainte, acuzatul ş i victima erau singuri. Ajungînd la acest punct,
Dă nuţdeclarase:
― Domnilor judecă tori, măsimt dator, înainte de-a începe analiza care-mi pare
decizivă , săară t cănu urmă resc jignirea acestei nenorocite fete; nu voi pretinde ş i
nu pretind căfata, conş tient, ş i-a sedus tată l...
Sala murmurărevoltată , ca ş i cum ar fi declarat contrarul.
Dă nuţvorbea de aproape douăore, într-o atmosferăostilăş i impermeabilă
orică rui argument adus de el.
Simţ i din nou îndemnul tristeţ ii: "Du-te de aici. Lasă -i. Du-te."
Dar în faţ a lui, dintre puş ti, un om bă trîn îl privea cu evlavie. Era o
îngenunchere în privirea acelor ochi.
Urmă .
Cunoaş terea amă nunţ ităa dosarului, informaţ iunile culese de la acuzat ş i
martori, îndelunga lor meditare, ş i elanul acela imaginativ, graţ ie că ruia putea mula
orice decor, îi dă durăvorbele care creazăo atmosferăcu toate particularită ţile ei.
Descrise curtea boierească , odaia fetei, sofrageria, ietacul bă trînului.
Descrise, cum ai descrie mobile ş i lucruri concrete, gîndurile fetii, prizonieră
într-o odaie ursuză , subt privegherea posacului temnicer. Ară tă, în aceastăsituaţ ie,
cît de natural ş i feminin era gîndul fetii de-a îmblînzi, de-a capta bună voinţ a―
evita cuvîntul seducere ― bărbatului de care depindea exclusiv. Şi zugră vi, făcînd
prudent uz de mărturia feciorului, treptata transformare a fetii din clipa cînd ― pri-
zonierăpînăatunci ― devenise stă pînă ;ş i vertiginoasa prefacere a bă trînului, cînd
dupăani de mahmurealăîncepuse sărîdăla masă .
Cine-l îmblînzise? Fata lui? sau femeia din casa lui? Evident, femeia, că ci
surpriza cu gă telile fetii, sechestrate din ziua sosirii de la Bucureş ti, şi restituite pe
furiş― vorbea clar: "Fii femeie. Na-ţ i hainele care te vor face mai frumoasăîn
ochii mei."
Refă cu scena din sufragerie. Faţ ăîn faţă , la masă . Rîd. Glumesc. Şi iatăcăfata,
cu glasul care desigur căavea accentul prefă cut ş i mieros al glasului mamei ei ―
cînd îl înş ela fă răsăş tie ― vorbise:
― Ia-măla Bucureş ti, tăticule...
Sili pe juraţ i săvadăscena. O apropie de ochii lor, ca la cinematograf, cînd
filmul subliniazăun tablou, izolînd prin mă rirea dimensiunilor ş i intensificarea
luminii, douăpersonagii principale, a că ror mimicătrebuie săfie urmă rităcu de-
amă nuntul.
Şi astfel dă du deplină tate accentului sinistru al mă rturiei feciorului.
"Odatăs-o încruntat boierul, de-am crezut c-o sfarmă . I s-o umflat vinele de pe
frunte, s-o fă cut roşcum îi sfecla, o strîmbat capul în jos, ş i o plecat de la masăcu
şă rvă tu la gît, cu capul în jos, ca un om beat. Musca nu zbîrnîia."
"Odatăs-o încruntat boierul." Se pră buş ise bucuria lui, calmul de pînăatunci.
Fata nu era mulţ umităcu el împreună . Gîndul ei se ducea tot spre Bucureş ti: oraş ul
în care începuse săarate purtă ri rele.
"...de-am crezut c-o sfarmă ..." Înviase panica, groaza din trecut, de pe vremea
primei lui soţ ii. Înviase mama. Fata din faţ a lui era strigoiul femeii de odinioară . Ar
fi sfă rmat-o desigur, dar venise congestia. Plecase de la masăcu ş ervetul la gît, roş
ca sfecla ― adicăvînăt ― împleticindu-se ca un om beat. Instinctiv intrase în ietac,
unde se ră sturnase sau se pră buş ise pe pat.
Dă nuţară tăcăîn momentul primei furii, acuzatul ar fi putut deveni ucigaş ul
copilului să u.
― Şi uş or de achitat completase în surdinădomnul Deleanu, cu aprobarea
confraţ ilor.
Dar cănă vala sîngelui, congestia cerebrală , îl împiedicase să -ş i exteriorizeze
furia. Aş a numai se explica libertatea fetii, din acea seară . Că ci dacăera teafă r, ori
o ucidea. În prima furie, ori reîntrona, cu sporităîndîrjire, vechiul regim
penitenciar.
Ce că utase fata la el în odaie? Solicitudine filială ? Teama de pedeapsăş i frica
recentăerau prea vii ca sămai încapăală turi de ele îngrijorarea pentru viaţ a omului
care fusese ş i putea săredevinătemnicerul ei. De altfel ― invocase iară şi mă rturia
feciorului ― fata îş i continuase masa, cu fruntea încreţ ită, plecase la ea în odaie, se
dezbră case, se despletise...
Reintrase deci în normal, ― dar preocupată. Hotărîrea de-a intra în ietacul
tată lui ei o luase, desigur, fă răsă -şi dea seamăde semnificaţ ia ei, în clipa cînd,
dezbră cată , în că maş ăde noapte, cu halatul de noapte pe umeri, despletindu-se în
faţ a oglinzii, se gîndise ― în faţ a oglinzii ― căhainele dezbră cate puteau din nou
săfie sechestrate, căfrumuseţ ea ei putea din nou săfie zidităîntr-o odaie. În faţ a
oglinzii femeile, mă gulite de icoana lor, întotdeauna simt acuta nevoie a admiraţ iei
bă rbă teş ti, nevoia de-a se valorifica în ochii virili: nutritiva oglindă . O imagină
satisfă că toare, în singură tate, pentru femeia dublatăîn oglindă , înseamnămai ales o
pă rere de ră u, un regret, traduse printr-un oftat, printr-o privire visă toare. Ar dori ca
oglinda sădevie subit fereastră , vitrinăsau scenă . Aşadar, în faţ a oglinzii, care o
ară ta frumoasăş i ameninţ atăiar de vestejire în singură tate, se gîndise la omul
bă trîn, pe care-l dominase cîtva timp, ş i simţ ise căaş a cum era, frumoasăca în
oglindă , trebuia săse ducăş i sărecîş tige locul pierdut sau periclitat.
Pînăaici, Dă nuţară tase cătotul putea fi controlat ş i confirmat prin mărturii.
Reconstituirea lui, era sinteza vie a spuselor martorilor. Din clipa cînd fata intrase
în ietacul tată lui ei, martorii dispă ruseră .
Dar Cuvier, cînd reconstituise, orientîndu-se dupăun os gă sit, sau chiar o
sfă rămă turăde os, specii animale de mult dispă rute, ale altor ere, se folosise de
martori? Acea logicăa naturii intitulatăde el "legea corelaţ iunii formelor",
înlocuise spusa martorilor. Aceeaş i lege a corelaţ iunii formelor dăputinţ ă
investigaţ iunii juridice săpă trundăveridic acolo unde martori nu-s ş i să
reconstituiascălogic, nu arbitrar, fapte necunoscute.
Dă nuţcă utase săreediteze scena că reia fata îi da o versiune agreabilăacuză rii
― în conformitate cu psihologia generalăş i cea momentanăa protagoniş tilor.
Moş ierul, în clipa cînd fata bă tuse la uş ă, era desigur încăameţ it de congestie.
Altminteri, furia ş i teama nu l-ar fi lă sat săstea întins pe pat, în timp ce fata liberă ,
necontrolată , putea săfugă.
Bă taia fetii în uş a ietacului era întîiul sunet viu care-l solicita. Că ci pînăatunci,
de cînd se sculase de la masă , "nu zbîrnîia musca", aş a cum spunea feciorul.
Fata intrase.
― Ce vrei?
Încănu se dezmeticise. Tălmă cirea acestui: "Ce vrei?" e: "Cine-i? Ce-i?" al
omului deş teptat din somn.
Complect treaz, moş ierul i-ar fi spus acelei care-l doborîse la pat: "Ieş i", sau:
"Tică loaso!"
Imperativul sau injuria ar fi dovedit complecta revenire la normal.
Interogativul, în acea clipă , însemna abia un început de deş teptare.
Fata se apropiase de pat. Îş i aplecase obrazul pe al bă trînului, aducîndu-i în nă ri
parfumul pă rului despletit ş i că ldura unui trup de femeie ală turat trupului să u. Omul
acesta doborît de congestie, înainte de-a fi stă pîn pe mintea lui, se deş teptase fals în
congestia sexuală . Lîngăel era o femeie care-i dezmierda obrajii. Lîngăel reînvia
parfumul de odinioarăal femeii care-l înş elase. Surd, mînia începea, dar gestul ei,
în trupul slă bit ş i mintea aiurită , nu era decît un val moale, dezmierdare, pipă ire,
apropiere posesivăde trupul ală turat.
În epoca nubilită ţ
ii, fetele plîng, rîd ş i se roş esc foarte uş or. Miş că rile sîngelui
sînt vînt printre trandafiri. O atingere mai lungăde un trup bă rbă tesc le poate da o
moleş ealădulce ca o sinucidere în apăcaldă , prin tăierea vinelor.
Din atingerea celor douătrupuri se nă scuse pe nesimţ ite acordul ritmic al
sexualită ţii. Nici unul dintre ei nu ş tia ce se va întîmpla. Trupurile lor, val cu val, îş i
impuneau legea.
― ...în acea clipă , comentăDă nuţ , un trup de bă rbat se împreuna cu un trup de
femeie, în cavernă . Noţ iunile de tatăş i fiicăale civilizaţ iei nu puteau săexiste, că ci
cele douătrupuri erau în afarăde civilizaţ ie. Incestul nu s-a nă scut atunci, ci numai
dupăînfăptuirea actului, în conş tiinţ a tată lui ş i a fetei, redeveniţ i oameni în clipa
desperecherii. Anterior civilizaţ iei, moralei ş i legii, faptul, în acea clipă , nu era
pă cat. Incestul a luat naş tere în amintirea lor posterior înfă ptuirii lui.
― Nu-l lăsaţ i, nu-l lă saţ i! Nu-i daţ i voie. Apă raţi-mă ...
Ră cnetul fetei, cu mînile la cer, cu trupul smuls din mulţ ime, avu efectul
loviturii cu coada biciului în crupa calului. Sala cabră . Indignarea se nă scu în acea
clipă , dar cu efect retroactiv. Toţ i aveau aerul săspuie: "Cum de-am tolerat pînă
acum, săfie insultatăîn auzul nostru, aceastăbiatăfiinţ ăfă răapă rare?"
Clopoţ elul sună .
Procurorul izbucni.
― Domnule preş edinte, măfac ecoul conş tiinţei tuturora, cerîndu-văsăluaţ i
cuvîntul domnului avocat. Morala publicăe jignită ...
― Dar cea particulară ? ră sună , deasupra tumultului, glasul domnului Deleanu.
― Evacuez sala!
― Evacuaţ i ecoul conş tiinţ ei tuturora, domnule preş edinte, zîmbi domnul
Deleanu, sau invitaţ i-l săfie calm.
― Domnule preş edinte, măpun subt ocrotirea dumneavoastră !
― Ră mîneţ i acolo, domnule Procuror general. E un adă post inviolabil, replică
domnul Deleanu.
― Domnule preş edinte...
― De ce-aţ i ieş it? Ahile avea un că lcîi vulnerabil, dumneavoastrăaveţ i două .
Captivatăde ripostele repezi, sala devenise iară ş i spectatoare.
― Urmaţ i, domnule avocat, dar ţ ineţ i seamăde ce-aţ i vă zut! interveni
preş edintele că tre Dă nuţ , ară tînd cu palma spre sală .
Pînăîn momentul întreruperii, Dă nuţcrezuse ― vă zînd capetele adunate în
jurul vorbelor lui, vă zînd încordarea generală , concentrarea tuturora ― căa izbutit
săimpunăadevă rul cu reliefuri sigure, cătoţ i îl vă d, îl recunosc. Îş i dă
du seama,
fulgeră tor, de enormitatea erorii. Î1 urmă riserănu cu atenţ ie, dar cu pasiune ―
revă zînd ochii lor de-atunci, îş i dă du seama căluceau lubric ― fiindcăpalpitarea
spre pornografic îi delecta profund. Ceea ce că utau ei în vorbele lui, era fiorul
erotic, tabloul impudic, fresca pă catului oribil. Plastice, vorbele lui ― pentru el ―
erau un auxiliar al analizei; pentru ei erau un tablou în sine, un scop.
Totul se explica în acest fel. Îş i amintise o scenădin timpul războiului.
Camarazii lui de regiment izbutiserăsăcapete un aparat cinematografic. Între alte
filme ― rebuturi dinainte de ră zboi ― obţ inurăde la ruş i un film pornografic.
Fusese invitat ş i coIonelul ― om bă trîn ş i puritan ― la reprezentaţ ie. Pînăla sfîrş it,
colonelul privise scabroasa vitrinăa sexualită ţii oră ş eneş ti. Dupăultimul tablou se
ridicase tunînd: "Săle fie ruş ine celor care fac astfel de tică loş ii. Trebuie dat pe foc
acest film."
Îşi adunase ofiţ erii la popotă ,ţinîndu-le un fulminant discurs patriotic ş i
antipornografic, ş i sechestrase filmul destinat incineră rii. Colonelul n-avea aparat
cinematografic, dar avea ochelari ş i lupă . "Bă ieţ ii" fuseserăinformaţ i de ordonanţ a
colonelului căfilmul era citit de acesta, cu devoţ iune, prin sticlele mă ritoare.
Acelaş i lucru ş i de astădată . Priviserăfilmul care li se pă ruse pornografic, pe
care în realitate îl fă cuserăpornografie, dîndu-i caracterul de scop, eliminînd
analiza al că rei punct de plecare era, ş i dîndu-ş i seama, cînd ră sunase ţ ipă tul fetei,
cătă cerea lor de pînăatunci îi da de gol, căera pornograficăaş a cum pentru ei era
şi pledoaria, redeveniseră― eliberaţ i din muţ enie ― gloatăipocrită , că utînd să
spele prin indignarea colectivătă cerile individual revelatoare de pînăatunci.
Pledoaria lui mai avea încămulte analize, multe comentarii. Vroia săle arate că
singurul fapt care putea fi examinat din punctul de vedere al legii penale era
debutul incestuos. Că ci legea penalănu pedepseş te incestul, ci violul, adicăactul
sexual smuls prin violenţ ă , împotriva consimţ ămîntului celui care-l suferăpasiv. Că
aceastăviolenţ ăeste elementul substanţ ial al violului, deci, existenţ a sau
neexistenţ a ei va include sau va exclude din prevederea penalăfaptul respectiv.
Cum însăconvieţ uirea de doi ani, că lă toriile în stră ină tate, libertatea fetei din acea
vreme, eleganţ aş i buna ei dispoziţ ie, excludeau accentul zilnic al violenţ ei ―
dovedind, dimpotrivă , o complacere dacănu o resemnare pentru menajul încestuos
― singurul moment în care crima ar fi putut lua naş tere era acel al primului contact
sexual, deş i consimţ ămîntul ulterior, dupăpă rerea unor doctrinari ar fi fost o
ratificare, fă cînd sădisparăcrima. Vroia apoi săle explice raţ iunea acestui lung
menaj incestuos; psihologia fetei, excitatăde pă cat, îmbă tatăde revanş a
dominaţ iunii totale asupra celui care fusese temnicerul ei ş i al mamei ei, dorinţ a de
a-l ruina ― dovedităprin simţ itoarea împuţ inare a unei mari averi. Vroia, apoi,
concomitent cu evoluţ ia fetei, săle arate evoluţ ia tată lui, ros de remuş că ri, amînînd
mereu o sinucidere reparatoare, al că rei gînd îl fă cea mereu săguste din pă catul
noapte cu noapte mai ispititor, mai de jar. Vroia, într-un cuvînt, săridice în faţ a
judecă torilor acea mare staturăfantomaticăde gheţ ar plutitor a fatalită ţii ş i săle dea
fiorul spectacolului a doi oameni, miş cîndu-se mărunţ i în umbra îngheţ at uriaş ăa
fatalită ţii care i-a întîlnit în drumul ei indiferent. Din acest punct de vedere vroia să
cearăachitarea lui penalăş i compă timirea nenorocirii acestui om, pentru care achi-
tarea însemna, ca ş i ocna, ş i poate mai dureros, o definitivăexcludere din rîndurile
sociale.
 Mai vroia săanalizeze raţ iunea denunţ ului tardiv. Vroia săle arate cum se
nă scuse în sufletul fetei care tră ia în viciu, nostalgia idilei, adicăa unei nouăformă
de iubire, de viaţ ă. Intervenţ ia oportunăa tînă rului vecin de moş ie; descoperirea de
că tre acesta, căfata pe care o iubise idilic, dar pe care o dorea trupeş te, nu era
fecioară . Jignirea vanită ţii lui de senior sexual, abilitatea instinctivăa fetei, care
preferase sădea pe faţ ădrama, devenind eroinăde tragedie, decît săfie socotită
banalăfatăcu aventuri...
Era inutil.
― Voi fi scurt, domnilor judecă tori, pă ră sind aceste analize ale omului, care pe
dumneavoastrăvăindigneazăiar pe mine măîntristează ,ş i voi descinde în Codul
penal.
Examinase glacial faptul, din punct de vedere strict juridic, ş i ceruse achitarea,
cu un ton care le spunea: "Faceţ i ce vreţ i!"
Şedinţ a fusese suspendată , ră mînînd în continuare dupămasă .
― Mă ăă , cinicăe generaţ ia asta de dupără zboi! Nu respectănimic! exclamase
un avocat.
În tră sura care-i ducea acasă , domnul Deleanu îl să rutase pe Dă nuţ , punîndu-i în
buzunar un plic în care era tot onorarul primit pentru proces ş i-i împă rtăşise
urmă toarea reflecţ ie:
― DragăDă nuţ , în avocatură , ca să-ţ i poţ i permite săspui justiţ iei adevă ruri de
talia celor spuse de tine, trebuie săfii avocat bă trîn ş
i celebru ― dar atunci nu le
mai spui. Eu însăte rog sără mîi aş a cum eş ti... cîtăvreme voi fi lîngătine.

La nouă ,ş edinţa fusese redeschisă . Adevă raţii avocaţ i se simţ eau datori să
repare gafele de dupăamiază . Întîiul ridicat la barăgă sise locul ocupat de reputaţ ia
lui. Zîmbise, cu o înclinare a capului, zîmbetelor reverenţ iale, care-l omagiau
unanim. Chipul să u ar putea fi numit visul unei halbe de bere. O jovialitate
sanghină , ochi sfredeliţi de rîs şiret, fă lci masive, gest familiar, care bate publicul
peste umă rş i peste burtă. Era vestit pentru dibă cia lui de scamator judiciar. Pentru
el, o pledoarie era un joc de-a "uite popa, nu e popa". Achită rile pe care le obţ inea
erau aplauze traduse în decizii de achitare, ră splatăpersonalăacordatămeritelor lui.
Plă tit împă răteşte, avea cultul exclusiv ş i mă rturisit al onorarului. "Chiulul
clientului" ― acest diavol fabricat de Scaraoţ chi, anume pentru avocaţ i ― nu exista
pentru el. Pleda bine, spunea el, numai cînd simţ ea în buzunar ponderea onorarului.
Şi nu pleda decît bine. Începuse, elogiind cu hîrdă ul şi lopata, meritele literare ―
sublinierea o făcuse cu ochiul ― ale predecesorului să u la bară , fiul ilustrului
confrate Iorgu Deleanu, adevăratăglorie a baroului românesc.
― ...Forma aleasăa tînă rului meu confrate, limbajul cu flori de stil, cultura
generalăde care ne-a dat ampla dovadă , ne fac săpresimţ im în domnia-sa un demn
urmaşal ilustrului să u tată ...
Uitase cădomnul Deleanu era ală turi.
― Dragăprietene, n-am murit încă . Fii, te rog, gentil ş i amînăelogiile
necrologului. Cît despre fiu-meu, de vreme ce eş ti exclusiv avocat, lasăpe critici
să -i comenteze literatura.
Înghiţ ise ilar ― ca un ş priţdat duş că , deş i oţ etit ― aceastăîntrerupere ş i
continuase, ară tînd cădacătinerii întrec pe bă trîni prin culturăş i prin forma
literară , în schimb bă trînii deţ in experienţ a vieţ ii, pe care tinerii n-o au. În numele
acestei experienţ e de viaţ ă , cerea încrederea juraţ ilor. Pledase iresponsabilitatea.
Acuzatul era nebun, deci beneficia de faptul justificativ prevă zut de articolul 57 din
Codul penal.
Descrisese, catastrofal, ca pră buş irea unui edificiu american cu cincizeci de
etaje, că derea moş ierului în cap de pe cal. De-atunci începuse să -l "lucreze"
nebunia. Acest fel de înnebunire, în limbajul să u special, era numit traumatic. Deci,
nebunie traumatică .
Un vapor nu poate trece printr-o ureche de ac. De aceea, sufletul nu ş i-a ascuns
adîncurile, ridicînd ziduri de stînci. O simplăureche de ac desparte sufletul aparent
― accesibil tuturora ― de sufletul adînc, accesibil rareori unor anumite minţ i
numai.
Cine trece prin aceastăureche de ac intrăîn suflet; cine trece pe ală turi, trece
înainte, dar pe lîngăsuflet. Aş a căe foarte greu sădistingi pe cel care-a intrat, de
cel care trece pe ală turi, fiindcăamîndoi înainteazăcu egalăviteză, în aceeaş i
direcţ ie. Publicul admira siguranţ a evoluţ iei acestui transatlantic; urechea de ac era
în ochii lui Dă nuţun cer gol.
Pledoaria dovedea nebunia. Problema pusăde avocat era urmă toarea: poate să
tră iascădoi ani un nebun în societate, fă răca nimeni săobserve că-i nebun? Şi o
rezolvase cu exemple. Preş edintele Wilson al Americei, condusese lumea, ş i totuşi
medicina dovedise ulterior căera nebun. Cutare concetă ţean, bine cunoscut
ieş enilor, frecventator asiduu al beră riei "Azuga", patru ani băuse halbe, ş i fusese
dovedit nebun. Urmarăanecdote, aluzii, istorisiri, amintiri.
Şedinţ a devenise o petrecere în familie, captivatăde convorbitor. Aş teptai tava
cu dulceţ iş i cafeluţ ele. Parcăauzeai clă nţ ănitul sticlelor îndesate în că ldări cu
gheaţ ă.
Acest om, al că rui suflet nu cunoş tea tăcerea, straniul ş i toate acele miră ri care
te fac săpresimţ i penumbrele ş i lumina de lunăale nebuniei, vorbea despre nebunie
pitoresc. Elementele ei le desprindea din paharul cu vin. Pentru el, nebunia era o
beţ ie de lungădurată , care pe unii îi face febrili ş i zgomotoş i, pe alţii, taciturni ş i
apatici.
Aceastănebunie, dovedităpe înţ elesul tuturora, era acceptatăcu filozofice
înclinări de cap, ca un parastas dupăcare urmeazăpraznicul.
Avocatul următor, dîndu-ş i seamăcăpublicul nu s-ar fi supă rat ca melodia să
fie bisată , reluămotivul primei pledoarii, aducînd tot aportul să u de amintiri
personale. Astfel, defilăîn faţ a juraţ ilor familia de nebuni notabili a oraş ului Iaş i. E
foarte plă cutăexcursia printre amintiri. Solidarizeazăpe cei de faţ ă, dîndu-le un
trecut comun. Îi mă guleş te pe deasupra, fiindcăîntre atîţ ia nebuni, ei singuri ― cei
de faţ ă― sînt normali ş i încăfoarte perspicaci ş i inteligenţ i, de vreme ce avocatul
îi încredinţ eazăcănu psihiatria ― "ş tiinţa nebunilor scrisăde oameni... bizari" ―
ci ei, oamenii normali numai, pot fi arbitrii unor astfel de chestiuni. Al treilea
avocat, nemaiavînd ce spune, vorbi o oră , făcînd generalită ţi despre sufletul
omenesc. Porni de la Hamlet: "a fi sau a nu fi"... Pledoaria sa avu caracterul
muzicei de sacrificiu din antracte. Dă dea ră gaz auditoriului să -şi sufle nasul, să
tuş ească , să -ş i scarpine ceafa sau coş ul de pe frunte, săcaş te, să -ş i dezmorţ ească
încheieturile ― să -şi mai caute puţ in de sufleţ el. Domnul Deleanu se ridicăîntr-o
tă cere deferentă . Magistraţ ii luarăîn fotoliu o nouăpoziţ ie, că utînd săş i-o impuie
definitivă ; juraţ ii din primul rînd îş i sprijinirăcoatele pe genunchi sau se rezemară
mai îndesat în fotolii; cei din rîndul al doilea se sprijinirăde spetezele fotoliilor din
faţ ă, făcînd cu suflarea lor că lduţ ăclisme cefei respective; procurorul, răsfrîngîndu-
ş i mîneca robei cu o miş care elegantă , îş
i pregă ti creionul.
Înainte de-a arunca bomba ― pledoariile domnului Deleanu aduceau
întotdeauna surprize care dă deau procesului o nouăîntorsă tură― domnul Deleanu
proclamăexistenţ a glasului sîngelui. Se îndoia, desigur, de existenţ a acestui glas, în
sinea lui, dar vorbea gîndindu-se la Olguţ a, că ci vorbele lui aveau o duioş ie, un
adevă r, o că ldură , care dovedeau marea lui iubire pă rinteascăpentru Olguţ a, nu
existenţ a glasului sîngelui. Asta pentru Dă nuţ . Domnul Deleanu izbutise săimpuie
tuturora bă taia lui de inimă , cu fiecare vorbăîn care aceastărarăinimăde tată
bă tea.
Spre deosebire de majoritatea marilor avocaţ i, ale că ror pledoarii aduc idei,
argumente ş i suverane ritmuri oratorice, domnul Deleanu aducea mari emoţ ii
umane. Îi înş ela, fiindcăinima lui o vedea pe Olguţ a, pe cînd ceilalţ i vedeau
paternitatea în genere ― dar emoţ ia vorbelor sale, veridică , ră scolea sufletele,
expulzînd orice impuritate. Era un elan de înă lţare purificatoare. Respirau aer curat.
Aş a căîn clipa cînd domnul Deleanu afirmăcănici un părinte nu poate fi amantul
fiicei sale, incestul nu mai există .
Dar ră mînea acuzatul.
Urmînd, domnul Deleanu ară tăcăincestul e un fapt atît de monstruos, încît
istoria omenirei, care uităchiar fapte glorioase între atîtea pe care le pomeneş te,
înalţ ăpe incestuoş i la înă lţ
imea faptului istoric, spînzurîndu-i ca pe Iuda în faţ a
posterită ţii. Vorbi despre papa Borgia, amantul Lucreţ iei Borgia, ară tînd cu de-
amă nuntul fizionomia Renaş terii, cu arta ei supremă , care nu era decît convulsiunea
fastuoasăa unei adînci destră bă lări. Şi argumentăpersuaziv căincestul Borgilor era
fapta rezumativăa unei epoci, nu fapta unei familii. Astfel, consemnînd numai
incestul istoric, nu ş i pe cel normal colectivită ţilor nomade ş i popoarelor primitive,
fă cu din incest un semn culminant al destră bă lă rii unei epoci ş i al unui popor, cum
ar fi ciuma bubonicăîn promiscuită ţ
ile Orientului.
Cu aceastăpremisă , analizămoravurile neamului românesc, neam prea tînă r ca
săfie conrupt. Patriotismul să lii era convins mai dinainte, dar ş i foarte mă gulit de
aceastăanaliză . Trecu imediat, abrupt, folosind atitudinea publicului, la biografia
acuzatului. Fiu de ră zeş i moldoveni. Tinereţ ăstudioasă . Viaţ ăcurată . Prima
că să torie: act de om normal. Izgonirea femeii necredincioase: act de om profund
moral, care nu poate accepta în căminul lui impuritatea. A doua că sătorie, de după
ră zboi: dorinţ a de a-ş i rechema fiica, dîndu-i ş i o mamă . Şi ară tă , astfel, ajungînd la
momentul violului, ce insolit devenea acest act în viaţ a unui om care albise curat.
Aruncăbomba. Toţ i ― judecă tor de instrucţ ie, procuror, camerăde punere subt
acuzare, opinie publicăş i avocaţ i ― plecaserăde la premisa căfata e fiica tată lui
să u. De ce? Fiindcăactul de stare civilăspunea aceasta. Dar actul de stare civilă
dovedeş te numai în faţ a legii paternitatea. Aceastăpaternitate e formală― "Pater
16
semper incertus" ... a spus poporul cel mai lucid: romanii.
Era într-adevă r victima fata acuzatului?
Oul lui Columb, dar Columb îi dă duse stabilitate.
Ai fi zis cătoatăsala se nă scuse în acea clipă . Era un început de viaţ ă
zîmbitoare ş i mirată . Faţ a procurorului se lungise, ochii i se micş oraseră . Juraţ ii
respirau. Devenirăzîmbitori ş i guş aţ i.
Pentru domnul Deleanu, a dovedi era natural ca deschiderea buzelor în preajma
vorbei. Le dovedi, deci, căfata nu era copila acuzatului. Refă cu biografia primului
menaj. Femeie tînă răş i arză toare; om prea copt ş i prea mohorît pentru tinereţ a ei.
Adulterul descoperit era un adulter, dar logica ară ta clar cănu era întîiul. De altfel,
care era raţ iunea expedierii copilului de îndatăce mama fusese alungată ?
Iarăş i vorbi pă rintele, cu aceeaş i că ldură, cu aceeaş i emoţ ie. De copilul tă u,
ră mas fă răde mamă , nu te desparţ i. Devii tu mamăpentru el. Mînuţ a lui numai,
întinsăspre tine, e singura ră dă cinăcare te leagăde viaţ ă, atunci cînd eş ti dezgustat
de ea.
Săte desparţ i de copil, în clipa cînd ai pierdut dragostea mamei? Dar atunci ar
fi trebuit săse ucidăcel care dezlega ultimul nod de bucurie al vieţ ii lui.
Nu! O alungase din casăfiindcăera copilul pă catului. Alungase pă catul matern,
alungase ş i via lui amintire.
Juraţ ii erau convinş i. Aprobau.
Totuş i, domnul Deleanu gă si accentul comunicativ al unui argument

16
Tată
l întotdeauna este nesigur (lat.)
neprevă zut.
― ...Aţ i vă zut pe acest copil, domnilor, subt ochii noş tri, în faţ a tatălui să u. Şi
aţi avut dovada neîndoioasăcăfiinţ a care condamna la moarte pe acest bă trîn nu e
fiica lui.
Reluăglasul sîngelui, ară tînd căacest glas dominăsufletul cu prezenţ a lui
uriaş ă, ca un munte. Că , orice s-ar întîmpla în vale, muntele ră mîne în picioare.
Oricît ar duş mă ni un copil pe propriul sau tată , cu oricîtădreptate, în clipa cînd îl
va vedea la stîlpul infamiei, bă trîn şi dezarmat, va fi ală turi de el, împotriva
străinilor, cu mila, dacănu cu fapta, cu lacrima, dacănu cu pumnii.
― ...De douăori glasul sîngelui n-a vorbit: în clipa cînd omul acesta a devenit
amantul acestei femei ş i în clipa cînd aceastăfemeie a dat ea cea dintîi cu piatra în
amantul ei. Aceş ti doi oameni, pă rinte şi fiicăîn faţ a legii civile, în faţ a legii sînge-
lui sînt doi stră ini.
Replica procurorului bă tu la uş i zăvorîte, cu stă pînii plecaţ i de-acasă .
Dupăce-ş i ispră vi rezumatul, preş edintele ― magistrat că lit în lupte judiciare,
cu un ton care izbuti săîmbrace solemnitatea clipei, se adresăacuzatului.
― Acuzat, eş ti om bă trîn, curînd vei da socotealăde faptele dumitale altui
judecă tor, mai mare decît noi. În numele acestui judecă tor te îndemn sără spunzi: îţi
recunoş ti fiica sau nu?
Tă cerea veni ca o paloare.
Dă nuţză ri capul domnului Deleanu: ş i-l aplecase, greu. Nu mai era avocat; era
tatăl copiilor săi.
Apoi ochii lui Dă nuţse întîlnirăcu ai acuzatului. Nu putea să -i urle:
"Recunoaş te căeş ti tată l ei. Fii ultimul om drept ş i cinstit. Spală -ne de tică loş ie."
Nu putea. Dar era palid, cu obrazul subţ iat, căci ochii acuzatului, întorcîndu-se
de la el, se pironirăîn pă mînt.
― Nu ş tiu...
Fu achitat de minciună , tică losul care fusese cel mai curat dintre ei, el, cel legat
de stîlpul infamiei, pînăîn clipa cînd, învins de oameni, intrase în rîndurile lor,
dîndu-le ce meritau: efigia minciunii lor.

Pe mînile omucide ale lui lady Macbeth, ră sărise pata de sînge, shakespeareian.
Tot atît de durabil, dupăacest debut, gustul rînced al avocaturei apă ruse în
sufletul lui Dă nuţ. Procesul se isprăvise la douănoaptea; el adormise la patru; restul
nopţ ii ş
i-l petrecuse cu alternanţ e de coşmaruri ş
i insomnii. Somnul îl alunga în
insomnie, insomnia îl lepă da în somn. Pe hotarul de pucioasădintre coş mar ş i
obsesia treazăsimţ ea vorbele procesului ― viol, incest, violenţ ă, sexualitate,
perversitate ― viermuind în el, ca limbricii, ca pă ianjenii, ca scorpiile. Era scuturat
de acele friguri care vin din suflet, din bă lţile acre ale scîrbei de oamenii între care
te prenumeri zoologic.
A doua zi de dimineaţ ăanunţ ase pe pă rinţii săi căpleacăla un prieten, rugînd-o
pe doamna Deleanu să -i punădeoparte scrisorile de la Paris, se suise în automobil
― maş inăuş oarăcu trei locuri, pe care i-o dă ruise Herr Direktor dupălicenţ ă,
destinînd-o alergăturii profesionale ― ş i plecase.
Unde? Nu ş tia. Se îndepărta de oraş ul în care fusese procesul, de oamenii care
auziseră , văzuserăş i vorbiserăsau vorbeau despre proces. Ajunsese tocmai la
Dură u. Acolo, la poalele Ceahlă ului, printre că lugă rii cu pă
r mă răcinos, sălbăticiţ i
şi imbecilizaţ i, rude cu cimpanzeii, rîndaş i ai grajdurilor Domnului ― era în sfîrş it
singur. Tră sese la arhondaric, dîndu-ş i un nume fals. Nu vroia sămai existe nici
prin numele să u adevă rat. Vroia săuite tot. Săaş tepte uitarea ca o iarbădeasă ,
grasăş i înaltă, cum era cea din poiana schitului. Dorea apariţ ia uni suflet stupid ş i
bleg ca o vacăplină . O să ptămînăîntreagătră ise printre stînci, copaci şi ierburi,
gonind mereu trupul, nelă sîndu-i decît ră gazul somnului greu ca un stejar trăsnit. Îş i
primenise nă rile ş i plă mînii cu miros de brad, ascultase, în clipe de senin, bucuria
apelor de munte, copilă roasăîn pîrîul care duruie pe lîngăschit; ascultase, cînd se-
ntunecăpiscul Ceahlă ului cu nori întunecaţ i ca niş te ochi deschiş i ai muntelui,
negri deasupra Moldovei, basul bubuitului de tunet; ascultase ploile, cum vin ş i fug,
lungi, pe picioare de argint; ascultase brazii, ascultase toaca, ascultase clopotul ―
dar glasul omenesc îl ocolise ş i acolo.
Cînd se înapoiase de la Dură u, tristeţa lui avea obraji rumeni.
Dar decît săte duci dupăfiecare proces la Dură u, mai bine ră mîi acolo.
Monica! Monica!

De-atunci, Dan Deleanu devenise avocat, renunţ înd la avocatura experimentată

în întîiul proces.
Pe cît putea, adicădin ră sputeri, că uta săprofeseze cu gura numai. Codurile
adnotate îţ i dau legi ş
i jurisprudenţ e, cum magazinele cu haine pentru baluri
costumate închiriazăfracuri, hlamide, costume de paj, burnuzuri arabe. Codurile-n
geantă , vorbele pe buze, ş i atît. Se trudea săfie cît mai cenuş iu, cît mai ş ters, cît
mai în umbră . Reverenţ ios cu judecă torii, cuviincios cu colegii, răbdă tor cu clienţii.
Prin nimic sănu atragăatenţ ia nimă nui. Săfie în avocaturăcum sînt submarinele în
mare, ală turi de vapoare: cît mai afund, cît mai invizibil. Săş teargă , săestompeze
mă car aventura debutului. Să -l facăpe acel Dan Deleanu care încercase în faţ a
Curţ ii cu juri sărespecte viaţ a, sădevinăneverosimil faţ ăde acest Dan Deleanu,
ireproş abil de culoarea colbului judiciar.
Sufletul? Noaptea, printre cucuvaie...
 Dar sufletul, cînd e mare ş i tînă r, nu acceptăuş or regimul impus de voinţ ă .
Buzele celui care vorbea la tribunal, curte sau judecătorie, nu erau buzele pe care
avocatul Dan Deleanu ş i le lăsa în cuier, cînd venea seara acasă , ală turi de surtuc:
erau buzele lui, unicele, cele de zi, ca ş i de noapte. Şi în dosare ― în acele dosare
mînuite de mîna arhivarilor ş i grefierilor, în acele dosare scrise cu stridenţ a cernelii
violete, sau cu apoasăcernealăalbastră― ochiul clar vede tot viaţ a. Şi ce trist e
obrazul vieţ ii privindu-te îndără tul gratiilor unei foi de dosar! S-o laş i acolo închisă ,
s-o laş i sămucezeascăacolo, cînd o vezi, cînd ş tii căpoţ i sfă rîma gratia?
Greu! E greu săţ ii în mînăfurculiţ aş i sămă nînci pe deasupra cînd mînia îţ i
strînge pumnii!
În aceste condiţ ii, zi cu zi el suferea mai aspru, în timp ce camarazii lui,
asimilaţ i de mediul profesional, îş i gă siserăechilibrul stabil.
Intra în Palatul Justiţ iei aş a cum intri în spital. Pentru un singur proces, pe care
nenorocul îl rînduise al ş aptezecelea pe listă , îşi pierdea o dupăamiazăîntreagă ,
pentru ca, de cele mai multe ori, procesul săfie amînat din lipsăde timp. În
decursul acestor ore nu se miş ca din sala de ş edinţ ă . Acolo cel puţ in era lă sat în
pace. Şedea ghemuit într-un colţde bancă , dormitînd printre vorbe ca printre muş te
într-o bucă tă rie locace.
Uneori, însă , un colţde cer albastru ca întîia prunăcoaptăîn livadă , o rîndunică ,
vîrf de lance în azur, o albinăintratăprintr-o spă rturăde fereastră , aducînd în sala
de ş edinţ ămurmurele soarelui, îi dă deau, cu valuri de sînge din inimăpornite, acea
nostalgie a haiducilor puş că riaş i cînd înverzeş te codrul. Pleca. Nu departe, că ci
trebuia s-aş tepte rîndul procesului. Cu geanta subţ ioară , se ducea peste drum, lîngă
cele douămitropolii. Se simţ ea solidar cu cea veche, dezafectată , nu cu cea nouă ,
hardughie cu trup de garăgermanicăş i patru turnuri ţ uguiate infatuat, clă dire
parvenităş i fanfaroană , atît de stră inăîn perspectiva alungitelor curbe ale dealurilor
ieş ene. Cu drept cuvînt Gheorghe Panu spunea despre ea căe o masăcu picioarele
în sus. În schimb, ce dragă -i era vechea Mitropolie, pustie ş i sihastră , ală turi de
cealaltă . Cît de ieş anăera clă direa care avea forma girezelor clă dite-n lung! Nici un
turn nu trîmbiţ a deasupra ei. Doar patru cruci ridicau în semnul lor creş tin clă direa
care bă tuse mă tanie cu fruntea în faţ a Domnului ceresc. Creş tea iarba în jurul ei,
iarba izolă rii şi paraginei, nu gazon. Şi trei pă uni, în odă jdi de primă vară , cu straniu
ţipă t, pe lîngăzidurile în ruină , erau adevă raţii preoţ i ai adevă ratei Mitropolii a
morţ ii ieş ene.
― Cum de-a ieş it dintr-un om vesel ca dumneata un bă iat atît de trist? îl
întrebase odatăpe domnul Deleanu un perspicace coleg de barou.
― Fecior vesel din om trist se vede mai des: nu? Se vede căel îi tatu-meu!

*
 Ceasul Mitropoliei bă tu unu.
Subt lună , Iaş ul era scufundat în somnul unei ape clare: oraşde altă dată , înecat,
adus de visul apei, ochiului. Îl pierzi, îl vezi, dispare, vine...
Întinereau mereu alţ i lilieci cu floare albăş i violetă . Erau de flori întîmplă rile
primă verii. Un mugur verde se deş tepta alb ş i înflorea mai tare de mirare. Un ou
alb, ovalăsimplicitate, se deschidea cră pat, cu un luceafă r de puf blond: pui de
primă varăal cloş tei. Buratecul palpita de rîsul unei glume inocente.
Muş case cineva o zarză răcrudă, sau mirosea iarba atît de ud acidă ?
Într-un oraşbă trîn, greu de melancolii, primă vara e veselia miratăa unei fetiţ e,
cînd scoate dintr-un pod cu vechituri jucă riile unui copil mort.
Cu cotul rezemat de fereastră , Dă nuţprivea noaptea, de mult. Se ridicăde la
fereastră , intrînd cu totul în odaie. Era prea multăprimă varăîn noaptea Iaş ului.
Aprinse o ţ igară . Se-ndepă rtă, se apropie de masa de lucru. Era o basculare
nehotă rîtăîn paş ii să i. O cumpă nă , cînd depă rtată, cînd apropiatăde manuscrisele
rînduite subt lumina lămpii ş i-n penumbră .
― Tejghea!
Murmurase printre dinţ i.
Schimbădirecţ ia paş ilor. Porni spre fereastră , se întoarse spre uş ă...
De cîteva nopţ i intrusiunea avocaturii în gîndurile lui de noapte îl împiedeca să
lucreze. Şi îndemnul lui Mircea, în aceste clipe cînd sufletul îl dă dea afară , îi
revenea obsedant.
― Publică ! Publică ! Publică ! Trebuie săapari în faţ a lectorilor. Săfii lă udat
pentru defectele de care numai aş a te vei dezbă ra; săfii înjurat fiindcăai un suflet
care nu seamănăcu sufletul devenit obligator ş i oficial în literatura curentă ; săfii
dispreţ uit pentru căai necuviinţ a de-a fi tînă r între bă trîni; săse încingăîn jurul tă u
harmalaia publicistică . Atunci de abia vei ş ti dacăpoţ i rezista succesului, dacă
insuccesul nu te acreş te în loc săte înalţ e spre tine...
De cîte ori îl vedea ş i, mai ales, de cîte ori îl vedea mohorît, descurajat, apă sat
de profesie ca de o altăhainămilitară , Mircea îl îndemna săintre public în
literatură .
― Nu-ţ i spun săintri în literatură , cum ai intrat în avocatură , profesional. N-ai
nevoie săfaci vizite confraţ ilor, să -i saluţ i pe stradă , săle recunoş ti cu obedienţ a ta,
gradul de locotenenţ i sau generali literari. Publicăsubt un pseudonim, dacăvrei,
dar publică , lasă -ţ i sufletul scris săcălă torească , săcapete experienţ ă. Caietele tale
vor sătră iască , săiasăîn lume, peste capriciul, orgoliul sau avariţ ia ta de tine. Nu
le-ai scris pentru tine, oricît le-ai iubi. Tu eş ti un cer care vrea să -ş i deţ ie toate
stelele. Nu se poate. Trebuie săcadă . Asta-i viaţ a lor...
Şi-ncet cu-ncetul, Mircea că utase să -i sugereze posibilitatea unei altfel de
soluţ ionări a vieţ ii ş i nevoilor lui.
― Nu scrii ca săcîş tigi, evident. Nici nu mai discută m. Dupăcum nici nu scrii
ca sămori de foame. Nu e cazul, dar, în sfîrş it! Contingenţ a literaturii cu banul e
stră inăactului creator. Intervine ulterior, ca o consecinţ ăeconomicăa producţ iei,
de orice fel ar fi. Măslinul nu face mă slinele pentru comerţ . E copac, nu
comerciant. Dar mă slina desprinsădin natură , devine, fatal, valoare economică ...
Tu vei publica pur ş i simplu, fă răpremeditarea cîş tigului. Legea ofertei ş i a cererii,
fă răde tine, dincolo de tine ş i în afarăde tine, va da visului tă u realizat un anume
indice de valoare economică . Buzunarele tale vor suporta consecinţ ele. Presupune
căvei avea succes, căvolumul tă u va fi cerut de tot tineretul care nu gă seş te în
literatura actuală , nu hrană , dar nici aperitive mă car. Tu nu vezi căproza
româneascăe anacronică ! Pagini frumoase, dar intrate în istoria literară , testimonii
ale trecutului. Tineretul mă nîncăpîne uscată, ş i o roade fiindcăare apetit ş i n-are ce
mînca. Uită -te: singura carte care pă trunde viabil în discuţ ia literară , e cartea
stră ină tă ţii. Snobismul literar, acest ferment real al începuturilor culturale, tot de
cartea stră inăse interesează . De ce? Fiindcămiile de lectori activi ― cei în care
literatura devine viată , nu distracţ ie senilă― sînt tinerii: liceele, universită ţ
ile.
Aceş ti tineri asemă nă tori între ei mai mult decît generaţ iile precedente ― prin
aceastăepocăradical nouăcare începe cu ei ― nu vă d în literaturăharta lor
sufletească . Literatura actualăe o hartăa României vechi. Tu faci parte din această
generaţ ie recentă . Literatura ta are configuraţ ia sufleteascăa acestei generaţ ii. Vei
pă trunde. În metafora ta, prea deasă , vor recunoaş te tumultul eruptiv al acestei
vrîste ingrate a unei întregi colectivităţ i tinere. Vei fi citit, cumpă rat, adulat, înjurat.
De ce să -ţi fie ruş ine de banul cîş tigat cu adevărul tă u sufletesc, cînd ai consimţ it,
în avocatură , să -l cîş tigi cu eeea ce tu singur afirmi căe minciună ? Şi cine ş tie,
Dan, poate căîntr-o zi, banul onest cîş tigat cu sufletul tă u, te va cruţ a de ipocrizia
avocaturii...
― În România?
― Sigur. În România. Asta-i eroarea grosolanăa tuturora. Astăzi, cînd viaţ aa
devenit atît de grea, cînd banul nostru e atît de depreciat, ş i cartea stră ină , prin
aceasta, atît de scumpă― literatura a devenit, sufleteş te, un obiect de primă
necesitate. Ceea ce era tutunul în tranş ee, este literatura în viaţ a de dupărăzboi. E
prea amarăviaţ a de azi. Toţ i simt nevoia săevadeze din ea, săuite ― sau săo
poatăînţ elege, domina ş i dispreţ ui, cu puterea, înălţ imea ş i ritmul unui creator.
Aceastăresursăde energie consolatoare, sau de îmbă rbă tare, oamenii n-o au în ei.
O cer de la Dumnezeu, sau de la scriitor. Ei cer de la scriitor visul care adoarme ca
vinul, ş i energia care învioreazăca cea mai tare cafea neagră . Ei cer de la scriitor să
le dă ruiascănoaptea amplificată , pentru odihnă ,şi săle recreeze ziua de muncă .
Cînd Eminescu a murit să rac în România, acea Românie, în totalitatea ei, era
satisfă cutăsau resemnată . Mai ră u: abrutizată . Puţ inii intelectuali revoltaţ i puteau
ajutora pe Eminescu, nu cumpă rîndu-i cartea ― erau prea puţ ini ― ci prin ofranda
lor generoasă . Astă zi, scriitorii epocii acestea au lectori. Dar unde-i scriitorul
epocii, care moare de foame? Arată -mi-l! Existăaltceva în România de azi:
veş nicile bocitoare. "Tragedia intelectualului" nu-i altceva decît aptitudinea
plîngă reaţ ăa falş ilor intelectuali, elefantiazisul vanită ţii lor. Eu te asigur căvei
cîş tiga, fă răca sădevii negustor ambulant de marfăliterară . În clipa cînd vei
publica, indignarea unui bă trîn care atîta aş teaptă : săpoatăprofetiza dezastrul
epocii în faţ a apariţ iei unei inedite literaturi, te va semnala dintr-o datăîntregului
tineret. Vei avea notorietatea unei corăbii ciumate care-a sosit în port. Curînd, o
generaţ ie întreagăva mînca poamele necunoscute pe care i le aduci. Şi injuria va
rămînea ş tirbă , dupăce te va fi servit, anunţ îndu-te.
Ră zboiul îl virilizase pe Mircea, dîndu-i, trupeş te ş i sufleteş te, altămusculatură
pe aceeaş i delicatăosaturăde odinioară . Îşi pierduse aspectul de adolescent, care-l
făcea săsamene cu sfîntul Sebastian, primind cu genele plecate să geţ ile Hardtmuth
ale Olguţ ei ― că pă tînd o înfă ţişare de oş tean ieş it din întîia armură , proaspă t, grav:
dreaptăstaturăa tinereţ ei cu ochi negri, simţ indu-ş i sufletul bogat ca o coamă .
Întors din Germania, unde-ş i luase doctoratul în filozofie, intrase de-a dreptul în
lupta socială , înscriindu-se în partidul ţ ă ră nesc, în dispreţ ul pă rerii sfetnicilor ―
amici de-ai tată lui să u ― care-l sfă tuiau sădevinămai întîi liberal, ca săpoată
ajunge la Universitate; în România, acesta fiind drumul cel mai scurt dintre două
puncte, oricare ar fi ele.
Dă nuţ , care n-avea habar de politică― "aceastăglandăîmi lipseş te",
mă rturisea el ― dar care cunoş tea mai mulţ i avocaţ iţ ă ră niş ti, şi vedea cădoctrina
politicănu-i diferenţ iazăcîtuş i de puţ in de avocaţ ii liberali, averescani, iorghiş ti sau
naţ ionaliş ti, îi reproş ase aceastădiminuare a libertă ţii lui.
― Ce cauţ i la ţ ă ră niş ti anume? Dacăvrei săintri în politică , trage la sorţ , să
aleagăhazardul!
Mircea zîmbise, deş i cunoş tea inocenţ a politicăa prietenului să u.
― DragăDan, cînd intri în politică , înseamnăcăai acest apetit fă răsă -l
provoci, fărăsă -l invenţ i. Şi cînd ai apetit robust, mă nînci orice, cu o singură
condiţ ie: săfie curat. Partidul ţ ără nesc, în stadiul să u actual, e o mîncare de rînd,
dar curat pregă tită . În celelalte mîncă ri politice gă seş ti prea multe muş te, gîndaci ş i
sosuri sleite, reîncă lzite. Prefer...
Copleş it de muncădidactică― pe care de altfel niciodatăn-o dispreţ uia ― îş i
reluase ş i activitatea literară , începutăînainte de ră zboi, continuatăîn timpul ş ederii
în Germania, prin corespondenţ e informative. Revista ieş anăViaţ a contimporană
că pă tase prin el un tînă r judecă tor, altfel aspru decît cei bă trîni, al problemelor
sociale ş i literare provocate de ră zboi. Stimat, cum sînt oamenii temuţ i, mai ales
cînd sînt tineri, că lca sigur, folosind pentru mers elasticitatea învioră toare a
adversită ţ
ii surde ş i a ră utăţ ii coalizate. Aceeaş i solicitudine fră ţ eascăîl lega de
Dă nuţ , iar de numele Deleanu, acel nod marinăresc fă cut din bă taia de inimăa
dragostii dintîi. Tră ise. Nu-ş i închinase tinereţ a lui Dumnezeu, dar sufletul nu-ş i
aplecase genunchii decît în faţ a Olguţ ei.
Ca să -l determine pe Dă nuţ , dacănu săpublice, mă car săcunoascăalt aspect al
Iaş ului, decît cel avocă ţ
esc ş i cel al contemplaţ iei nocturne în singurătate, îl
introdusese în intimitatea unui om pentru care avea, în ordinea intelectuală , aceeaş
i
atitudine ca ş i faţăde Olguţ a, în ordinea sentimentală . Acest om era directorul,
redactorul, colaboratorul, tată l, mama, fiul, soacra şi logodnica revistei Viaţ a
contimporană, pe care-o crease, conducînd-o de peste cincisprezece ani.
Înainte de prima vizită :
― Haide, Dan. Nu te mă nîncă !
― Cred... dar n-am timp, n-am chef... Lucrez...
Îl dusese pe sus oarecum.
Dupăîntîia vizită :
― Mircea, cînd mai mergem?
Acesta era primul succes al lui Mircea. Cu activără bdare îl pregă
tise pe al
doilea.

Dă nuţîncepuse săscrie ― literatură , natural ― cu zece ani în urmă , la vrîsta de

ş aisprezece ani. Dar nu în acea clipăa primului vers desemnat grafic devenise
scriitor, ci cu mult înainte. Acea clipăîl aplecase asupra caietului, nu asupra
sufletului. Abia dupămulte caiete avea săgă seascădin nou ceea ce presimţ ise în
copilă rie, ceea ce că uta atunci: a patra dimensiune a vieţ ii, creaţ iunea artistică .
...Eş ti copil mic, de cinci-ş ase ani. Ştii sămănînci urît; sădormi solid; săplîngi
cu o mie de lacrimi; sărîzi cu zece mii de zurgă lăi―ş iş tii, mai presus de toate, să
te joci. Te joci cu orice: cu unghia degetului cel mic, de la mînăsau picior, ş i cu
barba lui Dumnezeu. Contemplaţ ia mistică― acea divinăsugă toare de suflete,
preparatăde religii ― n-a absorbit mai complect un suflet, decît joaca, sufletul
copilă resc.
Un copil cu o minge în mînă , e un copil cu sufletul în mînă , cum unele tablouri
religioase îl aratăpe Isus copil ţ inînd în mîna lui pă mântul: trista minge. Astfel,
copilul e, pe rînd, toate jucă riile lui: bă ţde poarcă , minge de oină , zmeu, praş tie,
titirez, arş ice, diabollo, cerc, pă puş ă , soldat de plumb, trompetă , darabană , cal de
lemn, scrînciob... În clipa cînd jucă ria pe care-o ţ ine-n mînănu mai e o formăa
sufletului să u, ci un simplu obiect de distracţ ie, nu mai e copil. Dar atunci, e iară ş
i,
pe rînd, tot ce citeş te, toţi eroii de poveste, care-l încîntă , toate chipurile vă zute la
cinematograf ş i teatru... Apoi vine dragostea, apoi începe viaţ a. De acum înainte nu
mai poate fi nimic altceva decît ce e, aş a cum e. Unii încearcăîn religie evadarea
inconş tientăde odinioară . Mulţ i cred c-au izbutit. Alţ ii se resemneazăsăfie ei,
limitaţ i în strictul hotar al personalită ţii lor. Iar alţii, izbutesc prin activită ţ
ile
profesionale sănu mai fie nimic:, fericiţ i ca ş i copiii, sînt însăodioş i.
Dar sînt copii, plozi pe care jucă ria nu-i absoarbe complect: aş a a vrut
Dumnezeu, săfie în ei copilăria fracţ ionată .
E primă vară , de pildă . Copiii zburdăpe tă pş an. Acolo-s vră biile, dincolo-s
copiii. Copiii se joacăde-a vră biile, vră biile, de-a copiii. Nu mai ş tii!
Tă pş anul nu e un tă pş an literar, adicăo tipsie de primă vară , mă rginităde plopi,
săzicem. Nu! E un tă pş an orăş enesc, infect. Bă ltoace într-o parte, ră u mirositoare.
Ciori grase. Ghete putrede, scorojite, fă rătoc ş i talpă , lepădate de un cerş etor o dată
cu venirea primă verii. Cutii de sardele ş i tinichele de conserve. Piepteni fă rădinţ i.
Coji de lă mîi.
Şi totuş i, şi acolo-i primă vara.
Copiii se joacă , dar unul dintre ei se joacă ... uituc oarecum, discontinuu. Nu
fuge mereu. Nu ţ ipămereu. E puţ in distrat. Ai crede c-a uitat ceva, c-a pierdut ceva.
Se joacăş i el, dar ş tie ca se joacă , pe cînd ceilalţ i se joacăpur ş i simplu. E vesel ş i
el, dar ş tie căe vesel, pe cînd ceilalţ i n-au vreme săfacăastfel de constată ri. Şi, pe
deasupra, parcăe trist, parcăneliniş tit. El nu cunoaş te primă vara, nici literatura
primă verii ― că ci întîiul om e premergă tor literaturii ― dar, în afarăde joacă , se
întîmplăceva care-l priveş te pe el, care-l cheamă ... E chinuit puţ in. Nu-i e
îndemînă . Se furiş ează , neobservat de nimeni, dintre copii, ş i se duce acasă , sau
hoină reş te pe uliţ i, ş ovă ind, ca cineva care-a pierdut adresa celui pe care-l caută .
Parcă -i vine săplîngă― un uş or nod în gît, care-l face săînghitădes; parcăar vrea
săspuie ceva, dar n-are pe nimeni ş i nici-o jucă rie lîngăel; parcăar vrea săsurîdă ,
şi-i vine săînchidăochii, rezemîndu-se de zaplazul cald de soare.
De ce-a plecat din joaca celorlalţ i? Ce-a pă ţit? E bolnav?...
În tă cerea acelei clipe de joacăsacrificatăfărămotiv, s-a nă scut un scriitor. Dar
acea tă cere, cu tremurul purită ţii ei neexprimate, cu extazul ei neş tiut, e depă rtată
ca o stea. Poate căo va mai întîlni, poate cănu. Desigur însăcănu în clipa întîiului
vers al tinereţ ii va culege lumina acelei stele.
Şi dacătîrziu, foarte tîrziu, dupăce va fi să pat mii de tuneluri, dupăce va fi
spart mii de munţ i, va descoperi misterul acelei clipe, ce va face? Va striga
oamenilor: "Veniţ i! Iatăce-am gă sit, iatăce am Eu"; sau închizînd la loc tunelurile,
ridicînd din nou munţ ii, va ră mînea singur, cu steaua lui?
Iatăde ce Dă nuţnu publicase încănimic
Şi iatăde ce, acum, cînd se vedea constrîns de viaţ ăsăpublice, săcîş tige altfel
decît minţ ind, simţ ea tristeţ a aceluia care în loc săducăla tîrg ouăsau gă ini în coş ,
pentru vînzare, ar trebui săducăsteaua singură tă ţii lui.

Începuse-n el febrilitatea care urmeazămarilor hotă

rîri, multăvreme amînate.
Vrei săprecipiţ i clipele ca săispră veş ti mai repede, ceea ce ani de zile n-ai fă cut.
Şi era burlesc contrastul dintre activitatea trepidantăa mînilor, ş i aerul absent al
feţii. Pusese ţ igara fumatăîn saltarul creioanelor. Dupăcîteva clipe abia, deş teptat
de mirosul de ars, o luase de acolo. În loc să -ş i îmbrace surtucul, îmbră case
pijamaua. Era enervat de aceste necontenite confuzii, ş i totuş i mereu greş ea. În faţ a
oglinzii în care se privea ― fărăsăse vadă― observase deodatăcă -ş i înnodase
cravata la gulerul că meş ii de noapte.
Izbuti în sfîrş it săfie gata. Smunci de pe masăcaietul sacrificat publicită ţ ii, cu
duş mă nie ― avînd gestul unui tatăcînd dăpartea cuvenităde avere unui copil care,
împotriva dorinţ ei pă rinteş ti, se expatriază . Goli servieta avocă ţ
ească , exact cum
făcea înainte de-a pleca la tribunal, împinse caietul în ea, ş i, maş inal, puse la loc
Codul de ş edinţ ă. O cutie cu ţ igări în buzunar, servieta subt braţ , pă lă ria înfundată
în cap. Aruncăo privire distrat cercetă toare prin încă pere, stinse lumina, ş i porni.
Trecu prin antret, coridoare, coborî scă rile în vîrful picioarelor, cu precauţ iuni
inutile ― casa era goală , ietacul doamnei Deleanu era depă rtat de încă perile din
drumul lui ― dar trupul se pregă tea parcăpentru o faptăurîtă .
Noaptea, ca o fatăbrunăde ş aisprezece ani, cu lilieci în braţ e.
Stele stră lucitoare. Cîni care se gudurăpînăla poartă .
― Aici-i numă ru cinci?
O siluetăprecipitatăde telegrafist nocturn, cu bă ţul subţ ioară , îl întîmpinase,
gata parcăsă -l ia în coarne.
― Ce doreş ti?
― O telegramăpentru... pentru...
Îl privi deodatăpe Dă nuţ , cu silabele adresei pe buze.
― Mărog, sînteţ i de-ai casei?
― Nu.
― Atunci...
Fă cu un pas îndă ră t, cu mîna pe bă ţ, că utînd cu o aruncăturăde ochi sergentul
de noapte. Dă nuţtrecu pe lîngăel ş i se îndepă rtăcu pas mare. Telegrafistul îş i
scă rpinăbă rbia, ră sfrînse buzele a mirare, ridicădin umeri ş i intră , lă trat de cîni,
mestecînd un fel de invizibilămămă ligăuriaş ăcu bă ţ
ul printre ei.
Dă nuţmergea, mergea, ca cel din poveste, care nu trebuia săpriveascăîn urmă .
O telegramă ! Desigur căera datăde domnul Deleanu, anunţ îndu-i pe neaş teptate un
proces important la Curtea de apel, pe care trebuia, mîne dimineaţ ă, de la
unsprezece la două sprezece, să -l citească , să -l prepare, şi dupăamiazăsă -l pledeze,
împă rţ
indu-se în două : jumă tate la Curtea de apel, în Palatul Justiţ iei; cealaltă , la
Curtea cu juri, în localul Şcoalei primare "Gheorghe Asachi", unde avea alt proces.
Domnul Deleanu izbutea săse împartăş i în patru, şi-l supunea ş i pe Dă nuţ , prin
telegrame urgente, la acelaş i regim, anunţ îndu-i procese neprevă zute, în ultimul
moment.
 Oftăadînc.
Şi deodatăîş i simţ i inima grea. Ajunsese. Era în dreptul celor douăferestre
ciudat luminate, într-un oraşş i pe o stradăcu toate luminile stinse. Ferestre nalte de
casăboierească : pă reau foarte mari, din pricina zidului ruinat, cum în obrazul
mistuit de boală , ochii cresc din cale-afară . Pe deasupra perdeluţ elor albe, în fund,
ză reai un raft de bibliotecă , ticsit de că rţi. Privind numai, presimţ eai fumul de
ţigară , care domnea acolo ca o ceaţ ăa insomniilor lungi. Şi lampa odă ii, o vedeai
de-afară , nu era o lampăîntîmplă tor aprinsăpentru un întîmplă tor nesomn, ci mare
glob luminos, bulgă r de gheaţ ăincandescentă , soare de odaie pentru o minte
deprinsăsăvegheze la lumina acestei amieze spectrale.
Se gră bise săajungăla aceastăcasă , în faţ a ferestrelor care hipnotizau strada ş i
fluturii de noapte. Totuş i mai amînăo dată . Porni înainte. Gă sise, adicănă scocise,
justificarea acestei ultime ş i absurde amînă ri. Trebuia să -l descopere pe Puiu
Deleanu, secretarul domnului Deleanu. Puiu la Curtea cu juri; el, la Curtea de apel.
Adicăde-a-ndoaselea. Uitase căla Curtea cu juri era angajat el, Dan Deleanu, ş i nu
putea sătrimităînlocuitori.
Unde să -l gă seascăpe Puiu?
În definitiv, putea să -l puie la curent ş i mîne dimineaţ ăcu procesul de după
amiază , dar... Renunţ ăsă -ş i mai dovedeascăabsurditatea tîrcoalelor pe care le
dă dea casei cu ferestre luminate. Avea nevoie săse mai miş te puţ in... La urma
urmei, era liber pe actele lui! Nu era obligat sădea manuscrisul.
Iarăş i!
Îl va da. Dar întîi trebuia să -l descopere pe Puiu. Unde? Dă nuţnu era de loc la
curent cu viaţ aş i localurile de noapte ale Iaş ului. La tribunal, cînd se isca vreo
controversăîntre avocaţ ii însuraţ i, cu privire la supremaţ ia pulpelor Lizetei, de
pildă , asupra pulpelor Rozei, aceş tia apelau la arbitrajul tinerilor. Fusese invitat ş i
Dă nuţsăia loc în acest scaun suprem.
― Dumneata eş ti bă iat cult, domnule Deleanu. Te alegem judecă tor. Hotă ră şte
dumneata dacăare a face dicţ iunea Lolei cu a lui Gretty.
― Sînt actriţ e? se informase Dă nuţscrupulos, cu perfectăcandoare.
― Eeec! N-ai să -mi spui căeş ti călugă r!
Puiu, în schimb, în astfel de chestiuni era "doctor".
Vesel bă iat Puiu Deleanu! În jurul lui viaţ a cînta arii de operetă . Cercetaşş i
voluntar în timpul ră zboiului, scă pase de armatăatunci cînd cei de-o vîrstăcu el
abia se pregă teau s-o facă .
Deş i cu trei ani mai tînă r decît Dă nuţ , ieş ise avocat înaintea lui. La Universitate
luase bagheta miş cării antisemite. De douăori fusese arestat; în felul acesta, înainte
de a intra în avocatură, că pă tase o durabilănotorietate printre clienţ iş i avocaţ i.
Domnul Deleanu se simţ ea complice cu tinereţ a lui eruptivă. Îi tolera toate dră ciile.
Stră lucit student, de altminteri. Toţ i profesorii ― chiar ş i cei indispuş i de
turbulenţ a miş că rilor antisemite ― conveniserăcum laude căneastîmpă ratul
student are bosa juridică . În calitate de conducă tor al miş cării antisemite, venind
des în contact cu poliţ ia, că pătase diverse bose frontale ş i occipitale. Trecuseră . Cea
juridicănumai era permanentă . Plonjase în avocaturăca într-o mare de zurgă lă i.
Înota cu ră sunet. Pleda împotriva "jidanilor" în calitate de foastăcă petenie
antisemită, ş i pentru ei, în calitate de secretar al domnului Deleanu. Clientela
evreiască , cea mai numeroasă , care ş tie mai bine decît dască lii universitari săpuie
diagnosticul bosei juridice, îl aprecia în ambele calită ţ
i. Intrase ş i în miş carea
chiriaş ilor, valorificînd drepturile lor cu o vehemenţ ărevoluţ ionară . Proprietarii
că utau să -l evacueze de la chiriaş i, absorbindu-l în rîndurile lor. Duş man la barăcu
toatălumea, era prietenul întregului oraş . Poreclit "Expres" de că tre colegi, nu-ş i
dezminţ ea porecla profesionalănici printre femeile nocturne, la care ― primit ca
un expres într-o gară― ajungea înaintea trenurilor de marfăş i persoane mature.
Avea ş i metresă : pe Rodica, foasta camaradăa Olguţ ei şi Monică i. El o divorţ ase
de primul bărbat, un sublocotenent ră nit în ră zboi ― a că rui complectăsorăde
caritate fusese Rodica ― recă să torind-o, adicăfă cîndu-i actul dotal, cu bancherul
botezat Bercale, din Bercovici. Îş i rezervase o creanţ ăipotecarăasupra trupului
Rodică i.
Frecventa toate localurile de noapte ale Iaş ului, că pă tînd o nouăconfiguraţ ie de
clientelă . Devenise avocatul competent al tuturor beţ ivilor, zurbagiilor ş i
haimanalelor. Chelnerii îl salutau pînăla pămînt, servindu-l cu viteze speciale.
Muscalii cu robe de catifea albastră , opulent clocind pe capra tră surii sprintene,
alergau cîte cinci odată , pe întrecute, să -l serveascăpe "cacanaşPuiu".
O pornise iute în avocatură , ca ş i domnul Deleanu odinioară . Îş i închiriase un
mic apartament în centrul oraş ului, ş i-l mobilase cu tot dichisul profesional,
instalînd ş i telefon, ş i, pe deasupra, avea ş i un fecior care se intitula: secretarul lui
domnu' avocat, în lipsa lui Puiu de acasă . Fostul pungaşde buzunare, achitat de
Puiu ş i transformat de el în fecior teatral: favorite, jiletcăîn dungi cu nasturi de
alamă , mă nuş i albe ― se numise în epoca buzunarelor, Nicu, zis ş i Spirt. Puiu îl
botezase Nick, mai scurt ş i mai britanic. Nick primea clienţ ii ş i-i purta cu vorba,
pînăce sosea "maestrul". Maestrul lui Nick era un tînă r atlet sportiv ― umeri laţ i,
talia sprintenă― cu faţ a rozăde piccolo, nas puţ in cîrn, danturăca a copilului
"Cadum", frunte care sfideazăcerul ş i pă r dat pe spate. Din pricina acestei figuri ―
nu-l credea nimeni căse rade ― Puiu purta ochelari americani, cu ramăde os ş i
cîrlige pe dupăurechi, în timpul zilei, la Tribunal.
― Asta măpozează , bă ieţi. Cine n-are musteţ i trebuie săpoarte ochelari. Cine
n-are nici musteţ i, nici ochelari, săse lase de avocatură.
În timpul nopţ ii, însă , purta monoclu. Se ţ inea la curent cu modele, avînd o
garderobămereu împrospă tată . Nick era îmbră cat întotdeauna cu o modăîn urma
stă pînului să u.
 Chipul lui Puiu, ireductibil copilă ros ― proclamase odată , ca reţ etăpentru
oratorii cu figurăinfantilă , cicatricea care deformeazăhidos ― gă sise formula unei
impertinenţ e nemaiîntîlnite pe uliţ ele Iaş ului. Odată , pe sala Palatului de Justiţ ie,
Puiu, din întîmplare, n-avea masca ochelarilor americani. Un domn de lîngăel,
întîlnindu-i faţ aş i crezînd căface dinadins, protestase:
― Tinere, nu-i frumos din partea dumitale! Sînt om bă trîn.
― Şi eu sînt tînă r, domnul meu. Aş a sînt eu!
Involuntar, Dă nuţse îndreptase spre "Pavilion". Ca oamenii care socotesc la
bă trîneţ ăcăîn oraş ul lor se petrece ş i acum numai în localurile cunoscute tinereţ ii
lor, Dă nuţpornise spre unul dintre cele douălocaluri de noapte, întîmplă tor ş tiute.
Unul era "Tanasachi": ş antanul tîrgului. Celă lalt, "Pavilionul", portul Iaş ului la
marea de umbre a vă ilor cu dealuri, dominînd întinderea vînă tăş i albastră , stropită
cu lumini tremură toare.
Acest loc de petrecere e o crîş măamplificatăc-un fel de lanţ uri de chilii:
separeurile. E situatăpe strada Pă curari, ală turi de lugubra clă dire a Penitenciarului.
Bucureş tenii ar fi numit-o "La Veneţ ia", din pricina priveliş tei lacustre; ieş enii,
însă , o botezaseră"Pavilion", termenii poetizanţ i răsă rind mai rar pe buza
cetă ţeanului ieş an, decît pe-a celui bucureş tean, atît de inventiv în poetizarea
verbalăa stră zilor ş i a localurilor de noapte.
Patronul, grecotei cu palori untdelemnii ş i cîrlionţ i de culoare grasăa
mă slinelor marinate, servea personal numai pe clienţ ii de marcă , de pildădoctorul
primar al municipiului sau pe domnii deputaţ i; altminteri, domnea cu ochi de vameş
şi mîni de moaş ăîndă rătul tejghelei cu stropitoare pentru pahare, îmbră cat corect,
dar fă răguler, adicădecorat cu motivele naţ ionale ale gulerului că meş ii de noapte
cu canafuri roş ii, ş i creionul cu vîrf bont dupăureche. Dă nuţintră . Era ca un bal
mascat de sticle. În luminile aprinse stră luceau toate culorile alcoolice, de la roş ul
falşal vinului mă sluit, pînăla verdele halucinant al pipermintului. Un client turtit,
dormea cu capul pe masă , strănutînd cîte-un fragment lă ută resc.
― Domnul doreş te...
E o formulămai imperativăş i mai glacialădecît: "Ce doreş te domnul?", servită
clienţ ilor necunoscuţ iş i suspecţ i. Geanta lui Dă nuţîi dă dea un iz semipoliţ ienesc,
semifiscal. Acest hermafroditism profesional îl fă cea indezirabil într-un astfel de
local.
― Caut pe cineva, enunţ ăvag Dă nuţ , privind în jur.
Patronul ridicădin umeri, înnă buş indu-l prudent pe: "N-ai decît!"
― Aveţ i... treabă ?
― Daa...
― Cu cine, mărog?
― Cu domnul avocat Deleanu.
― Aa! respirăpatronul. Cu domnu Puiu! Bă iete, n-auzi, bă iete, du-te ş i spune
lui domnu Puiu că -l aş teaptăun client. Zboarăla bacş iş!
Şervetul cu chelnerul zburară . Reveniră , aducînd un zîmbet ca o farfurie de
cartofi paille.
― Vine, vărog. Luaţ i loc.
Dă nuţzîmbi. Şi la "Pavilion", Puiu avea un vestibul profesional.
Se auzirăpaş i imperioş i. În cadrul unei uş i deschise, monoclul lui Puiu sclipi
scenic. Pă rea luminat de rampă , gata sădebiteze un cuplet ardeiat. Lovi zgomotos
palmele una de alta. Doi chelneri se precipitară .
― Cum? Bum! Că lugă rul din vechiul schit la "Pavilion" a ră sărit! Bum! Ce
cauţ i, Dan?
― Pe tine.
― M-ai gă sit.
― Ascultă , Puiu, eu pledez mîne la Curtea cu juri.
― Ştiu: faimosul Hahă u. Splendidăcrimă !
― ...Şi a venit o telegramăde la papa. Ştii!
― Îmi închipui. Aranjă m o amînare.
― Treci tu dimineaţ ăpe la birou săvezi ce-i.
― S-a fă cut.
― Noapte bunăş i petrecere bună !
― Cum, pleci?
― Sigur.
― Dan! Îmi pare ră u! Vii ş i tu o datăla mine-acasă ! Un pahar n-ai sărefuzi!
― Puiule, nu măş tii!
― Bine, omule, un pahar... Şampanie, Cotnar... Panaioti!
― Ordin!
― O sticlăde Cotnar de-al meu.
― Zboară , bă iete! tunăpatronul.
Doi chelneri se precipitară .
― Puiule, ţ ţ!
― Nu te las nici mort! Cinci minute pe ceasornic. Hai, bre omule! Ce
Dumnezeu! Am dincolo o colecţ ie de gogomani! Hai, ză u! N-ai săregreţ i! Să -mi
auzi lă utarii, să -mi vezi menajeria. Stă m pe terasă . Nu-i picior de jidan. Noaptea, o
splendoare! ară tăPuiu cu gest larg spre uş ă.
Dă nuţîl urmă .
Pe terasa de lemn, suspendatădeasupra nopţ ii, între stele şi lumini terestre,
douăbecuri electrice luminau o frescădestră bă lată . Guri că scate de cîntece, cu gest
de paiaţ ăautomată ; pă r incendiar zburlit; frunţ i îmbrobonate, deasupra ochilor
iluminaţ i de vin; etola unui braţbă rbătesc pe gîtul fă inos al unei femei decoltate, cu
buzele proaspă t drese pentru noul sosit; marşpedestru de sticle albe ş i negre printre
sifoanele cu cascăde jandarm; putrefacţ ii vinete de rocquefort, tirul gă urit al
ş vaiţerului, fructe, farfurii cu anatomia fripturilor de pui...
― Ura! Ura! vociferarătinerii avocaţ i, recunoscîndu-ş i confratele întreză rit pe
la Tribunal.
― Tă cere, broaş telor! Văprezint, graţ ioase dame ş i tinere fecioare, pe vă rul
meu, Dan Deleanu, care e că să torit cu servieta sa.
Semnalată , servieta lui Dă nuţdeveni vizibilăca un balcon electoral.
Ală turi de Puiu, Dă nuţpă rea îngrozitor de minor. Faţ a i se acoperise de surîsul
timid ş i parcătrist, care-l fă cea săparădistrat ş i absent printre oameni, chiar cînd îi
privea în faţ ă .
Era considerat cu deferenţ ă , numele Deleanu ― prin tatăş i nepot ― fiind o
casăde încredere, cum ar fi "Mumm"-ul în ş ampanie.
Dă nuţse aş ezălîngăPuiu, cu faţ a spre dealuri. Ală turi de el era Lizica, din
categoria denumităde Puiu fecioară , adică , în limbaj bancar, nouăemisiune. Foasta
elevăa ş coalei profesionale de fete, în loc să -şi prepare corigenţ a, preferase să-ş i
aleagăo carierăfă răde corigenţ e. Era îmbră catăca pentru bal. Ciorapi de matasă ,
pantofi de matasă , rochie de matasăş i dessou-uri de matasă , asigura Puiu. Dar
Lizica, în aceastăbaie de matasă , intrase cu trupul ei plinuţde ţ ărăncuţ ă . Era bună
la inimă , ca un piersic ţ ărănesc. Cine vroia, culegea. Orice vorbăavea pentru faţ a ei
rotundă , cu nă ri că rnoase, ră sfrînte în sus, proprietă ţi gîdilitoare, ilariante. Tot
timpul spunea: "Dă -mi pace!", deş i, deocamdată , nimeni nu-i fă cea nimic. Dar toate
vorbele îi dă deau cutremure de rîs, îmbă tînd-o mai mult decît vinul din faţ ă.
― Dă -mi pace, Puiule!
O privise.
― Cesar, de ce nu-mi dai pace?
Îi fă cuse cu ochiul.
Facultatea aceasta gazoasăş i eruptivă , de rîs, suna delectabil în urechea
tuturora, dar isteric în urechea lui Dă nuţ , cu-atît mai mult cu cît observase căunele
că ută turi îndreptate spre ea, proclamau violul.
În faţ a lui Dă nuţ , latăşi turtităca o floarea-soarelui, era "madmazel Lina", cu
un surîs centimetrat de dinţ ii laţ i, pe o faţ ăalbăca smîntîna. I se mai spunea ş i
Dicke-Bertha, aluzie la sînii ei atît de vast bombaţ i, încît ar fi încă put în ţ eava
giganticului tun, pentru douălovituri. Istorisea fă rămofturi, "povestea vieţ ii ei".
Fusese la "Maternitatea" nu doică , aş a cum o arătau sînii, ci moaş ă , aş
a cum o ară ta
vocabularul. O violase un mamoş , cu care tră ise un an. "Fii, ce om!" ofta ea. Tot el
"o avortase". "Pii, ce mînă !" suspina ea. Apoi devenise "artistă ". Era şi acum, arta
fiind un generos refugiu pentru cei care au suferit.
În capul mesei ş edea Mă icuţ a. Nu venea de la Agapia, nici de la Vă ratic, nici de
la Agafton. Dar avea o cuvioasăslă biciune pentru negru. Hainăneagră , bă rbaţ i
bruni, viaţ ăde noapte. Era albăîn preajma rozului, cu gene negre ca musteaţ a
bă rbaţ ilor de pică . Juristul de lîngăea, ră spundea nostalgiei ei de abanos: negru dur.
Poreclit Maciste, avea glas profund, staturăde contrabas sculat în orhestră ,ş i
efectiv cîntase din contrabas în orhestra Liceului Internat pe cînd era singurul elev
al liceului, care trebuia săse radăzilnic. Pă reau prunci, pe lîngăel, toţ i adolescenţ ii
baroului. Maciste avea nasul înrudit cu trompa, ochi minusculi ş i o expresie care
aducea cu bonomia masivăa elefantului. Era nelipsit de la toate chefurile. Nu
numai Mă icuţ a rîvnea la el, ci ş i silueta androgină , surghiunităde gelozie, în
celă lalt capă t al mesei, faţ ăîn faţ ăcu rivala ei ş i cu toreadorul lor. Aceasta din
urmă , cap frumos de adolescent prea încercă nat, îş i rezema paloarea frunţ ii în
palmă , arătînd purpura cu ascuţ it contur ― lac "Oja" ― a unghiilor, manichiurate
special pentru efectul satanic. Se numea, nici mai mult, nici mai puţ in, Thais. De ce
Thais, ş i nu Salammbô sau Salomeea? Acest nume, enigmatic pentru majoritatea
clientelei, izbutise să -i creeze un prestigiu literar, nuanţ at în urmă toarea expresie:
― Thais are un ce mistic.
Cine ş tie ce reminiscenţ e obscure ale ochilor aruncaţ i în treacă t prin vitrina
librăriilor ieş ene ră sfrîngeau asupra acestei Thais graţ ia de fum de smirnăş i de
caisăa numelui celeilalte: ispita lui Pafnute.
Thais era în fruntea unei mese vesele: vin ş i sifoane. Dar ochii ei nocturn
desfă ş uraţ i, aveau privirea ultimului act de tragedie. Pă rea căpriveş te de pe terasa
unui palat contimporan cu Neron, cel puţ in incendiul Romei. O dublăinfluenţ ăîş i
disputa întîietatea în atitudinele ei. Vă zuse în timpul ră zboiului la Iaş i, pe Mă rioara
Ventura în Dama cu camelii ş i Omul de altădatăde Porto-Riche. Şi că uta săimite
plutirile ei ascuţ ite de acvilăsemitădeasupra gloriei latine. A doua influenţ ăera
mai recentă ,ş i germanică . Se numea Conrad Weidt: luciferul ecranului, asul
macabrului germanic. Şi acesta era unghiular satanic. Thais, pe lîngăMă rioara
Ventura ş i Conrad Weidt, priza cocaină . Dupăfiecare aspiraţ ie ― cu nă ri dilatate
― a prafului sidefiu adunat cu buricul degetelor, faţ a ei devenea mai crispată―
Conrad Weidt îl juca pe Pagannini; Mă rioara Ventura, rolul Phedrei. Falca ei
inferioară , înţ epenităîn paralizia cocainei, că pă ta treptat o miş care de rumegare, un
uş or rînjet. Aceastăproiectare ritmicăa fă lcii, îmbinatăcu paloarea, ochii negri ş i
influenţ ele teatrale, îi dă deau ceva mortuar; presimţ eai capul de mort, hîrca, dar o
hîrcără masăcabotinăş i în neant.
În sfîrş it, al patrulea exemplar feminin al petrecerii se numea Iuliş ca,
unguroaicăadusăîn regat de trupele de ocupaţ ie. La chefuri, Iuliş ca avea semnifi-
caţ ia ardeiului roş , cel pe care-l gă seşti înfipt în solniţ a tuturor meselor de crîş mă .
Ea nu putea spune cuiva: "Te iubesc"; sau "Îmi placi"; sau: "Eş ti bă iat dră guţ ".
Aceste expresii ale profesiei, ea nu le rostea, ci le dansa, le zbura, le gemea, le
sculpta, le vulcaniza.
De pildă , Iuliş ca vroia săarate unui bă rbat cădoreş te să -l aibăclient. Atunci, ea
se oprea în faţ a lui, tră snită , pietrificată , indiferent dacăvictima era la masăcu mai
multălume, sau dacă , ală turi, o altăfemeie îl deservea.
 Se oprea, închidea ochii, ră sturna capul pe spate ― cu atitudinea celui care
respirăeter ― întredeschidea buzele, strîngea pumnii, ondula ş oldurile, cabra sînii.
Nu ş tiai ce va face: va stră nuta? va exploda? va ţ îşni în sus? va cădea pe spate?...
Nu! Era în transele unor vorbe de dragoste. Un cutremur o ră scolea toată ,
buzele emiteau un ş uierat de ş arpe, gemut ş i tremolat ş i, în sfîrş it, izbucnea:
― Aaaah, cum măarde, micule!...
"Micul" era convins că"femeie ca Iuliş ca, mai rar". În realitate, Iuliş ca prefera
femeile. Dar numai bă rbaţ ii plăteau.
La aceastămasă , Mă icuţ aş i cu Thais ş i-l disputau pe Maciste; Mă icuţ a, la
rîndul ei, era rîvnităde Iuliş ca, pentru care Maciste simţ ea o virilăvocaţ iune.
Protagoniş tii acestui complex poligon erotic, deveneau inaccesibili celorlalţ i.
Titularul Lizică i era Puiu. Aş a cănumai Dicke-Bertha era francamente disponibilă .
De altfel, dimensiunile ş i sufletul ei o fă ceau ospitalierăpentru toţ i deodată . În jurul
gîtului, ca douăspade încruciş ate paş nic pe o panoplie, douăbraţ e, unul de postav
albastru, celă lalt de postav cenuş iu, o încolă ceau. O mînă , ră să ritădin postavul
albastru, o ciupea de ureche; cealaltămînă , aparţ inînd postavului cenuş iu, o netezea
pe guş ă . La spatele ei, un avocat se instalase pe scaun, ronţ ă indu-i ceafa, sîrguitor.
Pe subt masă, diverse perechi de picioare tricotau în jurul gambelor ei, escaladîndu-
le, compri-mîndu-le, parcurgîndu-le. Între timp, Dicke-Bertha bea vin, mînca
biş coturi, rîdea ş i istorisea. Era ca un munte elveţ ian, parcurs pe o coastăde
funiculare; pe alta, pă scut de vaci Suchard; pe alta, exploatat de cherestele; pe alta,
contemplat de un pastor calvinist, fă răsămai socotim turiş tii care-l suie cu
alpenş tocuri, ş i cei care, desfă şuraţ i pe iarbă , consumăsavuroase alimente ― în
timp ce el, muntele, se ocupăcu norii, cu cerul ş i cu soarele. Norii, cerul ş i soarele
Dickei-Bertha erau alimentele. Tră ia mîncînd. De cîţ iva ani, dragostea că zuse pe
planul al doilea. Nici un bă rbat nu mai putea deş tepta în ochii ei duioş iile
antropofage, pe care o simplăcostiţ ăde purcel ― bine friptă― i le ră scolea. O
mînca pînăla os ş i o sugea cum sug copiii un caramel, ş i viţ elul, ugerul matern. În
materie alimentarăavea procedeele ei. Orice om mă nîncăalimentele cu pîne, pînea
devenind un acompaniament pentru fiecare solist alimentar. Dicke-Bertha consuma
natural, cu pîne, dar ş i cu unt. Bucă ţica de pîne aferentăînghiţ iturei respective era o
tartinăcu unt atît de îmbelş ugată , încît un om normal, dupăo astfel de tartină , ar fi
renunţ at la restul mesei. Acest procedeu îl învă ţ
ase de la un rus, nerespectînd decît
aceastălaturăa procedeului, pe cealaltă , alcoolul simetric înghiţ it, limitînd-o la
litrul de vin care ajutădigestia. Ceea ce pentru o profesionistăa dragostii e amantul
de inimă , pentru Dicke-Bertha erau dulciurile. Contactul dintre buzele ei ş i un
cataif cu friş căsau o cremăde ciocolatăsau o piurea de castane era să rutarea
buzelor Salomeei pe buza de zmeurăîngheţ atăa lui Ionathan.
Luminile din vale tremurau subţ ire ca un preludiu de harfe. Pe dealul Galatei,
un foc se aprinse, roş . Pornea o corabie cu luminăla catarg? O stea că zu sprinten,
ca un pavilion lă sat; în urmă -i un cer de stele, cutremurat, sclipi lung, atunci parcă
desfă şurat.
Sosea cotnarul în sticle negre, dar comesenii aclamau altăsosire.
― Huduba! Huduba! Bravo, cioară !
Huduba nu apă ruse ca un violonist pe scenă , cu tă cerea subţ ioară, ci ca un
bondar. Un deget scă rpina o strună , sau un vă zduh de vară . Zbîrnîia struna, ră suna
vara. Stîrnite ca de-o mîncă rime, glasurile întîmpinarăpe lă utar, cu un: "Zumbai,
zumbai; zumbai, zumbai"...
În ritmul să ltă reţca o cadenţ ăde pinteni ş i de drîmbe, paharele uş or piş cate cu
vîrful cuţ itelor picurarăpiuit de curci. Huduba se apropia cu scripca într-o mînă ,
aducînd pe-o faţ ăde gorilătuberculoasăun zîmbet ca o reclamăluminoasăpentru o
pastădentifrice.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
Un mare miez de nucăbă trînă , ră sucităîn cute întortocheate, gă lbui ş i negre; cu
musteţ ile spă lă cit albe, lă sate pe oală ; cu urechi clă păuge, înaripînd o gambetă
strîmb aş ezatăpe creş tet, gata săcadă ; doi ochi îngrozitori de negri, dar care erau
albi fiindcăţ iganul îi da peste cap, privindu-ş i parcăpodul gîndurilor; o redingotă
ca un fel de rasol de redingotă ; niş te pantaloni tubular blegi, în care presimţ eai
ciolanele firave ca fumul de mangal. Totuş i, ţiganul înainta pe valuri elastice,
scă rpinînd strunele scripcei.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
Era o aiurire generală , ca un nor de ţ înţari pe-o baltă , din care trebuia săse
desprindăun cîntec, dar unul singur, nu oricare. Struna lui Huduba îl că uta, ochii
lui Huduba îl invocau. În clipa opririi ― cîţ iva paş i mai erau pînăla masă―
cîntecul trebuia sără sune.
În urma lui Huduba venea masiv ţ imbalagiul, baragladinăspă toasă . Burtos ca
un bucă tar, cu fă lci proeminente ca niş te ş olduri ale obrazului, cu musteaţ ăneagră
ca un început de codru ş i sprincene ca un început de corb, purta legat de gît ş i
sprijinit în bolta burţ ii, gră tarul de strune al ţ imbalului. Ciocanele ridicate aş teptau
porunca arcuş ului.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
Dă nuţ , cu ochii întredeschiş i, asculta struna ţ iganului, dar cu mai bine de
două zeci de ani în urmă. Era copil mic. Tră ia bunicul lui. Doamna ş i domnul
Deleanu erau tineri, bruni, subţ irei în haine demodate. În pridvorul de la Medeleni.
Masămare, prezidatăde conu Costache Dumş a. Musafiri, Herr Direktor. Copiii
mîncau înainte, dar tră geau cu ochiul pe la ferestre ş i cu urechea pe la uş ele
deschise. Luminele aprinse ― trandafiri palizi în globuri roze ― luminau mari
buchete de flori ră spîndite printre cristale, argintă rie, pe olandele proaspă t albe.
Cînii, pe scă ri, cu luciri stranii în ochi. Copiii, în că meş ăde noapte, la ferestre,
îndă rătul perdelelor. Afară , miros de pui fript ş i de petunii tămîioase.
 Şi deodată , din noapte, prin lă tratul cînilor stîrniţi, Huduba, lă utarul satului,
venea pe poartă sînd în drum alaiul ţ
, lă ără nesc, scă rpinînd o strunăsubt cerul
stelelor de vară . Venea cu greierii ş i cu cosaş ii, negru ş i pocit în hainele oră şeneşti,
sunînd o strună , călărind vibraţ ia unei strune, în trapul ş i galopul unei strune, ca
acele vră jitoare încă lecate pe coada unei mă turi. Venea pe-o strunăcel care fă ră
strunăera batjocura copiilor ş i gazda bă tăilor. Se oprea în faţ a scă rilor, ploconindu-
se în faţa "mă riilor-lor", dar tot bîzîind din strună . Nu-l îndemna nimeni, nu-i
poruncea nimeni. El doar ş tia ce vor boierii: sărîdăde un ţ igan, ş -apoi săplîngăpe
coarda dulce a unei scripci:

"Crîş măriţ a m-o chemat,

Jap, jap, jap!
Să-mi deie zahăr chisat,
Jap, jap, jap!"

Cu capul holbat, buzat, ş i ochii peste cap, Huduba, dupăce se bucura într-un
rînjet alb căl-a chemat crîş mă riţa, plescăia din buzăîn aş a fel "jap, jap, jap", încît
simţ eai trei palme pe obrajii lui, din senin trîntite, ca ş
i cum arhanghelul ţ iganilor l-
ar fi trăsnit de sus; pe cînd degetul cel gros al mînii drepte, suna pe strune de trei
ori, hain ş i îndrăcit, ca o asmuţ ire de cîni, urmatăde un zbîrnîit de rîsete
batjocoritoare. Glasul lui Huduba devenea tot mai chinuit ş i mai surd, de-a lungul
strofelor care-l ară tau ars de dorul crîş mă ei ― care-l chema în batjocură― ş
riţ i de
nă vala palmelor ― jap, jap, jap! ― refren pocnitor al obrajilor.
Dar nici el nu se lă sa:

"Hai cu mine-n Bucureş ti,

Jap, jap, jap!
Să-ţi fac salbăde ciuperci
Şi papuci de castraveţi.
Jap, jap, jap!"

Şi deodată, cu spaimăş i cu jale ― alb în ochi, alb în dinţ

i, cu faţ ciune ―
a de tă
Huduba se cutremura, gata săplîngăprintre suspine ilariante:

"Cînd s-o ieu la dezmierdat,

Jap, jap, jap!
Hop bărbatul din dulap,
Jap, jap, jap!
Şi-mi dăcu mă ciuca-n cap
Jap, jap, jap!"
 Rîsete cu lacrimi în pridvor. Rîsete cu mîna la gurăprintre slujnice ş i servitori.
Rîsetele satului la poartă . Huduba înviase, cu scripca sluţ eniei lui, toatăelegia
ţiganului din România, rob al tuturora, a că rui viatăe un refren de palme pe obraz,
în hazul bă ş tinaş ilor. Pă rea un sfînt sculptat în ră dă cină, o sperietoare de pă să ri
răstignităpe pocnituri de palme, cu pruncul sfînt al coardelor în braţ e.
Lui Dănuţ , pe-atunci copil cu bucle, în că meş a de noapte la fereastra veseliei, îi
venea săplîngăfiindcătoţ i rîdeau, şi la urmărîdea ş iţiganul ră sturnînd pe gît
paharul cu vin sau cu rachiu. Avea o mie de glasuri Huduba, ş i o mie de chipuri.
Fiecare cîntec era cîntat de un alt Huduba, atunci ră sărit din scripcăş i din melodie,
ca dintr-o vră jitoreascătrapă . Roiuri mucalite ră scolea degetul lui pe strune. Dar
uneori, arcuş ul de lemn curb desprindea dintre suspinele coardelor pe cele mai
pure. Atunci, gîtul uscat, smolit ş i creţal ţ iganului, se înclina ca al lebedelor pe
unda scripcii lui.
― N-o vinzi, măi ţ igane? îl necă jeau boierii.
― N-o vindem, mă ria-voastră , căHuduba are un trup parş iv pentru biciuş ca
boierilor, da inima lui Huduba e acolea în scripcă , mititica, din mila mă riei-voastre.
Trupul lui, ca drumurile pămîntului, era hă ră zit piciorului omenesc ― să -l
calce, să-l lovească , dar scripca lui ― inima lui ― era o ureche aplecatăş i pe
frunza codrului român, ş i pe apele plutaş ilor, şi pe gemetele bejă narilor de
odinioară ,ş i pe viaţ a satelor...
Uneori nă scocea refrenuri ciudate, onomatopeice, care destă inuiau mai surd,
dar mai puternic decît vorbele, jalea, bucuria, ura ş i batjocura.
Avea un cîntec, cu straniu refren, ţ igănesc poate dacăar fi aparţ inut unui grai,
care punea ca o ameninţ are de tunet ş i ca o joacăde diavoli între strofele dragostei:

"La portiţa mîndrei mele, mîndrei mele,

Răsăritu-au...
Lebidabidumbai-lan-dugamengher,
...douăstele.

Douăstele-au răsărit, răsărit,

Sau mîndra s-a...
Lebidabidumbai-lan-dugamengher,
...logodit?"

...Vra săzicămai tră ia Huduba! Înviase pridvorul petrecerilor bătrîneş

ti, cu
tinereţa părinţ
ilor lui Dă
nuţ , cu bă a bunicului, ş
trîneţ i cu copilăria lui.
"Zumbai, zumbai; zumbai, zumbai"...
 "La Bacău,
La Bacău,
Într-o mahala,
S-a-ntîmplat,
S-a-ntîmplat
O mare dandana..."

Dă nuţdeschise ochii, şi se văzu la o masăa prezentului, între contimporanii lui:

Lizica, Dicke-Bertha, Thais, Mă icuţa, Iuliş
ca, Maciste, Puiu...
Întoarse capul spre lă
utar: acelaşi Huduba, mai bă trîn, mai nă ţ
ruit, mai uscăiv,
mai pocit, mai jalnic.

"La Bacău,
La Bacău..."

Şi acum, el ş tia ce vor boierii. Din murmurul buzelor chefliilor, el desprinsese

cîntecul lor: La Bacă u. Acolo, la masa petrecerii, erau odrasle de ţ ărani şi copii de
tîrgoveţ i scurş i de la periferii în inima oraş elor. Ei vroiau sătrăiascăviaţa: cea de
oraş . Peste ei, ca o cometăa veseliei contimporane, era nasul lui Tă nase. Acest nas
zodiac izgonise sunetul veseliei care vine cu rîurile la vale, din munţ i cu brazi.
Chefliii de astă zi cereau scripcii lui Huduba cupletul trivial, ş i romanţ a
sentimentalăîn care-ş i suflănasul gramofoanele.
Acolo era pridvorul trecutului cu stră bunii; dincoace, masa prezentului, cu
strănepoţ ii. Şi între ele, scripca lui Huduba.
― Dan, nici nu ţ i-ai bă ut paharul!
Din picioare, îl dă du duş că, mulţumi ş i plecărepede. Se ducea spre casa cu
ferestre luminate, cu geanta subţ ioară, pe uliţele pustii.
Lă utar ş i el, dar scripca lui Huduba avea alte cîntece pentru noii contimporani,
pe cînd scripca lui Dă nuţavea un singur cîntec pentru toţ i.
Monica! Monica!

În clipa cînd se naş te, porecla defineş te stringent ş i plastic pe cineva, dar
totodatăîl constrînge săfie vasalul ei.
O femeie poreclită"femeie fatală " înseamnăcăîn societatea ambiantăei a fost
fatalăcuiva ― indiferent dacăcel care s-a sinucis pentru ea e dirigintele oficiului
poş tal sau şeful unei percepţ ii ― ş i cămai poate fi fatalăş i altora, din aceeaşi
categorie socială . Dar totodată , din clipa cînd ş i-a auzit porecla primităcu un
zîmbet de sfinx ― acest zîmbet inexistent e apanagiul femeilor fatale ― va deveni
şi mai fatală , deservindu-ş i porecla. În mahalaua ei va profesa rolul pe care
Anthineea îl profeseazăîn suburbia literarăa Atlantidei lui Pierre Benoît. Cu ochii
ei bovini, cu părul ei negru lins pe tîmple, ş i trupul ei de falduri lă ptoase, va deveni
un fel de casieriţ ăimpasibilăa sinuciderilor din amor, a delapidă rilor din amor, a
divorţ urilor. Poate căînainte de poreclăar fi preferat săfacădulceţ i, săbată
pasienţ eş i săcroş eteze rozace textile pentru perne ş i spetezele scaunelor ― dar
magnetizatăde poreclăa intrat în rîndul Messalinelor. Porecla i-a descoperit o
vocaţ iune surdă , impunîndu-i-o cu suverana energie a colectivită ţ ii care a creat-o,
decretînd-o.
Aş adar, porecla e receptivă― prin faptul constată rii plastice ― ş i e creatoare,
eliminînd sau atenuînd însuş irile divergente de la poreclă , ale celui definit, silindu-l
săabunde în sensul ei. Ceea ce dovedeş te slă biciunea omului în faţ a voinţ ei
semenilor să i. Personalitatea decretatăde societatea în care tră ieş te, va fi mai
durabilădecît adevă rata lui personalitate, alcă tuitădin atavism ş i ereditate,
convertite fiziologic ş i psihologic într-o formulăproprie. Aceastăunilateralizare a
omului prin poreclă , în sensul ei, aceastăfalsificare a individualită ţii ― datorită
exageră rii unei însuş iri în detrimentul celorlalte, e un spectacol penibil, în clipa
cînd individul îş i pierde tinereţ a, cînd se usucă .
Anonim, neş tiut ş i nedefinit de nimeni, fă rănici o reputaţ ie, fă rănici o etichetă ,
individul albit de ani ar fi bă trîn pur ş i simplu. Bă trîneţ a n-ar fi decît o surdinăpe
coardele sonore ale tinereţ ii lui. El n-ar că uta ― tocmai fiindcă -i bă trîn cu
simplicitate, fărăcabotinism ― săplagieze ceea ce în tinereţ ăi-a dat o anumită
seducţ iune între semenii să i. Bă trîneţ a lui n-ar fi caricatura tinereţ ii lui, ci bă trîneţ
a
ei, a tinereţ ii, frumoasăîncă , în felul toamnelor. Dar rareori existăacel individ
anonim, a că rui bă trîneţ ănaturală , ca un anotimp final, sănu se înjosească
histrionesc în faţ a oamenilor. Şi poate ş i mai rare sînt individualită ţ ile, care,
evoluînd în celebritate ― cum ar creş te o pă dure în vitrinăsau pe scenă― sănu
devie parcuri, adicăsănu cedeze publicului loc agreabil pentru bă nci ş i plimbări
comode, în propria lor fiinţ ăvasalăsuccesului.
Cei mai mulţ i bă trîni sînt parodiile reputaţ iei sau poreclei lor din epoca
plenitudinei tinereş ti. Astfel, întîlneş ti într-un salon, de pildă , un om venerabil prin
vrîstă , care se aratăisteţş i neastîmpă rat, tachinînd fetele, atacînd cucoanele,
pretinzînd prin fapta lui săînvioreze "tineretul de azi" cu glume, calambururi,
istorioare ş i anecdote ră suflate, care l-au fă cut celebru în tinereţ ălui de ieri. Ţi se
strînge inima de milă . Surîzi cu efort, cum aplauzi la circ pe nenorocitul acrobat
care nu izbuteş te mă car săatragăatenţ ia cuiva. Îl compă timeş ti. Şi n-ai curajul,
nimeni nu-l are ― respectul bă trîneţii ― să -i spui: "Astîmpă ră -te. Ră mîi bă trîn.
Nu-ţ iş ade bine săte strîmbi!"
Dar pe înfundate, tinerii hazlii ai salonului respectiv rîd de moş neagul histrion.
Ei nu ş tiu ― ei, cei reputaţ i irezistibili ― cămîne vor fi la fel cu moş neagul reputat
şi el irezistibil în saloanele tinereţ ii lui.
Astfel, o victimăa reputaţ iei este Iaş ul, denumit oraş ul cultural, oraş ul
intelectual. MerităIaş ul aceastăreputaţ ie?
Reputaţ ia, întîi ş i întîi, e receptivă . Ea constatăo realitate, nu o nă scoceş te.
Reputaţ ia nu e o lă udă roş enie, o tartarinadă . Aceastăreputaţ ie a Iaş ului însuma o
activitate culturalămai proeminentă , mai personalăş i mai stă ruitoare decît a
celorlalte oraş e româneş ti. Faptele muntenilor, între care România, sînt fiicele
ideilor moldoveneş ti, ieş ene mai ales. Apoi "Junimea" ― acel amestec de culturăş i
bun-simţ , de entuziasm ş i ironie, de credinţ ăş i scepticism ― e templu
moldovenesc, clă dit între ză rile ieş ene. Ieş anăe ş i armonia Eminescu, ş i zvonul
Creangă ,şi zeflemeaua cu monoclu Petrache Carp, ş i gravitatea statuarăMaiorescu,
şi zîmbetul Alecsandri, ş i veninul tonic Gheorghe Panu.
Dar, junimiş tii s-au dus: unii în mormînt, alţ ii în noua capitalăa ţ ării, ducînd cu
ei altoi moldovenesc, crescut în pepinierele "Junimii". De-atunci s-au ridicat ş i alte
generaţ ii între ză rile ieş ene, visînd cu stelele, trudind cu slovele ― dar, mai curînd
decît al bunicilor, exodul lor spre noua capitalăa început.
Iaş ul de altă datăa îmbă trînit. Mai este el oraş ul culturii, oraş ul ideilor? Da,
pretind ieş enii, dispreţ uind de la înă lţ imea reputaţ iei de alţ ii ctitorită , muncitoarele
şi poate vulgarele oraş e ale României Mari.
Nu! Acest oraşbă trîn nu ş tie săfie bă trîn ― nu el, biatăfă pturăde ruine ― ci
oamenii care-l locuiesc, vanitoş i, caricaturizîndu-i reputaţ ia din tinereţ ă. Nu eş ti
intelectual fiindcătră ieş ti într-o bibliotecă , dupăcum ş oarecii bibliotecilor ş i
pă ianjenii lor nu sînt intelectuali, ci pur ş i simplu ş oareci ş i pă ianjeni. Nici omul
care doarme într-o bibliotecă , nu e prin aceasta intelectual, că ci somnul nu e
susceptibil de astfel de denumiri. Un oraşnu e intelectual prin numă rul clădirilor
culturale unde învă ţă ceii tineri deprind săţ ie condeiul ş i sădeschidăgura, ci prin e
personalită ţi care cu înă lţ imea lor meditativăş i dominatoare, împrăş tie ca o aromă ,
pînădeparte,
şi duhul oraş ului în care s-au format. Unde-s aceş ti stejari ieş eni, aceş ti plopi
ieş eni, aceş ti brazi ieş eni, spre care ţ ara săse-ndrepte în procesiuni evlavioase?
Eminescu, Alecsandri, Creangă , Panu?
Aceş tia au fost, ş i dimpreunăau dominat zarea românească .
Dar acum?
Acum, într-un oraşbă trîn ş i înă crit de vanitate ― care vede în Bucureş ti Calea
Victoriei ş i "Capş a", cum vede ţ aţ a de la perdeluţ a ră sucităa geamului tot ce-i urît
şi aparent în viaţ a vecinilor, neglijînd restul ― existau douămari ferestre luminate,
pe o stradădosnică , într-o clă dire ruinată .
Acolo, ca acele buhne solitare, stă pînind palatele pustii cu măreţ ia lor de urne
funerare, nopţ i de-a rîndul veghea un om sur. Tinereţ a lui crescuse pe ruinele
"Junimii". Mai ră sunăîncăecoul paş ilor lui Eminescu pe uliţ ele Iaş ului, atunci cînd
tînă rul socialist, abia ieşit de pe bă ncile şcolii, privea luna lui Eminescu, cu întîia
dragoste în ochii melancolizaţ i amar de Schopenhauer.
Treptat dispă ruserămarii ieş eni, atingîndu-l toţ i cu pulpana umbrei lor istorice,
lăsîndu-l singur în oraş ul lor săle vegheze nopţ ile subt dublul scut de aur al
ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaş ului. Prin el numai, prin
nopţ ile lui de insomnie, Iaş ul putea săjudece ţ ara lui, nu s-o bîrfească .
Dar adresa acestui om era ignoratăde mai toţ i ieş enii, în afarăde proprietarul
să u, care-i intentase proces de evacuare.

Acest supravieţ uitor nocturn al marilor ieş eni altă

datăavea douătitluri sociale:
profesor universitar ş i redactor al revistei Viaţ a contimporană. Dar n-avea că rţi de
vizită . Nu frecventa pe nimeni, în afarăde cei din biblioteca sa. Devenise profesor
universitar la o vrîstăcînd socotea căfiecare student e un echivalent al perso-
nalită ţii sale, a dască lului tînă r, şi căn-ar fi ră u ca, de pe catedră , amical, săle
împă rtă şeascăexperienţ ele sale intelectuale. Observase, însă , căel, dască lul, e un
exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţ i, cu plă mîni mult
mai rezistenţ i decît ai discipolilor. Se vă zuse în situaţ ia călăuzei pentru piscuri
nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv căturiş tii solicitaţi pentru
ascensiune preferăberă ria sau cofetă ria de la poalele muntelui, cu scaune comode,
consumaţ ii delectabile, ş i că rţ i poş tale edificatoare cromolitografic.
Profesase mai departe ― nu putea nici sămoarăde foame, nici săse facăuş ier
la Facultatea de litere ― dar renunţ ase la altitudini cu turma dupăel. Devenise,
cum s-ar zice, un profesor sceptic, oarecum mizantrop. Cînd distingea cîte-un apetit
intelectual, printre elevii să i, îl invita acasă . Devenea amic, incapabil săfie
profesor. Aceste amiciţ ii îi împuţ inaserăsimţ itor biblioteca. Amiciţ ia impune
sacrificii materiale.
Între timp, dimpreunăcu un grup de prieteni întru entuziasm, înjghebase o
revistăvoluminoasă , intitulatăViaţ a contimporană. Ceilalţ i înclinaserăspre titlul
mai general ş i mai pompos: Viaţ a. Adaosul "contimporană " era zîmbetul modestiei
lui.
Entuziasmul care-i solidarizase era o idee, denumităideea poporanistă .
Programul revistei "literare ş i sociale", nu de "literaturăsocială", cum de la început
fusese botezatăde adversari, era simplu ca un precept al celebrului deschiză tor de
17
uş i deschise: La Palisse . Redactorul cerea scriitorilor, artiş tilor în genere, săaibă

17
* Referire la versul anonim, creat în cinstea că pitanului francez La Palisse
(1470-1525): "Cu un sfert de orăînaintea morţ ii sale încăera în viaţă", în sensul de
"încăse lupta", ş
i care, cu vremea, a ajuns la sensul strict, naiv. De aici şi expresia:
faţ ăde fenomenul ţ ără nesc o atitudine artistică , adicăimparţ ială . Sănu facăcompot
de ţ ărani cum fă cea Alecsandri, dar nici sănu dispreţ uiascăpur ş i simplu starea
primarăa acestei clase inculte, brutale, instinctive, fă cînd-o insuportabilănasului
estetizant. S-o facăsătră iascăaş a cum e, în adevă rul social care-a creat-o. Departe
de-a cere scriitorilor literaturăţ ără nească , le semnala dificultatea unei literaturi
avînd ca subiect ţ ă ranul ş i viaţ a lui, din pricina perspectivei de cugetare obiectivă ,
pe care mai ales acest subiect o cerea creatorului.
Fusese înţ eles atît de bine, încît ani de-a rîndul poş ta redacţ ionalăîi adusese
vrafuri de poezii ş i prozăcare slă veau fad ş i nă tîng pe "ţ ăranul împilat", "glia
umedăde roua sîngelui", ş i pe "martirul ogoarelor". Natural, coş ul redacţ ional
respectase traiectoria: tout à l'égout. Dar ş i mai ciudat, reputaţ ia acestei reviste cu
atitudine atît de eclectic artisticăîn faţ a clasei ţ ă ră neş ti, creştea fals, formidabil de
fals, în entuziasmul tuturora. Aceastărevistăcu precepte pur artistice era socotită
ca un organ literar de slă vire a ţ ă rănimii, ceea ce determinase o serioasăcuriozitate
ş i poate ş i caritate socialăpentru ţ ărani, fapt care îndestula, într-o mă sură ,
programul social al revistei, dar nu ş i pe cel literar. Venise ră zboiul. Urmase ex-
proprierea. Revista, cu acelaş i titlu, care acum pă rea o impertinenţ ă, reapă ruse.
― De ce mai tră ieş ti? Ce mai vrei? i se spunea. Vremurile împilă rii ţ
ă ranilor au
trecut. Lasăamintirea cruciadei duse pentru ţ ărani. Ai liberat Sfîntul Mormînt; du-
te acasă . Adică : dispari.
S-ar fi zis cănimeni nu observa ― în genere subtitlurile sînt rareori citite ― că
pe coperta revistei figura menţ iunea: "Literarăş i socială ", ş
i că , în cuprinsul să u se
discutau alte probleme sociale, tot atît de grave, ş i tot atît de miop privite pînă
atunci, ca ş i problema ţ ă ră neascăde odinioară ;ş i că, pe deasupra, revista ― literară
exact în proporţ ia în care era socială― tipă rea literatura cea mai publicabilăa
epocii de dupără zboi. Se întîmpla cu Viaţ a contimporanăacelaş i fenomen al
poreclei sau reputaţ iei, care ucid sau ascund realitatea.
Aş adar, redactorul Vieţ ii contimporane era socotit îndeobş te, în domeniul
literar, ca un echivalent al acelui ireductibil român care afurisea Parisul, pretinzînd
căacolo a murit de foame fiindcănici un restaurant n-a vrut să -i servească
mă mă ligă , sarmale cu varzăş i ciorbăde potroace.
Între timp, îndă rătul celor douăferestre luminate, în vibraţ ia amiezii spectrale,
volumele lui Marcel Proust aveau în ţ ara româneascăîntîiul lector demn de
epopeea insomniei lor, în straniile perspective ale timpului, discompus.

"Un adevă
r à la Palisse".
 La poalele piramidelor, un copil egipţ ian, ră să rit din nisip ca un fragment de
umbrăal piramidei, îţ i oferăun scarabeu. Acuma l-a gă sit, scotocind nisipul. E
cald. Ţi-l vinde pentru preţ ul derizoriu de doi piaş tri. Departe de-a te tocmi, îi mai
dai doi piaş tri, ca săn-ai impresia că-l furi pe bietul copil. Ai generozitatea omului
care-a fă cut o stră lucităafacere.
Abia la Cairo, într-o cafenea, afli căscarabeul e made în Germany, ş i căzeci de
negustori ambulanţ i îl vînd în cafenele ― cum la noi se vînd alunele americane ―
cu un piastru duzina; acesta fiind preţ ul iniţ ial.
La New-Castle, în Anglia, cumperi o brichetăoriginală , a că rei flacă răîn loc să
fie stinsăde vînt, e înteţ ită . "Ai dracului oameni englejii!" îţ i spui admirativ, fă cînd
din brichetăo alegorie a vitalită ţ
ii engleze, pe care vră jmă şiile continentale o
sporesc. Dar pe vaporul care te aduce în ţ ară , într-o zi de plictiseală , pe cînd îţ i
ră suceş ti admirativ bricheta, observi căş i invenţ ia britanicăe made în Germany.
De la Madrid vrei săte-ntorci în ţ arăcu puţ in spirit specific, consemnat în artă.
Cumperi niş te castaniete al că ror tril de toacăl-ai auzit, sedus, sunînd în mînile
nervoase ale dansatoarei spaniole, întovă ră ş indu-i onctuosu-i ş old.
Cumperi ş i o lamăde Toledo. E glorioasăca un vers de epopee; e iute ca o
limbăde ş arpe; ş i-i înflorită , ca ş i cum pe luciul ei metalic o lunăplinăar fi
imprimat umbra unei frunze migă los zimţ ată .
Şi castanietele, ş i lama de Toledo sînt made în Germany. Devii atît de bă nuitor,
încît te-ntrebi dacăblana ursului polar, că lă torind la Pol pe un sloi de gheaţ ă, nu e
ş i ea made în Germany.
În produsele sufleteş ti ş i intelectuale cele mai diverse vanitatea are înfioră toarea
universalitate a produselor made în Germany. Orice revistăliterarăsau socialăe un
grup de individualită ţi legate printr-un entuziasm comun ― principiu de temporară
înrudire ― printr-o atitudine similarăîn faţ a vieţ ii, în esenţ ă , se înţ elege ― dar ş i
un grup de vanităţ i, ş i poate mai ales. Iscă litura de pe copertăsemnaleazăpe
producă torul articolului, al prozei sau al versului din cuprinsul revistei. Desigur că
e legitim ş i onorabil săfii proprietarul unei case ridicate prin munca ta; dar e foarte
agreabil săstai pe pragul sau în poarta casei tale, ca vecinii săte vadăpe soclu, ca
trecă torii săte ş tie. Poate cămai mult decît existenţ a casei de tine clă dită , privirea
vecinilor ş i a trecă torilor ― admirativăsau invidioasă― ţ i-e ră splata efortului.
Acea privire îţ i îngraş ăsufletul ş i-ţi dilatănările. Ea îţ i dăacolada.
Se întîmplă , natural, ca multe articole sănu fie iscă lite. Modestie? Nu! Laş itate
sau prudenţ ă . Nu-ţ i vine săiscă leş ti articolul injurios, a că rui glorie se revarsă
asupra-ţ i cu vînt de palme ş i praf de injurii. E atît de previzibil ş i normal acest
anonimat în care ră utatea sau curajul sînt deghizate subt mascăş i pelerină , încît
legea presei a prevă zut printr-un articol, căredactorul revistei sau gazetei e
ră spunză tor de calomnia sau injuria cuprinsăîn articolele anonime. Sînt ş i articole,
mereu iscă lite de un nume care e un pseudonim sau pur ş i simplu cu douăsau trei
steluţ e. Dar cînd, într-un oraş , un singur om va umbla pe stră zi mascat sau
costumat, însătotdeauna cu aceeaş i mascăş i acelaş i costum, va fi cunoscut de că tre
public mai bine decît toţ i cetă ţenii descoperiţ i, Aş a căaceste pseudonime, departe
de-a exprima modestia sau dorinţ a de anonimat, exprimăori jena pentru numele
adevă rat ― te lepezi de el, rebotezîndu-te ― ori dorinţ a de-a se singulariza în plină
piaţ ăpublică .
Revista Viaţ a contimporanăavea mulţ i proprietari stînd pe pragul casei lor,
expunîndu-se privirii celorlalţ i. Cu alte cuvinte, avea mulţ i colaboratori. Sumarul
ei, afiş at pe copertă― pentru lesnicioasa edificare a lectorului ― producea multe
nume de intelectuali emeriţ iş i artiş ti reputaţ i. Rareori însăză reai numele
redactorului, de fapt directorului ei. Şi totuş i, el era colaboratorul cel mai statornic
şi cel mai proteic. O jumă tate de revistăera scrisăde el, dar sumarul era iscă lit de
alţii. Iar articolele de criticăliterară , pe care trebuia săle semneze ― ca sădea
sumarului prestigiul numelui să u ― că deau în coada sumarului, acolo unde listele
de mîncare anunţ ăapele minerale, ş i termometrele, zero grade. Rol de scafandru,
dupăcum se vede, nu importanţ ăde far. Din aceastăpricină , i se reproş a lipsa de
productivitate. Că ci nimeni nu-ş i dă dea seamăcăo revistănu tră ieş te prin salonul
de recepţ ie ― adicăprin beletristicăş i articole ― ci prin obscurul complex al
gospodă riei redacţ ionale: polemici, însemnă ri, recenzii ş i tot felul de rubrici
permanente, strecurate printre producţ iile de gală , dar sporadice. Aceste rubrici,
aceste note dau unei reviste o anumităatmosferă , o anumităviaţ ă. Toate aceste
rubrici permanente sînt atribuite totalită ţii colaboratorilor ― care acceptăcu un
surîs modest denunţ area paternită ţii lor colective ― nu obscurului redactor, care e
un ş ef de orhestră , nevă zut, ş i pe deasupra pe rînd ş i oricînd înlocuitorul anonim al
fiecă rui solist absent. Astfel, treptat, redactorul Vieţ ii contimporane fă cuse gloria
altora: a tuturor colaboratorilor. Miniş tri, dascăli universitari, academiciani, oratori
publici, mari avocaţ i, produceau în viaţ a socială , ca un paş aport diplomatic, titlul de
colaboratori ai Vieţ ii contimporane. Vorbeau desigur cu oarecare deferenţ ădespre
redactorul acestei reviste, dar cu deferenţ a miloasăş i compă timitoare a copilului de
ţară , care odatăajuns, vorbeş te despre viaţ a de martirăa bietei maică -sa, pe care
însăn-o mai frecventează , recunoscîndu-i jertfa mai mult decît valoarea, pentru a
converti aceastăjertfăîntr-un atribut moral al provenienţ ei sale de jos. Prestigiul
muncii anonime a acestui redactor, trecuse asupra revistei. Ori, revista erau toţ i, în
afarăde redactorul ei. Revista Viaţ a contimporană , în gura unui fost sau prezent
colaborator, se traducea prin orgoliosul plural "noi", împă nat de singularul "eu",
procurator al pluralului. Dar pronumele "el", al redactorului, era treptat exclus.
Aş a că , încet cu încetul, însuş i redactorul revistei ajunsese săse deposedeze de
revista lui. O iubea ca pe o faptăa unei colectivită ţi. O idolatra ca pe un copil al
altora, crescut numai de el. Pentru el, revista lui devenise o fiinţ ăde sine stă tă toare,
exterioara lui. Ciudat, acest om ― care în viaţ a privatănu purtase niciodată
emblema românească , injuria, iar în viaţ a publicănu depă ş ise niciodatăhotarul
ironiei descriptive, nu exclamative ― era înjurat pur ş i simplu. Drept ră spuns la un
articol în care dovedea nulitatea unui scriitor, era apostrofat cu vorbele: "bă trîn,
neurastenic, maniac". Nu ră spundea. În schimb, cea mai neînsemnatăcîrtire sau
defă imare a Vieţ ii contimporane îi înarma luciditatea cu cele mai subţ iri să geţ i ale
sarcasmului. Îş i apă ra revista, reputaţ ia ei: singurul punct vulnerabil al
impasibilită ţii lui. Din aceastăcauză , era atacat mai ales personal. Tă cerile lui în-
semnau pentru adversari un succes. Pe acesta li-l lăsa, zîmbitor.
Revista Viaţ a contimporanăavuse pentru el douăsemnificaţ ii. Întîia, comună
tuturor întemeietorilor: aceea de arenăonestă , pentru lupta socialăş i literară .A
doua semnificaţ ie îi era strict personală . La Universitate, apoi în viaţ a de toate
zilele, nu gă sise interlocutori. Mintea lui prea repede, corosiv lucidă ,ş i prea înaltă ,
nu gă sea între camarazii de vrîstă , profesie ş i viaţ ă
, replica egală , comprehensivă ,
deopotrivăde elastică , deopotrivăde dură . Renunţ ase deci la oameni. Dar
activitatea lui de la Viaţ a contimporanănu era decît o veş nicăscrisoare adresată
anonimului din mulţ imea anonimă : acela trebuia săexiste. Fă răde aceastăultimă
speranţ ă, desigur căredactorul Vieţ ii contimporane ar fi renunţ at la viaţ ă, dupăce
renunţ ase la oameni.
Pe acest anonim camarad al minţ ii sale, pe acest frate întru singură tate ş i înaltă
veghe, nu-l că uta ca Diogene ― poate fiindcăse temea sănu-l gă sească . Dar lui îi
scria. Pentru el vorbea. În faţ a lui se lupta. Activitatea consemnatăîn paginele
revistei, în perspectiva ei totală , ară ta o puritate de sinceritate, de onestitate morală
şi intelectuală , cum se gă seş te rareori numai în viaţ a oamenilor care tră iesc subt pri-
virea lui Dumnezeu, la o parte de tumultul vieţ ii.
Douăparticularită ţi îi dă duserăoarecare notorietate pitoreascăprintre
concetă ţenii să i: viaţ a de noapte ş i fobia microbilor.
Un om care-ş i petrece nopţ ile primind lume la el acasă , organizînd sindrofii cu
fatalele partide de că rţi sau care face chefuri în oraşe reputat "om de viaţ ă".
Vocabularul clasificator însăn-a gă sit alt cuvînt pentru cel care-ş i petrece nopţ ile
trăind, în clipa cînd ceilalţ i dorm sau fac chef, decît acela de neurastenic. În noapte
şi printre că rţi, acest om tră ia ca pă durarul în inima pă durii. Şi faţ a lui, învă luităîn
pă r să lbă ticit un pic pe tîmple ş i în barbă , avea oarecare asemă nare cu chipul
pă durarilor pe care-i vezi ră sărind subt solemnele bolţ i vegetale, din umbra unui
stejar, ca niş te pustnici gravi, cu ochi limpezi ş i ageri, aducînd ş i cu bufniţ aş i cu
vulturul. Paloarea feţ ii însă , aparţ inea că rţilor. Purta vaste pă lării negre cu margine
lată ,şi pelerină . Aş a ră să rea pe uliţ ele dosnice ale Iaş ului, mergînd spre
Universitate. Dacăl-ar fi întîlnit prin ruinele Iaş ului, Rembrandt ar fi tresă rit ş i l-ar
fi privit lung ş i altfel decît rarii concetă ţeni care-l întîlneau, măsurînd ironici
aceastăapariţ ie de umbră, cu prea multăluminăîn faţ ă ,ş i-atît de puţ in actualădin
punct de vedere vestimentar.
 Tră să turile acestui om, curbe, umerii obrajilor proeminenţ i, orbitele adînci,
fruntea latăş i dreaptă , nasul coroiat fă răhră pă reaţ ăascuţ ime, dovedeau o osatură
fermă , nu bicisnică . Pe aceastăosaturăviguroasă , în fineţ ea ei, din adîncul
orbitelor, ochii priveau clar. Acolo le era locul, în adînc. Erau că prui, dar umbra
orbitei îi fă cea negri ş i parcămai mari. Aveau ceva din rotunda claritate a ochilor
de buhnă , mai ales cănasul pornea curb dintre ei. Nimic febril pe-aceastăfaţ ă .
Calm, dar ager. Marile că petenii militare aş a visau. În preajma luptelor privindu-ş i
ostile în bivuac la lumini de focuri ară mii.
A doua particularitate a acestui om era fobia microbilor. Îi vedea presă raţ i
sarcastic pe toate cele: pe mîna prietenilor, pe clanţ a uş ilor, pe cartonul ţ igă rilor.
Fumă tor pasionat, nu-ş i fuma ţ igara decît dupăce-i pîrjolea cartonul la flacă ră ,
făcînd din el un fel de frigă rui fierbinte. Din aceastăcauză , buza de jos era uş or
arsă . Aceş ti microbi, permanenţ i pe toate cele, îi dă deau gesturi alegorice parcă .
Dupăce strîngea o mînă― politicos, nu întorcea spatele celor care-i întindeau
mîna ― scotea dintr-un buzunar o sticluţ ăcu sublimat sau cu alcool de peste patru-
zeci de grade, ş i se dezinfecta. Microbii îl izolau complect de viaţ ă. Nimeni nu-i
făcea vizite, nimeni nu-i pretindea.
"Lasă -l, domnule, ă sta trăieş te noaptea ca huhurezii ş i se teme de microbi!"
Nimeni nu-ş i dă dea seamăce zîmbet ironic avea aceastăviaţ ăde noapte ş i
aceastăfobie de microbi. Poate cănici el nu-ş i mai dă dea perfect seama. Dar există
o formulămai fericităş i mai cuviincioasă― care săte izoleze de oameni, fă răa le
spune: "Da-ţ i-mi pace, imbecililor!" ― decît viaţ a de noapte ş i fobia microbilor?
Că ci aceeaş i mînăcare se dezinfecta dupăce strîngea o altămînă , nopţi întregi, fă ră
mă nuş iş i fă răsublimat, ş i le petrecea mînă -n mînăcu volumele lui Tolstoi,
Dostoievski sau Proust. Continua desigur ş i cînd era singur să -ş i flambeze cartonul
ţigărilor, dar mirosul ş i gustul de ars, nu distrugerea microbilor, îi deveniserăîncet
cu încetul, tot atît de necesare ca ş i tutunul.

Iaşul are o gră dină , Copoul, reputatăfrumoasăprin decret municipal ş i cor

civic. E frumoasăîn mă sura în care orişice gră dinăcu flori ş i copaci bătrîni e
frumoasă ... Atributul floral ş i vegetal nu-i lipseş te: prin aceasta e gră dină. Ca săfie
frumoasă , însă , gră dina trebuie săaibăacel echilibru subtil, acea transfigurare a
naturii, care face altfel frumoasăo armonie de culori zugră vite, ală
turi de culorile
livezilor şi-ale luminii. În lunca ei natală , floarea necultivatăe sinceritatea, e
candoarea luncii, ş i e frumoasăfiindcăexprimăaceastăsinceritate, această
candoare, care depă şesc arta, convieţ uind ală turi cu ea. Dar în clipa cînd nu mai
răsare din pă mînt împodobindu-l involuntar, ci e aş ezatăde mîna omului într-un
pă mînt îngră dit, cultivat, destinat înfrumuseţ ării, floarea e supusăaceloraş i legi
artistice, ca ş i sunetul în fraza muzicală , ca ş i vorba în vers, ca ş i culoarea în
pictură . Frumoasăîn sine, latent, ea ori devine frumoasăprin armonia care o
însumeazăaltfel decît natura, ori devine sunet fals, pretenţ ios, vulgar, ca tot
materialul prim artistic, pe care mîna omului nu l-a înviat prin creaţ iune,
desprinzîndu-l din natură. Aş adar, într-un parc, într-o gră dinăpublică , nu mai
apreciezi materialul vegetal ş i floral din care sînt alcă tuite, ci existenţ a sau
inexistenţ a armoniei artistice, a creaţ iunii omeneş ti.
Din acest punct de vedere ― adicărespectînd firescul criteriu ― gră dina
Copou e slutăş i vulgară . Ea indispune ochiul ca un salon de mahala pregă tit pentru
recepţ ia deputatului, ca o romanţ ăa lunii dedicatăprimarului, ca o poezie epică
închinatăcutărui general de brigadă .
Ca ş i Mitropolia ieş ană ,şi ca ş i atîtea clă diri recent înă lţ
ate pe blîndele uliţ i ale
Iaş ului, ea nu respectăarmonia florentinăa ză rii ieş ene, atît de pur ondulatăde linia
dealurilor, căpare un vă l fluturînd de pe umerii goi ai unei madone care se închină
―ş i sfidează , grosolan epatată , modestia artisticăa ruinelor ieş ene. Totuş i, ieş enii
se plimbăpe aleile Copoului ş i îl admiră , aceiaş i ieş eni care compă timesc
Bucureş tiul, fă răsăcunoascăCiş migiul, gră dinăgrasă , care nu-i departe de
frumuseţ ă , deş i plinăde doici, de ordonanţ eş i de boanghini.
Gră dina Copoului debuteazăprintr-o alee centrală , mărginităde o parte ş i de
alta, cu bă nci vopsite verde. Arhitectul gră dinii a avut desigur concepţ ii grandioase.
El a vrut oarecum săcînte din ocarinăfanfare eroice. A izbutit. Aceastăalee
dominantăa Copoului, e ridicolăş i pretenţ ioasă . A reuş it organizatorul gră dinii să
facădin ea un pretext pentru alee, cum bă trîneţ a face din capul omenesc un pretext
pentru dilatarea cheliei. Cît de just ieş anăar fi fost o întortochere de poteci printre
straturi de flori! Ce viaţ ăarmonios distribuităar fi dat grădinei aceste poteci alegre,
chemînd perechile în toate pă rţile cu zîmbete de flori ― în locul acestui fals
bulevard, odios ca un guler înalt ş i rigid pe gîtul unui copil limfatic. Aceastăalee
centralăe plinăca vestibulul unui dentist celebru. Lumea stăş i se plimbăacolo
numai. Restul gră dinei e gol; copacii nu se plimbă . Cînd se dau serbă ri ― kermeze:
aş a anunţ ăafiş ele ― gră dina e neîncă pă toare, adicăaleea, faimoasa alee, că ci
gră dina e aleea precum aleea e gră dină. Douămiş că ri în ră spăr, în sus ş i în jos. Ce
fac oamenii aceia? Se plimbă ? Nu! Se freacăunii de alţ ii ca periile în mînile
lustragiului, atunci cînd îş i iau avîntul. Se respiră , nas în nas, ca miopii cînd se
întîlnesc cu felinarele. Se împroaş cănecontenit cu praful scă rmă nat de paş ii lor
îndesaţ i. Asta se cheamăa lua parte la o kermeză.
În fundul aleei, ca un sughiţal perspectivei, se ridicăun obelisc, la picioarele
că ruia, aş ezaţ i pe labe, patru lei de piatră― poate că -s sfincş i ― veghează . Aceş ti
lei, de cînd au devenit de piatrăs-au îngră şat. Au oarecare asemă nare cu obezitatea
scroafelor, dar sînt lei. Botoş iş i mahmuri ca începutul unui formidabil gutunar în
nasul bont al unui om fă lcos, n-au batistăfiindcăsînt lei. Nu rag, nu urlă , nu mîrîie,
dar fă lcile lor de piatrăabia pot stă pîni o vă rsăturăîn cascadă .
Bieţ i lei ai Africei, cine v-a pus sădeveniţ i celebri ?
Al doilea edificiu al acestei alei, e vegetal: un tei bă trîn, cu floare ş i umbră
dulce. E numit ― de aici se naş te catastrofa ― teiul lui Eminescu.
― Aici visa Eminescu, îţ i explicăieş eanul, ară tîndu-ţ i teiul încercuit de bă nci
populate.
Aici n-a visat niciodatăEminescu, subt acest tei situat pe aleea principalăa
Copoului. Că ci dacăaş a înţelegea Eminescu săviseze, se instala cu scaunul ş i masa
"de brad" în galantarul celei mai mari magazii de pe strada Lă puşneanu. Eminescu
n-a visat în faţ a nimă nui. Avea o pudoare cu dimensiuni de munte abrupt, asasin
pentru turiş ti.
Tu, oricine vei fi, citeş te cît vrei slova lui Eminescu, fii familiar cu ea cum eş ti
cu cerul de deasupra ogră zii, aibe-o în gurăcît vrei ş i cînd vrei ca pe-o pastăde
dinţiş i ca pe un ş priţde la gheaţ ă― dar lasă -i viaţa, lasă -i visul. Nu crede căvisa
aşa cum stai dumneata în faţ a fotografului, nici cum te razemi în cot de balustrada
lojei, la concertul fă rămuzicămelodioasă .
Nu!
Eminescu, omul acela care avea o bucatăde cer în loc de frunte, în clipa cînd
îndoia spre pă mînt creanga de luceferi a cerului, poate rodea în dinţ i un vîrf de
creion, sau îş i muş ca musteaţ a, singur, fă răsă -l vadăş i să -l ştie nimeni.
Şi-n clipa cînd, cu crengile toamnei în braţ ul lui, ară ta:

"Vezi, rîndunelele se duc,

Se scuturăfrunza de nuc,
Se lasăbruma peste vii,
De ce nu-mi vii? De ce nu-mi vii?"

...nu crede căera ca Hamlet cînd o trimete, pe scenă , pe Ofelia la mînă stire!
Nu! Într-o crîş măde mahala a Iaş ului, cu răspopitul Creangă , urît ca o gorilăş i bun,
ca un miros de fum ş i baligăîn soare, în faţ a unei sticle de poş îrcă― chipul lui
Eminescu zîmbea lui Creangă , ciocnind paharul, ş i sufletul lui dezlega toamna, cu
gest de orizont.
Subt teiul lui Eminescu, tinerii visă tori ieşeni fac inhalaţ ii eminesciene.
La stînga aleei, subt un chioş c circular, necheazăfanfara militară ă
. Faţ-n faţ ăcu
chioş cul ală murilor, de cealaltăparte a aleei, un pavilion cu ferestre colorate
transportăîn aceastăgră dină, nu departe de faimosul tei, visul cu halbe de bere,
sirop, gustă ri în scobitoare, ş priţş i alune americane.
Iatăgră dina Copoului.
Dar în fundul ei, într-un zaplaz înalt de scînduri putrede, vizibilănumai prin
clanţ ă, atît e de micăş i de ştearsă , se deschide scîrţ îind o uş iţ ă. E situatăîn gră dina
Copou, cum sînt uş ele cămă rilor: în fundul obscur al casei. Pleci capul, îndoi
umerii ― uş iţa e scundă , ridici piciorul ― pragul e nalt, ai impresia căescaladezi o
fereastră― ş i intri deodată , lăsînd în următoate amintirile urbane, în cea mai dulce
luminădin cîte ţ i-a fost dat săîntîlneş ti. Crezi că -i un fum albă strui ca cel de cetini
în dreptul pă durilor de brazi, dar nici brazi nu-s, nici fum nu-i. E lumina îndulcită
într-atîta, încît îţi pare fum. O potecălungă , acoperităcu iarbă , romaniţ eş i rochiţa-
rîndunelii, printre pă puş oi, se apleacăla vale ş i se duce, se duce cu miş că ri de izvor
pînădeparte. Şi iat-o revă rsată -n aer, miere ş i-n dealurile albastre, uş oare, fluide ca
un cer de toamnăcoborît pe pă mînt ca fumul de tă mîie din că delniţ ă. Îţ
i vine să
înclini capul pe umă r surîzînd. Unde eş ti? Parcăs-au nă scut aici, din aer ş i
melancoliile luminii, versurile:

"Pe-un picior de plai

Pe-o gurăde rai..."

Numai contururi blînde, ca versul Mioriţ ei. Nici-o asperitate, nici-o duritate.
Toate liniile au curba obrajilor de copii ş i a dezmierdă rilor pe frunte. Acolo-i
pă puş oi; acolo-s vii; acolo în verdeaţ ăe o casă , e un fum; acolo latrăcînii; acolo
sunăo talangă ; acolo cîntăun cucoş ; acolo cade alb un zbor de hulubi; acolo-i un
cuc; acolo-i o mierlă ... Şi peste toate, lumina ca tă cerea unui surîs ş i ca somnolenţ a
unor mari ochi albaş tri.
Ce semn se desprinde de pe hotarul luminii? Cine te priveş te peste marginele
lumii, ridicat deasupra ei?
Orizonturile s-au deschis ca niş te mari vitralii. Ză rile sînt mai adînci, lumina
mai afundăş i limpede ca tă cerea unei mulţ imi îngenuncheate.
Ceahlă ul!
În clipele de mare cumpă năş i îndoială , aşa se ară ta prezenţ a lui Dumnezeu,
pustnicilor deznă dă jduiţ i, cu credinţ a zdruncinată .
Ceahlă ul! Flacă răalbastrădesprinsădin albastrul ză rilor. Cununăde fum peste
cenuş a norilor. Pisc în soare deasupra trecutului. Şi ai descoperit semnul poruncii.
Îi vei da ascultare. Niciodatănu vei pă răsi oraş ul mort. Ceahlă ul ţi-a dat, albastră
,
acolada azurului.

O simplăuş iţăde lemn despă rţ ea Copoul de golful albastru al plutirii spre

Ceahlă u. Tot atît de bruscăfusese, pentru Dă nuţ , tranziţ
ia de la viaţ ană― cea
a ieş
pe care o cunoscuse în timpul zilei ― la atmosfera odă ii în care tră
ia redactorul
Vieţii contimporane.
Numai strigă tul trufiei lirice a lui Jean-Cristophe în clipa cînd cunoaş te întîia
iluminare a prieteniei ― "J'ai un ami!18 J'ai un ami!" ― ar putea traduce cadenţ a
inimii lui Dă nuţ, dupăce făcuse, împreunăcu Mircea, întîia vizităacestui om.
Iatără sfrîngerea imediatăîn scrisoarea pe care Dă nuţ
, chiar în acea noapte, i-o
scria Monică i:

"DragăMonica,
Fac mea culpa, fiindcăsînt cinci dimineaţ aş i nu dorm, ş i fiindcănu ţ i-am
ascultat mai demult îndemnul de-a cunoaş te pe fostul tău profesor de la Facultatea
de litere. Ce vrei? Noţ iunea de profesor universitar ― ş i încăde literatură― mă
crispeazăca valeriana pe pisici.
Ştiu! Mi-ai spus de atîtea ori ― ş i m-ai convins ― căacest profesor nu invită
literatura pe patul lui Procust; căn-are cîntar farmaceutic pentru vis, nici basculă
decimalăpentru viaţ ă; căvorbele lui nu merg în pas de defilare, ci, dimpotrivă, au
elocinţ a încîlcităş i abruptăa pasului împleticit pe clinuri de munte neumblat ―
totuş i...
Ce-i bun pentru alţ ii nu-i bun pentru tine. Mic sînt desigur, faţ ăde un
Eminescu, faţ ăde un Caragiale, dar eu sînt eu, altul decît Eminescu, altul decît
Caragiale, ş i călăuza unicăpentru cunoaş terea lor, eu, intactul, cunoscut numai de
tine, nu puteam s-o accept.
Aceastăneacceptare era poate ş i închipuirea tinereascăa oricărui începător
cănu poate fi înţ eles de alt om ― oricît de inteligent ş i comprehensiv ― mai în
vîrstădecît el, dar ş i pudoarea ― trufie a pudoarei ― de planetănouă, pe care
nici o lunetăastronomicăn-a întîlnit-o.
Ţi-am mai spus ce dar ai tu ― miraculos pentru mine ca mersul lui Isus pe ape
― de-a mădeschide clar în faţ a ta. Lîngătine sînt eu în întregime, fărănevoia de-
a mădovedi ş i explica. Lîngăalţ ii sînt ca o casăermetic închisădeodată: ferestrele
dispar zidite, uş ile dispar tencuite. Lîngătine se deschid de la sine ferestre mari
prin care vezi tot. E ca o amplărespiraţ ie a plămînilor mei. E ca o dezlegare a
îngheţ ului. E ca o dispariţ ie de nouri masivi. Sînt eu, dar sînt în întregime subt
privirea ta. E mai mult decît dragostea. E o senzaţ ie de primăvarăcare izbucneş te
din pămînt cu florile ş i cu jivinele deopotrivă.
Dar tu eş ti Monica.
Nu-mi închipuiam ca alături de un alt om, fă răde elanul iubirii, miracolul să
se repete. Totuş i s-a repetat. Am avut fericirea de-a fi profund străveziu alături de
un om pe care atunci l-am cunoscut, de care nici dragostea, nici amintirile nu mă
legau. Acest salut, aceastătotalădescoperire a fiinţ ei intime, care-ş i pleacănu
pălăria ci misterul opacităţ ii în faţ a unui alt om, l-am cunoscut din nou, ş i altfel
decît lîngătine, în aceastănoapte. Înţ elegi ce măleagăş i cum măleagăde acest

18
Am un prieten! (Fr.)
om. Sînt fericit cătu l-ai preţ uit înaintea mea, fiindu-mi tot tu, ş i de astădată
singurăcă lăuzăspre singurele mele bucurii.
Voi cerca săte fac săparticipi la aceastăvizită .
La unu noaptea măopream, însoţ it de Mircea, în faţ a ferestrelor luminate, care
răsturnau o punte galbenăde-a curmeziş ul străzii, oglindindu-se ş i-n zidul din faţ ă,
ca douăvechi icoane.
Mircea a bătut la o fereastră. Şi Mircea, ş i eu, aveam un aer de conspiratori.
Eram neliniş tit. Iar trebuia săvorbesc, ş i pe deasupra, în faţ a unui om inteligent
dar cu totul necunoscut mie. Măpregăteam parcăsădau un examen, săpledez un
proces. Eu, cel cu vorbe somnoroase, lipsit de spontaneitate, fals de cîte ori doresc
săfiu cît mai natural în faţ a unui necunoscut demn de stimă― îmi aduceam
sufletul de ureche, ca pe un copil care nu vrea săspuie bunăziua musafirilor din
salon. Şi pe deasupra era în gîndurile mele ză păceala festivăa oraş elor de
provincie în preajma sosirii regelui. Dar drumul de la ferestrele dinspre stradă ,
pînăla uş a de dindos, m-a schimbat. Închipuieş te-ţi poarta: o poartădin acelea de
lemn, strînsăîn alveolele pămîntului îngrămădit în jurul ei. Are un lacă tşi zăvor, ş i
nu se deschide decît o datăpe an, toamna, cînd intrălemnele ş i că ruţ a cu legume.
Portiţ a ei e îndărătnicăş i buclucaş ă. E caracterizatăprin aceea cănu vrea săse
deschidă. Trebuie s-o hurduci, s-o salţ i, s-o împingi cu umărul, ş i abia după
îndîrjităluptăizbuteş ti s-o dai în lă turi, într-un scîrţ îit mîrîitor.
În ogradă , iarbădeasăş i grasăca în ograda unei mănăstiri. Pă mîntul e
ondulat, plin cu gheburi ş i scobituri, aş a căpasul trebuie săfie atent ş i capul
inclinat.
Era noapte neagrăcu cîteva stele. Dupălumina puternicăa ferestrelor din
faţă, ochii noş tri nu mai distingeau nimic. Bîjbîiam în urma lui Mircea. Şi cei cîţ iva
paş i de la ferestre pînăla uş a de dindos, mi-au rechemat fulgerător amintiri din
copilărie. Ştii dorul nostru ― tu, Olguţ aş i cu mine ― de mister, de aventuri, prin
noaptea livezii de la Medeleni. Instinctiv ne îmbră cam cu pelerine. Olguţ a, în
frunte; noi, în urmă. Eu îmi închipuiam ― gîndul detrona ş efia de fapt a Olguţ ei ―
căsînt căpitan de haiduci ş i că-i conduc la un atac nocturn. Mergeam de jur
împrejurul casei; broaş tele, cu saltul lor moale, îmi dă deau bătăi de inimă: un
licurici măfăcea sătresar, ca un ochi de lup. Dar făceam o baie de mister eroic.
Îmi încruntam sprîncenele ― ca săfiu mai fioros ― eram convins căam voce de
bas, musteţ iş i pumni care-ar fi ucis un bou ş i dărîmat un zid. Îmi încordam
muş chii, ş i simţ eam parcăduritatea defensivăa unei zale ascunsăsub cămeş ă. Era
în mine ş i spaima celor din casa împrejmuită, ş i calmul încordat al haiducilor care
atacau... La urmăajungeam în bucătărie. Eram decepţ ionat de cozile bucuroase
ale cînilor, de sunetul farfuriilor spălate, de zîmbetul babei care ne oferea cucoş ei
― dar ş i fericit căeram, în sfîrş it, la lumină, între oameni.
Ce formidabile instantaneităţ i are sufletul nostru! Aceastăogradănecunoscută,
prin care bîjbîiam spre un om necunoscut, îmi devenise familiarădupăîntîiul pas,
ca ş i cum, orb, aşfi zîmbit în ograda copilăriei mele, căutîndu-văpe voi.
Am aş teptat în faţ a unei uş i de lemn cu geamlîc, dînd pe un coridor întunecat.
În sfîrş it, în fund, s-a cră pat o uş ăvestind lumina dinlăuntru, ş i a apărut, cu părul
vîlvoi ş i barba zburlită, c-o pelerinăpe umeri ş i o lumînare în mînă, un fel de stareţ
împresurat de mari palpitări de umbre ş i lumini. Era ceva subpămîntean în această
apariţ ie, ca o întîmpinare din vechi veacuri, în fund de catacombe. Uitasem căsînt
în Iaş i, cătrăiesc în aceastăepocă. Eram în preajma unei legende.
Învîrti cheia în broască , aş ezălumînarea pe un dulăpaşde lîngăuş ăş i dispăru
grabnic, proiectîndu-ş i fîlfîirea enormei umbre.
― Nu intrăm?
― Stai să-nchidăuş a. Se teme de curente, zîmbi Mircea.
Am intrat. Respectînd parcăun rit, Mircea luălumînarea de pe dulăpaş ,
că lăuzindu-mă. Miros umed de pivniţ ăleguminoasă , îmbinat cu că ldurăde pod
încins. Scîndurile se cutremurau subt paş ii noş tri, ca o barcăveche. Pe lîngă
ziduri, teancuri de reviste ş i de cărţ i. Ne simţ eam spionaţ i de ochi de ş oareci. Lîngă
uş a odăii, un butoiaş ; pe părete, un portret îngălbenit al lui Eminescu. Un
Eminescu îngrăş at la jaţ ă, puhav, cu musteaţ ăgroasă, ş i ochi rătăciţ i.
Am intrat în penumbra unei odăi îmbibatăde fum tabagic. În treacăt am zărit
patul, un bec electric suspendat ca un păianjen, deasupra căpătîiului, o masăplină
de cărţ i, o canăgalbenăcu reliefuri, acoperităcu un ş ervet.
Şi din aceastăodaie am păş it brusc în viscolul incandescent al odă ii cu ferestre
luminate. Eram ca într-un fulger de magneziu.
Îţi mai aduci aminte, Monica, de o fotografie dintr-un album de la Medeleni,
reprezentînd un călugăr franciscan, încins cu o frînghie, în mijlocul Pieţ ii San-
Marco, învăluit în zboruri de hulubi? Înlocuieş te hulubii cu cărţ i, Piaţ a San-Marco
prefă-o într-o vastăbibliotecăfumegîndă, ş i vezi în mijlocul ei un călugă r
franciscan, cu pelerinăde umeri, împrejmuit ca de un zbor de că rţi. Aş a l-am găsit
pe profesorul tău. Cărţ ile nu mai erau hîrtii neînsufleţ ite. Vibra în ele o agerime, o
palpitare de zbor. Şi le vedeai pretutindeni. Din podele pînă-n tavan, de-a lungul
păreţ ilor, numai rafturi lungi, îndoite subt greutatea cărţ ilor. Între ele, nici o
aliniere rigidă , nici o constrîngere ordonată; o dezordine voioasă, exuberantă.
Toate erau strîmbe, zburlite, îndoite; unele parcăvoiau s-aplaude, altele săcadă ,
altele săsară. Din unele se ţ uguia cîte-o fiţ uicălungă, atît de lungăîncît se înclina
ca fumul. Din altele răsă reau broş uri colorate. Altele aveau capac un caiet
coş covit. Dar nu numai rafturile ticsite, ci mai ales odaia era inundatăde
revărsarea cărţ ilor. Teancuri de tomuri in-folio, legate în piele, mă rgineau ca un
zid chinezesc rafturile de jos. Subt cele douăferestre, cetate Ungăcetate, se înălţ a
Viaţ a contimporanălegatăîn carton. Pe scaune, iarăş i cărţ i. O dormezăera
acoperităcu reviste ş i broş uri. Pe podele, ca o procesiune de cămile, gheburi de
volume, prelungite pînădeparte de ş iruri desprinse. Toate erau răsfoite, desfăcute,
strîmbate, însemnate, cu marginile des adnotate, cu textul subliniat cu roşş i
albastru. Tră iau. În jurul acestui om plutea un zbor de cărţ i îmblînzite. Aveai
impresia cănu le caută , căvin singure, căun semn de-al lui ar fi chemat zborul
galben al volumelor lui France sau fîlfîirea roş ie a volumelor lui Dickens; căo
simplăporuncăa ochilor lui ar fi prefăcut încăperea într-o foş nitoare roire de
culori, ca văzduhul exotic al pă durilor tropicale. Şi părul, ş i barba lui, păreau
răscolite de zboruri, de vînturile lor. Îş i uitase pelerina pe umeri. Aburii fumului de
tutun se îndoiau deş i în jurul lui. Ne privea. Abia atunci i-am văzut vioiciunea
ochilor. Era parcăceva vrăjitoresc în aceastăarătare scăldatăîn lumina tare ca o
reverberaţ ie de munţ i calcaroş i. Omul acesta zidit în bibliotecă, brumat de fura de
tutun de-a lungul nopţ ilor, avea ceva dominator, o nă prasnicăvitalitate. Nu era
nici ostenit, nici îndoit, nici bă trîn, deşi sur: Satan, răsărind pe vîrf de stîncă,
ară tînd cu un deget omului care-l viseazălumea prăvălită-n văi, aceastăvibraţ ie
trebuie s-o aibă, aceastăînălţ are a frunţ ii, acest port al capului.
Prezenţ a lui înteţeş te, distribuie o trepidaţ ie în gînduri, o dezordine care-ţ i face
sufletul asemănă tor cu odaia în care eş ti. Te simţ i răsfoit, mînuit, adnotat. Eş ti o
nouăcarte îmblînzităîn aceastăpădure de cărţ i. Şi simţ i deodată, stînd în picioare,
neîndrăznind săalungi că rţ
ile de pe scaune, căsufletul e la el acasă..."

Bă tuse la fereastră , trecuse prin ogradă , dupăce-ş i exercitase umă rul la portiţă .
Acuma aş tepta în faţ a uş ii întunecate. Se familiarizase ş i cu ograda, ş i cu riturile
casei.
Era atît de puternic mirosul de frunzănouă , iarbăcrudăş i lilieci în floare, încît
îţ
i venea sără storni capul pe spate, ca femeile să rutate pe gură .
Uş a din fund se cră păluminos. Aceeaş i apariţ ie în falduri de umbre ş i lumini,
cu lumînarea în mînă . Ca niciodatăînsă, uş a de afarăse deschise. Flacă ra lumînă rii
rămasăpe dulă paş ul de lîngăuş ă , în revă rsarea de aer proaspă t, se înclinăsuplu,
răsturnînd lungi flutură ri de umbre, pînădeparte, prin întunericul ogră zii.
― Dumneata eş ti, domnule Deleanu?
― Eu sînt. Bunăseara, domnule profesor.
Douăbraţ e impetuoase desfă curăpelerina, proiectîndu-se pe stele.
― Domnule Deleanu! Domnule Deleanu! Ce catastrofăe respectul! Dumneata
îmi spui "domnule profesor" cu un ton atît de reverenţ ios, încît măinsulţ i! Şi ai
dreptate. Tinereţ a trebuie săinsulte bă trîneţa prin respect. Domnule Deleanu, cel
mai grav pă cat al omului este bă trîneţ a. Înţelegi dumneata ce-i primă vara?
Dă nuţzîmbi, respirînd larg.
― Te înş eli, domnule Deleanu! Să -ţi spun eu ce-i primă vara. Acum treizeci de
ani ― simţ i dumneata ce monstruozitate e în gura unui om săpoatăspune: acum
treizeci de ani eram tînă r!; acum treizeci de ani eram un imbecil fudul de ce aveam
în cap, nu de cum era capul pe dinafară . Eram genial, domnule Deleanu, te asigur.
Tinereţ a e genială . În loc sămăadmir în oglindă , măuitam în că rţi. Şedeam în
Tataraş i, într-o casăcu lut pe jos. Dacăvă rsă m apăse fă cea glod. Zvîrleam ţ igările
oriunde. Era o dezordine înfioră toare. Recitam versuri cu voce tare. Şuieram
partiturile operelor romantice, de la un capă t la altul. Somnul măofensa. Nu-l
puteam accepta... Şi cînd venea primă vara, întîia noapte de primăvară , ieşeam pe
pragul casei; o casăde mahala, domnule Deleanu, o casăde bă rbier; dumneata nu
cunoş ti aş a ceva! Şi ce crezi căfă ceam? Crezi căeram umilit căafară -i primăvară
ş i ghetele mi-s rupte, ş i pantalonii peticiţ i? Nu, domnule Deleanu! Eram fericit. Îmi
spuneam: "Mă , bă iete, a venit primă vara. Aş tepţ i o fată. Te iubeş te. O iubeş ti. O
aş tepţ i." Nu aş teptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei mele. Toate
fetele lumii puteau săvie. Asta-i primă vara! Săfii calic, sănu te ş tie nimeni, săstai
pe pragul unei case de mahala, ş i săfii împă ratul dragostii... Acuma... acuma
dumneata îmi spui "domnule profesor", afară -i primă vară ,şi-mi vine săstră nut.
Stră nută . Poftim în casă, domnule Deleanu. Şi închide bine uş a. Natura nu respectă
pe oamenii bă trîni!
Trecurăîn odaia albăde luminăş i de fum. Dă nuţîş i rezemăgeanta pe fereastră ,
aş ezîndu-se într-un scaun legă nat pe tă lpi curbe de lemn.
― Azi am avut o mare bucurie, domnule Deleanu. Am că pă tat un permanent pe
Că ile Ferate. Uite-l: e de piele galbenă , cu fotografia mea. Sînt fericit. N-am să
că lă toresc niciodată . N-am să -l utilizez. Dar acest carnet... ― îl agităcu mîna,
juvenil ― ...măface stă pîn pe o ţ arăîntreagă . Îl am aici în buzunar, ş i pot pleca
oriunde. Deschid carnetul ş iş tiu căpot pleca în Bucovina sau în Ardeal. Asta-i
fericirea, domnule Deleanu: sădeţ ii simbolul unui grup de virtualită ţi. Asta-i
tinereţ a: simbolul virtualită ţilor viitorului. La întîi ianuar 1923, biletul acesta, tot
aş a de galben ş i tot aş a de curat, va fi un simplu permanent expirat, amintirea nici
unei că lă torii. Asta-i bă trîneţ a, domnule Deleanu: un permanent de viaţ ăîn ziua
expiră rii...
― Dar bucuria permanentului pe Calea Ferată ?
― Asta-i senilitate, domnule Deleanu!
Pelerina-i că zuse de pe umeri, pe marginea fotoliului. Nu se instala pe scaun,
decît în treacă t. Fiecare nă valăde gînduri, indignare sau entuziasm, îl ridica în
picioare, mobil ş i vivace ca popîndă ii la margine de drum. Era îmbră cat cu un
surtuc de stofăgă lbuie cu pă tră ţele negre, a că rui formăoscila între tunicăş i
pijamaua de odaie. Manş ete cilindrice, de modăveche; guler moale resfrînt; cravată
neagrăcu nodul fă cut de-a gata, cam strîmbă .
Uneori ochiul drept avea încreţ irea ochiului de bijutier expert, cînd îl
concentreazăprin monoclul tubular al lupei, asupra unui diamant. Acest gest, care-i
asimetriza faţ a, strîmbîndu-i sprînceana ochiului drept, exprima efortul de-a
formula un gînd obscur.
În clipele de popas pe scaun ş edea picior peste picior, ară tînd ghete bă trîneş ti cu
margini de elastic, ş i urechile ieş ite afară . Te-ai fi aş teptat la eforturi artritice sau
reumatice. De unde! Unghiurile genunchilor erau prompte, dînd un neastîmpă r
juvenil picioarelor, contradictor cu încă ă
lţ mintea.
Atent, pîrjolea cartonul ţ igă rii la flacă ra unui chibrit. Ală turi, pe birou, cartonul
unei cutii cu ţ igă ri era acoperit cu inscripţ ii mărunte, unele subliniate cu creionul
roş . Dă nuţdesluş i un galop de litere: "Majoritatea scriitorilor privesc sufletul
omenesc cu luneta astronomică. Rezultatul: aproximative hărţ i cu linii groase.
Proust îl priveş te cu microscopul, fiindcăe altfel situat faţ ăde suflet"...
Cu ochii la cartonul cutiei de ţ igă ri, Dă nuţzîmbea. Îi surprinse privirea ş i
zîmbetul. Îş i trecu mîna prin pă r, trăgînd din ţ igarăfum gros.
― Domnule Deleanu, sînt un om vicios. Uite ce-am ajuns: o mînăş i un creion.
Restul nu mai există . Scriu, scriu, scriu. Sînt o notăpe marginea că rţilor. Am vrut
sămăvindec. Am închis în birou toate colile de hîrtie, toate caietele, tot ce era
susceptibil de-a fi mîzgă lit. I-am dat cheia lui domnu Balmuş , rugîndu-l s-o ţ ie o
să ptămînă . Care crezi c-a fost rezultatul? Uite-l: scriu pe cutiile de ţ igă ri. Uitasem
săînchid ş i creioanele! Ce diabolicăinvenţ ie, domnule Deleanu, instrumentele de
scris! Dumnezeu l-a fă cut pe Adam, din coasta lui Adam a rupt-o pe Eva. Pă catul
vieţ ii e dar dumnezeiesc. Dar diavolul a desprins o aş chie din corniţ a lui ş i a întins-
o omului. Era instrumentul scrisului... Cînd ţ i-ai petrecut viaţ a scriind, ridici capul
la bă trîneţ ă , dîndu-ţ i seamăprea tîrziu căpăcatele lui Dumnezeu sînt ale vieţ ii, dar
pă catul scrisului e împotriva vieţ ii. Cu faţ a în aburii tutunului, zîmbi privind
ferestrele. Spune dumneata, domnule Deleanu, în noaptea asta de primă varăn-ar fi
mai cuminte, decît săgrifonez cartoanele cutiilor de ţ igă ri, săfiu sus pe Ceahlă u?...
Te-ai suit pe Ceahlă u?
― Pînăsus, nu. Am fost la Dură u.
― Se poate, domnule Deleanu? Atunci nu ş tii nimic! Să ri de pe scaun, avînd
desigur Ceahlă ul în faţ a ochilor. Noaptea pe Ceahlă u cu amici! Altceva nu există !
Ai două zeci de ani, o pelerinăpe umeri, ş i eşti pe Ceahlă u! Nu trebuie săuiţ i
tutunul! Dacăn-ai ţ igă ri, te-arunci de pe Ceahlă u la vale, ca săajungi mai presto la
un pachet de mahorcă ... Hei, domnule Deleanu, dar ca s-ajungi pe Ceahlă u nu poţ i
umbla cu fleacuri: cu automobile, cu motociclete, cu aeroplane. Erezie! Te duci cu
clasa treia pînăla Paş cani. Mănînci bine la o crîş mă : o fleică , o bucatăde pastramă ;
bei un pahar de vin. Dupăaceea angajezi un landou... Zîmbea că tre Dă nuţ , învîrtind
din mînă . Îi sclipeau ş i ochii ş i nă rile. Domnule Deleanu, din landou vezi lumea
altfel. Landoul nu e un vehicul, e un criteriu. Peisagiile intrăş i iesăcu respiraţ ia
dumitale, ca fumul ţ igă rii încorporat în plă mîni. Dumitale nu se poate sănu-ţ i placă
săstai pe canapea, cu picioarele pe pă rete. Stai comod ş i exuberant în acelaş i timp.
Uite-aş a stai în landou! Trupul în fund, picioarele pe scă unaş ul din faţ ă ; cerul la
cap, cerul la picioare. Caii au zurgă lăi. Spinarea vizitiului e plinăde soare. Şi
deodatăse deschide valea Moldovei...
Îşi dădu braţ ele în lă turi ― cu ochii în extaz ― aş a cum poate Dumnezeu le-a
dat, împingînd munţ ii săonduleze tot mai argintiu albaş tri spre cununa ză rilor, ca
săfacăloc apei cu fulgere de-argint pe vă i de soare.
― Domnule Deleanu, îl cunoş ti pe Sadoveanu?
Dă nuţfăcu un gest vag.
― Domnule Deleanu, toatăvalea Moldovei, toatălunca Siretului sînt
Sadoveanu. Acolo te descoperi în faţ a artei lui Sadoveanu. Asta înseamnă
literatură : să -ţ
i aparţ inănatura. Sadoveanu e cel mai pur arcuşal prozei româneş ti.
Moldova, toatăMoldova, e vioara pe care cîntăSadoveanu... Luna pe care o vezi
ră să rind la Agapia deasupra brazilor negri, "cu lumina ei fecioară ", e a lui
Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o dă ruieş te plină , de cîte ori ră sare, lumii
româneş ti. Sadoveanu a dă ruit României valea Moldovei ş i lunca Siretului... E
teribil omul acesta, domnule Deleanu! Are ochi mici de elefant ş i vede tot, nimic
nu-i scapă . Am că lătorit odată , cu el ş i alţ i amici, pe Bistriţ a, cu plutele. Eram
scandalizat! Eu măagitam ca un negustor de haine vechi care se tîrguieş te, pe cînd
Sadoveanu juca ş ah, pe Bistriţ a. Nu se uita la nimic. Nu vedea nimic. Fierbeam!
Să -l auzi pe Sadoveanu la Toance, în loc săurle, căspune placid: "Şah la rege!" Ei
bine, domnule Deleanu, peste o să ptă mînăîmi trimetea o nuvelăpentru revistă .
Vă zuse tot, domnule Deleanu. Nimic nu-i scă pase. Înghiţ ise Bistriţ a cu Toance cu
tot, pe cînd juca ş ah. Pînăş i un cuc, pe care-l auzisem cîntînd în timpul drumului,
cînta în nuvela lui, "mirat" aş a cum cîntase în natură ... Iar am ajuns la literatură !
Vezi, domnule Deleanu, asta-i bă trîneţ a: porneş ti cu landoul de la Paş cani, ş i-n loc
săajungi la Ceahlă u, ajungi la Eminescu ş i la Sadoveanu! Pe lumea cealaltă― să
zicem ― cei care-au trăit se vor duce în rai; cei care-au scris, în infern. Infernul,
domnule Deleanu, n-are miros de pucioasăş i piatrăarsă ; are miros de cernealăş i
creion. E o foaie de hîrtie plană , cît planeta Venus, pe care scriitorii au devenit
instrumente de scris. Asta-i tortura! În vecii vecilor vor scrie fărăodihnă ... Dar,
oricum, parcătot e mai plă cut decît s-asculţ i în paradis predicele sau anecdotele
cută rui om politic, săfii în manuscrisul gheenei ordonanţ a penei lui Voltaire...
Ar fi fumat neîntrerupt ţ igarăde la ţ igară , dar pră jirea prealabilăîi impunea
opriri. Şi Dă nuţfuma mult. Fumul se îndesise. Era ca un început de ceaţ ăîn jurul
reverberului unui chei londonez.
A doua zi dimineaţ ăDă nuţavea proces la judecă torie. Trebuia săse deş tepte
cel mult la opt. Apoi venise hotă rît sădea caietul: săscape de aceastăincertitudine,
de aceastăobsesie. Uitase ş i de una ş i de alta. Şi alţ ii pă ţ eau ca el. Scopurile
vizitelor ră mîneau la uş ă . Dizolvate în aceastăatmosferă , orele îş i pierdeau
preciziunea diurnăş i semnificaţ ia socială . Şi decorul de că rţ işi fum, ş i omul care-l
însufleţ ea tră iau pe un plan special. Viaţ a devenea un obiect de speculaţ iune
intelectuală , pierzîndu-ş i greutatea pe care-o are atunci cînd o tră ieş ti pe cîmpurile
ei de luptă . Aceastăuş urare de viaţ ă , pe care-o gă seş ti în unele că rţi, Dă nuţo gă sea
în aceastăîncă pere, ală turi de acest om. Devenea ş i carte într-o mă sură , dar ş i
lector. Aici, reveniri la cealaltăviaţ ă― echivalente cu trezirile din beţ ia de opiu ―
nu existau. Principiul excluderii lor era permanent. Nocturnul animator, ş i cînd
vorbea, ş i cînd tă cea, ş i cînd ş edea locului, vibra. Era ca faţ etele briliantelor
constrînse prin structura lor săsclipeascămereu, dînd briliantului preţ ioasă
agerime, fulgurant contur. Uneori vorbea numai el: rareori. În genere asculta ş i
replica. Replicărezumativă , care rectifica erori. Avea ş i oroarea, ş i pudoarea
seriozită ţii: de aici, fantezia ş i veş nica autopersiflare.
O surprizăa conversaţ iei acestui om, faţ ăde stilul scrierilor sale, era
imagismul. Scrise, fraza colorat vorbită , analiza metaforic prescurtatăîn notiţ ă , de-
veneau uscat analitice, didactic clare. Pitorescul acestei metamorfoze era explicaţ ia
imajatăpe care o dă dea: "Imaginile sînt un fel de fosforescenţ e de licurici,
agreabile în timpul nopţ ii. Ele nu lumineazăconturul total al unei priveliş ti, dar
semnaleazăochiului întinderea obscură , o fac presimţ ităprin lumină ri discrete sau
vii, dar fragmentare. E percepţ ia poetică , suficient de vagă , pentru care lumina nu
mai este un mijloc de cunoaş tere, ci un scop: bijută rie pe obscur. Critica, însă , nu
trebuie sălucreze cu imagini, ci cu lumina diurnăa inteligenţ ii. În timpul zilei,
incandescenţ a licuricilor devine inutilă , ca ş i luminarea. Întrebuinţ area sistematicăa
metaforei în criticăface numai dovada vanită ţii criticului; imagina exprimădorinţ a
lui de-a dovedi scriitorului discutat căş i el dispune de materialul poetic al acestuia.
Astfel, criticul nu se mai supune la obiectul propriu criticei, ci la obiectul propriu
artei. Ar fi cazul hirurgului care ar opera cucoane elegante, punîndu-ş i pe degetele
profesionale toate inelele de care dispune, pentru a fi «ş ic». Cred căaceastăopera-
ţiune nu se cheamăa face critică , ci a face stil. Perfecta adaptare la scop, e o lege de
fier în industrie impunînd inexorabil fiecă rui obiect stilul adecvat destinaţ iunii sale.
Caroseria unui aeroplan sau a unui automobil e un model de stil adecvat vitezei
terestre sau aeriene. Tot aş a, tunul exprimăriguros expulzarea exploziei, echilibrată
cu rezistenţ a la aceastăviolenţ ăprovocată . În industriile intelectuale însă , puţ ini
oameni se mirădacăvă d un tun cu corset, sau un aeroplan în formăde biserică . Cei
mai mulţ i chiar, admirăaceste incongruenţ e, atribuindu-le fanteziei creatoare..."
Ală turi de Dă nuţ, pe marginea dinspre el a biroului, un numă r recent al Vieţ ii
contimporane îş i producea sumarul. Ochii lui Dă nuţîntîlnirăun titlu de poezie:
Primă vara. Cetise întîmplă tor poezia. Era identică , de pe aceeaş i tulpinădesprinsă ,
cu milionul de poezii al primă verii.
― Domnule profesor, de ce publicaţ i astfel de poezii? Am cetit această
Primă vară. E inutilă . O apreciezi cu exclamaţ ia: Ei, ş i?!
― Domnule Deleanu, eu, individul din faţ a dumitale, măraliez la această
exclamaţ ie. Dar redactorul Vieţ ii contimporane, adicătot eu, protestează . Criteriul
absolut e valabil numai în intimitatea craniului. O faptăînseamnăo cedare de
absolut a minţ ii. Fapta e penitenţ a ideii, e un antrenament pentru modestie. Cînd
mie nu-mi place o poezie pe care redactorul Vieţ ii contimporane o publică , exclam:
"Imbecilule, uite ce prostii faci!" Dar acest redactor al faptelor, ricanează : "Ce-ţ i
pasă ! Dumneata stai cu Tolstoi ş i Eminescu! Poftim în locul meu săvă d cum te
descurci?" Îl las deci săpublice o literaturăcare nu-i iscă litănici de Tolstoi, nici de
Eminescu. Cîte prostii nu face pentru o femeie un om îndră gostit! Eu le fac pentru
o revistă . Sănu-mi critici revista, domnule Deleanu, fiindcăîntre patru ochi mă
constrîngi să -ţi dau dreptate. AceastăPrimăvarăe iscă lităde o debutantă .O
debutantăcare publicăde zece ani. E un dar preţ ios al femeilor sădebuteze mereu...
Ce spune? Luărevista încruntat, ş i întîlnind versurile zîmbi. Cer, rîndunele, albine,
soare, flori! Domnule Deleanu, puţ ini ş tiu adresa particularăa primă verii. O
întîlnesc numai la recepţ ii de gală . De altfel au mult curaj. Ei spun, "cer, soare",
cum spun eu "batistă , chibrit". Sînt familiari cu frumosul oficial: asta-i mă guleş te...
Hm! Un cer de primă vară ... Se ridicăîn picioare, cu revista în mînă . Domnule
Deleanu, ia sălă să m fleacurile, săfim oameni de treabă . Ia săpresupunem căa
venit primă vara. Într-un colţde ogradăoră şă nească , spre seară , un om învîrte un
pui în frigare, deasupra jarului. De ce nu-l frige în bucă tă rie? Fiindcăs-a dus iarna,
şi afară -i mai ră coare decît în că ldura bucă tăriei. Omul ş i-a lepă dat surtucul, ş i-a
suflecat mînicele: miş cări de vară . Nu-i tare cald afarăînspre seară , dar e aer curat
şi jarul la care se frige puiul îl încă lzeş te ş i pe el. Învîrte frigarea. Puiul: sfrrr. Unge
puiul cu pana muiatăîn unt. Cojiţ a se rumeneş te. Jarul se spuzeş te. Un miros
delicios... Şi-n fund, cînd ridicăochii, să -ş işteargănă duş eala de pe frunte, ză reş te
ceva albastru: cerul...
Dă nuţzîmbea.
― Spune, domnule Deleanu, e sau nu e acela cerul primă verii? Dar noi sîntem
oameni de treabă . Nu l-am că utat pe sus. E prea mare, prea albastru pentru noi. Ne
îngheaţ ă . Noi l-am luat cu biniş orul ş i l-am surprins. Degetul afirma hotă rît. L-am
vă zut, domnule Deleanu. Uite o adresăparticularăa primă verii. Şi cîte n-are! Nu-i
spuneam dă ună zi, unui tînă r scriitor, talentat de altfel, care se repezea de-a dreptul
la răsă ritul soarelui: ş i acela, tot de primă vară . I-am spus: "Lasă , domnule, soarele.
Vrei săredai bucuria primă verii? Uită-te la pă mînt. Ia un vă csuitor de ghete. A
apă rut în colţ ul stră zii o datăcu rîndunelele primă verii. Se întinde în soare, ş i-a
reluat profesia. Vine un muş teriu. Întinde piciorul pe calapod. Lustragiul scoate
crema, unge bine, dăvînt periilor, dă -i, ş i dă -i, lesăun lustru cumplit. Vede soarele
ca în oglindă , în ghetele pe care el le-a lustruit. Uite bucuria primă verii!" S-a
ofensat, domnule Deleanu! Mi-a spus că -s om prozaic. Şi-a publicat poezia cu
soarele la altărevistă . Am pierdut un bă iat de talent...
― Dar prost bine!
 ― Poet! Poetul afirmă , contrazicerea sau discuţ ia îl ofensează . Poeţ ii seamă nă
cu Dumnezeu, domnule Deleanu. Lumea e o afirmaţ ie. Diavolul e un critic literar!
Vezi raporturile! Şi astă zi, domnule Deleanu, critica e în mîna poeţ ilor. De asta am
ajuns un om supără tor. Generaţ iile de astă zi vor săse apropie, prin misticism, de
afirmaţ ia lui Dumnezeu. E foarte frumos ş i înă ă
lţtor, dar nu trebuie să -l uită m pe
Diavol. Trebuie să -l respectă m. Dumnezeu a dat omului femeia; Diavolul i-a
sugerat demnitatea... Bei un pahar de ceai, domnule Deleanu?
― Da, mulţ umesc.
Îşi luăpelerina pe umeri, trecînd în odaia de ală turi. Dănuţse ră sturnăîn
scaunul legă nat, cutreierînd pă reţ ii cu privirea. Faţ ăîn faţ ă, aşezate pe doi pă reţi
potrivnici, douătablouri se priveau: unul era o reconstituire cît mai ş tiinţ ificăa
antropoidului. Un fel de mă tăhă loasăgorilă , îngreuiatăparcăde propria-i
vînjoş enie, într-o atitudine cră că natăde marinar beat, care iese din tavernă , cu
mă ciuca-n mîna flocoasă , cu capul proeminent prin falca de jos, inexistent prin
frunte, dominînd o întindere de pustietă ţi, ală turat cavernei; celă lalt tablou era o
fotografie a lui Anatole France în odaia sa de lucru. Pe fondul cenuş iu al
bibliotecelor, rezemat de masa de lucru, picior peste picior, îş i trimetea privirea
ascuţ ită . Calotăpe creş tetul capului, frunte înaltă , nas dîrz, ochi robuş ti,
mustă cioarădeasupra unei buze spiritual că rnoase, barbiş on viguros deş i sur, jiletcă
de catifea pe un pîntec bombat ca o frunte de poet. Şi într-un tablou, ş i-n celă lalt,
erau douăversiuni ale elanului spre viaţ ă . Dar puterea cavernelor pă rea terorizată ,
fioros, mîrîitor terorizată , pe cînd puterea bibliotecii zîmbea. Părea mai sigur omul
zîmbetului sceptic, decît antropoidul ghioagei dogmatice. Mai încolo de portretul
lui France, pe acelaş i părete, un Schopenhauer cu o cravatăcomplicată― a că rei
îmbinare cere o concentrare de cel puţ in un sfert de orăîn faţ a oglinzii ― ară ta cu
degetul o frunte goticăprin dimensiuni ş i cute. Concomitent cu fruntea ş i cravata,
producea un rictus amar ş i dispreţ uitor în faţ a fotografului. Tristălege a
cabotinismului! Oameni care-au tră it veridic, la o parte de lume, mă car în faţ a
fotografului, aduc lumii tributul lor de cabotinism.
― Domnule Deleanu, ce-aveţ i dumneavoastrăcu Schopenhauer? ră sunăglasul
de dincolo. Şi dumneata; ş i domnul Balmuş , îl priviţ i agresiv!
Dă nuţş ovă i. Nu vroia săjignească . Totuş i fotografia îl provoca.
― Domnule profesor, la varieteu sau la operetă , cînd dansatoarea se-ntoarce cu
spatele la public, ş i fă cînd o reverenţ ăinversatăîş i dăvolanaş ele peste cap
ară tîndu-ş i formele cele mai preţ ioase, nu poţ i spune nimic. Ori aplauzi, ori n-ai ce
că uta acolo. Dar cînd un Schopenhauer îş i aratăfruntea cu degetul... gestul să u
fotografic nu e departe de volanaş ele dansatoarei.
Redactorul Vieţ ii contimporane uităde ceai. Să ri în odaie, adus parcăde
fluturarea pelerinei, cu braţ ele în sus.
― Domnule Deleanu, acum treizeci de ani, dupăcele ce mi-ai spus, te-aşfi ucis
în duel... Braţele-i căzură . Zîmbea plin de fum, ca un vulcan. ...Dar acum te admir.
Ce tînă r trebuie săfii ca sănu-l respecţ i pe Schopenhauer! E singurul om, domnule
Deleanu, care are dreptul să -şiţie degetul pe frunte. Dar asta-i frumuseţ a tinereţ
ii!
Şi-n faţa lui Schopenhauer e uş oarăîn "volanaş ele ei"!
Îşi aduse aminte. Intrăîn cealaltăodaie, precipitat. De-acolo, glasul ră sună
binevoitor:
― Domnule Deleanu, ş i elementele naturei te dezaprobă . Îţi voi servi un ceai
indignat!

Întîile lumini ale dimineţ ii se ivirăla ferestre ca o mirare exterioară .

În odaie, ceaiuri, fum, dezordinea că runtăa scrumului presă rat de la o vreme pe
podele, de gestul distrat ş i larg. Dă nuţavea acel început de melancolie adus de
nopţ ile de-a lungul că rora ai evocat tinereţ a unor femei moarte. Vorbiserăîntr-
adevă r despre femei, dar despre femeile literaturii: Anna Karenin, a că rei moarte te
lasăsingur pe un peron de gară , printre stră ini; de Irena din Fum, care la
optsprezece ani te priveş te cu ochii duş i spre tîmple ca ai figurilor egipţ iene, pe
tine, deopotrivăca ş i pe eroul lui Turgheniev; Bimmala din La maison et le monde
a lui Tagore; Odetta lui Proust; Saş a din Viaţ a la ţ ară; Tess d'Urberville a lui
Thomas Hardy...
Ciudatul om din faţ a lui Dă nuţle cunoscuse pe toate, le iubise pe toate. Vorbele
lui despre ele pă reau spovedanii. Reţ inuse detalii care numai în mintea unui
îndră gostit rămîn. Descria foş netul rochiei de bal a Annei Karenin, cînd se coboară
jos de pe treapta tră surii; în încă perea plinăde fum ş i de că
rţi, foş netul rochiei de
bal lă sase o lungătă cere, ca un parfum de primă varăvenit pe fereastră .
La Baden-Baden, Irena avea două zeci ş iş apte de ani. Se schimbase. Cel care-o
evoca o cunoscuse cînd avea optsprezece ani. Descrierea lui Turgheniev devenise o
amintire a ochilor lui. Irena avea bustul ş i carnaţ iunea figurelor zugrăvite pe bolţ ile
Palatului Dogilor din Veneţ ia.
Abia atunci Dă nuţobservase o particularitate a acestui om. Cînd vorbea despre
femeie în genere, o analiza ş i situa fiziologic, net, fă rănici o cruţ are. Nici
vulgaritate, nici cinism: o contractare abstractă , un efort de-a o dispreţ ui ş tiinţ ific.
De îndatăînsăce vorbea despre o anume femeie ― Irena, Anna Karenin, sau alta
― gesturile sale deveneau de catifea ca ale fluturilor de noapte; vorbele, de un
lirism evlavios, culegeau conturul celei evocate, ca o vale dintre munţ i cu brazi,
lumina lunii.
Ceea ce pe ceilalţ i oameni îi face brutali ş i vulgari în viaţ ă , în fiinţa acestui om
se convertise în atitudine filozofică , lă sîndu-i în fapte delicateţ a pe care alţ ii o au
numai în literatură . Acest original echilibru îi dă dea în toate cele o aristocraţ ie mai
înaltădecît cea conferităde vechimea ş i puritatea sîngelui nobiliar. Această
nedezminţ itădistincţ iune îl făcea săreacţ ioneze armonios în faţ a celui mai
vulgarizant subiect pentru bă rbaţi: femeile.
În loc săse ispră veascăprin anecdote picante, evocarea femeilor lă sase
melancolie, ca o veghe printre morminte.
Becul electric se stinse. Oraş ul, prin uzina electrică , le fă cea semn.
Dă nuţse ridică . Luîndu-ş i pălă ria agă ţatăde mînerul ferestrei, întîlni ş i geanta.
Îşi aduse aminte cu o strîngere de inimă , de el, de viaţ ă, de avocatură , de tot... Abia
îşi stăpîni un oftat. Scoase caietul din geantă .
― Domnule profesor...
Gestul era clar ş i dezolat. Ochii lui Dă nuţ , prin penumbra surăa odă ii, întîlniră
un zîmbet maliţ ios.
― Iartă -mă, domnule Deleanu, dar ş tiu. Domnul Balmuşmi-a povestit amical...
cum săspun? fobia dumitale de publicitate. Dă -mi voie să -ţi strîng mîna.
Microbii dispă ruserăde pe mîna întinsăcu manuscrisul.

Intrînd în odaia lui, maş inal, Dă nuţînvîrti butonul electric. Becul nu se aprinse.
A! era dimineaţ ă . Îş i zvîrli surtucul pe un scaun, îş i desfăcu nodul cravatei şi,
cu o miş care smuncită , descheie deodatătoţ i nasturii pieptarului că
meş ii. Abia
atunci ză ri pe masa de lucru o coalăde hîrtie înfiptăcu un ac deasupra caietelor.

"DragăDănuţ ,
O veste bună . Am primit o telegramăde la papa, în care măanunţ ăcăsoseş te
mîne searăcu fetele. Acuma:
1. Mîne te demenajez în odaia ta. Scoală-te dis-de-dimineaţă, ca săpot pregăti
odaia Monicăi.
2. Pune-ţ i caietele în geamandanul de lîngăpat, ca sănu umble servitorii
printre ele. De ce te culci aşa tîrziu, Dănuţ
?
Noapte bună ,
Mama."

Zîmbete dansarăîn jurul odă ii.

Dă nuţporni cu paş i mari de-a lungul şi de-a latul. Vestea intrase în el ca un
ritm imperios, devenit tumult. Patul ş i somnul erau de prisos. Se rezemăde
fereastră, respirînd adînc dimineaţ a de primă vară . În tă
cerea palidă , glasuri
întrebătoare ciripeau ascuţ it.
Ai fi zis căo aş tepta pe Monica săsoseascăpe fereastră , nu pe uş ă. O vedea
apropiindu-se în cerul cu dungi blonde. Reciti scrisoarea, cuprins de îndoială . Nu!
"...Soseş te mîne searăcu fetele..." adicădiseară ... A! Să
-şi strîngăcaietele. Le luă
pe toate, gră mă dindu-le în geamandanul pregă tit de mama lui. Lipsea un caiet. Da!
Un caiet nu mai era al lui. Intrase în viaţă.
Dar venea Monica.
Se rezemăiar de fereastră . Soarele ră
să rea. Caietul! Monica! Era ş i fericit, ş
i
trist. O plecare: Caietul. O sosire: Monica.
iş
În discul soarelui, toţ i toate îş
i recăpă tau umbrele. Numai el ş i-o vînduse,
tocmai în clipa cind se apropia de el lumina lui.

PARTEA A TREIA

Întreţ inerea cură ţeniei unei case, subt denumirea genericăde grijitură ,
însumeazădouăcategorii de acţ iuni, de aceeaş i natură , urmă rind acelaş i scop,
deosebite însăprin profunzime ş i importanţ ă. "Grijitura mică " este zilnică― în
principiu ― avînd ca simbol cîrpa de ş ters colburile, sau universalul ş orţal
servitoarei, ş i ca instrumente, mă tura, fă raş ul ş i bodogă neala oficiantei.
Grijiturămare e sporadică― în unele case e să ptă mânală , ca şi baia stă pînilor;
în altele, lunară , ca ş i primenirea cearş afurilor; în altele, anuală , ca şi viligiatura; ş i-
n altele, virtuală , ca şi cîştigul la loterie ― avînd ca simbol evacuarea mobilelor din
casă― covoarele pe frînghie, bă rbaţii la club ― ş i ca instrumente, bă ţul de bă tut
covoarele, mă tura cu gît de girafăpentru aţ ele de pă ianjeni, ceara pentru lustruitul
podelelor, cu adaosul prealabil al sîrmei, dacă -s parchete, lighenele pentru spă latul
ferestrelor, ş i nervii, vizibili ca viţ a din pridvor, ai stă pînei casei.
Pe lîngăaceste douăsoiuri de grijituri, clasificabile dupăcriteriul cură ţeniei
casnice, existăo a treia perturbare, înrudităcu celelalte prin nervii executorilor ―
femeile ― ş i crisparea ursuzăa executaţ ilor ― bă rbaţii ― dar deosebite de ele prin
scop. Aceastăa treia acţ iune interioarăe desemnatăde vocabularul bă rbaţ ilor prin
denumirea: "mania schimbă rii". Graţ ie acestei manii, mobila ietacului a fost pe rînd
în odaia salonului, în odaia biroului, în odaia sofrageriei, ale căror mobile, ş i ele, la
rîndul lor, au că lă torit prin toate încă perile. Astfel căfiecare odaie a fost amanta
fiecă rui mobilier, ca în acele oribile familii nomade, în care tată l nu e numai soţ ul
nevestii, ci ş i amantul fetelor, precum ş i al soacrei sale.
În sfîrş it, o a patra categorie de acţ iuni domestice se desprinde dintre celelalte,
depă şindu-le prin pateticul său, înă lţ
îndu-se între actele zguduitoare ale omului în
luptăcu destinul.
Bă rbatul iubit a plecat în ră zboi. Femeia a ră mas singurăîn decorul fericirii de
pînăatunci. E tristăprintre amintiri. Pe o masăe fotografia lui. Înainte, la acea
masălucra. Venea în vîrful picioarelor, îi încolă cea cu braţ ele capul lui sever
bă rbătesc, ş i-l vedea zîmbindu-i, luînd-o în braţ e, dezmierdîndu-i fruntea. Acolo, de
la acea fereastrăgoalăpe un anotimp vesel sau trist, îl pîndea spre seară , cînd se
întorcea acasă . El, nu anotimpul, era al inimei ei. Inima ei de-acum, tot la fereastră ,
e un cuib gol. Acolo, pe taburetul vechi de la pă rinţii ei, într-o iarnă , cînd el a venit
acasăcu castane, s-au aş ezat copilă reş te pe taburetul prea mic pentru ei, la gura
sobei. Timpul trece. Veş tile de la cel aş teptat sînt tot mai rare. În locul amintirilor,
care oricît tot îi aduceau un început de zîmbet, vine tristeţ a. E ca un îngheţal
amintirilor. Stăsingură, tot mai singurăş i mai pă ră sită , fărăde cel iubit, fă răde
amintiri. Mobilele par înţ epenite pe veci într-un cavou. O carte care cade, o
fereastrăcare tresare, o mobilăcare scîrţ îe, dau presimţ iri de moarte. Inima e grea
ca un pendul oprit. Parcănu mai îndră zneş te săpuie mîna pe nimic. Noaptea are
coş maruri care o pră buş esc plîngînd deasupra patului ca pe un mormînt. Prin
întuneric toate mobilele o înfricoş ează . O pîndesc. Vor s-o gîtuie. Se desprinde ca o
urădin muţ enia ş i neclintirea lor opacă .
Treptat, decorul fericirii de odinioarădevine un loc de groază . Ar vrea săplece,
săfugăde acolo dar acolo trebuie să -l aş tepte pe cel care cine ş tie dacăva mai veni.
Şi într-o zi, factorul aduce, subt un ziar veş nic zvîrlit, scrisoarea.
Vine!
Trebuie să -l primeascăîn odaie, aş a cum îl primeş te în inima ei. Dar odaia e
răzbităde tristeţ aş i oroarea lungei aş teptă ri. Nu mai e odaia zîmbitoare de
odinioară , deş i-i aceeaş i. Nopţ işi zile de moarte ş i pustiu au înstră inat-o de ei, au
golit-o.
Nu grijitură ! Trebuie săalunge moartea ş i îngheţ ul întipă rite în toate mobilele.
Aripile ferestrelor în lă turi, săintre aerul ş i soarele. Ochii care-au plîns prea mult se
deprind sărîdă. Obrajii prea palizi trebuie săfie rumeni. E o febrăş i-n mîni, ş i-n
odaie. Trebuie săînvie, trebuie sărîdăodaia, săse lumineze ferestrele, sărespire
oglinzile.
Acea grijiturăîn friguri e o luptăa bietei fă pturi omeneş ti cu destinul. S-au
adunat multe aţ e de pă ianjen pe descurajarea zidurilor, ş i a intrat mult colb în
deş ertul covoarelor.
Un om trăieş te despă rţit de nevasta lui. Divorţ ul s-a rostit împotrivă -i.
Tribunalul a încredinţ at creş terea unicei fetiţ e, mamei. Numai o lunăpe an tată l are
dreptul săaudăîn casa lui rîsul copilului să u.
Casăursuzăde om care-a avut familie ş i n-o mai are. Mobile rigide.
Posomorîrea tă cerii bă rbatului singur, care nu mai e tînă r, care nu mai ş tie săcînte,
săgesticuleze, sămonologheze, săfacădezordine exuberantă . Casăfă răde
femeie ş i copil: gră dinăpă ră ginităîntre ziduri severe. Tră ieş te totuş i în ea, mai mult
noaptea; s-a deprins.
Dar vine ş i ziua copilului. Trebuie săsoseascăfetiţ a lui. Abia atunci îş i dă
seamăcăîncă perile-s lugubre, cărîsul copilului înstră inat de el se va sfii în faţ a
omului care tră ieş te într-o casăîncruntată .
Atunci, redevenit tatăcu îngrijorare, lucid, cerş eş te zîmbete pentru casa în care
va intra copilul. Cumpă răflori pe care le-mbulzeş te stîngaci în vase pră fuite.
Cumpă răo pă puş ărozăcu dantele albe, în braţ ele că reia deschide gestul secret de
întîmpinare a inimii lui. O aş azăpe o canapea, sănu vadăfetiţ a pustiul canapelei, ci
numai pă puş a. Pe mesele prea ordonate desface cutii cu bomboane. Pe covorul
neumblat ră spîndeş te însufleţ irea cîtorva jucă rii: vehicule de tinichea, un tren cu
resort, un vaporaş , un scrînciob, o menajerie. Pe bufetul din sofragerie, neînsufleţ it
pînăatunci, rînduieş te mandarine, o cutie de curmale, un carton de pră jituri,
biş coturi pudrate cu zahă r.
Luptăcu umilele lui arme omeneş ti săizgoneascădin casăîntipă rirea pustiului.
Săcreadăfetiţ a lui căîntotdeauna rîd flori ş i mandarine în casa omului necunoscut,
să -i fie dragămă car păpuş a din casa tată lui ei, dacănu omul care-a cumpă rat-o,
punînd-o săaş tepte pe canapea, ca un alt copil ― cumpă rat de la magazie ― în
casa fă răde copii ş i bucurie.
Pregă tirile care se fă ceau în casa Deleanu, pentru primirea fetelor, în această
categorie intrau. De cînd plecaserăfetele în stră ină tate, cu trei ani în urmă , plecase
şi viaţ a casei. Devenise deodatăprea mare vechea casăDumş a, ca o hainăpe un
trup slă bit de boală . De altfel, o datăcu fetele, pă ră sise ş i domnul Deleanu casa fă ră
Olguţ a. De trei ani, ş edea mai mult la Bucureş ti. Venea să ptămînal acasă , dar nu
mai participa zilnic, ca odinioară , la viaţ a ei. În timpul ră zboiului, faima
profesionalăa domnului Deleanu crescuse. Era solicitat din toate colţ urile ţ ării
pentru marile afaceri penale de dupără zboi. Se instalase la Bucureş ti, de unde
alerga prin toatăţ ara, ca o veveriţ ăîn pă dure. Clientela ieş anăo lă sase pe seama lui
Puiu ş i a lui Dănuţ ; se ră rise: ograda nu mai avea însufleţ irea de odinioară .
De trei ani, singurii locuitori efectivi ai casei erau doamna Deleanu ş i Dă nuţ .
Amîndoi tă cuţ i, retraş i, singuratici. Amîndoi limitaţ i la cîte o odaie. Sofrageria,
unde se întîlneau de douăori pe zi, era tă cutăîn timpul meselor în doi, ca un
vorbitor de sanatoriu. Orele dejunului ş i ale mesei erau punctual respectate.
Programul meselor, fă răsurprizele explozive din pachete, ale domnului Deleanu,
erau monotone ca ale pensionarilor care duc regim. Pace pretutindeni. Acalmie.
Nimeni nu mai trîntea uş ele, nimeni nu mai aducea cînii în casă , paş ii nimă nui nu
mai treceau bubuitori pe scă ri ş
i prin odă i. Copilă ria ş i tinereţ a Olguţ ei ră sunaseră
în casăca o veş nicărevă rsare de castane să lbatice, rostogolite nebuneş te. Se
scuturase acel castan alegru. Tă cere. Trei ani de tă cere. Aproape paragină . Doamna
Deleanu nu mai avea cui săfacăobservaţ ii, nu mai era contrazisăde nimeni. Viaţ a
impetuoasăş i ră sună toare a Olguţ ei se prefă cuse în scrisori, citite cu ochelarii pe
nas, la o fereastrăsau la lumina unei lă mpi. Nici pianul nu se mai auzea.
Dezacordat de aproape trei ani, devenise o mobilăneagră , pretext pentru ş tersul
colbului atît de vizibil pe un pian. Treptat, casa se îmbibase de tă cere ca de un fel
de umezeală .
Se fă cea zilnic amă nunţ ităcurăţ enie în toate odă ile, dar nu mai erau flori, nu
mai vibra unda de viaţ ăpe care-o lă sa tinereţ a rîzînd, vorbind ş i respirînd. Şi nu
mai era dezordine. Mobilele, zilnic la fel aş ezate, adormiserăsomn greu. Razele de
soare prin perdele luminau în suluri ca în bisericile goale. Pasul ră suna prea tare,
prea solemn. Tic-tacul ceasornicelor ş i al pendulelor domina tă cerea ca în casele
bă trîneş ti.
Şi zidurile exterioare se îngreuiaserăparcă . Era o înclinare în ele, ca în coră biile
pă ră site. Plopii care hotă rniceau ograda ş i gră dina înspre stradă , giganţ i, dă deau
casei tă cute o reculegere mortuară , o umbrăde fatalitate.
Dar plecarea fetelor adusese ş i o altăschimbare în viaţ a casei: distanţ area
raporturilor dintre stă pîni şi servitori. Olguţ a glumea cu toţ i servitorii, îi zeflemisea,
se ducea la bucă tărie, unde era adorată , îi poreclea, îi interpela la masă― stabilind
o glumeaţ ălegă turăîntre viaţ a lor ş i viaţ a stă pînilor. Iar Monica, interpunîndu-se
între ei ş i doamna Deleanu, pacifica furtunile, rezolvînd paş nic toate conflictele
dintre ei. Că ci cu vîrsta, doamna Deleanu devenise mai severăfaţ ăde neascultă rile
lor, faţ ăde ciocnirile dintre ei. Astfel, în lipsa fetelor, vechea bucă tăreasăde la
Medeleni, "baba", care în ultimul timp luase darul beţ iei, fusese congediată .
Monica ar fi împă cat lucrurile, mai ales căOlguţ a avea pentru servitorii bă trîni,
îndeosebi pentru baba, o afecţ iune care-i fă cea imuni faţ ăde oricine ş i orice.
Regretase ş i doamna Deleanu îndepă rtarea acestei vechi servitoare, contimporană
cu moşGheorghe, dar demnitatea în faţ a celorlalţ i o obliga sănu revie. Dă nuţ
suferise de pe urma izgonirii acestui tovară şde îndepărtate amintiri, dar pasiv, fă ră
săîncerce mă car o discuţ ie cu doamna Deleanu. De altfel, printr-un tacit acord, nici
el, nici mama lui, nu scriseserăfetelor despre congedierea babei.
Astfel, treptat, servitorii deveniserăpur ş i simplu servitori, figuranţ i muţ i. Pînă
şi limbuţ ia lui Neculai secase în acest îngheţierarhic.
Ră suna uneori la bucă tărie, ascultat de noua bucă tă reasăcu o perfectă
indiferenţ ă, cîte un oftat:
― Heei! Unde-i duduia Olguţ a...
Acest oftat exprimat la bucă tă
rie, era al casei întregi, care se scufunda în tă cere
şi bă trîneţ ă, cum se altereazăo faţ ăomeneascădevenind altfel aceeaş i.
O singurăzi trebuia săalunge întipă rirea celor trei ani. Toate ferestrele deschise
chemau viaţ a întru întîmpinarea fetelor. Tumultul învierii începuse de dimineaţ ă.
Ră sunau ordine, paş i precipitaţ i pe scă ri ş i prin odă i. În salon, acordorul de piane
strunea sunetele, bă tînd meticulos acorduri repetate.
Alarmatăde puţ inul ră gaz, doamna Deleanu apelase la cucoana Catinca
Balmuş , cu care se împrietenise în timpul războiului. Cucoana Catinca venise în
goanănapoleoniană , întru ajutorul celuilalt general casnic. Lupta luase un caracter
mai voios.
 Un incident întîmplat în preajma dejunului luminase complet pe doamna
Deleanu, luîndu-i o piatrăde pe inimă . Ală turi de cucoana Catinca, priveghea
aş ezarea camerii Olguţ ii.
Auzise deodatăo nă vală . Prin uş a deschisăapă ruse noua bucă tăreasă , cu
tulpanul strîmb, ochii în flă că ri, ş i o roş eaţ ăvie pe obraji. Hohotea.
― Să rut mîna, cuconiţ ă, eu la dumneavoastrănu mai stau! Da ci-s eu?
Batgiocura slugilor!
― Ce-i, femeie? Ce s-a întîmplat?
― Ci săfie, cuconiţ ă , sărut mîna, îmi catam di treabă , pregă team di masă . Şi
măpominesc înş fă cată, smuncită , plesnităpisti obraz... Da ci-s eu?
― Ce-i, femeie? Spune ce-ai pă ţit?
― O nebună , coniţ ă , să rut mîna! O babăză rghită ! M-o bă tut la mini în bucă tă rii
şi m-o dat afară . Săle fie ruş ini pă că toş ilor! Rîdeu di mini! Cini i-o hră nit?
Scena pe care n-o putea istorisi bucă tăreasa era ceva mai hazlie. Neculai,
decanul servitorilor, cum aflase căvin fetele, expediase ş tafetăbabei, în Tataraş i,
unde ş edea de cînd se liberase. Baba pornise imediat, ca un cruciat pentru liberarea
Sfîntului Mormînt ,intrase pe poarta casei, autoritar. În urma ei sosea un cotiugar cu
douăbuccele ş i un sipet. Intrase de-a dreptul în bucătă rie, urmatăde pisici ş i de tot
alaiul codat al cînilor.
― Pleacă ! vorbise ea calm, dînd cu ochii de bucă tăreasa care-i luase locul,
mînuind oalele, tigă ile ş i polonicele uzurpate.
Noua bucă tă reasă , crezînd căare de-a face cu o nebună , zîmbise.
― Fugi, madam, caută -ţi de treabă !
Între timp, servitorii se adunaserăla uş ă.
― Neculai, ce leafăare asta? întrebase baba, scoţ îndu-ş i polcuţ a de postav
negru, ş i agă ţîndu-ş i barizul în vechiul lui cui.
― Cinci sutare belice.
Oricînd, Neculai era spiritual. Belice însemna în valutăde dupără zboi.
― Dă -i cinci sutari, Neculai, din partea mea.
Neculai, bancherul babei, se executase.
Dar bucă tă reasa avea ambiţ ie, ş i locul din care era datăafarăîn acest mod
nemaiauzit era mă nos.
― Ieş i afară , madam! Mă -nţ elegi cu biniş orul! articulase ea, sacadîndu-ş i
intenţiile cu un melesteu.
Bă rbat, baba ar fi servit în escorta regală . În lungime era o datăjumă tate cît
noua bucă tăreasă ; în lă ţime, aproximativ de douăori. O înhă ţase de dupăgît, cum
duci cu sila un cîne la scă ldă toare, acordîndu-i cu pumnul ş i un tampon dorsal, care
o proiectase împleticit în ogradă , de-acolo pe scă ri, sus, la doamna Deleanu. Curînd
dupăea, sosise ş i baba, cu tulpan alb ş i pestelcăalbă .
― Să rut mîna, coniţ ă , bine v-am gă sit să nătoş i! Am venit săgă tesc niş te
cozonaci pentru duduia Olguţ a.
O clipăde nehotă rîre.
Noua bucă tăreasăbufnea încruntată . Cucoana Catinca zîmbea. Servitorii, numai
ochi, îşiţineau suflarea îndă rătul uş ii.
― Poftim cheile.
Baba luase cheile tuturor dulapurilor alimentare, le prubuluise din ochi,
aruncase o privire că tre foasta bucă tăreasă,ş i vorbise încruntată :
― Du-te ş i te chiaptă nă! Nu ţ i-i ruşine săstai smulsăîn faţ a cucoanei?!
Şi se înapoiase zguduind podelele, cu toţ i servitorii dupăea.
Doamna Deleanu plă tise leafa pe trei luni înainte bucă tăresei nedreptă ţite,
dîndu-i pentru deplinăconsolare o rochie ş i un certificat presărat cu elogii, care în
Iaşi putea să-i dea onorabil acces în toate gospodă riile boiereşti.

Nedormit, Dă nuţpornise de acasăcu automobilul, la nouădimineaţ a; abia la

două sprezece ispră vise procesul la Judecă toria de ocol; luase în treacă t nişte
aperitive, în loc de dejun, pornise la Curtea cu juri, intrase la douăîn proces, ş i abia
la şapte ispră vise, achitîndu-l pe Ion Hahă u pentru crima de omor cu premeditare.
Şi pe el, ca ş i pe doamna Deleanu ― amîndoi reprezentau conş tiinţ a casei ― îl
preocupase toatăziua un singur gînd: sănu descopere fetele sleirea tristăa casei din
timpul lipsei lor. Fusese distrat ş i la Judecă torie ş
i la Curtea cu juri. Îl obsedau
detalii de acasă , care trebuiau modificate. O datăîi ră sărea în minte pianul
dezacordat; altădată , ceasornicul din odaia Olguţ ei, demult oprit.
În odaia Monică i trebuia săafume cu ră dăcini de iarbă-mare, fiindcăacest
miros numai, dupăDănuţ , era în stilul atmosferei Monică i. Şi era sigur căpodelele
vor mirosi prea tare a terebentină , acest miros glacial, inospitalier, care te face
stră in în încă perea locuităde tine. Nopţ ile de primă varăale Iaş ului erau cam reci.
Poate c-ar fi trebuit un pic de foc prin odă i, săle dezmorţ ească . Nu ş tia ce se
întîmpla acasăîn lipsa lui. Era neliniş tit, îngrijorat. Dupăaceea, absenţ a babei! O
tristeţ ăş i pentru Ol-guţ a, ş i pentru Monica. El era cauza, el, laş itatea lui comodă .
De ce nu vorbise cu mama lui? De ce nu protestase?
De la Curtea cu juri plecase spre casă . Dar tot văzduhul Iaş ului era plin de
vorbele primă verii: numai parfum de liliac. Se întoarse din drum. Cutreierase toate
floră riile Iaşului, din magazin în magazin, din barierăîn barieră , umplîndu-ş i
automobilul cu toate florile găsite. Onorarul achită rii lui Ion Hahă u devenea liliac
alb, roş cat, violet, vînăt, liliachiu, albăstriu ― trandafiri, garoafe. Cînd se oprise în
Piaţ a Sfîntului Spiridon, în faţ a dughenei cu fructe, negustorii ş i trecă torii
înconjuraserăautomobilul, care pă rea căvine de la o bă taie cu flori. De la Daviduţ ă
Selţ er, client de-al lui domnu Deleanu ş i vechi furnizor al familiei, cumpă rase toate
merele ionathan, care au obraji de ţ ără ncuţ ătînă răîn ger, ş i aromăde migdală
amară ,―ş i toate meriş oarele ananas, mici, palide, ovale, ca niş te mari boabe de
chilimbar. Pornise din nou spre casă , lăsînd în urma lui parfum de flori, ca o
ciudatăgră dinăplutitoare cu intermitent iz de benzină .
― Şi tu, Dă nuţ ! îl întîmpinădoamna Deleanu, ară tînd spre automobilul înflorit.
Îşi zîmbirăunul altuia, jenaţ i parcăde aceastăcomplicitate. Odă ile fetelor erau
pline de liliac, dar casa n-avea destule flori. În odaia Olguţ ei aş ezarăgaroafele;
trandafirii albi luminarămobilierul întunecat al odă ii Monică i. Şi pe rînd, vasele cu
liliac şi trandafiri pornirăprin odăi, cu zîmbete ş i lumini. Că deau petale pe covoare
ş i podele, ră spîndind pretutindeni o primă vă raticădezordine. Servitorii duceau
flori, împă rţeau flori, suiau flori, aş ezau flori. Izbucnise atîta primă varăîn casa cu
ferestrele deschise, căparcăş i mobilele vroiau săînflorească . Servitoarele mă turau
de zor, adunînd crenguţ e, frunze ş i colorate petale. Afarăse înnourase. Că zură
pică turi, apoi o ploaie sprintenă , argintie. Gră dina din faţ ăîş i trimetea ş i ea
parfumul de verdeaţ ăproaspă tăş i de flori umede. Ploaia se opri, îngreuind frunzele
cu ş iraguri de pică turi luminoase; pă să rile, cu glasuri proaspete, o prelungiră
cîntînd.
În odaia Monică i, Dă nuţş i doamna Deleanu aş ezau merele pe masăş i pe poliţ a-
colţ ar de deasupra divanului. Cucoana Catinca se ocupa de odaia Olguţ ei. La rîndul
lor, printre lilieci ş i trandafiri, merele îş i înă lţarăaromele delicat robuste.
Doamna Deleanu, în treacăt, verifica pianul fă cînd cîteva acorduri, care
ră sunarămirat dupăatîta tă cere.
― L-ai acordat, mamă !
O să rută.
Şi iară şi zîmbiră , complici în acelaş i gînd, în aceeaş i pudoare a lungii lor tristeţ i
într-o casătă cută .
Aflăde la doamna Deleanu căbaba revenise. Respirălung.
În bucă tă rie îl întîmpină , ca altă datăla Medeleni, aroma de vacanţ ăde Paş ti, a
cozonacilor. Cuptorul duduia profund. Un curcan jumulit îş i ară ta roza indecenţ ă .
Migdale cură ţite ― gustăuna în cinstea copilă riei ― strafide, zahă r pisat, sunetul
metalic al piuliţ ei, nuci sparte, vanilie brumată , bastoane de ş ocolatăde menaj
"Suchard".
Cucoana Catinca fă cea o cremăde ş ocolată , convorbind tehnic cu baba.
― CucoanăCatincă , săvădau o mînăde ajutor!
― Da, avocatule, rade ş ocolata. Fătreabă !
Rase ş ocolata, ca în copilărie, ispitit săpuie ş i în buzunar, controlat de ochii
sever zîmbitori ai cucoanei Catinca.
Reveni în odaia Monică i. Afumăcu iarbă -mare, plecă , iar reveni.
― N-ar trebui săfacem puţ in foc, mamă ?
Fă curăş i foc. Dezastru! Ieş ea fum. Aerisirădin nou. Iar afumarăcu iarbă -mare.
 Se fă ceau parcăpregă tiri de nuntă . Veni vremea de stat la masă . Hotă rîserăo
masăfrugală , cea mare fiind rezervatăfetelor.
Sosi ş i Mircea. Şi el cu flori. Alte vase, alte strategii. Mîncarăpreocupaţ i:
cucoana Catinca de dulciurile lă sate în bucătă rie; doamna Deleanu, de sobele care
făceau fum; Dă nuţ , de nimic ş i de toate. Mircea uitase complect să -i spuie că
redactorul Vieţ ii contimporane saluta în el pe viitorul romancier, ş i că , datorită
manuscrisului lui Dă nuţ , renunţ ase la somnul din acea zi.
Se scularăde la masăca fugă riţi de cineva. Trebuiau săînceapăpregătirile
pentru adevă rata masă . Mircea ş i cu Dă nuţ , suiţi pe scaune aş ezate deasupra mesei,
înlocuiau becurile slabe ş i pe cele stricate. Aceeaş i operaţ ie o repetarăîn toate
odă ile. Casa era inundatăde o luminăalbă , ca cea din vitrina bijutierilor.
Se ivi, o datăcu orele de noapte, o nouăproblemă : cine trebuie sămeargăla
gară ? Toţ i? Nu! Doamna Deleanu nu vroia săplîngăla gară , nici să -şi să rute fetele
în îmbulzeala de pe peron. Vroia săle aş tepte acasă . Hotă rîrădeci, fă răsă-l
consulte ş i pe Mircea, cănumai Dă nuţsăplece la gară . Între timp, Mircea va face
ordine în biblioteca Olguţ ei, iar cucoana Catinca ş i doamna Deleanu vor lua ul-
timele măsuri.
Dă nuţporni cu un ceas înainte de ora sosirii trenului. De la poartăse întoarse
îndă ră t, sui scă rile ş i, pe furiş , intrăîn ietacul doamnei Deleanu. Aprinse lumina,
deschise ş ifoniera, luădin imuabilul colţsticluţ a cu parfum, trecîndu-ş i dopul pe
tîmple ş i pe haină . Închise ş ifoniera, alarmat de scîrţ îitul ei lung. O uş ătrîntităîi
dă du bă tăi de inimă . Nu era nimeni! Se înroş ise. Fugi pe scă ri. Trecînd prin dreptul
odă ii lui de jos vă zu lumină . Se uităpe fereastrăş i-l ză ri pe Mircea în faţ a oglinzii,
pieptă nîndu-se concentrat.
Şi el!

Ploua dulce, ră scolind miros de ţ ă rnăprimă văratecă .

Dă nuţopri ceva mai la o parte, trase capota ş i porni lă sînd maşina sub
privegherea vizitiului ş i a lui Neculai, care sosiserăînaintea lui, expediaţ i de
doamna Deleanu. Intrăpe peron, consultăceasul gă rii, se informădin nou despre
sosirea trenului ― ră spunsurile erau aproximative, avînd mai degrabăcaracterul de
opinii personale, de impresii, decît de informaţ iuni; controlătabela de întîrzieri ş
i
intrăîn restaurantul gă rii. Chelnerii dormitau cu cotul pe tejghea ş iş ervetul
subţioară . Solicitaţ
i cu vorba "pst!" priveau cu neîncredere pe client, îş i sugeau
buzele ş i veneau rigizi ca hipnotizaţ i.
Dă nuţcomandăo cafea turceascădublă ...
― Cu rom?
― Fă ră.
 ― Gusturi! comenta placid chelnerul stră nutînd în ş ervet. Una cafea fierbinte,
dulce, specială , dublă ! ră sunăglasul monoton ş i indiferent ca măslinele caprei.
Dar întorcîndu-se din nou la tejghea, chelnerul privi lung figura lui Dă nuţ ,
cercînd parcăsă -ş i aminteascăceva.
La capă tul mesei la care se instalase Dă nuţ , un basarabean cu cizme, ras pe cap,
cu dublăbă rbie ş i triplăceafă , sorbea ceai, sfîrîind ca un stol de vră bii speriate, ofta
adînc, ş i fuma, el enorm, ţ igareta minusculă .
Mesele lungi, cu tacîmurile puse, ocupate de cîte-un singur client, aveau aerul
dezolat al banchetelor contramandate în ultimul moment. În fundul sălii, aş ezaţ i pe
scaune fă răde masăîn faţ ă, al că ror rost nu ţ i-l explicai la început, ş edea o colecţ ie
de tipuri de ambe sexe, pe punctul de-a adormi, priviţ i cu dispreţde patronul
restaurantului. Aceastăaliniere de scaune în fundul să lii era destinatăcelor înfri-
guraţ i, care-ar fi dorit săstea la că ldură , fă răsăconsume. Dar nu parabola bunului
samaritean îl determinase pe patronul restaurantului săfacăastfel de liberalită ţi,
indisponibilizîndu-ş i gratuit scaunele, ci mai degrabălegenda lui Tantal, convertită
în strategie comercială . Iarna, de pildă , clientul ră zbit de frig, dar ferm hotă rît sănu
consume, vede oferta generoasăa scaunelor. Nu poate rezista. Intră , salutînd
zîmbitor încă perea, se aş azăpe scaun, îş i pune geamandanul subt scaun sau la
picioare, ş i stă. Înă untru e cald. Ză ngă nitul linguriţ elor în paharele cu ceai e o
muzicăsimpaticăpentru cei înfriguraţ i. Miroase a rom. Cornuri rumene, de
languros aluat, aş teaptăpe masăbunul plac al clienţ ilor. Parcăar vrea, ş i parcănu-l
lasăpunga. Tare-i bun ceaiul cald, ş i tare-i că rpă noş el buzunarul cu arginţ i! Stă ,
cum se zice, în cumpă nă . Determinarea sa, într-un sens sau altul, atîrnăde un nou
factor. Apare. N-a observat pasagerul înfrigurat situaţ ia scaunelor generoase. Sînt
aş ezate între douăuş i care dau afară : una pe peron, alta pe sala de intrare, adevă rat
frigorifer. Cînd uş ile acestea se deschid pe rînd, vine un val de frig. Trece. Dar cînd
se deschid dimpreună , sau cel care intră , în consumator nu în tolerat, uităo uş ă
deschisă ,ş i pe deasupra, ş i cel care intrăpe cealaltă , întîrzie în prag, fă răsăînchidă
uş a, pasagerul de pe scaun simte un cutremur total, o durere în falcă― nevralgia
mă selelor ― ş i un junghi în spate. S-a hotă rît. Ceaiul e singurul remediu pentru
salvarea să nă tă ţ
ii periclitate. Devine deci consumator, aş a cum a decretat liberul
să u arbitru.
Iarna nu e un anotimp permanent. Scaunele dintre uş i însă, deveniserăun fel de
obicei al pă mîntului. Figurau deci ş i primă vara. Erau pline; restaurantul, gol!
Destinul inversase rolurile. Patronul deţ inea rolul lui Tantal, în faţ a pasagerilor
adormiţ i la distanţ ăde mesele fă răclienţ i.
Cafeaua lui Dă nuţ , fierbinte, dulce, specială , dublă , sosi. Chelnerul aş tepta,
privindu-l pe Dă nuţca pe un cobai de laborator.
Dă nuţsorbi, fră mîntîndu-ş i buzele. Dupăîntîia impresie de dulce ş i fierbinte,
lichidul negru lă sa un gust straniu, greu de definit. Cafeaua devenea o ş aradă .
Amintea parcămirosul muş amalei ş i gustul creioanelor. Nu! Mai degrabămirosul
mîlului ş i gustul să punului de rufe. Nici asta! Se înrudea cu mirosul bă că niilor de
barieră , care vînd ghemuri de sfoară , nuci ş i sinealăîntr-un iz de rachiu ş i de
guzgan. Era dulceagăş i iute, fadăş i pipă rată , răspîntie de gusturi nedefinite,
obscuritate tulbure ca ş i culoarea ei.
― Dă -mi ş i un rom.
― Nu văspuneam eu?! zîmbi chelnerul, servindu-i pă hărelul pregă tit. Cafeaua
are fierbinţ ealănumai; romu-i dăgust.
Chelnerul dispă ru. Îndă ră tul tejghelei, sau în camera de ală turi, care comunica
printr-o uş ăcu fundul tejghelei, ră sunarăş oapte, paş i.
Chelnerul apă ru din nou.
― Nu doriţ i un ş priţde la gheaţ ă?
― Nu.
― Avem ş uncăproaspă tăde Praga.
― Mulţ umesc.
― ...Matale sînteţ i din localitate?
― Nu.
― Că lă toriţ i?
― Da.
― Poate vreţ i o cutie de zacuscă ?
Dă nuţridicăochii spre chelner.
― Nu, domnule, lasă -mă -n pace!
― Ştiţ i, aveţ i o figură ... rusească . Sînteţ i român?
Arunca dese ocheade spre tejghea. Palmele lui Dă nuţtresă riră. Nu observase
îmbulzirea de capete dindă ră tul tejghelei. Chelnerul acesta cu ş ervetul lui pă tat se
agita în jurul lui cu aere de toreador.
Toatăbanca din fund privea spre el ş i spre tejghea, cu ochi alarmaţ i. Într-o
tăcere suspectă , pe la spatele lui Dă nuţ , un ofiţ er cu manta de ploaie se strecurase
pe lîngăzid. Ajungînd în dreptul lui Dă nuţ , plescă i din limbă , dă du ochii peste cap,
şi, mefistofelic, îl bă tu peste umă r:
― Ce-ce-ce mai faci, Oliniţ ki? Unde-i legitimaţ ia, puiş orule?
Trupul ş i pumnii lui Dă nuţzvîcnirăscurt, să ltînd deodată . Un scaun se pră buş i.
Dindă ră tul tejghelei, patru agenţ i civili ş i doi comisari se repezirăcu pumnii
ridicaţi. Dă nuţ , uluit, se ră suci spre agresorul din spate.
― ...Tonel!
― M-m-m-mă ă ă! T-t-tu eş ti, mă ăă !
Spontan, se îmbră ţiş ară : nu se mai vă zuserăde ş apte ani.
În jurul lor, agenţ ii forţ ei publice clipeau nedumeriţ i, încremenind în poziţ ie de
atac. Spectatorii scenei se ridicaserăîn picioare. Publicul peronului se îngră mă dise
holbat la ferestre.
 Revenind în prezent, Tonel se întoarse că tre agenţ i.
― Bine, măboilor, ă sta-i Oliniţ ki?
Îşi desfă cu mantaua de ploaie. Pieptul apă ru plin de decoraţ ii, cu insigna
comisarilor regali ai consiliilor de ră zboi.
Un comisar cu carnetul în mînăarticulătimid:
― Domnule comisar regal, poftiţ i semnalmentele: staturăînaltă , pă rşaten, ochi
că prui, barbărade, musteaţ ărade, fizionomie suspectă , semne particulare: poartă
cizme de ş evro...
― Unde-s cizmele? tunăTonel, cu ochi fulgeră tori.
― Dă ! Subt pantaloni...
― Nu vezi căare pantofi!
Tră snit de acest suprem argument, cu ochii la pantofii lui Dă nuţ― care-i
stabileau definitiv identitatea ― comisarul ridicădin umeri, oftînd. Fă cu o
plecă ciune ş i se retrase, urmat de tot alaiul poliţ ienesc .Ca un ultim bubuit al
furtunii care pleacă , răsunarăsurd niş te "dumnezei", la adresa chelnerului, care
indusese în eroare pe reprezentanţ ii ordinei publice.
― Proş ti-s, mă ă ! se jelui Tonel că tre Dă nuţ , dînd din cap.
― Bă iete!
Patronul se precipită .
― Faţ ăde masăcurată . O baterie la gheaţ ă . Stai! Şampanie.
Poruncise ş ampanie, cu tonul ş i gestul energic al comandei "Pentru onor, arm'".
Civilii din salăse strînserăpe scaunele lor, modeş ti, ca să -i facăparcămai mult loc.
Tonel nu se schimbase. Era acelaş i Tonel, Otonel, Ciripel, Tontonel sau
Mototonel, din clasa ş aptea a Liceului "Lază r", cu faţ a sferică , ten de fecioarăel-
veţ iană , mustă cioarăde că rbune, ş i glas superb de bariton, care da o savoare
scenicăcelor mai neînsemnate vorbe spuse de el. Vorbele lui Tonel pă reau cîntate
ea acele fraze cotidiane, tenorizate, sopranizate sau baritonate într-o operă . Spunea,
de pildă : "Ce mai faci?" ― ş i urechea ascultă torului aş tepta acordul vioarelor
suspină toare, ş i răspunsul evaporat al sopranei lirice: "Bineee, iubitul meeuuu..."
Totuş i, douăschimbă ri erau clare. Întîia: uniforma de locotenent, cu decoraţ ii
pe piept ş i insigna Justiţ iei militare. A doua: o diminuare a bîlbîielii. Acuma bîlbîia
mai mult mut, cu buzele ş i pleoapele prealabil, înainte de-a începe fraza. Pornea
elicea. Odatăprins, cuvîntul iniţ ial izbucnea ca o fanfarăeroică , abundent salivat.
Astfel îş i convertise bîlbîiala într-o sonorizare supraumanăa vorbelor. Cei care
vorbesc cu surzii, ş i oratorii populari, aş a ar trebui săvorbească . Aceastăsonoritate
concomitentăcu bombarea pieptului îi dă dea un aer cezarian. Ochii privitorilor
situau deasupra capului lui Tonel arcuri de triumf ş i acvile de aur: asta era pă rerea
lui. Inaccesibil ironiei, ca ş i în liceu, de cînd era comisar regal aspira la alaiul
teroarei.
― Mă ă , Deleanu, mă ă ă ! Tempi passati! Tot crai, mă ! Da ce cauţ i la Iaş i?
 ― Fac avocatură , Tonel.
― Mă ă , săvii la Chiş ină u, săvezi, mă ăă ! Să -l vezi pe Tonel, mă ă ! Ard, mă , cu
fieru roş !
Pumnul închis fă cea energic gestul să punirii unei rufe întinse.
― Miliţ ie, Tonel?
― De unde, mă ă! Gogeamite comisar regal! Pfiii!
― Aa!
― Da, mă, n-ai vă zut! Urmă resc un agent bolş evic. Norocu lui Tonel, mă ă!
Dă dui peste tine, ş mechere! Ce faci, mă?
― Bine, Tonel, zîmbi Dă nuţ , că ci vorbele lui Tonel că lă toreau prin "mă ă" ca
printre straturi de varză .
― Ce-ţ i mai face dama?
― ...?
― Aia, mă , zi-i pe nume, o pontam ş i eu... Aneta Stephano, mă ă! Adina, mă ,
Aneta era servanta. Tempora, mă ă ! Săvezi dame, mă ă! Chiş inăul are dame! Bate
Bucureş tiul, mă ă ! Ghimnaziste, mă ! Pfiii! Elită , mă! Ia uite!
Ară tăun inel de aur cu coroanăde briliante, pe un deget gros, pă ros, cu unghii
lăcuite ş i murdare. În jurul încheieturii braţ ului, bră ţarăde aur.
Tonel aspirăaerul pe nas, clipind din ochi.
― Stai, mă , să -ţi ofer o ţ igare!
Scoase o tabacherăde aur masiv, cu desemne de smalţvioriu, înlă untrul căreia
cinci ţigă ri "Funcţ ionar" ş ioţ igaretă"Mircea", încă lecau un pol pă turit.
― Ai?
― Bravo, Tonel!
― Ce, mă ă ? Am ş i cruce la gît: aur, mă ă ! Damblaua damei, înţ elegi! Mă ă, să
vezi damă ! Foastădamăde onoare, mă ăă ! Ce ţ i-i ţaru, ce ţi-i Tonel? Săvezi
franţuzească ! Săvezi ciorapi! Săvezi chiloţ i, mă ă ! Avea baie, mă ! Din pat în baie,
din baie în pat ! Aş a-s, mă , astea! Pfiii!
― Rusoaică , Tonel?
― Da, mă, nu-ţ i spusei? Damăde onoare, mă ă ! Rasputin, mă ă !
― L-a cunoscut pe Rasputin?
― Da, mă, avea cîrlig la damă ! Ce-ce? Se pune cu Tonel, mă ? Ce dracu,
români sîntem! Mea culpa, mă ă! "Toa mio căRasputin!"
― Ţi-a spus ea?
― Da, mă! P-p-pe onoarea mea!
― Vorbeaţ i franţ uzeş te?
― P-hă ! Mi ţ i-i întorceam un compliment!
― Pe franţ uzeş te, Tonel?
― Pare ră u, mă ! Cînt ş iş ansonete. A giorno, mă ! Săvii, mă , săvezi la mine la
Chiş ină u! Să -ţi arate Tonel ce-i un chef, ce-i o damă ! Mă ă, săvezi ghimnaziste!
 ― Ce-i asta?
― Eleve, mă ă, ghimnaziste. Săvezi, mă , ce ş tiu! Pfiii! Săvezi beţ ie, mă ! Uîc:
una-ntr-un colţ . Da nu se lasă , mă ! O ia da capo! Să -ţi arăt eu ce-i rusoaica, mă ă !
― Dar ruş ii?
― Phee! Bolş evici, mă . Marxiş ti, mă ! Troţ ki, Tolstoi! ParcăTonel ce-aş teaptă !
Arde-i, bă iete! Mă ă ă ă !... se bă tu Tonel cu palma peste frunte, atît de tare, încît
chelnerii scoaserăcapetele peste tejghea.
― Ce-i, Tonel?
― Balmuş , mă ă ! S-a-nscris, mă , la ţă ră niş ti!
― Ei, ş i?!
― Cum, mă ? Român cu bolş evicii? Cu rusoaicele, mă ă! Bolş evicii în Nistru,
mă ! Tu te vezi cu el?
― Da.
― Trimite-l, mă , la mine. Pă cat, mă , element bun... Hhh-hardtmuth, mă ă ! Auzi,
mă ă ! Hardtmuth la ţ ă ră niş ti! Pare ră u, mă ! Tempi passati!
Şampania sosi, purtatăde patron într-o că ldare cu gheaţ ă. Restaurantul gă rii n-
avea cupe de ş ampanie. Tonel fă cu, în treacă t, cuvenitele observaţ ii. Şampania nu
se aduce în că ldare.
― Frapiere, domnule, de argint masiv...
― Vedeţ i, domnule comisar regal, noi... ară tăpatronul, cu un gest dezolat,
restaurantul gol.
― De asta n-ai clienţ i, domnule. Frapiere de argint masiv, chelneri cu mă nuş i
albe, cupe de cristal. Ce-i bolş evismu ă sta? Ai fă cut armata?
― Se cunoaş te, mă ă! Şampania, mă, e uniformăde mare ţ inută! Mă nuş i albe,
argint, cristal.
Patronul turnăş ampania, cu că lcă ile lipite. Era vă dit impresionat.
Ciocniră . Tonel, consecvent cu stilul ş ampaniei, dă du paharul peste cap, duş că ,
cum dai ţ oiul de ţ uică . Patronul repetăporţ ia. Altără sturnare, altăumplere
spumoasă .
Comisarul cu semnalmentele lui Oliniţ ki apă ru gîfîind, cu batista pe frunte,
aducînd miros de ploaie ş i sudoare.
― Domnule comisar regal, l-am gă sit.
― Raportul!
― Cizme de ş evro, înalt, palid...
Tonel să ri, dă du duş căal patrulea pahar, îmbră cămantaua de ploaie, ş i-l luăla
o parte pe Dănuţ .
― M-m-mă , Deleanu, fă -mi bine cu cinci sutari. Ţi-i trimit la leafă ... Nu iei o
ţigare?
Aş ezăsutarii în tabachera de aur, subt ţ igaretele "Funcţ ionar", peste polul mai
vechi.
 ― Plata!
― Lasă , Tonel.
― Salve, mă !
Pe lîngăpatronul frînt în două , cu că lcîile lipite, ş
i printre chelnerii aliniaţ
i,
Tonel trecu sunîndu-ş i pintenii, încruntat, urmat de comisar. O singurăproblemăîl
preocupa: care-o fi diferenţa dintre pielea de box ş i cea de chevreaux?
― Nuanţ e! murmurăel printre dinţ i.

O datăcu soneria care anunţ a trenul pornit din staţ ia Nicolina, sosi în goanăun
muscal cu doi cai; descriind o curbăelegantăpe cauciucuri mute, în trapul cu
scîntei, opri în faţ a uş ii de intrare. Puiu să ri. Salutat de tregheri, trecu spre peron.
Pardesiu pe talie, pă lă rie cenuş ie înclinatăpe-o tîmplă , monoclu, pantaloni cenuş ii,
a că ror că dere respecta treptata strîmtare a semnelor de exclamare, ciorapi cu
baghetă , pantofi de lac.
― Dan!
Şinele vibrau. Din tremurul luminilor din fund, douălumini roş ii se dilatară
agresiv. La curbă , ferestrele trenului furăvizibile ca un metraj luminos.
Terasamentul dudui. Tregherii se precipitară . Masiv tă ioasăcu vîntul ei metalic ş i
aburii ei fierbinţ i, maş ina intră ; pe rînd, vitrinele vagoanelor, cu manechine umane,
trecură .
Tumult. Ordine. Strigă te. Miş că ri. Îmbulziri. "Pst"-uri. Vociferă ri.
― Trei tregheri la conu Iorgu Deleanu!
Şase se precipitară . Puiu şi Dă nuţ , dupăei, în goană . Cu pă lă ria pe ceafă ,
frecîndu-ş i mînile ca pentru să punire, domnul Deleanu cobora din vagon, alegînd
tregherii dupăun criteriu special.
― 63: abataj. Bun! 91: bac. Deoparte... Bine v-am gă sit, bă ieţ i!
Suirăscă rile.
― Dă nuţ ! Dă nuţ !... Dă nuţ!
Buzele care-l chemau, îi murmurau numele pe faţ ă , ca o ploaie cu soare, cu
murmure luminoase ş i parfum ră scolit. Şi era ca un fulger dureros al fericirii
copleş ite.
Înghesuiţ i de tregheri ş i pasageri, intrarăîn compartiment.
― Olguţ a!
Se să rutarălung: un fel de box de să rută ri pe frunte, nas ş i obraji.
― Şi tu, Puiule!
Îl să rutăş i pe el. Şi Monica. Erau ca peniţ ele atrase de un magnet neastîmpă rat.
Acelaş i zîmbet pe toate feţ ele. Mirarea de-a se vedea iară şi împreunăîi fă cea să -şi
strîngămînile, săse atingăpe umă r ― fiecare parcăneîncreză tor căcelă lalt ş i
ceilalţ i sînt concreţ i.
Bagajele plecaseră . Un ultim tregher se ivi la uş ă .
― Mai sînt bagaje de luat?
― Da-da! Ia-ne pe noi, îl îndemnăOlguţ a.
Se coborîră . Şi Dă nuţ ,ş i Puiu zîmbirăla fel, vă zîndu-le pe fete nalte, suple ş i
elegante, în dezarmonia provincialăş i caricaturalăa pasagerilor. Amîndouăîn
tailleur-uri: al Olguţ ei cenuş iu, al Monică i albastru-închis. Un mic amă nunt o
feminiza puternic pe Olguţ a: un trandafir roş , prins pe reverul jachetei. Pă rea un
gest aparent al inimii, bobocul de trandafir carmin, cu petalele abia ră sfrînte. Pe
lîngăbagajele fetelor ― cele de mînă― domnul Deleanu venise cu atîtea
geamandane, coş uri, pachete, încît tregherii, în faţ a mormanului, recurserăla
că ruciorul de bagaje.
Neculai, dupăfatalele discursuri de recepţ ie, pornise cu recipisa bagajelor mari.
Domnul Deleanu gesticula ca un ş ef de orhestră , cu baston în loc de baghetă .
Vorbea munteneş te ― sever; moldoveneş te ― ironic binevoitor, ş i evreieş te ―
glumeţş i satisfă cut. Tot personalul gă rii îl cunoş tea, numai dupăglas. Bagajele fură
clă dite în că rucior, într-o unanimăcolaborare. Pornirăspre ieş ire, în jurul
că ruciorului.
Recunoscîndu-l pe domnul Deleanu, birjarii gesticularăcu biciul, ş apca ş i
hă ţurile. Ofertele plouau. Domnul Deleanu îi saluta, refuza ş i interpela nominal,
controlînd ş i descă rcarea bagajelor. Era ca o intrare într-un Ierusalim al birjarilor.
Olguţ a rîdea.
― Papa, intrarea ta în Iaş i, ca şi în birou, produce dezordine.
Bagajele furăinstalate în tră sura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţ aş i Puiu se
suirăîn tră sura casei Deleanu.
Cu Monica de mînă , Dă nuţfugise spre automobilul să u, aş ezat la o parte, în
umbră . Smuncităîn pornirea bruscă , maş ina porni ca un bondar. Erau strînş i alături
subt capotă , ca într-un cort mic. Ploaia că dea din nou, aruncînd ş iraguri desprinse
de pe grumajii primă verii. Era în noapte o respiraţ ie jilavăde seră .
Întrecurătrapul ş chiop al tră surilor cu un cal, cu birjarii aş ezaţ i pe capră
deasupra mormanelor de bagaje, ţ inînd picioarele în unghi ţ apăn, proiectat lateral,
ş i hă ţurile la înă lţimea frunţ ii. Întrecurătrapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotirăîn
viraj onctuos aleea încolă cităa Rîpei Galbene; suiră , avînd în dreapta pînă-n fund,
marina priveliş te a luminelor din vale, umede de ploaie. Maş ina pă rea barcă -
automobil, înă lţatăcu botul talazului deasupra mă rii fosforescente. Cotirăprin faţ a
Jokei-Clubului, spre Copou, abă tîndu-se din drumul casei.
Motorul vibra, iuţ indu-se.
Suiră , suiră , suiră .
Gră dina Copoului ră mase-n urmă , luminile se ră riră, teii foş nirămetalic.
Noaptea venea spre ei, cu ploaia-n braţ e, ş i parfum de cîmp.
 Nici un glas omenesc; nici un ochi omenesc.
Prăbuş ire în primă vară, cu ploaia.
― Dă nuţ , ne-aşteaptăacasă ...
Frînăbrusc. Şi întîia vorbăa tă rutarea, dureroasăş
cerii lor fu să i lungă
.
Şi-n lumina farurilor, pînădeparte, ploaia era un joc de iele argintii.

Luminile tuturor odă ilor erau aprinse. Acesta era gestul copilă resc al mînei ş i
bucuriei domnului Deleanu.
Primar al Iaş ului, tată l Olguţ ei ar fi fă cut la fel cu întregul oraş , inundîndu-l cu
rîsul electric.
De departe, casa Deleanu avea scînteierea cristalinăa meselor festive, în clipa
cînd lumina aprinde cupele pe faţ a de masă , înainte ca ş ampania sămuseze.
Ai fi crezut cătoate odă ile sînt pline. Inexact! Lumea era înghesuităîn antretul
de jos. Acolo, doamna Deleanu, cucoana Catinca, Mircea ş i servitorii, adunaţ i în
faţa uş ei, o întîmpinaserăpe Olguţ a. Intrase cu ochi negri ş i pas sprinten, bucuria
casei în braţ ele doamnei Deleanu, apoi în braţ ele cucoanei Catinca, rumenindu-ş i
mai aprins obrajii dupăfiecare îmbră ţiş are. Apoi, pe rînd, Mircea îi să rutase mînile,
apoi baba ş i ceilalţ
i servitori.
― Unde-i Monica?
― Unde-i Monica?
― Unde-i duduia Monica?
― Supravegheazăbagajele, îi informase Olguţ a. Să-i spuneţ i von Sorbonna.
O aş teptaserăpe Monica tot în antret. Cu o zbîrnîitoare traiectorie, minuscula
maş inăcu capota ridicatăse oprise în faţ a peronului. Deş i refrenul von Sorbonna
era pe buzele tuturora, nimeni nu îndră znise sătulbure c-o glumă , lumina cu obraji
ovali ră să rind c-o aplecare a spină rii din umbra capotei, înă lţ
îndu-se cu soare pe
tîmple ş i zîmbet de miere pe faţ ă, în braţ ele zîmbetelor care o întîmpinară .
Cînd dupătrei ani de tă cere apă să toare, de pustiu zilnic, intrăîntr-o casădouă
fete a că ror tinereţ ăe numai frumuseţ ă ,şi cînd acele douăfete-s ale casei ― surîs,
Monica; rîs, Olguţ a ― cum rîsul ş i surîsul aparţ in unui obraz, e ca un val de
mîndrie în oameni ş i în ziduri. Zîmbeau pă rinţii şi prietenii în jurul lor, se fuduleau
servitorii la ferestre, ş i era ca o reînă lţ are în pă reţii vechii case Dumş a.
Şi tot în antret ş edeau.
Sosirăcuferele. Olguţ a-l reclamăpe cel mai mare. Veni ş i cufă rul în antret.
Izbucnirăcadourile.
Cadourile erau o tradiţ ie a familiei Deleanu, culminînd în Olguţ a. Cufă rul cu
proporţ ii de că mă ruţ ăera afectat în întregime cadourilor ş i dezordinei. Doamna
Deleanu primea, exclama indignatăvă zând anarhia, zîmbea, mulţ umea, protesta,
critica şi se minuna cum de-i cu putinţ ăca într-un spaţ iu atît de redus săîncapă
toate capriciile ş i neţ ărmurita fantezie a dezordinei. Raftul de deasupra era
consacrat doamnei Deleanu. O cutie de pudrăse vă rsase, viscolind mă tăsuri şiş tofe
neîmpachetate.
― La vamă , mamădragă! Oameni brutali!
― Ce tică loş ie! Ce barbarie!
Ochii Olguţ ei clipirăpiezişspre domnul Deleanu. Bietul vameşal portului
Constanţ a nici nu deschisese mă car cufă rul plin de infracţ iuni.
Olguţ a se încă lzise. Fetrul care-i strîngea tîmplele ş i-i acoperea fruntea pînă
deasupra sprîncenelor zburăpe scă ri, conform imuabilelor tradiţ ii. Jacheta tailleur-
ului, culeasăpe sus de braţ ul lui Mircea, ră mase acolo, subt doi obraji subit roş ii.
Olguţ a apă ru aş a cum o ş tiau toţ i: cu plete negre că zînd mereu în ochi, scuturate
mereu pe spate, în bluzăsubţ ire, aproape bă iat prin miş că ri, şi atît de copilă reşte
fatăprin obrajii rotunzi ş i sînii puerili. Avea miş că ri atît de iuţ i, încît de cîte ori
doamna Deleanu primea un alt pachet, clipea, avînd o tresărire de recul: reacţ ie
omeneascăîn faţ a rîndunelelor, al că ror zbor lucid niciodatăn-a atins pe om, dar
totdeauna l-a alarmat.
Doamna Deleanu era copleş ităş i primejdios miş cată . Nu cantitatea cadourilor o
tulbura, ci meticuloasa memorie a Olguţ ei pentru toate slă biciunile ş i preferinţ ele
ei. Nimic nu lipsea. Dicţ ionarul dorinţ elor doamnei Deleanu era complect la fiecare
literă. Niciodatănu-ş i închipuise căOlguţ a poate fi atentă . Abia acum îş i dă dea
seama ce formidabilăatenţ ie pentru toate dorinţ ele ş i deprinderile ei, putuse să
grupeze ― dezordonat, ce-i drept ― acest încă pă tor raft al darurilor.
― Mamădragă , raftul acesta are o sucursalăîn cuferile Monică i. Tot ce-i
casabil, e la ea. Mi-am spus: tot ce se sparge în cuferile mele, e spart de Olguţ a, tot
ce se sparge în cufă rul Monică i, e spart de fatalitate. În faţ a Monică iş i fatalităţii,
am cedat.
Dar memoria acestui cufă r depă ş ea cu mult aprecierea doamnei Deleanu. Din
cufă rul adînc, cu gesturi iuţ i apă rea portretul dorinţ elor fiecă ruia. Mă gulirea
înduioş atăa doamnei Deleanu devenea pe rînd a tuturora. Fiecare recunoş tea într-
un pachet întins de Olguţ a o veche exclamaţ ie, o uitatădorinţ ă . Fiecare dar era o
amintire.
Apă rea trecutul, înviau amă nuntele anilor duş i, cu fiecare dar cules din
dezordinea rafturilor de mîna Olguţ ei. Ai fi zis căfiecare vorbăa celorlalţ i, azvîrlită
din întîmplare de cineva, devenise comision asumat de Olguţ a, ş i realitate împlinită
de mîna ei. Ea trebuia sădea replica tuturor dorinţ elor celorlalţ i, exprimate de-a
lungul anilor, sau deduse dintr-un gest sau o privire.
Şi miraculoasăera diversitatea darurilor în armonie cu diversitatea psihologică
a celor care le primeau. Între altele, cucoana Catinca că pă tase o trusăde piele cu
ace englezeş ti. Odinioarăvă zuse aş a ceva în Italia, la o englezoaicăpe care-o
invidiase numai din cauza acelor. De unde reţ inuse Olguţ a acest detaliu? Îi adusese
exact ceea ce dorise în tinereţ ă . Sute de ace cu ureche aurită , de toate dimensiunile,
grupate în compartimente, dupămă rime ş i grosime. Baba că pă tăo vastăpereche de
papuci, în formăde ş oş oni, de ş tofăgroasăş i moale ca muş chiul pă durilor, că ptuşiţ i
în întregime cu blă niţă , adevă rat puf prin fineţ ă, dar că lduroasăca un abur de
samovar.
Aceş ti papuci erau pentru baba ceea ce ar fi, pentru un copil, un cal adevă rat
dupăun cal de lemn. Avea, în sfîrş it, papucii, absolutul papucilor. Dar ş alurile?
Douăş aluri coborîrăpe umerii formidabili ai babei, douăidealuri. Un ş al de lînă
curată , gros ca un pled, moale ca o piersică . Celă lalt şal era de gă teală . De cînd
dorea baba săle arate tă tă ră ş
encelor ce-nseamnăş alul de mă tasă . Caş mir avea pe
umeri, mai frumos încondeiat ca oul de Paş ti, cu ploaia franjurilor pînă -n podele.
Toţ i o admirarăpe babăcu ş alul de caş mir. Era ca un havuz cu focuri bengale.
Bucuria depă şise spaţ iul facial. Rîdea cu burta, să ltată -n sus ş i-n jos, de un
cutremur vulcanic.
Dar surpriza domnului Deleanu? Venise cu ea ală turi, fă răsăş tie. Un
geamandan lat ş i plat, ceva mai mare decît cele obiş nuite, deschizîndu-se nu în lat,
ci în lung, ca o gurăde crocodil, avînd un compartiment pentru haine, loc special
pentru pă lării, iar celă lalt compartiment fiind un adevă rat labirint de cutiuţ e, saltare,
pungi. Şi toate erau pline. Se revă rsarăvreo zece pachete de că rţi de joc, care de
care mai hazliu colorate. Tutun turcesc ş iţ igă ri turceş ti. Havane...
La fiecare miş care a mînilor Olguţ ei înspre ea, cucoana Catinca se încrunta.
Nu-ş i mai amintea nici o dorinţ ă . Totuş i, pachetul sau obiectul întins i-o amintea. O
maş inuţ ămigă los lucratăîn aramă , c-un tub lung, treptat subţ iat în chip de trompă ,
pentru turnatul spirtului denaturat în ş anţul ibricului de cafea neagră , o fă cu săse
indigneze.
― Bine, frate, da asta de unde-o mai ş tii?
Olguţ a ridicădin umeri. Ştia, dar nu vroia să -i aminteascăde o masăla
Bucureş ti, în Popa Nan, în vara anului 1914 ― tră ia şi conu Mihă iţăpe atunci ―
cînd cucoana Catinca afurisise pe toţ i "tică loş ii de negustori din Bucureş ti, care te
silesc sătorni spirtul denaturat, ca rachiul la crîş mă , cu sticla". Neculai că pă tăîn
sfîrş it ceasul de buzunar cu muzicuţ ă. Neculai dorea de mult un ceas care săcînte la
fiecare orăDeş teaptă-te, române. Acesta cînta motive din Marseilleza, o
Marseillezăpicuratădelicat ş i pur, ca pentru greieri somnoroş i.
― Proş ti-s franţ ujii, Neculai! Le cîntam la ureche Deş teaptă-te, române; nici că
se prindea! Asta-i tot un fel de Deş teaptă-te, române, dar preparat franţ uzeş te.
― Tră iascăalianţ aş i duduia Olguţ a! se exaltăNeculai.
Nu-ş i putea închipui Puiu cădin acelaş i cufăr va ieş i o bă taie de inimăpentru
el, stră inăde fiinţ a Olguţ ei.
― Degetul, Cuţ ulachidis!
 Redevenit Cuţ ulachi, Puiu se înroş i, vă zu ş i respirăadînc zîmbitor. Demult
dorea săaibăinel. Visul lui era o chevalieră. Olguţ a-i interzisese acest fel de inel,
explicîndu-i căun inel cu embleme nobiliare pe degetul unui copil de ţ ăran e mai
ridicol decît o coroanăde carton pe capul unui nebun. Totuş i, în lipsa Olguţ ei, Puiu
îşi cumpă rase o chevalierăde provenienţ ărusească . Olguţ a o ză rise la garăş i
zîmbise. Pe drum, inelul dispă ruse în buzunarul lui Puiu. Acum era înlocuit cu un
safir palid, montat în aur florentin de culoarea spicului de grîu.
Antretul era un zumzet surd de exclamaţ ii, mirări, aprobă ri, comentarii,
monologuri. Cadourile Olguţ ei aduceau tuturora bucurie, dar fiecă ruia o altfel de
bucurie.
Nu oricine poate da altora accentul exact al bucuriei proprii. Cadourile sînt
întotdeauna o surprizăagreabilă . Dar deseori dau naş tere la constrîngeri penibile.
Dacăam presupune căprimă vara, într-un an, lipsităde instinctul sigur al naturii, s-
ar încurca, ş i aducînd verdeaţ ătuturor copacilor, n-ar respecta individualitatea lor,
dînd de pildăplopului frunzăde stejar, piersicului, muguri de castan, liliacului,
cîrcei de viţ ă, viilor, vreji de bostan, ş i nucilor, pă tlăgele roş ii ― bucuria primă verii
ar exista din pricina navalei de verdeaţ ă, dar pe fiecare fizionomie vegetalăar rîde
construis bucuria ră pităalteia.
Aş a se întîmplăş i cu darurile, cînd cel care le aduce ş i împarte a fost preocupat
de gestul risipirii lor ― mă gulitor pentru cel care-l face ― nu de aspectul propriu
fiecă ruia dintre cei care le primesc. Pentru mulţ i copii, aceste daruri improprii sînt
un principiu de umilire, de ipocrizie, de tristeţ ă . Trebuie săse bucure, fiindcăaltfel
sînt ingraţ i, şi totuş i nu se bucură , fiindcădarul e stră in tuturor dorinţ elor lor.
Bucuria e surpriza explozivăa unei dorinţ e obscure pe neaş teptate îndestulată . Cînd
darul nu e mugurul exact al crengii care-l dorea, departe de-a o înviora, o îngreoaie,
o abate.
Acele daruri numai care dovedesc căaducă torul lor te cunoaş te, ş i-a amintit de
tine, te-a reconstituit, ş i-a fră mîntat mintea culegîndu-ţ i în amintire, exclamaţ iile,
poftele exprimate sau înă buş ite ― dau bucurie. Ele-ţ i aratăcăai existat în sufletul
celui care ţ i le aduce, ş i darul, astfel numai, îş i pierde semnificaţ ia indiferentăde
lucru cumpă rat, că pă tînd-o pe aceea de ră sfrîngere a dorinţ ei tale în afecţ iunea
altuia.
Darurile Olguţ ei, exacte ca ale primăverii, ară tau căîn timpul celor trei ani de
viaţ ăpariziană , nu numai cănu uitase pe nici unul dintre cei de acasă , dar cătră ise
în ei, ca primă vara la ră dă cina copacilor. Toţ i o iubeau pe Olguţ a, dar toţ io
socoteau distratăş i uitucă , din pricina vieţ ii ei eruptive. Le dovedea contrarul. Abia
acum fiecare înţ elegea căacel cufă r al darurilor era sufletul Olguţ ei, în care toţ i
existau, în dezordine, dar complect.
Într-un colţal antretului, Monica grupa pachetele lui Herr Direktor ş i ale
doctorului Prahu, ciudatul prieten al Olguţ ei. Pentru doctorul Prahu, Monica
muncise din greu, că ci în cuferile ei, diverse sticle de toate formele, cu preţ ioase
alcooluri, alese bucatăcu bucatăde competinţ a lui Paş a, îi periclitau hainele, cu
eventuala lor revă rsare.
Numai Dă nuţş i Mircea nu primiserăîncănimica.
Ră să rind brusc, din fundul cufă rului, capul Olguţ ei, înfierbântat, cu pletele
dezordonate, zîmbea. Avea un sul în mîni, înfăş urat cu îngrijire.
― Atenţ ie şi ochelari, vărog!
Doamna Deleanu, cucoana Catinca ş i domnul Deleanu se apropiară , punîndu-ş i
ochelarii de lectură . Olguţ a desfă şurăsulul.
Era atît de tînă r capul ei ― numai vibraţ ie de rîs şi de culoare ― încît portretul
desfă ş urat apă rea supă ră tor ochiului, ca o mohorîre de pivniţ ăîn plin soare.
Monica tresă rise. Urmă rea cu îngrijorare feţ ele ridicate spre portret.
Exclamaţ iile indignate o fă curăsărespire.
― Ce oroare! Asta eş ti tu? Sluţ enia asta?!
― Cine-i mă garul? izbucni cucoana Catinca.
― Alexandru Pallă .
― Ducă -se pe pustii! Auzi dumneata! Asta-i treabăde pictor! Ştie ş i ciuma să
facăaş a minună ţii!
― Fetiţ a tatei, o dezmierdădomnul Deleanu; o fi el mare pictor bietul Paş a, dar
eu tot la Grigorescu am ră mas. Mă ru-i mă r ― o bă tu el peste obrajii rumeni. N-are
sămăconvingăPaş a, nici Parisul, nici toate "ism"-urile artei de astăzi, cămă ru-i
mucegai, ş i soarele scrum.
― Bine, frate, clocotea cucoana Catinca; faci curechi murat, faci castraveţ i
muraţ i, da săfaci dintr-un boboc de fatăaş a mură tură !
Şi toţ i, mînaţ i parcăde acelaş i surd îndemn al instinctului, o dezmierdau pe
Olguţ a, o priveau, o împrejmuiau, copleş ind portretul cu ironii, zeflemele ş i ocări.
Era ca un descîntec în faţ a destinului. Recunoscurătoţ i capul Olguţ ei în portretul
desfă cut de mînile ei, dar o Olguţ ădespodobităde tot ce-o fă cea pe Olguţ a veselia
casei Deleanu. Decorul era salonul apartamentului de la Paris. În primul plan,
pianul
deschis ― claviatura era ca o dungăfumurie de apăîngheţ ată― ş i Olguţ a pe
taburet, cu capul aplecat puţ in ― ca atunci cînd pîndeş ti sau cînd eş ti greu ostenit
― întors de la pian în lă turi, ca ş i cum cineva ar fi strigat-o deodată , întrerupînd-o.
În planul al doilea, mobilele unui salon, mare, în umbrăgrea, apă sate parcăde
începutul unei asfixii cu mangal. Obrajii Olguţ ei primeau lumina unei ferestre
cenuş ii ― mucegaiul tragic, surirea subpă mînteanăde ocnăde sare, a penelului
Pallă. Sur ş i obrazul, cu reflexe verzui ca ale unor lumini de lună . Ce se întîmpla în
acea încă pere de umbră , cu muzica amuţ ită ? Ce strigă t ră sunase? Ce chemare
stranie? Era o crispare dîrzăîn osatura feţ ei, dar fruntea se înclina învinsă , dură
totuşi, ş i ochii dilataţ i simţ eai căar fi vrut săse închidăş i nu puteau, sau bravau
ară tarea de groază , nevă zută . Amestec de hotă rîre ş i deznă dejde. Mîna dreaptă
plutea pe claviatură , cu degetele ră sfirate moale, ca o pasă re ucisădin zbor,
ră stignităpe aripile ei. Cealaltămînăîncleş ta genunchiul sau se rezema de el?
Pletele că zute atîrnau grele pe tîmple.
Privit ală turi de model, portretul Olguţ ei pă rea posomorît, lipsit de tinereţ ă , cel
puţ in de carnaţ iunea ş i exuberanţ a tinereţ ii modelului. Dar miş că rile capului şi
trupului erau profund ale Olguţ ei. O Olguţ ăstranie ca o eclipsăde soare. Dar în
acea energie deznă dă jduităa feţ ei şi a privirii, ş i-n acea că dere de scut a frunţ ii
înclinate, ş i-n acea tensiune de vultur cu să geata în el, vă zîndu-ş i moartea,
înaripîndu-ş i-o, ochii lui Mircea recunoş teau tinereţ ăOlguţ ei, aşa cum uneori
sufletul să u o presimţ ise sub rumeneala obrajilor ş i rîsul dinţ ilor.
Acesta era singurul portret fă cut de Alexandru Pallăîntr-un ră stimp de trei ani.
N-o mai făcuse de atunci, niciodată , pe Olguţ a. S-ar fi zis căel singur prefera s-o
vadăcu ochiul omului, decît s-o descopere cu ochiul pictorului.
― Nu vrea nimeni acest portret? zîmbi Olguţ a.
― Pe foc! Pe foc!
― I l-am adus lui Mircea.
― Mie, Olguţ a!
― Nici tu nu-l primeş ti?
― Bine, Olguţ a, îmi dai o capodoperă !
― Modelul îţ i mulţ umeş te în numele pictorului.
― Ce-i în capul vostru, măi copii! se mirăcucoana Catinca, gesticulînd cu
ochelarii. Oameni teferi, oameni tineri ş i frumoş i, sănu văfie scîrbăde aş a
tică loşii!
Totuş i, atît de puternicăera impresia produsăde acest tablou hulit ― a că rui
atmosferăse înrudea cu acele pagini din Dostoievski, care-ţ i lă sa ca o sudoare rece
a sufletului ― încît, în acelaş i timp, cu toţ ii reclamarămasa. Simţ eau o nevoie de
miş care, de agitaţ ie printre lucruri foarte concrete ş i vesele. Cucoana Catinca ş i
doamna Deleanu, pornirărepede spre sofragerie; servitorii se precipitarăla bucă tă-
rie; domnul Deleanu pleca săpregă teascăsticlele ospă ţului.
Fundul cufă rului era pavat cu că rţi destinate lui Dă nuţş i Mircea. Şi în alegerea
că rţilor, Olguţ a dovedea aceeaş i memorie ş i aceeaş i divinaţ iune. Astfel, Mircea
descoperi în braţ ele lui, deasupra teancului de că rţ i scos de Olguţ a, L'Égoïste a lui
George Meredith.
― Eii!
Apoi cugetă rile lui Multatuli.
― Iii!
Apoi trei romane ale lui Henry James.
― Piii!
Apoi un al doilea teanc de volume în-quarto, cu piesele Plaisantes et
déplaisantes ale lui Bernard Shaw.
― Hoo! fă cu Olguţ a, dînd glas exclamaţ iei mute a ochilor lui Mircea.
Aceleaş i exclamaţ ii puerile desfă curăbuzele lui Dă nuţîn faţ a poeziilor
complecte ale lui Rainer Maria Rilke.
Scă rile se umpluserăde că rţi, răspîndind mirosul acela de hîrtie tipă rită, încă
netă iată , bun ca mirosul scîndurii albe ş i ca aroma pînii calde, pentru nara
pasionatului lector. Că rţi proaspete pe care mîna le alintă , le deschide, culegînd în
treacă t parfumul unui cuvînt din misterul frazei necitite, pe coperta că rora ochii
recunosc acele nume de azur, care au cuiburi în inima noastră , ca rîndunelele subt
streş ina caselor.
Mircea, Dă nuţ , Monica ş i Puiu se aş ezarăpe scă ri, printre că rţ i, răsfoindu-le.
Olguţ a scotea mereu. Deodată , mîna ei agităun volum legat în piele.
― Von Sorbonna!
Monica se înroş ise atît de tare, căprintre ceilalţ i, şi mai ales ală turi de Dă nuţ ,
pă rea din altărasă , din rasa cireş elor.
― Teza de doctorat a lui von Sorbonna.
Şase mîni se repeziră , ale lui Dă nuţmai prompte ş i mai posesive. Trei capete se
aplecarăasupra tezei ca asupra unei scrisori de acasă , primităîn lagă rul de
prizonieri. Dedicaţ ia fă cutăOlguţ ei se furiş a într-un colţ , timid: "Surorei, prietenii
şi fiicei mele Olguţ a".
― Poftiţ i, copii, am turnat supa! ră sunăde sus glasul doamnei Deleanu.
― Unde-i Olguţ a? se întrebarălectorii Monică i, ridicînd capetele.
― Olguţ a!
― Unde-a dispă rut?
Îndemnat de o veche ş i obscurăamintire din copilă rie, Dă nuţsmunci capacul
cufă rului.
Copilă reş te, acolo era Olguţ a, cu faţ a inundatăde rîs.
― Cine măia?
O luarăpe sus.
― Coş cogeamite oameni mari aţ i că zut în mintea copiilor! rîdea cucoana
Catinca, venind să -i ridice cu forţ a.
Olguţ a glumise spontan, cu tot sufletul. Dar ieş ind din cufă rş i urcînd scă rile
casei pă rinteş ti, înconjuratăde voioş ia celorlalţ i, întîmpinatăde bucuria pă rinţ ilor,
simţ i căcel din urmădar ieş it din cufă rul darurilor intra numai în casa pă rintească ,
dar nu-i mai aparţ inea.

Olguţ aş i Monica uitaserădimensiunile ş i durata unui ospă ţromânesc. În raport

cu mesele din Franţa, cele din România sînt ca o excursie în trăsură ăde o
, faţ
precisăcursăurbanăcu taximetrul. Cînd ai ajuns la ultimul fel ― de altminteri în
România, ş i în Moldova mai ales, ultimul fel e mereu penultimul ― felurile
anterioare, ră mase dincolo de orizont, s-au ş ters din memorie, sau au devenit vagi.
Ai impresia căstai la masăde o să ptă mînă ,ş i căsupa de pildă , sau ră citurile, le-ai
mîncat luni, peş tele, marţ i, şi aş a mai departe.
Adevă ratul salon al unei gospodă rii româneş ti e sofrageria. Această
proeminenţ ăa stomahului e poate o filozofie înainte de-a fi o necesitate. Fatalist cu
fruntea, orientalul, plecîndu-ş i-o, a descoperit stomahul. L-a cinstit deci, pe acest
robust tovară şde umilinţ ăsmerită , în faţ a zeilor permanenţ i, dar nevă zuţ i, care-i
privesc ceafa.
De altfel, aceastămasăinauguralăavea o înaltăsemnificaţ ie patriotică . Ea
trebuia sădovedeascănota originalăa României, în concertul bucă tă riilor euro-
pene, ş i săarate fetelor căaceastănotă , dacănu prin puritate, cel puţ in prin că ldură
şi plenitudine, nu-i mai prejos de cea a bucă tă riei franceze.
Din acest punct de vedere, baba le servise un simbol, un fel de stemăculinarăa
Moldovei: să rmă luţ ele de piept de gîscă . Pentru gastronom, porcul e ca peş tera lui
Ali-Baba din O mie ş i una de nopţ i: visterie de bună tă ţi. Dar Creatorul, fă cînd
gîsca, a depă şit porcul. Gîsca are ficatul, cum Franţ a are Parisul. Pateul de ficat de
gîscăreprezintăo supremaţ ie universal recunoscută . Pe lîngăficat, însă ,şi poate
mai presus de ficat, gîsca oferăfeminin mîncă ului, pieptul ei gras, fraged ş i
substanţ ial, pentru pastramăş i sărmă luţ e. Aceste să rmă luţ e ― cu vulgarăsonoritate
― aparţ in Moldovei ca ş i stilul lui Creangă . Sînt mici, rotunde, învelite în foi de
varzămurată― ş i se topesc. Să rmă luţ a, adevă rata să rmă luţ ămoldovenească ,
reprezintăbeatitudinea deliciului fă răefort. N-o mesteci. Gura o apucă , o apasă ,şi
ca ş i felioara de topatan ― incomparabilul pepene galben dobrogean ― să rmă luţ a
piere onctuos, lă sînd parfumul ş i regretul existenţ ei ei fondant efemere. Să rmă -
luţ ele, ca ş i să rută rile, n-au numă r. Nu ceri ş i nici nu ţ i se dăun numă r de
să rmă luţ e, ci un grup. Vezi cu surprindere căa dispă rut. Ţi se dăaltul. În clipa cînd
ai devenit melancolic, nu mai ceri. Atunci abia înseamnăcăai mîncat să rmă luţ e.
Clipa să rmă luţ elor fusese atît de palpitant patriotică , încît baba, ca ş i acei regi
care se duceau singuri pe cîmpul luptelor importante, apă ruse în uş a sofrageriei.
Lupta fusese cîş tigată : farfuria să rmă luţ elor era goală .
Dupăsă rmă luţ e apă ru curcanul fript, din care baba exaltase armonii culinare
demne de cele scoase din strunele violinei de mîna lui Enescu. Cojiţ ăcastanie ca
obrajii sfinţ ilor din afumatele icoane, sfă rmicioasăca întîiul îngheţal apei, spart cu
degetul de copii, iar subt ea, că rniţ ăalbăş i brună , care se topea suculentăca pulpa
perelor de toamnă .
Curcanul nu putea sălipsească , fiindcăaceastăpasă re stupidădeţ ine în viaţ a
modernărolul biblic al viţ elului gras. Aceastăfripturăera simbolică . Se poate să
indispui un simbol, sănu te descoperi în faţ a steagului?
 Ca apetitul săpoatăcorespunde pietă ţii ş i patriotismului, se fă ceau popasuri
între feluri. Cînd sosi, în ceş ti ― vechile ceş ti cu garoafe ― crema de ş ocolată ,
preparatăde cucoana Catinca, se auzi un clă mpă nit, şi cucul din pă rete, apă rut isteţ
din cuş ca lui, cîntăde douăori "cucu". Şedeau la masăde la două sprezece
jumă tate, mîncînd. Acum oftau. Monica era aş ezatăla dreapta cucoanei Catinca,
autoarea cremei cu migdale pră jite deasupra ş i complicat parfum de vanilie,
migdalăamară ,ş ocolatăamă ruie şi parcăş i un iz de rom.
Subt privirea cucoanei Catinca, Monica adînci vîrful linguriţ ei în aromata
cremă , gustă ,ş i oftă :
― E delicioasă ... dar nu mai pot!
― Aaa! se indignăcucoana Catinca. Da ce-i crema mea? Piesăde teatru s-o
aplauzi? Ori o mănînci, ori nu-i bună !
― CucoanăCatinca, să ri Olguţ a, simţ indu-se ş i ea incapabilăsăaprecieze
crema altfel decît verbal, dac-a spus von Sorbonna că -i bună , săş tii că-i bună . Gura
lui von Sorbonna e gura adevă rului. Săvăistorisesc ce-a pă ţit la Paris c-un celebru
fabricant de creme catolice. Într-o zi, distinsul nostru prieten, von Sorbonna, se
întorcea acasă , rue de l'Observatoire, cu un volum de Paul Bourget. Măveţ i întreba:
ce cautăîn mîna unui tînă r membru al familiei Deleanu un volum de Paul Bourget?
Ră spunde, von Sorbonna!
― Spune tu, Olguţ a.
― Vedeţ i! Vinovatul recurge la oficiul avocatului. S-o luă m cu biniş orul. Von
Sorbonna, la Paris, avea diverse prietene. Unele adorau schimmy-ul...
― Vai, Olguţ a!
― Cum? Tape-dans-l'Oeil!
― Ce-i asta? murmurăscandalizatădoamna Deleanu.
― O prietenăde-a lui von Sorbonna.
― Crezi, tante Alice! E o poreclădatăde Olguţ a. Marguerite Rivali e o
camaradăa mea de doctorat, veselăş i frumoasă , dar foarte serioasă .
― A! Dar von Sorbonna avea ş i alte prietene. De pildă , Eveline avea cultul lui
Bourget, ş i cum în faţ a mea nu îndrăznea săfacăpropagandă , pentru simplul motiv
căo maltratam...
― O bă teai? tresă ri cucoana Catinca, vă zînd gestul agresiv al Olguţ ei.
― Cu perne! zîmbi Olguţ a. Credincioş ii lui Bourget nu merităomagiul
agresiunei dure. În schimb, o îndoctrina pe ră bdă toarea Monica. Probabil căvon
Sorbonna rezista. Atunci discipola a recurs la maestrul ei. Eveline avea toate
volumele lui Bourget, legate în piele catolicăş i pe deasupra, învelite cu hîrtie
albastrăetichetatăpe dos, dar unul singur deţ inea iscă litura autografăa lui Bourget:
Eveline e nostimăş i catolică , Bourget e catolic ş i venerabil...
― Olguţ a! protestăMonica: obţ inuse autograful prin intermediul confesorului
ei, care-l cunoş tea pe Bourget.
 ― În sfîrş it, tot prin fuste îl că pă tase! Într-o zi Eveline întinde lui von Sorbonna
volumul cu iscă litura maestrului, fă cînd urmă toarea prinsoare: dacăvon Sorbonna,
cetind volumul, nu va fi convertit, atunci Eveline se obligăsăarunce pe foc foaia
cu autograful; dacă , dimpotrivă , von Sorbonna face mea culpa, atunci se obligăsă
obţ inăo audienţ ăla Paul Bourget ş i săsolicite în numele Evelinei, c-un genunchi la
pămînt, complectarea cu dedicaţ ie a semnă turei autografe. Ştiţ i, Eveline e catolică ,
aşa căpreferăsăscoatăcastanele din foc cu mînile convertite ale frumoasei sale
amice din Balcani...
― Eram sigurăcăn-are să -mi placă , protestăMonica.
― Altăcatolică ! exclamăOlguţ a. Accepta o prinsoare cu certitudinea
anticipativăcăo va cîş tiga.
― Eram constrînsă . Şi se putea să -mi placă . Mai ş tii?!
― Miracolul catolic prin unsul lui Dumnezeu Paul! Bun! Acuma săvedeţ i
miracolul, că ci miracol a fost. Von Sorbonna citeş te cartea scrupulos. Ai adnotat-o?
― ...!
― Şi, onoare lui, nu-i place.
― Nu ţ i-a plă cut? întrebarăîntr-un glas Mircea ş i Dă nuţ.
― Nu! scuturăMonica energic din cap. Cum să -mi placăBourget cu Villon
alături!
― Nu i-a plă cut, dupăcum vedeţ i, graţ ie amuletei Villon. Dar von Sorbonna e
milos. Cîş tigase prinsoarea, dar cum s-o oblige pe biata Eveline să -şi dea pe foc
autograful obţ inut prin intervenţ ia confesorului! Nici sămintănu putea! Ce-i de
făcut? Problemăgrea, de conş tiinţ ă, cum ar numi-o Bourget. Volumul cetit ş edea
pe masa de lucru a lui von Sorbonna, de vreo douăsă ptă mîni. Cînd venea Eveline,
von Sorbonna nu era acasă : era în bucă tă rie! Cînd se vedeau la Universitate, von
Sorbonna pretindea căn-a ispră vit cartea. Peripeţ ii dramatice! Atunci, natural, prin
voia lui Dumnezeu, intervine Olguţ a. Adicăde ce n-ar ceti ş i ea volumul de Paul
Bourget? În copilă rie n-a înghiţ it ea ş i riţină , de dragul mamei sale? Într-o zi mă
duc în Jardin du Luxembourg, cu volumul lui Bourget. Îmi alesesem într-o gră dină
banca purgatoriului. Soare, vră bii, copii, rîsete, glume. Eu, posomorîtă , pe bancă .
Lîngămine, un domn bă trîn, foarte modest în colţ işorul să u. Eu citeam, înghiţ ind
cretă . El privea, fericitul! Copiii se jucau în faţ a noastră . Pace, ca la Copou.
Deodată , volumul, trosc! Banca se cutremură ; domnul tresare; copiii se uită
alarmaţ i. "Ce s-a întîmplat, domniş oară ? V-aţ i speriat?" "Nu, domnule. Sînt
indignată ! Acest om ucide viaţ a!" "Cine, domniş oară ?" "Paul Bourget, domnule!"
Clocoteam, urmăOlguţ a. Aveam lîngămine un paratră snet, un om de treabă . Toţ i
oamenii care privesc copiii ş i vră biile, fă răsăceteascăjurnale ş i fă
răsă -şi mă nînce
unghiile, sînt oameni de treabă . M-am spovedit atunci, complect. I-am istorisit
nenorocirea prietenei mele cu inimăde aur, anatemizîndu-l pe Bourget. "Merită ,
domnule, l-am interpelat eu, acest om sădea naş tere la astfel de drame de
conş tiinţe?" "Nu ş tiu dacămerită , îmi ră spunse calm bă trînul; dar are obligaţ ia înalt
moralăsăle soluţ ioneze. Acesta-i marele rol al scriitorului, domniş oară: săpacifice
pe oameni, săle dea soluţ ii de viaţ ă , să
-i îndrume, să -i abatădin calea pă catului, să
le arate că ile virtuţ ii, să -i scoatădin îndoială "... Vorbea aş a de frumos duhovnicul
meu, încît am înţ eles imediat căori e Dumnezeu prefăcut în domn, ori e un apostol
trimis de Dumnezeu săsalveze sufletul Monică i. Vorbele lui aveau efectul frazei
lui Beethoven: te înă lţau atît de sus, în sfere atît de armonioase, încît deveneai bun
fă răefort. Eram captivată . Simţ eam în jurul meu vibraţ ia mistică . Eram ca omul
care deschide umbrela avînd intuiţ ia întîii pică turi de ploaie, înainte de-a că dea. Dar
umbrela misticăa fiinţ ei mele precedase miracolul, nu ploaia. Şi-ntr-adevă r,
miracolul s-a să vîrş it. Domnul a luat cartea trîntităpe bancă . Măîntrebam, în sinea
mea: are s-o prefacăîn crini? Are săscoatădin ea un ş irag de perle pentru gîtul
Evelinei? Nu! Miracolele sînt mai simple. A desfă cut cartea pe genunchi, a scos din
buzunar un creion de aur, i-a fă cut vînt în jos, vîrful a ieş it ― nu era o lance, numai
un creion ― ş i într-o tă cere, probabil asemă nă toare cu cea care-a precedat facerea
lumii, domnul a rupt foaia cu iscă litura autografă . "Ce faci, domnule?" am să rit eu.
"Aş teaptă , domniş oară !" m-a calmat el, silindu-măsămăaş ez la loc, cu o putere
magnetică . Şi-ntr-adevă r, pe foaia urmă toare apărură , nu cu litere de foc, ci de
grafit, urmă toarele cuvinte incandescente:
"A mademoiselle Eveline Bourdot qui, en perdant un pari, a gagné l'estime de
Paul Bourget"19
N-am putut articula nici un cuvînt. Eram meduzată . Maestrul dispă ru incognito
pe poarta gră dinii. Dupăce mi-am venit în fire, m-am întors acasăcu volumul ş i i-
am istorisit Monică i întîmplarea. Natural, m-a crezut. Ne-am suit într-un taxi, cu
miracolul catolic, ş i de-a dreptul la Eveline. Ce săvămai descriu fericirea Evelinei!
Pierduse o prinsoare ş i o iscă litură , dar cîş tigase stima autografăa idolului ei...
Olguţ a bufni de rîs.
Monica tresă ri.
― Olguţ a, nu cumva...
― Ba chiar aş a! Miracolul era opera creionului meu plastograf. Foaia cu
adevă rata iscă liturăe în bagajele mele. Poţ i să-l întrebi ş i pe Paş a, dacămai crezi în
miracole!
― Vai, Olguţ aş i Eveline ce-are săspuie?
― Eveline? Ea crede...în Bourget... Monica, o îndemnăOlguţ a, numai crema
cucoanei Catinca te va putea consola.
Linguriţ ele intrarăîn spongioasa cremăde ş ocolată . Cedînd rîsului irezistibil, se
resemnăş i Monica.

"Domniş
19
oarei Eveline Bourdot, care, pierzînd un pariu, a cîş
tigat stima lui Paul
Bourget" (fr.).
 *

Toţ i bă userăş ampanie, începînd cu doamna Deleanu ş i ispră vind cu Dă nuţ .

Şampania are darul de-a aduce veselia pe dinafarăoarecum; o importă . Muş chii
feţ ei încep sărîdă , cum pe ferestre, iarna, apar arabescurile de argint. Te trezeş ti
deodatărîzînd. Muş chii feţ ei, primind masca rîsului, ţ i l-au impus adînc. Rîzi
fiindcăaş a vor muş chii, ş i eş ti mirat de aceastăînveselire fă răde cauzăconş tientă ,
ş i aceastămirare devine ea însă şi pretext de haz, acest haz, pretext de mirare,
aceastămirare, pretext de rîs; ş i astfel, diavolii gazoş i ai şampaniei te-au prins în
trepidanta lor horăde luminiţ e gîdilitoare. Devii cristalin ş i sonor. Sîngele nu mai
curge: sunăca o ploaie de minusculi clopoţ ei, prin care fiecare gînd scuturălungi
vibraţ ii ilare, inundîndu-te. Contopirea acestor vibraţ ii, în jurul unei mese lungi,
orbitor albe, pe care cupele scînteie, e veselia ş ampaniei. Veselie purăca zurgă lăii
unei să nii, sunînd în voioş ia unui amplu trap robust, pe întinderi albe de ză padă
sclipitoare. În aceastăveselie, calitatea femeilor care iau parte la ea poate determina
stridenţ a, cu lă bă rţă ri porcine, sau prelungi puritatea, atingînd înă lţimile muzicei.
La chefurile cu femei uş oare prin profesie sau vocaţ iune, ş ampania bă utădă
semnalul destră bălă rii. Rîsul devine gemă t; vorba, ţ ipă t; gluma, pornografie;
dorinţ a, gest; gestul, faptă . E cel mai trist spectacol pe care omul ş i-l poate da sieş i:
masa sexualăîn comun.
Dar aceeaş iş ampanie, la o masăcurată , cu oameni bă trîni ş i tineri, să rbă torind
o bucurie comună , poate desprinde armonii de rîsete, tot atît de sprinten pure ca ş i
acordul lui Mozart. Atunci, ş ampania apare ca o primă varăilarăa tinereţ ii. Fetele
tinere sînt culoarea ş i cîntecul acestei primă veri. O datăcu îmbujorarea obrajilor ş i
stră lucirea aprilinăa ochilor, timiditatea dispare. E ca o apariţ ie de culori, din
muguri atunci deschiş i. În jurul acelor obraji calzi de culoare ca piersica de aromă ,
e ca o miş care aerianăde să rută ri. Obrajii lor plutesc parcăîntre să rută ri, de care se
feresc rîzînd. Pă rul de pe tîmple se zburleş te uş or, sprîncenele capă tăfantezii
mirate, lobul urechilor e roşca mă rgeanul, dinţ ii, între buzele mai roş ii ş i mai
umede, rîd alb ca ghioceii culeş i de ţ igăncele primă verii. Vor săvorbeascăş i nu
pot. Rîd. Rîd de orice. Vorbele începute tresar de rîs ş i se descompun în rîs.
Sufletul lor, în acele clipe, e uş or ca pă rul zburlit pe tîmple ş i aburit pe ceafă .O
masăîntreagărîde de rîsul lor. E miracolul ş ampaniei, care-a prefă cut oamenii în
rîs curat, cum ciocîrlia în preajma soarelui e numai cîntec.
Olguţ a brunăş i Monica blondă . Toţ i rîdeau de rîsul lor, cu ochii la ele. De trei
ori Olguţ a începuse istorisirea examenului de doctorat al Monică i. Dar de după
fiecare vorbă , rîsul o pîndea cu spice în mînă . Izbucnea: un rîs clar, în cascade
mă runte, care-i încreţ ea faţ a c-un pă ienjenişde cute fine ca ale meriş oarelor
să lbatece, a că ror culoare o avea.
 Desigur căîn acest moment examenul Monică i se reducea la profesorii care-o
interogaseră . Ei trebuiau sădea examen caricatural în faţ a celor prezenţ i, cum
dă duserăîn faţ a ochilor Olguţ ei. Îi reţinuse pe toţ i, cu ticurile ş i particularită ţile lor.
Cel din extrema stîngăavea un neg pe vîrful nasului, atît de proeminent, încît n-
avea aerul c-a ră să rit din nas, ci că -i aşezat numai, într-un echilibru mereu periclitat
de miş că rile acelui nas, exprimînd mirarea sau nemulţ umirea. DupăOlguţ a, negul
acela ar fi trebuit săimpuie nasului o severăneclintire romană. În realitate, nasul
era mobil ca limba ş colarilor ş i ca urechea mă garilor. Se sucea cînd în stînga, cînd
în dreapta, cînd în sus. Pe lîngăaceste miş că ri psihologice, avea ş i miş că ri pur
fiziologice, ori din pricina unui gutunar, ori din pricina deprinderii de a priza tabac,
stă pînităîn timpul examenului. Aspira sacadat, cu nă ri palpitînde; fîrnîia, eliminînd
aerul sacadat, încreţ indu-ş i fruntea ş i botoş indu-ş i buza de sus, în timp ce gura avea
panicile respiratorii ale celor care sforăie prin somn.
― ...Şi cînd îl vedeam căaduce douădegete pe neg, cu ochii încruciş aţ i, parcă -l
auzeam spunînd negului: ş ăzi biniş or! Nu vezi că -s necă jit!
Rîsete, rîsete, rîsete. Acel rîs gratuit, numit de francezi: le fou rire.
Olguţ a nu putea istorisi din pricina rîsului torenţ ial, ş i profesorii Sorbonnei se
răzbunau, apă rînd cu o intensitate de halucinaţ ie ochilor ei, pedepsiţ i săvadăş i să
rîdă , fă răca vorba să -i uş ureze. Povestirea devenise un ş ir de exclamaţ ii sau de
aluzii scurte, abia ră zbind prin rîsul care izgonea vorbele.
― Monica... violoncelul...
Cuvîntul violoncel, aruncat de rîsul trepidant al Olguţ ei spre rîsul înteţ it al
Monică i, deveni un elan de rîs al întregei mese, ca ş i cum silabele cuvîntului
violoncel ar fi avut proprietă ţi ilariante. Dar ş i Olguţ aş i Monica, legate de aceeaş i
inexprimabilăviziune, rîdeau avînd un contur precis în faţ a ochilor; ş i prin rîsul lor,
viziunea inexprimatăîş i trimetea, nevă zutădar prezentă , undele hazlii ş i celorlalţ i.
Acest "violoncel" era profesorul din extrema dreaptă , care ţinea picioarele
cră că nate, exact cum le ţ ine un violoncelist cu instrumentul în braţ e. Poate că
realmente profesorul era un violoncelist amator în orele libere. În tot cazul,
atitudinea lui de violoncelist fă răvioloncel, în clipa cînd descopereai ce-i lipseş te,
explicîndu-i astfel poziţ ia picioarelor ş i gesticularea mînilor, devenea irezistibil
comică . Degetele mînei stîngi, ră sfirate, cotul braţ ului fă cînd un unghi ascuţ it,
lateral proiectat faţ ăde bust, nu depă şeau gîtul ş i coardele violoncelului absent. Iar
mîna dreaptă― mîna arcuş ului ― gesticula larg, în dreapta ş i în stînga. Pe
deasupra, avea ş i burtă. Aş a căimagina lui de violoncelist fărăvioloncel, în clipa
cînd devenea acută , îl prefă cea într-un violoncel cu douămîni, care se cînta singur.
Din acest punct de vedere situate, întrebă rile lui filologice deveneau uluitor de
burleş ti, neverosimile ca rugă mintea unui plop de a-l servi cu o ţ igară , sau ca un
"doamnelor ş i domnilor" rostit nazal de un sifon la un banchet cultural. Efortul de-a
istorisi devenise un dialog monosilabic între Olguţ aş i Monica, un schimb de
adjective ş i substantive, care lor le evocau profesori, celorlalţ i, un rîs dezinteresat
dar imperios. Renunţ înd la profesorii izolaţ i de naraţ iune prin cascadele rîsului,
Olguţ a încercăsădesprindăcîteva din siluetele auditoriului. Ală turi de Paş aş edea o
doamnănervoasă . Cînd începuse examenul, doamna smulsese din poş etăo batistă
cu care-ş i tamponase nasul. Pe mă surăce întrebă rile deveneau mai savante,
degetele doamnei, cu batista între ele înaintau pe pupitru, cu salturi de broască . La
un moment dat, batista că zuse pe creş tetul capului domnului din faţ ă.
"Pardon, madame."
"Merci, monsieur", ră spunse doamna înţ epat, tamponîndu-ş i cu batista
recă pătată , vîrful nasului.
Examenul continuă . Salturile batistei reîncepuseră , cu acelaş i rezultat.
"Pardon, madame."
"Merci, monsieur."
Dupăa patra încoronare cu batista, indignarea înroş ise expresiv faţ a domnului.
"Voyons, madame!"
"Merci, monsieur", ră spunse doamna, distrat, retamponîndu-ş i nasul.
Olguţ a nu mai putea continua. Ară ta disperatăprintre hohote de rîs, cu vîrful
degetelor, în jurul buzei de sus.
― Îi crescuse musteaţ ă, izbucni domnul Deleanu.
― ...Da! Vopseaua! abia izbuti săarticuleze Olguţ a.
Se scularăde la masă , ducînd în salon rîsul din sofragerie. În faţ a uş ii salonului,
se îmbulzeau, invitîndu-se cu refrenul doamnei de la Sorbonna: "Pardon, madame."
"Merci, monsieur." "Merci, madame." "Pardon, monsieur."
De unde să -şi închipuie bieţ ii dască li ai Sorbonnei, căîntregul lor sobor doct ş i
grav va avea într-o zi rolul unui taraf de lă utari ţigani, cîntînd nevă zut, în afara
ferestrelor dinspre ogradăale unei sofragerii moldoveneş ti!

Pentru întîia oarăîn viaţ a lui, Dă nuţparticipase total la o veselie exterioară , în

comun cu alţ ii. Nici în copilă rie nu cunoscuse vreo bucurie care să -l fi absorbit mai
complect decît aceasta. Dimpotrivă , în copilă rie, bucuriile-i dă deau presimţ irea
posomorîtăa tristeţ elor cu mai ample dimensiuni ş i mai lungădurată , aş
a cum
pentru el dumineca nu însemna ― ca pentru majoritatea ş colarilor ― ziua roş ie a
calendarului, vacanţ a cea mare a să ptă mînii, ziua recreaţ iilor, ci ziua cea mai
contagios apropiatăde luni: debutul întunecat al să ptă mînei ş colare.
Bucuriile mari, mai ales cînd veneau pe neprevă zute, îi dă deau un fel de panică ,
o senzaţ ie de catastrofăiminentă . În faţ a lor avea bă taia de inimăpe care ţ i-o dau
becurile electrice în clipa de apoteoză , premergă toare îngă lbenirii ş i întunecă rii lor
definitive. Din aceastăcauză , sosirile lui Herr Direktor din stră ină tate ― care,
pentru Olguţ aş i Monica, ş i chiar pentru doamna ş i domnul Deleanu, erau vibraţ ie
de bucurie curată , mereu sporităde surprizele cuferelor pline de cadouri ― pentru
Kami-Mura, protejatul într-o mă surăal lui Herr Direktor, erau un copleş itor îndemn
de mohorîre, de ză vorîre în posacăsingură tate. Ceilalţ i rîdeau, glumeau; Kami-
Mura ş edea botos ş i taciturn, cu bă rbia în piept ş i mînile în buzunar. Ai fi crezut că -
i invidios pe ceilalţ i, fiindcăş i ei căpă tau daruri. Nu! Se temea de bucurie, fărăs-o
invidieze pe-a celorlalţ i. O privea cu neîncredere ş i spaimă .
Natural, avea ş i el zile de bucurie; dar ale lui nu coincideau niciodatăcu zilele
de bucurie comună . Ale lui se alegeau dintre cele mai cenuş ii zile, dintre cele mai
roase ş i mai modeste, dintre zilele cele mai lipsite de surprize ş i evenimente. Acele
zile numai, care prin banalitatea lor ş tearsăse confundau cu zilele desuete ş i
pacificate ale trecutului, îi dă deau ş i lui ră gazul bucuriei, sau curajul ei.
Negustor de haine vechi! El singur se apostrofase astfel, într-un caiet cu
însemnă ri. Se simţ ea în largul lui numai printre acele zile anonime pe care parcă
timpul le mai purtase, reîmbră cîndu-le vechi. Zilele care prin ceva dă deau vibraţ ia
viitorului, a noută ţii, a neprevăzutului, îl chinuiau surd, neliniş tindu-l, alarmîndu-l.
Printre celelalte putea săsurîdă , ca în podul cu vechituri; printre acestea, îi venea
să -nchidăochii, cu-atît mai tare cu cît ceilalţ i rîdeau.
Dar zilele de bucurie ale celorlalţ i, la care el participase trist, nu erau pierdute
pentru el, că ci retrospectiv, în clipa cînd deveneau ş i ele ale trecutului, Dă nuţ
revenea, mai mare decît atunci, aducînd o bucurie melancolicăde fantomădeasupra
capului posomorîtului Kami-Mura de odinioară . De cîte ori nu retră ise bucuriile
celorlalţ i, în trecut, ală turi de un copil veş nic posac. Era ciudat acest bilanţal
bucuriilor din trecut! Niciodată , copilul regă sit de Dă nuţprintre ceilalţ i, nu rîdea.
Ce trist copil fusese cel care-ş i regreta copilă ria, risipind pe creş tetul apariţ iilor lui
copilă reş ti zîmbetul gînditor al tinereţ ii întoarse spre trecut, fă răca niciodatăsă
gă seascăun zîmbet de atunci!
Cu-atît mai mult, pentru cel care nu cunoş tea decît să rbă torile timide ale
amintirii, ziua aceasta însemna o rarăsă rbă toare de viaţ ă .
O aş teptase pe Monica, mai cu seamă . Se pregă tise pentru bucuria adusăde
Monica, în aceastăcasăveche, a că rei tristeţ ăde trei ani era acoperităcu tinere
crengi de liliac. I-o adusese pe Monica aceastăzi, o Monica armonios frumoasăca
ză rile ieş ene, dar nu dincolo de ferestre, ci dincoace, jucîndu-i pe obraji o lumină
depă rtatăpînăatunci cu ză rile.
Iatăînsăcădupătrei ani de singură tate, în casa copilăriei lui, aceastăzi îi
adunase pe toţ i laolaltă . Se întîmplase în casa Deleanu ceea ce pînăacuma numai în
sufletul lui Dă nuţse întîmpla: gruparea lor, a foş tilor copii ş i a pă rinţilor.
Abia acum îş i dă du seama Dă nuţcît de mare era neîncrederea lui în viaţ ăş i în
bucurie. Niciodatănu sperase, dupără zboi, căîntr-o zi, ei toţ i, copiii ş i pă rinţii, se
vor mai aduna în jurul unei mese, bucurîndu-se. Mintea lui Dă nuţnu cutezase să -ş i
închipuie aceastămasăîn viitor, fiindcăpe multe scaune s-ar fi temut sănu vadă
absenţ e. Pă rinţ ii lui.... bă trîni. Era în fă ptura lor, ca ş i în zidurile vechii case,
aceeaş i lă untricănă ruire. Gîndul lui Dă nuţtrecea pe lîngăei cu o spaimă
melancolică . Apoi Olguţ a... Parcănu-ş i mai închipuia căOlguţ a se va înapoia din
Franţ a. De ce? Nici el nu ş tia. Olguţ a, cu mobilitatea ei, îi inspira aceeaş i teamăde
viitor, de neprevă zut, ca ş i viaţ a. Şi totuş i!
De cînd se înapoiase cu Monica, de cînd intrase în antretul de jos, din bucurie
în bucurie, din rîs în rîs, devenise copil. Toate odă ile casei erau luminate. La fel era
ş i sufletul lui Dă nuţ . Nici o umbră . Numai lumini, numai încredere. Acelaş i sunet
de cristale ciocnite din sofragerie era ş i-n sufletul lui. Şi el bă use ş ampanie. Din
sofragerie plecaserăîn salon. Covoarele, rostogolite-n suluri, ieş iserăpe uş ăca în
zilele de mare grijitură . Dansaserănebuneş te. Dă nuţdansase ş i cu mama lui, ş i cu
cucoana Catinca. Pînăş i Mircea, care nu ş tia sădanseze, plin de optimism,
urmă rise în hazul tuturora paş ii capricioş i ai Olguţ ei, ţinînd în timpul dansului
capul în jos, ca ş i cum ar fi descifrat un manuscris al picioarelor de la prea mare
distanţ ă . Domnul Deleanu, care abia îş i mai amintea valsurile tinereţ ii, se dovedise
tot atît de suplu în dansuri ca ş i în vorbă , parodiindu-le subt conducerea Olguţ ei pe
cele moderne, improvizînd altele. Vrîstele dispă ruseră , bucuria egalizîndu-le. Toţ i
deserveau din ră sputeri aceastăzeitate reîntronată . Pe rînd, se aş ezaserăla pian,
doamna Deleanu ş i Olguţ a. Doamna Deleanu îş i amintise dansurile tinereţ ii. Olguţ a
parodiase pe tapeur-ul de meserie, înjghebînd ş i un fel de jaz, Puiu mînuind două
tablale, urletul strangulat ş i nazaliză rile prelungi, iar Dă nuţ , cu pocnetul palmelor ş i
al degetelor ş iţ ăcă nitul că lcîilor, redînd ebrietatea ritmului. Nu mai fă cuse sporturi
dinainte de ră zboi. Ritmul dansurilor redeş teptase în el bucuria muş chilor de-a
gesticula dră -ceş te, deasupra gîndurilor că lcate în picioare ca o iarbătînă ră . În
pauze fumaserăcu toţ ii: ş i doamna Deleanu, ş i cucoana Catinca, ş i Monica, ş i
Olguţ a, ş i Mircea, care de care stră nutînd mai comic, strîmbîndu-se mai agurid,
alungînd fumul ca o viespe, lepă dînd ţ igara ca o viperă . Dar pauzele erau scurte,
fiindcăOlguţ a nu le tolera. O scosese din minţ iş i pe Monica, făcînd-o pă rtaş ăla un
dans improvizat.
Într-un tîrziu, cucoana Catinca invocase odihna. Protestă ri. Atunci Dă nuţ , cu
aprobarea tuturora, invitase pe cucoana, pe Mircea ş i pe Puiu sădoarmăîn casa
Deleanu. Odă i erau destule.
Din ş ifoniera doamnei Deleanu, cearş aful destinat patului din ietacul improvizat
pentru cucoana Catinca, zburase din braţ e în braţ e, pînăla pat. Pernele veniserăpe
sus, bufnind din mînăîn mînă . Era o dezordine veselăca la întocmirea unui cort
ţigă nesc. Patul lui Mircea fusese aş ezat în biroul lui Dă nuţ; al lui Puiu, în vechea lui
odaie. Alte alergă turi, alte salturi de perne ş i cearş afuri, ca o bă taie cu ză padă
textilă . Oriş ice act de gospodă rie devenea un pretext de dans ş i dezordine.
Dulceaţ a servită , fu baletul dulceţ ii.
 Iar finalul noapte bună , deveni un Somnoroase păsărele cîntat fals, printre
rîsete şi reverenţ e.
Luminile erau stinse. Dă nuţera în pat. Şi casa era plină . Toţ
i erau acasă . Nici o
plecare dupăveselie.
Acest "toţ i sînt acasă " dă dea bucuriei lui Dă nuţo rarăplenitudine. S-ar fi zis că
nu în casăerau, ci în sufletul lui Dă nuţ , prezenţ i, concreţ i, fiecare la locul lui, dînd
sufletului care-i adă postea o necunoscutăstabilitate, o voioasăîncredere, o amplă
intimitate.
Se simţ ea fericit şi calm, ca o casăîn care-au ră sunat numai rîsete, ş i apoi, după
ce luminile s-au stins, ră mîn numai respiraţ ii liniş tite de somn, pe paturi proaspă t
înfaţate, în parfum de liliac. Nimeni nu plecase. Toţ i erau acolo, în odă ile casei ş i
ale sufletului.
Cu pleoapele închise, Dă nuţzîmbea. Sufletul lui era o cheie de aur încuind în
aceeaş i casăde lumini ş i crengi de liliac, pe toţ i oaspeţ ii acestei zile, fă cîndu-i
prizonierii bucuriei lui.

Pentru Dă nuţ , Monica era trecutul înă lţat în dragoste, ca seminţ ele în spic. Pe
creştetul ei numai se oprise, aurie ş i caldă , acea luminăde soare dupăcare din
copilă rie amintirile alergau, că utînd-o prin zarză i, prin toamne ş
rii înfloriţ i prin
primă veri, printre oameni ş i în el.
Monica era armoniosul portal, meridional luminos, prin care de acum înainte,
pentru Dă nuţ , viaţa avea săintre în trecutul mereu sporit, cu o tă cere de vis.
Pentru Olguţ a, Vania era plecarea, vîntul dincolo de zidurile casei pă rinteş ti.
Oglindămeditativăpentru Dă nuţ, dragostea era fereastrăpentru Olguţ a
deschisănalt asupra nopţ ii care o chema larg în afară .
Prin dragostea lui pentru Monica, Dă nuţaparţ inea mai trainic casei pă rinteş ti,
urmînd să -i continue trecutul întinerit. Tot prin dragoste, Olguţ a se desprindea
complect de casa pă rintească , izbucnind din ea cu imperioasăenergie.
În perspectiva dragostii, viaţ a Olguţ ei că pă ta un gest de o vastăpreciziune:
izvorînd din casa pă rintească , se despă rţ
ea de ea. Vania era marea exactăîn care
acest fluviu trebuia săse verse.
Tîrziu îş i dăduse seamăcă -l iubeş te pe Vania. Dar numele lui demult ră sunase
în adîncurile ei, împiedecînd-o de-a se înş ela, oprind-o de-a luneca în acele idile ale
anilor fragezi, în acele înflă că ră ri de un literar lirism pentru camarazii ei de tinereţ ă
― comune tuturor fetelor, menite sădeş tepte dragostea, sălase mici amă giri ş i
graţioase amintiri de album sentimental.
Aceeaş i lege inexorabilă , care porunceş te fluviilor drum ferm spre marea lor ―
aprig albastrădincolo de orizont ― fă rănici o ş ovă ire sau abatere, veghease ş i
asupra Olguţ ei, aducîndu-i-o lui Vania să lbatec proaspă tă, cu o inimănouăca
întîiul val al izvorului din care fluviul s-a nă scut.
Douănume, desprinzîndu-se hulite, dar dominatoare, din familia Dumş a,
răsunaserăsupă ră tor de tare în casa Deleanu: Fiţ a Elencu Dumş aş i Vania Dumş a.
Într-o ondulaţ ie de curbe moi ş i line, ei reprezentau colţ ul abrupt, dur, dezarmonia
răzvră tită. Amîndoi coalizaserăîmpotriva lor, pe toţ i blînzii ş i blajinii neamului
Dumş a ― adicăîntreg neamul ― ş i pe urmaş ii lor din casa Deleanu.
Şi Fiţa Elencu, ş i Vania aveau un semn comun, care-i distingea de întregul lor
neam: ochii mici ş i verzi. Ochii neamului Dumş a erau castanii sau negri, îndulciţ i
de un zîmbet somnoros, desprins parcăde pe zările ieş ene. Doamna Deleanu ş i
Dă nuţaveau ş i zîmbetul ş i ochii neamului Dumş a, înviind prin ei privirea celor din
mormintele familiei ş i din portretele familiei. Olguţ a avea ochii tinereţ ei domnului
Deleanu, mai mari. Îi dă ruise parcăş i gestul frunţ ii în ochi.
Privirea Fiţ ei Elencu era legendarăîn Iaş i, ca o molimă . Între oameni blajini ş i
sentimentali, o femeie foarte urîtăş i tot pe-atît de deş teaptă , va fi socotită
veninoasă , sluţ enia devenindu-i un fel de sinceritate a ră ută ţii. Ochii Fiţ ei Elencu,
pentru toţ i, erau dubla emblemăde smarald a veninului ei. Astfel tră ise, temutăca
ciuma ş i ocolităca ciuma, cea mai singurăş i tristăfiinţ ăa vechiului Iaş i boieresc.
Într-o societate superficial idilică , sentimentalăş i-n frivolitate, adormităîn hamac
la suprafaţ a sufletului, cunoscînd din durere numai lacrima ş i oftatul lă ută resc ―
zîm-betul voltairian al fecioarei bă trîne, slute ş i lucide, abdicînd la energia faptelor,
dar sporind-o prin aceasta pe a minţ ii, îngrozise. Toţ i erau împotriva ei: prin aceasta
era mai puţ in singură . Dar toţ i plecau fruntea în faţ a ei, redîndu-i singură tatea.
La ş ase ani, Olguţ a, cu energia ei inocent crudă , exprimînd într-un act revolta
pasivăa celorlalţ i, aruncase în iaz dantura Fiţ ei. Foarte tîrziu, amintindu-ş i să rutul
enigmatic al Fiţ ei Elencu, Olguţ a vă zuse semnificaţ ia lui. Să rutîndu-i fruntea, Fiţ a
Elencu să ruta viaţ a, în care nici la bă trîneţ ănu vedea supunere, ci revoltă . La
nouă sprezece ani abia, desolidarizîndu-se de toatăfamilia ― era a doua desolida-
rizare ― Olguţ a devenise, cu o strîngere de inimă , prietena postumăa slutei
fecioare care o viaţ ăîntreagănu avusese nici un prieten. Astfel numai, Olguţ a
acceptase marea avere pe care Fiţ a Elencu i-o lă sase prin testament. De la un
duş man n-ar fi acceptat-o.
Dar întîia desolidarizare a Olguţ ei de blocul familial data mult mai din vechi
decît a doua. Mai surdăş i mai puţ in conş tientădecît cea de la nouă sprezece ani, tot
de un Dumş a fusese determinată : de Vania, al doilea Dumş a cu ochi verzi, lipsit ş i
el de frumuseţ ă , dar vultureş te bă rbat, adus ş i dus de vînturi.
Curînd dupăce familia respirase îngropînd-o pe Fiţ a Elencu, surghiunind în
podul cu vechituri ş i amintirile neînsufleţ ite, care mai pomeneau de ea, apăruse în
casa Deleanu al doilea Dumş a cu ochi verzi: Vania. Pe-atunci, Olguţ a era o furtună
printre jucă rii, ş i veş nica adversarăa blajinului Dă nuţ , vecin de copilă rească
împă ră ţie, preferînd tratatele de pace cu Olguţ a, actelor de ră zboinic ră spuns la ale
ei. În seara sosirii tînă rului student evadat din închisorile împă răţiei ruseş ti, acest
scurt dialog dintre domnul Deleanu ş i doamna Deleanu fă cea din Vania strigoiul
Fiţ ei Elencu.
― Tu n-ai impresia căare ochii Fiţ ei Elencu?
― Ba da. O am dezagreabil... dar bietul bă iat e simpatic, adă ugase domnul
Deleanu.
Vania era un om, ş i pe deasupra era un Dumş a. Şi domnul ş i doamna Deleanu
erau buni, iar doamna Deleanu, dacănu prin inimă , cel puţ in prin minte, se simţ ea
solidarăcu întregul neam al pă rinţilor să i. Vania fusese acceptat în casa Deleanu, ş i
tratat cu acea echitate corectă , pe care familiile foarte scrupuloase o acordăcopiilor
vitregi. Niciodatăînsă , Vania, în scurtul popas, nu fusese că lduros incorporat în
viaţ a familiei, aş a cum mai tîrziu fusese Puiu, nepotul domnului Deleanu. Avea
succes uneori. La dejun ş i la masă , cînd întîmplă tor, în loc săjudece, povestea,
ceilalţ i tăceau, ascultîndu-l oricît. În aceastăcalitate numai, de povestitor, era
preţ uit. Altminteri, viaţ a lui şi atitudinea lui faţ ăde orice, dar mai ales faţ ăde
normele prestabilite, erau o veş nicăjignire a familiei Deleanu. Nici domnul
Deleanu, cel mai frondeur al casei, nu putea împă rtă şi, nici simpatiza opiniunile
acestui barbar duş man al comodită ţii şi al compromisului agreabil.
Atîta vreme cît Vania numai prin culoarea ochilor fusese strigoiul Fiţ ei Elencu,
familia Deleanu, impunîndu-ş i o strictăamabilitate, îl respectase aş a cum era, fă ră
să -l cenzureze sau îndemne săfie altfel. Le era stră in. De îndatăînsăce Vania
existase în oraş ul Iaş i, incomodîndu-i viaţ a tihnită , familia Deleanu, asupra că reia
se ră sfrîngea într-o mă surăreputaţ ia de cîne turbat a acestui Dumş a, reacţ ionase.
Sfatul fusese primit cu ironie; dojana, cu sarcasm. Graţ ie Ioanei Pallă , familia
Deleanu scă pase de acest urmaşdumş esc al ochilor verzi.
Pe-atunci, Olguţ a era prea copil ca să -l poatăcunoaş te pe Vania. Totuş i, micul
despot al casei Deleanu ş i al inimei tată lui ei nu împă rtă ş ea ― cum fac în genere
copiii ― atitudinea casei faţ ăde cel care era un intrus tolerat.
Cînd plozii unei case simt care-i sentimentul real al părinţ ilor faţ ăde un oaspe
sau o rudă , ei îl traduc în fapte, cu sinceritate crudăş i servilătotodată . Astfel, pe
bunica bă trînăş i infirmă , toleratăde pă rinţ i în casa lor ― dar cu un stă pînit dispreţ ,
cu o mocnitănemulţ umire ― copiii o tiranizeazăfă răcruţ are, făţiş. Mici mizerii de
la ei pornind, traduc atitudinea profundăa pă rinţilor. Cînd doarme, îi fac zgomot la
uş ă . Cînd stăpe banca din grădină , copiii sar pe aceeaş i bancă ,ştiind că
zguduiturile provoacădureri bă trînei infirme. Aceste cruzimi care deservesc
atitudinea intimăa pă rinţ ilor, sînt desigur reprimate de către aceş tia. Dar copiii simt
perfect nuanţ a dintre reprimarea care exprima o nemulţ umire adîncăş i spontanăş i
cea impusăde nemulţ umiri obligatorii
Dă nuţ , blîndul Dă nuţ , nu-l cruţ a pe Vania. Îi fă cea mizerii de copil ră sfăţ at de
mama lui. Tropă ia, de pildă , cînd Vania lucra, la uş a lui. DacăVania intra într-o
odaie la uş a că reia Dă nuţridicase un baraj de jucă rii, se făcea cănu-l vede, ş i
încruntat privea pasul de Guliver trecînd peste împă răţia lui de pe covor, izbucnind
în plînsete exagerate de cîte ori îi ră sturna ceva.
Olguţ a însă , despot în toate cele, ş i altfel decît Dă nuţ , care era numai în mă sura
în care se simţ ea protejat de mama lui, îl servea pe Vania. Ea îi aducea ceaiul, pe
tăblă luţ ă , cu toate bună tă ţ
ile din sofragerie, destinate mai ales copiilor, în odaia lui.
Dacăla un dejun de la care Vania lipsea, erau icre negre, Olguţ a impunea cu dîrză
hotă rîre săi se opreascăş i lui Vania o porţ ie egalăcu a celorlalţ i. Tot Olguţ a, de pe
atunci cu autoritate faţ ăde servitori, se îngrijea ca paltonul lui Vania săfie bine
periat, ş i ghetele lui zilnic lustruite. Că ci servitorii, ală turi de copii, exprimăcu
sinceritate ş i servilăexagerare, reala atitudine a stă pînilor faţ ăde oaspeţ i.
Tă lmă cirea lor perifericăe poate cea mai dureroasăumilinţ ăsuferităde cei care
locuiesc într-o casă , neiubiţ i, nesimpatizaţ i. Odaia acestora e mereu murdară , abia
cură ţită , ca ş i cum prin aceasta servitorii le-ar spune: "Plecaţ i odată , săfacem
grijiturămare în urma voastră ".
Graţ ie Olguţ ei, Vania nu cunoscuse aceastăcopităa mă garului în casa Deleanu.
Pe-atunci, Vania era prea tînă r, prea eruptiv, ca pentru el copiii săexiste. Cei care-
au plecat spre munţ i sădescopere înă lţimile, avizi de vînt, de stele ş i de nouri
apropiaţ i, nu se mai uităla iarba ş i la florile mă runte, care le însoţ esc paş ii. Aplecat
pe că iş
rţ i pe caiete, izbucnind apoi în viaţ ă , Vania n-avea cînd săvadăcît de ex-
presivi erau ochii negri, care-l priveau, cît de imperioasăera fruntea fetiţ ei, care
numai în faţ a lui se pleca, atunci cînd îi aducea tă blă Juţa cu ceai ş i bună tă ţi. Totuş i,
uneori, mîna mare a lui Vania, vehementăîn miş că rile ei, se apleca distrat asupra
pletelor negre, care o primeau nu ca pe o dezmierdare pă rintească , ci ca pe o
coroană . În vîrful picioarelor, Olguţ a se retră gea din odaia lui Vania, închizînd uş a
cu o bă gare de seamăciudatăfaţ ăde turbulenţ a ieş irilor ş i intrărilor ei.
Pe-atunci, Olguţ a adora pe moşGheorghe ş i pe domnul Deleanu. Pe aceş tia îi
iubea, admirîndu-i ocrotitor, deş i atît de micăfaţ ăde ei. Niciodatăn-ar fi îndră znit
sădezmierde capul lui Vania, cum dezmierda cu mînuţ a ei de copil mă tăsosul pă r
al domnului Deleanu, ş i lumina albăa lui moşGheorghe. LîngămoşGheorghe ş i
domnul Deleanu, Olguţ a era sonorăca zgă rdiţa unei că priţ e. LîngăVania era
sfioasăca într-o catedralăcu prea ample bolţ işi prea vaste sonorită ţi. LîngăVania
tăcea, privindu-l cu o atenţ ie smerită, aducîndu-i prin ochi întîiul omagiu de tă cere
al fiinţ ei ei de argint.
Vania plecase, uitat vertiginos de toatăcasa. Rareori cînd persoanele mari mai
pomeneau de Vania, vorbeau ca despre o catastrofădin care ai scă pat. El era
tulbură torul de liniş te, străinul pe care că minul nu-l acceptă , de care oraş ele se
leapă dă ; drumul care trece pe lîngăcimitirul cu stafii; umbra uraganului prin
paş nice gră dini; crivă ţul din Rusia...
 Îl uitase ş i Olguţ a, dar hulitul care plecase din casa Deleanu, din sufletul ei nu
plecase. Cel care omeneş te se ş tergea aproape, din amintirea fetiţ ei cu minte mobilă
― extaziatăde spectacolul lumii mereu descoperite ― devenise un criteriu în
sufletul ei. Un criteriu care treptat o îndepă rtase de atmosfera casei pă rinteş ti,
pregă tind-o pentru despă rţire în clipa cînd omul care i-l lă sase, avea din nou să
apară .
Astfel, la o vîrstăcînd fetele se îndră gostesc de eroii lui Claude Farrère, de-ai
lui Loti, ş i de melodia versurilor lui Samain, Olguţ a îl cetea pe Caragiale. Acest
Caragiale, în care nu că uta hazul, cum îl cautătineretul, ci un accent amar al vieţ ii,
de o bă rbă teascăsobrietate, era o îndepă rtatăreminiscenţ ăa discuţ iilor din
sofrageria copilă riei, cînd un glas ricana, îndignînd pe celelalte, dar ş i distrîndu-le.
Cultul lui Kipling aceeaş i semnificaţ ie o avea. Iar mai tîrziu, singurul scriitor
român, contimporan, admirat de Olguţ a, era acel solitar bă rbat al că rui lirism
mohorît, ca
platoş a de brazi a munţ ilor Carpaţ i, vîjîia înalt deasupra vieţ ii, chemînd-o la
luptădreaptăsubt luceferi. Predestinat săfie al doilea Tudor, dupăVladimirescu, se
numea Arghezi.
Cine-ar fi putut bă nui că , la o vîrstăcînd copiii dorm la masăascultînd
discuţ iile oamenilor mari, Olguţ a că pă ta un criteriu de viaţ ă, hotă rîtor pentru
viitorul ei. Desigur cădiscuţ iile de atunci nu le pricepuse. Dar vorbele, în afarăş i
mai presus de sensul lor, pentru o ureche predestinatămuzicei, au o fizionomie
sonoră , care le individualizeazămai profund decît conţ inutul lor intelectual. Acest
accent, aceastămuzicăa vorbelor lui Vania, duraserăîn urechea Olguţ ei.
Şi-n muzică , mai ales, acelaş i criteriu o că lă uzise. La o vrîstăcînd toţ i copiii ―
cu rari excepţ ii ― preţ uiesc în muzicămelodia care dezmiardăagreabil auzul,
Olguţ a preţ uise altăarmonie, cea înaltă , a că rei expresie severăcontrazice ş i supă ră
digestia urechei flă mînde de melodic. Astfel, ş i Beethoven, ş i Bach, ş i Haendel
intrau prin urechea devenităscoicăîn marea sonoră , nu ulcicăla robinetele cu
siropuri dulci, bă ute pînăla dezgust.
Dar ochii negri ai fetiţ ei care devenea tă cutăprivindu-l pe cel că ruia îi servea
ceaiul, mai că pă taserăş i un alt criteriu pentru aprecierea frumuseţ ei bă rbă teş ti, în
strînsăarmonie cu celelalte. Ochiul ei feminin fă cea categoricădeosebire între
frumos ş i expresiv. NiciodatăOlguţ a nu fusese sensibilă , chiar în afarăde dragoste,
la frumuseţ a gen paj, cea mai gustatăde fetele de vrîsta ei. Obrazul oval, bucla,
talia zveltă , silueta graţ ioasăaveau pentru ea aceeaş i valoare ca ş i versul lui Samain
sau melodia lui Schubert. Iar faţ ăde aş a-zisul bă rbat, mătă hă los, brun, pă ros,
ochios, avea mai mult impresia vulgarită ţii decît a puterii virile.
De mult, dar înnă buş it, feminitatea ei treptatăş tia căundeva existăun om ― de
care nu-ş i mai amintea ― pe care nu-l întîlnise în că rţi, frumos fiindcăera urît, dînd
prin dezarmonie vibraţ ia puterii lui severe, îl aş tepta, gă sindu-l uneori în muzică ;
niciodatăîn viaţ ă .
Aceeaş i muzicăascultatăîn casa pă rintească , la mesele copilă riei, cînd Vania
era oaspe, dă duse Olguţ ei oroarea de sentimentalism. Tră ise, amplificînd cu viaţ a ei
legea spartană . Sufletul ei dormise pe pat de piatră ; de asta era viu, proaspă tşi clar
ca o apăde munte.
Şi poate căacelaş i om, al cărui chip îl uitase, demult plecat din casa
părintească , rătă citor cu vînturile prin lume, în clipele cele mai fericite, petrecute în
adă postul pă rintesc, o fă cea sădoreascăplecarea în noapte, alegîndu-ş i ca deviză
versurile lui Villon:

"En ce temps que fay dit devant.

Sur le Noël, morte saison
Que les loups se vivent de vent
Et qu on se tient en sa maison,
Pour le frimas, près du tison:
Me vint un vouloir de brisier
La très amoureuse prison
Qui souloit mon cuer debrisier..."

Astfel, prin voia mormintelor ş i scriptura vieţ ii, copilul cel mai iubit al
domnului Deleanu, copilul cel mai vesel al casei Deleanu, pă ră sind căminul pă
rin-
tesc, se îndrepta dincolo de pragurile blînde, dupăultimele stele verzi ale neamului
Dumş a, cele purtate subt fruntea ră
zvră tită, de strigoiul Fiţei Elencu.

Socotindu-se singurul supravieţ uitor al somnului celorlalţ i, Dă nuţse înş ela. Pe

latul pervaz al unei ferestre deschise ― acolo unde iarna stau glastrele cu flori, ş i
vara uneori, captivă -n pînze de pă ianjen, o stea tremură― era Olguţ a. Mai mult în
noapte decît în casă , pe aerianul pervaz ca într-o luntre. Şedea ghemuită , cu
genunchii duş i la bă rbie şi obrajii strînş i în pumni. Aparţ inea casei pă rinteş ti în
mă sura în care rîndunelele de subt streş ină -i aparţ
ineau. Trecuserăprin noapte ploi
de primă vară , ca luminoase hohote de rîs. Acum picurau streş inele şi cîntau clar
ulu-cele. Prin norii sparţ i, curgea în ş ipote lumina lunii, bunăs-o aduni în pumni ş i
s-o resfiri pe tîmple ş i pe frunte. În vale, prin frunza plopilor, acoperiş urile caselor,
lucind în lună , sunau cîntec de ploaie pe scuturi înclinate.
N-o mai bă teau vînturi de mare. Jilav, parfumul liliecilor se revă rsa din stele
parcă , în undele vii ale nopţ ii.
Acolo sus, pe marginea zidului casei, în noapte ş i în cer, şedea cu Vania. Era
departe de el ca de un munte, ş i lîngăel ca în umbra unui munte care, pe deasupra
lumii, o învă luia.
"Tu sus, eu jos!"
Îşi aminti, cu ră zvră tire, vorbele lui Vania de pe vapor. De ce ea sus, el jos? Sus
amîndoi, jos amîndoi. Se gîndea la el cum urci prin munţ i de piatră, pe care pasul
sunătare, dîndu-ţ i îndemnuri de vigoare ş i largi cadenţ e în plă mîni. Îl iubea
desprinsădin trecut, dă ruindu-i toate zilele viitorului, zilele acele drepte, zvelte,
necunoscute ca oş tenii subt armuri, cu viziera că ştilor lăsată― dar pe departe
răspîndind viteaza lor tresă rire în faţa vieţii. Pe-acele i le dăruia lui Vania. Semnul
lui îl aşteptau; porunca lui. Numai el, cel tare fă răarmură , cu faţ
a descoperită , era
domnul tumultului de zale ş i lumini.
Pe o mă suţă, ală turi de fereastră , se desluş ea un vas din care crengi de liliac îş i
înclinau fagurii albi.
Cu o miş care bruscă , smunci întregul mă nunchi, aruncîndu-l în noapte ca spre
cineva.

PARTEA PATRA

"Aş teaptăliniş tităveş ti de la mine."

Aş a-i spusese Vania pe vapor. Să pate-n piatră , vorbele erau în ea, cu accentul
calm al celui care le rostise.
Totuş i, dupădouăluni ş i mai bine de tă cere, aş teptarea devenise neliniş tit
mirată . April trecuse, apoi mai, apoi iunie. Olguţ a, între timp, nu îndră znise să
pă răseascăIaş ul, decît douăzile, petrecute la Bucureş ti cu prilejul deschiderii
expoziţ iei lui Alexandru Pallă .
La întîi iulie plecaserăcu toţ ii la Medeleni. Olguţ a lă sase ordine severe ca
scrisorile ş i telegramele sosite la Iaş i săfie de îndatăexpediate sau comunicate la
Medeleni.
La ţ ară , luase drumul de odinioarăal Monicăi, pe cînd îl aş tepta pe Dă nuţ―
zilnic ducîndu-se la gară , că lare, dupăcorespondenţ ă. Devenise un fel de inspector
febril al corespondenţ ei. O verifica minuţ ios, plic cu plic, ziar cu ziar, pachet cu
pachet. Cunoş tea corespondenţ a mai amănunţ it decît ş eful gă rei, venerabil rotundul
domn Şteflea, menţ inut acolo graţ ie domnului Deleanu. Se familiarizase cu toate
cernelile, cu toate ortografiile, cu toate plicurile. Dintr-o aruncă turăde ochi alegea
corespondenţ a unui moş ier, deosebind-o de-a celuilalt, grupîndu-le sistematic, ceea
ce-l uş ura pe domnul Şteflea, mereu aglomerat fă răsăfacănimic, de o muncă
supără toare pentru el din cauza unei crîncene miopii care-l fă cea săsilabisească
adresele cu gura apropiatăde ele, ca un rîmă tor grafolog. Serviciul corespondenţ ei
trecuse de la o vreme asupra Olguţ ei. Cum sosea la gară , lăsa calul unui ţ ăran, intra
de-a dreptul, funcţ ionă reş te, în biroul ş efului gă rei, se aş eza la birou ş i, cu mîni de
furtună , intra în corespondenţ ă , subt privirea deferent extaziatăş i iremediabil
mioapăa domnului Şteflea.
Primea mereu scrisori de la Alexandru Pallă , adresate ei ş i Monică i. Aceste
scrisori trimise de un prieten preţ uit de Olguţ a, venind mereu în locul celei
aş teptate, începurăs-o enerveze agresiv. Îi venea săle rupă. Ca săle punăcapă t
odată , îl invitase pe Paş a la Medeleni. Sosise imediat, atît de modest fericit, încît
Olguţ ei îi venise să -i cearăiertare pentru expulzarea poş tală , gata parcăsă -l
pofteascăsăplece.
Medelenii erau mai îmbelş ugaţ i în oaspeţ i decît oricînd. Pe lîngăfamilia
Deleanu, energic invitatăvenise ş i cucoana Catinca împreunăcu Mircea, apoi Puiu,
şi la urmăPaş a. Herr Direktor, care-ş i reluase, dupără zboi, voiajurile anuale în
Germania, se anunţ ase ş i el pentru luna august. Domnul Deleanu, prezidentul
acestor mese populare, jubilă . Fiecare masălua proporţ ii de banchet. Cucoana
Catinca, ireductibila adversarăa picturii lui Paş a, din cauza ofensei adusăOlguţ ei,
prin faimosul portret dă ruit lui Mircea, era aliata lui solidăîn ce priveş te
anatemizarea muntenilor ş i glorificarea moldovenilor.
Doamna Deleanu, în conducerea gospodă riei devenise aghiotantul cucoanei
Catinca, împreunăcu Monica.
În aprobarea generală , Olguţ a edictase deviza delenilor: "Libertate absolută ".
Fiecare săfacăce-i place, neavînd nici un fel de obligaţ ie faţ ăde ceilalţ i, decît să
respecte orele dejunului ş i-ale mesei, omagiu adus cucoanei Catinca, la care fusese
foarte sensibilă . De altfel, Olguţ a o captivase complect pe cucoana Catinca ş i prin
altă ceva. De cînd venise la Medeleni, s-ar fi zis căo pasiona mai mult arta culinară ,
reprezentatăproeminent prin cucoana Catinca, decît discuţ iile artistice, patronate de
Paş a. Şi baba era surprinsă , ca ş i cucoana Catinca, dar deopotrivăde mă gulită .
Raporturile prieteneş ti dintre Olguţ aş i ea datau din vechi. În fiecare varăla
Medeleni, precum ş i la Iaş i în timpul anilor de ş coală , Olguţ a-i făcea vizite. Aceste
vizite însemnau diverse aperitive în afarăde program, servite Olguţ ei de baba, fă ră
de ş tirea doamnei Deleanu. Acum, însă , nu mai venea dupăaperitive. Se interesa,
cu o aplicaţ ie neverosimilăpentru doamna Deleanu, de înaltele tehnici culinare.
Aş a că , spre surprinderea generală ,ş i spre entuziasmul cucoanei Catinca, Olguţ a
participa mai rar la discuţ iile din sofragerie, cerdac ş i salon ― deseori însă , la cele
din bucă tărie. Dar în ultimul timp renunţ ase şi la acestea. Era mai mult pe drumuri,
că lare. Acasă , devenise mai tă cutădecît Dă nuţodinioară , distrată , fugind de discuţ ii
şi de tovă răş ia celorlalţ i.
 ― Lă saţ i-o, hotă rîse domnul Deleanu. Aş a m-apucăş i pe mine uneori; eu fac
pasienţ e, Olguţ a că lă reş te.
E drept, însă , cădomnul Deleanu era privilegiat, fă răş tirea celorlalţ i. Ca ş i în
copilă rie, dupăamiaza uneori, cineva-i bă tea în uş a biroului.
― Intră , Olguţ a, zîmbea el cu amîndoi obrajii.
Olguţ a se aş eza pe marginea fotoliului din faţ a biroului ― unde era instalat
domnul Deleanu ― ş i redevenea camarada tată lui ei, al cărui pă r alb era dezmierdat
cu un gest familiar din copilă rie. Domnul Deleanu îi oferea bomboane pe care le
accepta, reclamîndu-le chiar, ca să -i facăplăcere; ea îi prepara cîte o cafea neagră ,
şi-n aceastăatmosferăde complot petreceau ore pe care Olguţ a se silea săle facă
uş oare ş i zîrnbitoare. Dar singura încă pere care o atră gea magnetic, era gara.
Dimineaţ a se ducea dupăcorespondenţ ă. Deseori ş i dupăamiazăse ducea, în
speranţ a unei telegrame.
― Ce s-aude, domnule Şteflea?
― Pacoste, să rut mîna, nu plouă . I-hai, greu, să rut mîna.
Vorbea cu domnul Şteflea despre orice, fă rărevoltă , ră bdă toare, absentă , avînd
tresă riri negre de rîndunicăîn faţ a telegrafului. Se familiarizase cu domnul Şteflea,
cum te familiarizezi cu servitorii casei locuite de fiinţ a iubităpe care n-o poţ i
vedea. Domnul Şteflea devenise un fel de portar al vastului spaţ iu în care era
Vania. Unde? Cine ş tie! Locul cel mai apropiat de absenţ a lui, era gara cu
telegraful ei.
Vorbea despre sfecla, grîu, orz, situaţ ia funcţ ionarilor dupără zboi, politică
internaţ ională― cu domnul Şteflea, în ţ ă că nitul monoton al telegrafului. O
cunoş teau toţ i misiţ ii de cereale, precum ş i jandarmii în trecere pe la aceastăgară ,
în care Olguţ a devenise permanentă , ca o funcţ ionară . Cunoş tea acum tot
mecanismul unei gă ri, semnificaţ ia soneriilor, plă cile de gramofon cu repertor
redus ale telefoanelor, tehnica macazului, doleanţ ele ceferiste, panica inspecţ iilor
inopinate, epilepsia ordinelor circulare, ― ş i pe dinafară , întocmai ca Trăiască
regele portretele familiei regale aş ezate în faţ a uş ii de intrare, în ţ inuta
cromolitografică . Abia în ziua de 16 iulie, numele Olguţ ei apă ru pe banda
telegrafului Olguţ a era ală turi de domnul Şteflea, care dupăprimele ţ ăcănituri,
zîmbise lat că tre Olguţ a, scriind cu creion chimic:
"Olga De"...
Domnul Şteflea, gras ş i nă duş it, cu creionul chimic pe foaia de hîrtie, devenise
pentru Olguţ a un fel de brad sfînt cu creş tetul în soare, din care ar începe săpicure
în lacrimi clare ră şina înaltelor arome.
..."leanu. Medeleni."
Bendiţ a cu puncte enigmatice se desfă ş ura pe roata ei metalică , în cadenţ ă
precipitată . Silabăcu silabă , stea cu stea, vorbele că deau din spaţ iu în urechea
domnului Şteflea, apă rînd violete în luciu de salivăpe hîrtia de subt ochii Olguţ ei.
 "Tre... cut... un... hap..."
― ...?
"hop", rectificăenorm creionul violet peste "hap".
Umbre ş i lumini chinuite pe obrajii Olguţ ei, ca fugi de nouri în tulburi viscoliri
ş i neagrălavă , pe faţ a lunii clare.
"...cu bine"...
Ţac-ţ ac; ţ ac-ţ ac-ţ ac; ţ ac-ţac-ţ ac...
Bă tea o inimăş i un telegraf, ş i domnul Şteflea cu vîrful limbii violet, scria
violet, precipitat, c-o slovăstupidăca o că dere de umbrele din cuier, ş i ca o panică
de gîş te ― un imn al bucuriei, care, depă şind poezia, devenea muzică ,ş i depă şind
muzica, devenea lumină .
"...curînd... veş ti... bune... Vaner..."
― Vaner?
Se-ntunecase tot, într-o clipăde spaimă .
"Olga Deleanu
Medeleni.
Trecut un hop cu bine. Curînd veş ti bune.
Vaner."
Cu certitudine în ea, ca o primă vară , Olguţ a redeveni Olguţ a în faţa accentului
telegrafului care deformase numele lui Vania evreieş te, prefă cîndu-l în Vaner ― ş i
izbucni într-un rîs clar, tînă r, proaspă t, spă lînd prin el toate tă cerile de pînăatunci.
Se înapoiase la Medeleni în acea zi de iulie, o Olguţ a care mai bine de douăluni
lipsise ― aducînd glume, rîs, copilă reş ti nă zdră vă nii, ş
i acea poznaş ăfantezie care
stîrnea o palpitaţ ie de farsăpe unde trecea Olguţ a cu ochii ei negri ş i obrajii ei
rumeni. La 27 iulie, mînile Olguţ ei tremurară , tremurară , ca ş i cum vibraţ ia
libelulelor, ră pindu-i mînile, i-ar fi interzis gesturile sigure ş i grele ale nunii
omeneş ti. Scrisoarea era în mînile ei ca o stea palpitînd în albastru pur de înserare.
O uş ăcît de masivăo deschizi cu cheia, dar o scrisoare? Un plic alb, ermetic lipit,
fă cînd trup cu scrisoarea...
Uitase sădeschidăo scrisoare, acestăsimplăportiţ ăde hîrtie, familiarătuturor
degetelor. Se temea sănu rupăscrisoarea, rupînd plicul. Cetise de cîteva ori adresa,
ca ţ ăranii, ş i, hotă rîndu-se, rupsese plicul, lateral, desprinzînd ş i o bentiţăa scrisorii
cu finalul tuturor cuvintelor din margine.
Datarea scrisorii ― Bălţ i, 25 iulie 1922 ― era scrisăclar, de o mînăfermăş i
dezinvoltă , reeditînd grafic miş carea celui care intra într-o odaie deschizînd uş a
energic. În schimb, începutul scrisorii ― DragăOlguţ a ― era aproape ilizibil.
Literele se formau vag, ondulaţ ie abia reliefată . Se sfia atît de mult săscrie aceste
vorbe, cel în sufletul că ruia ră sunau enorm, încît aş ezarea lor pe hîrtie ară ta de-
opotrivăpanica ş i eroismul, contopite în acelaş i gest, ca un soldat care, strîngînd în
braţ e granata că zută ,ş -ar pră buş i la pă mînt cu ea, de teama exploziei, cu ea la piept.
 Cu vîna de pe frunte umflată , obrajii în flă că ri, ş i tîmplele duduind, Olguţ a
aflase cauza îndelungatei tă ceri: Vania fusese condamnat la moarte în contumacie
de Curtea Marţ ială , pentru crimăde dezertare la inamic. Prezentîndu-se la Consiliul
de Ră zboi al Corpului patru de armată, fusese imediat arestat, ş i menţ inut arestat
pînăla judecare. Procesul se amînase de patru ori, din cauzăcămartorii invocaţ i de
Vania pentru a dovedi forţ a majorăa că derii lui în prizonierat, nu se prezentau.
Apoi actele cerute de Vania din Franţ a, pentru a dovedi căimediat dupăevadarea
din lagă r intrase în armata franceză , întîrziaseră.
Fusese achitat.
Relatarea acestor întîmplă ri era foarte scurtă , enunciativăş i calmă .
Vania că uta numai să -ş i justifice serios tăcerea. Atît. Nu istorisea Olguţ ei
intrarea la Consiliul de Ră zboi. Un dezertor la inamic, condamnat la moarte în
contumacie, în clipa cînd se prezintăîn faţ a instanţ elor militare trebuie săaibă
atitudinea situaţ iei, adicăsămeargăîn aş a fel pe ale sale picioare încît sădea
impresia căse tîră ş te în genunchi; apoi săfie palid, cu necuviinţ a sîngelui absentă
din obraji; sătremure ca în plin acces de paludism; ş i săbîlbîie în aş a fel, încît cele
mai simple întrebă ri, injoncţ iuni sau chiar tă ceri ale comisarului regal, sădea, vic-
torios, impresia elocinţ ei. Statura lui Vania, calmul să u imperios, ş i ochii să i
dă deau un total de impresii diametral opuse noţ iunii de condamnat la moarte.
Aceastăindisciplinare noţ ională , acest port ilegal de viaţ ăde că tre un condamnat la
moarte dă duserăcomisarului regal, din prima clipă , dorinţ a "să -l frece". Cu vorba
era greu. Omul acesta tă cea ca un tun: nici nu zîmbea mă car. Dar ochii lui... E
imposibil săspui unui om "scoate-ţ i ochii", cînd n-ai de ce săspui "tacă -ţi gura".
Prezenţ aş iţinuta lui Vania în faţ a comisarului regal erau statuia insultei, o statuie
hindenburgiană . Între timp, grefa descoperise dosarul lui Vania. Întîlnind foaia
matricolă , ataş atăla dosar, comisarul regal, cu ochii, cu nă rile ş i călcîile, zîmbise.
"Nesupus la încorporare, amnistiat, nesupus la concentrări"... Urmă rea cuvintele
foii matricole, ca pe niş te femei foarte decoltate jucînd dansuri moderne. Lansase
mandatul de arestare, înmînîndu-i-l lui Vania ca pe un brevet de decoraţ ie,
însoţ indu-l cu un cordial:
― Domnul meu, sentinela văaş teaptă .
În ziua judecă ţii, martorii prezenţ i ară taserăevidenţ a, atestînd complecta
nevinovă ţie a inculpatului. Mai mult, actele sosite din Franţ a aduceau ş i lui Vania o
surpriză : era decorat cu Legiunea de Onoare. Pe lîngăacte, comandantul
regimentului francez, în rîndurile că ruia Vania luptase, se simţ ise dator săadauge ş i
o scrisoare, adresatăcomisarului regal, în care elogiile cravaş au orice îndoială .
Fusese achitat dupăo judecatăsumară , mai mult constatativă , cu trei voturi contra
două , achitarea cu unanimitate fiind socotităca un blam la adresa instanţ ei ― tot
militare ― care dă duse prima sentinţ ă . Comisarul regal, de loc ranchiunos, bă iat de
treabă"în fond", exclamase că tre Vania, dupăachitare, oferindu-i o ţ igară : "Bine c-
ai scăpat, domnule. Vezi, eu măbucur, deş i am pierdut procesul. Mai spuie cineva
cănu-i dreptate la noi!"
Acesta era "hopul" din telegrama lui Vania.
Douălacrimi mari porniserădin ochii Olguţ ei, spre tremurul buzelor.
― Tu sus, eu jos...
Un ţ ăran privise, cu sprîncenile ridicate ş i gîtul strîmb, pe domniş oara
îmbră catăbă ieţ
eşte, călărind distrat neastîmpă rul clocotitor al unui armăsar negru,
cu o scrisoare în mînăş i lungi lacrimi pe obraji...

"...De cîteva zile sînt la Bălţ

i unde voi sta pînăla complecta lichidare a
succesiunii. Avocatul meu e ca doctorii lui Molière, pe pielea mea, ş i mai mult idiot
ă. Cu toate
decît pitoresc. Trebuie să-l asist energic, altfel îi devin client pe viaţ
acestea, pînăîntr-o lună , maxim două, voi fi gata.
Olguţ a..."

Iarăş
i, scrisul devenea construit, ş
ovă
itor ca paş
ii împleticiţ
i de bătaia inimei.

"...gîndeş ti foarte tînărăş

te-te bine. Eş i îţ
i legi viaţ
a de un vagabond..."

Şi totuş
i ca un tră
snet pe munţ
i, marele cuvînt era acolo.

"...care te iubeş
te.
Vania.
P.S. Un cuvînt de la tine mi-ar aduce mare bucurie."

Era pe la amiază . Pasul armăsarului negru devenise trap, trapul galop.

Dupădejun, cu automobilul lui Dă nuţ, Olguţ a pleca la Iaş i.
― Papa, voi lipsi o zi sau două . Inventeazătu o explicaţ ie pentru ceilalţ
i.
O sărutase, devenind imediat complicele ei devotat.
În noaptea aceleiaş i zile, Olguţ
a se suia în trenul de Bă lţ
i.

Pe linia Iaş i-Bă lţ

i, deraierile ar fi o înviorătoare distracţie; sînt însăgreu de
realizat, cu toatăbună voinţa terasamentului, din pricina vitezei.
Trenul merge la trap, trapul blajin al că luţ
ului factorului rural, fiind singurul
criteriu pe mă sura acestor roţi moldo-basarabene. Poate căş i tramvaiul ieş an ―
celă lalt vierme cu roţ i ― ar fi o normăpentru determinarea mersului acestui tren,
dar tramvaiul ieş an, din pricina pantelor, are ş i miş cări iuţ
i, ambală ri, prin care
depă şeş te capacitatea de vitezăa rudei sale ceferiste.
 Trenul se formeazăpe la zece noaptea, la o parte de peron, într-un ungher
întunecos al gă rei, dincolo de garajul closetelor. Ochiul nu-l poate distinge de la
distanţ ă, fiindcăe obscur ca o casăarsă . Urmezi pe tregherul care-ţ i duce bagajele,
dupăce l-ai informat conş tiincios căai bilet de clasa întă ia. Ajungi. Ridici piciorul
sus, mai sus, executînd solitar un exerciţ iu de gimnasticăsuedeză , întîlneş ti cu
vîrful ghetei suspendate în vă zduh, un fel de bancăaerianăpentru oameni zbură tori:
e prima treaptăa scării.
Aruncîndu-se de acolo în jos, un copil s-ar putea sinucide. Tregherul te împinge
de la spate, te saltă ,şi cu mînile încleş tate de barele metalice, ajungi vertical. Intri.
Funicularul cu bagajele te-ajunge din urmă . Tregherul aprinde un chibrit, scoate o
lumînare din buzunar, ş i la lumina flă că rii gă lbuie observi cătregherul s-a înş elat:
vagonul e de clasa treia.
― Nu, domnule, te asigurătregherul ş tergîndu-ş i sudoarea de pe frunte, e de-a-
ntîia. N-aveţ i decît săvăuitaţ i.
― Pă i m-am uitat.
― Nu, boierule, cetiţ i ce scrie pe vagon.
Te dai jos din nou ş i-ntr-adevă r vezi căare dreptate iniţ iatul. Vagonul a fost de
clasa treia, sau, mai exact, a fost destinat clasei a treia ― cifrele zugră vite vorbesc
ritos ― dar o mînăcare mînuia o bucatăde cretăa anulat cifrele preexistente,
scriind ală turi cu cifrăromanăş i litere explicative: clasa I. Dacătot nu te-ai
convins, faci un pelerinaj de-a lungul trenului. Toate vagoanele sînt de clasa treia,
afarăde cel poş tal care-i de lux ― dar mînuitorul de cretăa decretat căunele sînt
de-a întîia, altele de-a doua, celelalte lă sîndu-le săfie de-a treia. Te întorci deci ş i
abia atunci îţ i dai seama cătrenul Iaş i-Bă lţi nu e un tren, ci o satiră . Toţi oamenii
sînt egali în faţ a lui Dumnezeu; ierarhiile ş i prerogativele respective, sînt fapta
omului. Vagoanele de clasa treia sînt oamenii în faţ a lui Dumnezeu, la origină :
egali. Adă ugirile cu creta, creatoare de ierarhii, sînt o lecţ ie datăomului trufaş : va
plă ti biletul de clasa întîia, dar va merge în vagonul egal cu celelalte în faţ a cerului.
Diferenţ a costului, între biletul de-a treia ş i cel de-a-ntîia, va fi o penitenţ ăpentru
conş tiinţa monetarăa omului.
Acest tren stăîn întuneric, ca ochiul de haiduc subt încruntarea sprîncenei
stufoase, din clipa formă rii pînă -n zori, cînd va ajunge ― la un ceas oarecare,
întotdeauna variabil ― la destinaţ ie. Pasagerii ocupanţ i sînt forme obscure, pe care
te vei deprinde săle cunoş ti cu urechea, nu cu ochiul, aş a cum distingi
instrumentele muzicale. Auzi de pildăo micăpocniturăuscată― asemă nă toare cu
explozia miniaturalăa unui purice strîns între douăunghii, sau cu sunetul copcii
închise prin apă sare ― aceastăpocniturăsituatăla înă lţimea capului omenesc e
urmatăvertiginos de o expulzare ţ îş nitoare. Ai intuiţ ia căcineva a scuipat printre
dinţ i. Mai mult: căte-a scuipat. Dar sunetul ş i expulzarea se repetădin secundăîn
secundă . Cineva-ş i mă nîncăunghiile? Dar ţ îşnitura intercalatăîntre douăpocnete?
Roză torii de unghii macinănecontenit, dar nu scuipănecontenit. Ce-o fi? Explicaţ ia
o ai îndatăce flacă ra unui chibrit aruncăo palpitaţ ie de luminăasupra sunetelor
enigmatice. Podeaua e albăca de o mă treaţ ă
, care a că zut ş i pe bancă ,ş i pe
genunchii că lătorilor. A nins? S-au scuturat crizanteme veş tede? E presă rat vagonul
cu parmezan? A tă iat cineva două zeci de volume, risipind strujituri de hîrtie?
Nu!
Muzicantul pocnetelor e un mîncă tor de seminţ e.
...............................
Între timp, trenul merge la trap. Maş ina trage, dar suferăîngrozitor. Îi auzi
respiraţ ia grea, ş iţ i se face milă . O compă timeş ti ca pe un cal prea împovă rat, bă
tut
cu coada biciului. Vagoanele sînt mă tăhă loase, grele ş i dezarticulate. Scîndurile
tremurăca ale ş andramalelor cînd trec pe stră zi camioane grele, fieră riile se zbat ş i
sună , ca lanţ urile unui siberian convoi de condamnaţ i politici, geamurile dîrdîie ş i
cad singure ca portretele din cuie ş ubrede.
Dese opriri. Te uiţ i crezînd căai ajuns la o gară . De unde! Alte raţ iuni, care-ţ i
scapă , determinăaceste opriri. Ai impresia căfaci parte din convoiul mortuar al
unui om politic, staţ ionînd în faţ a tuturor monumentelor ş i clă dirilor oficiale, pentru
discursuri ş i prohod. Dar aceste opriri în noapte ş i tă cere, de la o vreme iau un
caracter straniu: vîntul ş uieră , stele nu-s, oameni nu-s, întuneric e... Poate căse
oficiazăun sabat nocturn. Mai că -ţi vine săintri din nou în compartimentul
basarabean. Dar trenul porneş te. Ră mîi pe culoar.
Încetul cu-ncetul, mergînd, oprindu-te, legă nîndu-te, cutremurîndu-te, suflat de
vînt, bă tut de ploaie, cuprins de somn, rezemîndu-te de pereţ i bolnavi de friguri, nu
mai ş tii: dormi, eş ti treaz? Eş ti în tren sau trenul e în tine? Eş ti în convulsiunile
opace ş i obscure ale metempsicozei. De cînd ai plecat? De unde ai plecat?
Încotro?... Trenul se opreş te. Simţ i căse întîmplăceva jovial. Auzi un nume:
Foleş ti, fă cut parcădin sonorită ţi culinare. Vezi agitaţ ie. Că lă tori adormiţ i se
deş teaptăş i pornesc zburliţ iş i buhoş i cu paltoanele pe umeri, cum se duc în plină
noapte, prin ogradă , cei care au closetul în curte. E un flux general spre ceva.
Colectivitatea că lă torilor te mînăspre scopul necunoscut.
O baracăde scînduri, cu miros de bucă tărie ş colară . Pasagerii ră sar de acolo
ducînd în mînă , cu precauţ iuni înduioş ate, un fel de prunc liliputan în pelinci de
hîrtie.
Aha! Pîrjoale!
De asta s-a oprit trenul. Adicăs-a oprit la gară , dar gara Foleş ti nu-i decît
pseudonimul ceferist al pîrjoalelor de la Foleş ti. Dacănu-s gata cînd ajunge trenul,
fochistul aş teaptăpînăcînd apar. Că ci pîrjoalele de la Foleş ti nu-s ca cele de la
Paş cani, Mă ră şeş ti sau Fă urei. Ţi le dăfierbinţ i, fumegînde, nu în farfurie ―
farfuria e o profanare a pîrjoalei ― ci în hîrtie. Pîrjoalele de la Foleş ti nu-s numai
delectabil aliment, ci ş i un calorifer. Ţii în mînăporţ ia de pîrjoale, cum ai sta la foc,
dezmorţ indu-te. Abia dupăce ş i-au isprăvit oficiul caloric pîrjoalele de la Foleş ti, a
că ror gră sime ţi-a uns palmele, pă şesc spre gură . E o fericire generală , o înfră ţire
întru pîrjoale. Cînd trenul porneş te, un cor de clefă iri miloase ― asemă nă toare cu
fleaşc-fleaş cul galoş ilor prin glod moale ― glorificăpîrjoalele de la Foleş ti. Iar
feţele celor care dorm, cu pîrjoalele în ei, zîmbesc unsuros ca bă lţ
ile în soarele de
april şi ca bucă tăresele mame în a opta lună . [...]

Mirosul de cizme, usturoi, mahorcăş i sudoare era atît de dens, atît de

materializat, încît îţ i venea să-l dai la o parte cu mînile ca pe o perdea înnă buş itor
de grea. Mîncatorii de seminţ e, spărgeau ş i scuipau. Fumă torii fumau. Fereastra ―
închisă . Astfel, ploaia, în loc săintre direct, se prelingea. Pasagerul din faţ a Olguţ ei
ofta a somn. Trecuserăde Ungheni. Olguţ a ocupa colţ ul dinspre culoar. Flă cările de
chibrit, sperios dilatate, îi familiarizaserăochii cu feţ ele tovară şilor de că lă torie. Pe
banca din faţ ă, lîngăfereastră , un popăbasarabean invoca vicleş ugul lui Ulysse cu
calul troian, cel mai mare cal de lemn al lumii, încă lecat de cel mai ghiduşzîmbet
al antichită ţ
ii, în pîntecele formidabilei jucă rii, în loc de tă rîţ
e, o armatăîntreagă
ducea în Troia gloria lui Ulysse. Astfel ş i popa. Plă tea un singur bilet, dar în
pîntecele să u că lătoreau desigur preoteasa, dască lul ş i diaconul. Un antereu de
postav cenuş iu, îmbră ca enormele forme. Pe piept, legatăcu un lanţde argint, un
fel de frînghiuţ ămetalică , îi atîrna o cruce masivăca o ancoră . O barbăcu
dimensiuni de lopată , în flacă ra chibritului, stră lucea ară miu ca un samovar. Cîrn,
popa avea fă lci proeminente ca ş oldurile fetelor precoce. Un ten de salam ş io
duhoare de rachiu ară tau efectul rachiului ş i cauza tenului. Adormise imediat, cu
genunchii cră că naţi, proptindu-ş i burta. Sunetele dominante ale somnului să u erau
un "hoor" formidabil de orgăîntr-o catedrală ,ş i un "fiss" uş urel ca dezumflarea
unui pneu de bicicletă . Se nemeriserătrei rusnaci zdraveni, pe aceeaş i banchetăcu
ecleziastul, dar, ală turi de el, deveneau pigmei, ca vapoarele româneş ti ală turi de un
transatlantic.. Somnul suveran al feţ ei bisericeş ti pă rea tot un fel de slujbăortodoxă ,
că reia ceilalţi îi dau smerităascultare, că ci treptat, renunţ înd la seminţ eş iţ igă ri, din
că scat în căscat, din sucire în sucire, din mîrîit în mîrîit luaserăş i ei calea somnului,
intonîndu-i liturghia pe nas.
Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţ a. Aparţ inea respiraţ iei unui moş neguţal
că rui cap pă rea ţ esut din pufuri de pă pă die. Fumuriu, plin de lumini neliniş tite, te
mirai cănu circulăprin compartiment, dezagregat în particule de puf că lă tor. Cîtă
vreme lumînarea lipităpe marginea ferestrei arsese, zîmbind serviabil ş i complice
tuturor pasagerilor, scosese un carneţ el soios, cu foile împă rţite-n pă tră ţele violete,
şi un ciot de creion, aş a de mic, încît îl prindea cu buricul a trei degete! Degetele
deveneau creionul, iar creionul dispă rut devenea un vîrf de grafit ră să rit din
împreunarea celor trei degete. Scria cifre scă rpinînd ş oriceş te hîrtia, în timp ce faţ a
lui fă cea cu ochiul, zîmbea sfredelitor, avînd aerul cătrage pe sfoarăpe cineva
foarte mic ascuns în carneţ el. Avea degete neastîmpă rate. Dupăce se stinsese lu-
mînarea, ochise un chibrit lepă dat pe marginea ferestrei ală turi de cascada îngheţ ată
a spermanţ etei, ş i începuse să -ş i sfredeleascăurechea. Adormise cu chibritul între
degete, proiectînd poate o societate pe acţ iuni pentru exploatarea cerumenului
ocnaş ilor ş i al clerului ortodox.
În somnul general, numai Olguţ a era trează . O fericire gravăîn adîncul
sufletului, ca o peş terăpentru solitarăînchinare, bă tutăde valul viu al inimii; ş io
veselie ş colă reascăîn ochi ş i pe obraji. Pe Dă nuţcă lă toria într-un astfel de
compartiment l-ar fi fă cut săsufere; pe Olguţ a o distra. Realită ţile cele mai
supără toare îi pă reau jucă rii fă cute pentru hazul ei. Ceea ce o determina pe Olguţ a
săurmeze regulat tratamentul unei mă sele cariate, de pildă , nu era atît cochetăria
sau grija de să nă tate, cît anticamera, odioasăpentru majoritatea pacienţ ilor, pe care
o fă cea la dentist. Niciodatănu-ş i lua cărţ i de cetit. Privea ş i asculta. Dupătrei zile
de anticameră , în care ră stimp descifrase toate ticurile, particularită ţile ş i
slă biciunile tovară şilor de suferinţ ă , devenea confesorul lor, convorbind cu fiecare
în stilul lui; cu unul clă tinînd din cap în faţ a infernului dantesc al periostitei acute,
pe care pacientul îl invocămă gulit într-o mă surăde aceastăsuferinţ ănumai de el
cunoscută ; cu altul, filozofînd asupra leacurilor bă beş ti superioare celor inventate
de doctori, de vreme ce ierburile ş i buruienile de leac sînt date de Dumnezeu, pe
cîtăvreme doctoriile sînt fabricate de mizerabilii exploatatori ai durerii umane,
farmaciş tii, complicii medicinei; cu altul spăimîntîndu-se de imoralitatea copiilor
de azi.
Mirosul compartimentului, însă , era ş i el distractiv, dar mai puţ in decît restul.
Se pregă ti săiasă , punîndu-ş i mă nuş ile. O intervenţ ie neaş teptatăo reţ inu.
Pasagerul de peste drum, de cum adormise, se lă bărţ ase posesiv, cu cizmele în chip
de praş tie uriaş ă . Se vede însăcăavea somn neliniş tit. Că lă rităde un diavol
nevă zut, o cizmăsă ltăcă zînd greu pe banca din faţ ă , ală turi de Olguţ a. Diavolul
descă lecă , lăsînd-o în mînile Olguţ ei, care o apucarăde vîrf ş i de că lcîi, o să ltară,
lepă dînd-o în ş anţ ul obscur dintre banchete. Boc! fă cu cizma că zînd. Dar pasagerul
nu se trezi. Avea un somn ermetic, încuiat, ferecat ş i oblonit. Ar fi putut să -l radă
bă rbierul complect, barbă , musteaţ ăş i tidvă , fă răca să -l deş tepte.
Din nou acelaş i diavol că lă reţde cizme adormite încă lecăcizma. Hop! Că zu
ală turi de Olguţ a, în acelaş i loc. Cu pieptul zguduit de rîs, Olguţ a-i fă cu vînt. Un
nuc pe care-l scuturi n-ar ră mînea mai placid decît pasagerul cu cizme saltatorii.
Lupta dintre diavolul iuftului ş i mînile Olguţ ei durăcîtă va vreme. Din nou, cizma
epileptică , fidelăaceluiaş i parcurs, să ltăală turi de Olguţ a. Lupta devenise mo-
notonă . Olguţ a medităo clipă , luăcizma de bot ş i de că lcîi, ş i o aşezăală turi între
genunchii vecinului cu suflare usturoiată . Acolo cizma se stabili, ca un corn că zut
de pe fruntea celui adormit cu nasul spre ea. Olguţ a se ridică , bîjbîi cu mîna dea-
supra, descoperi o caschetărusească , o luăş i decorăcu ea botul cizmei calmate.
Dupăaceastăispravăieş i pe coridor.
Ivan Turbincădin povestea lui Creangăeste invitat de un boier să -şi petreacă
noaptea într-o casăblestemată , să laşde diavoli împieliţ aţiş i de duhuri necurate.
Optimistul Ivan se duce, se dezbracă , pune turbinca subt pernăş i dăsădoarmă .
Deodatăperna fuge. Trosc, ră sunăo palmăpe obrazul lui Ivan, ca ş i cum noaptea,
că pă tînd subit braţ e, ar fi devenit agresivă . Poc, un scaun cade. Pîrr, un dulap sare.
Mesele ţ upă ie, scaunele saltă , dulapul se zbate, oghialul lui Ivan devine o furtună ,
patul un galop; podelele duruie; soba stră nută ; plafonul scuipă ; pă reţ ii ghiontesc...
Pii!
"Paş ol na Turbinca!" se supărăIvan ş i, absorbiţ i de nă zdră vana turbincă ,
diavolii ş i duhurile necurate se nă pustesc în ea, săle arate el Ivan cît îi de sfîntă
bă taia lă satăde Dumnezeu în pumnii creş tinului. Olguţ a n-avea turbincă ,ş i
coridorul turbase. Vîntul era în ploaie ca panica într-o mulţ ime de femei despletite
şi desculţ e.
Îmbulziri, ropote repezi, ş uiere lungi, oftă ri, gemete, cutremură ri. Ploua în
coridorul vagonului ca într-o clopotniţ ăruinată . În cadenţ e, repezi ş i stă ruitoare
coborau pică turi. Un tic-tac, tic-tac, umed ş i înfiorat. Era chinuitoare această
picurare monotonă , ca o obsesie ritmicădin care nici o melodie nu se desprinde.
Afară , uuitul vîntului ş i foş
netele sfîş iate ale ploii, prin întunericul opac, dă deau un
fior de pustiu polar. Nu puteai să -ţ i închipui că -i vară , nici toamnă , nici iarnă .
Ploaia, noaptea ş i frigul umed te izgoneau într-o eternitate dincolo de anotimpuri,
prin care miş carea trenului pă rea ceva subpămîntean, un fel de exod de sicrie,
legate cu lanţ uri, pornite în sabat dement prin miezul pă mîntului.
Podelele tresă ltau, pereţ ii tremurau ca zguduiţ i de hohote de plîns, roţ ile pă reau
ale sughiţ ului nu ale trenului, uş ile clă nţă neau, încheieturile trosneau, ferestrele cu
bufnituri ş i zăngă niri hîrbuite că deau, pulverizînd să geţ ile apoase ale ploii. Nimic
nu era sigur. Toate corpurile solide pe care pasul le calcăş i de care umerii ş i mînile
se rează măbă lăbă neau gata săsară , ca lemnele că zute pe o apăumflatăde ploi.
Olguţ a era îmbră catăsubţ ire; un pardesiu de voiaj peste bluza de vară . Tremura
pe coridor, făcînd paş i repezi de-a lungul, atentăla piedicile aritmice ale mersului
hurducat. Se lupta cu ferestrele. Se pasionase vînă toreş te.
Zang!
Că zuse.
Se repezea, prindea mînerul de jos, în timp ce ploaia-i izbucnea în faţ ă,
înţ epă toare ca un lan apos de ovă z, tră gea în sus cu toatăputerea, ş i dibuind la
noroc, ajungea să-l stabilizeze.
Zang!
Altul că zuse.
 Trecurăş i Foleş tii, cu pelerinajul pîrjoalelor. Coridorul se umplu cu bucă ţi de
pîne ş i hîrtii uleioase. Viaţ a adormi din nou în compartimentele de întuneric, cu
stomahul plin. Se înş irarăiară , de gemă t, negurăş i ploaie, orele lungii nopţ i. Îţ i
venea sa aprinzi un chibrit, ca, pipă indu-te la lumină , săte asiguri căexiş ti; sau să -
ţi vorbeş ti singur, ascultîndu-te, cum suni o monedăde argint săvezi dacănu-i
falsă .
Lumina zorilor în nouri ş i ploaie fu de culoarea scuipatului, luminătotuş i, după
o noapte de neant. Pe ferestre ş i înă untru, formele realită ţii apă rurădin nou,
mahmur concrete. Ca niş te pelerini ai ploilor, stîlpii de telegraf ră să riră , lungi, de o
asceticăslă biciune, înclinaţ i în mers. Cîmpiile, ca niş te foaste bă lţ
i, din zare în zare
îş i înş irau tipsiile de glod ş i ploaie sură . Apă rurăgă ri pă mîntii, ca scoase din etuvă .
Lipovenii, cu ample bă rbi de culoarea vulpii, că zînd pe că meş ile ruseş ti, încinş i
cu frînghie sau curea, cu cizme nalte, hirsuţ iş i fioroş i, priveau trenul cu ochi
albaş tri ca cerul pozelor cu îngeri, ridicind în ploaie nasuri de copil cîrn, cu faţ a
turtităla fereastră . Priveliş tele se-nş irau atît de identic plane, cu ploile încîlcite de
cerul lor scă mos, încît, privindu-le, aveai impresia căstai locului. Şi cerul, ş i ploaia,
ş i cîmpiile aveau culoarea bă trîneţ ii ş i a vetrelor stinse în frig de iarnă . O razăde
soare, că zînd în mijlocul lor, ar fi izbucnit în plîns, frîngîndu-se...
În aceastălumină , pasagerii cu feţ ele mîncate parcăde molii, începurăsă
clipească , frecîndu-ş i ochii. Popa îş i suflănasul ― un fel de cor de cucoş i ― într-o
vastăbatistăîn care ar fi încă put mă car un kilogram de colivă― dînd semnalul
deş teptă rii. Conductorul apăru, cu felinarul aprins, colectînd biletele celor care
ră mîneau la Bă lţi.
Trenul se oprise în faţ a unui loc viran. Mai încolo, un grup de birjari bă rboş i ca
niş te patriarhi, aş ezaţ i pe capra unor tră suri minuscule, cu speteazăjoasă , un fel de
să nii cu roţ i ― gesticulau cu biciuş tile. Ciudat! N-aveau aer de birjari. Toţ i pă reau
că lugă ri deghizaţ i în birjari.
Olguţ a coborî din tren cu valiza în mînă , dar nevă zînd gara, crezu căs-a înş elat.
― Aici e Bă lţi, domnule? întrebăea pe moş neguţ ul cu miros de usturoi.
― Bă lţi, Bă lţi, dă du el energic din capul de pă pă die. Aci forte mult bă lţ i este.
― Aici e gara Bă lţi? repetăOlguţ a întrebarea că tre conductor.
― Nu e gară , da e mai aproape de oraş , ră spunse el flegmatic. Gara a fă cut-o un
boier, pe vremea ruş ilor, da o făcut-o pentru daraverile lui. Dac-o făcut-o din punga
lui!
Porni spre tră sură . Fă cu trei paş i, ş i deodatăîş i simţ i piciorul din urmăprins,
smuncit ş i aspirat ca mă seaua de un cleş te dentar. Trase. Piciorul se uş urase straniu.
Privi: pantoful dispă ruse. Întoarse capul ş i abia avu vreme să -l mai găsească .
Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase flori carnivore, care-ş i închid
grasele petale în clipa cînd insecta a intrat; glodul Bă lţilor îş i închidea buzele negre
asupra pantofului desprins. Un birjar se precipitase, venindu-i în ajutor. Se rezemă
de umă rul lui ― mirosea a ţ ol plouat ― ş i, să rind într-un picior, izbuti săajungăla
trăsură. Fă răsăpregete, deschise valiza, scoase papucii de noapte. Celă lalt pantof
zvîrlit de mîna Olguţ ei fu oferit ofrandăglodului care-l înghiţ ise ş i pe întîiul. Între
timp, birjarul Olguţ ei fă cea semne disperate, vorbindu-i pe ruseş te. În clipa cînd
pantoful al doilea porni, birjarul se ş i precipitase, cu o siluetăde scafandru. Se
întoarse îndă ră t aducînd în fiecare mînăcîte un animal inert ş i inform, asemă nător
cu godacul tă vă lit prin glod. Metamorfozaţ i de glodul Bă lţilor, pantofii Olguţ ei,
uitîndu-ş i trecutul, că pă taserădimensiuni de opinci cu obielele în ele. Forma lor de
odinioarăfaţ ăde cea de acum era ca o seminţ ăală turi de monstruosul ş i guş atul
dovleac ră să rit din ea.
― Hotel, hotel.
Celelalte tră suri nu plecaserădin cauza Olguţ ei. Ridicaţ i în picioare, plini de
exclamaţ ii ş i comentarii ruseş ti, pasagerii priviserăscena cu pantofii, mîncînd
seminţ e.
Ca la un semnal, toate tră surile pornirădeodată , c-o aprigăsmuncitură― glonţ .
Că lugă rii de pe capre se metamorfozarăfulgeră tor în derviş i urlă tori. Gesticulînd
cu biciuş tele, îndemnîndu-ş i caii cu chiote învă ţ ate în caverna preistorică , cu
hă ţurile agitate-n mînă , se nă pustirăîn goană . Era surprinză toare viteza dementăa
acestor vehicule ş ubrede ş i murdare, trase de gloabe osoase. Coamele cailor se
zburliseră , cozile fluturau. Şi-n jurul tră surilor, ca dancii de ţ igani pe drumurile
Moldovei, cu tumbe, salturi, gesticulă ri, glodul juca în falduri ş i în stropi. Viteza
glodului însoţ ea viteza tră surilor. Nu mai era subt roţ i, ci la dreapta, la stînga,
înaintea ş i-ndă ră tul tră surii, ca o fluturare de perdele prin care treceai, simţ indu-le
cu obrajii ciucurii graş i, catifelaţ iş i aderenţ i. Pe amîndouăscă rile tră surii, glodul
era prezent ca bocancii sentinelelor cînd însoţ esc, cu un picior pe scarăş i altul în
trăsură, pe arestatul de la mijloc. Hlubele tră surii erau de glod, nu de lemn.
Îndemnaţ i de bici, de chiote ş i îmbă taţ i de nechezatul ş i sforă itul cailor
urmă tori, caii aveau un galop isteric, cu nă rile crispate într-un rînjet diabolic, dînd
trăsurilor ritmul ş arjelor nomazilor stră buni, cu lancea ş i cu arcul împungînd ză rile.
Nu fugeau: atacau. Tot ce era în faţ a acestor cai dezlă nţ uiţi era duş man. Simţ eai în
făptura lor bicisnicăş i-nnebunitădorinţ a de-a muş ca, de-a lovi cu copitele. În
aceste tră suri, în acest decor ş i-n aceste chiote, mergeai pe urma hunilor, împotriva
civilizaţ iilor albe.
Cu batista-n mînă ,ş tergîndu-ş i mereu de pe faţ ăstropii de glod, Olguţ a zîmbea.
Subt cerul sinistru ş i ploile sure, pe acest pă mînt care sugea viaţ a cu buze de
mormînt, în aceastăvitezăde groazăevadatăş i duş mă nie-nnebunită , regă sea parcă
unele ritmuri ale muzicei ruseş ti. Nimic din ce vedea ş i ce simţ ea nu-i era
necunoscut. Regă sea, recunoş tea echivalenţ ele reale ale ritmurilor tră ite cu degetele
pe claviatură .
Ră sunarălugubre goarne militare. Undeva era un cîmp de manevre. Ză rile
ascundeau parcăo vastăînmormîntare în pămîntul ud. Primele case apă rură ,
pă mîntii ca satele ţ igă neş ti, fă răgră dini, fă răculori, în ploaie ş i glod. Apă rurăş i
case mai mari: aveau obloane verzi închise. Nici o floare, nici o verdeaţ a. Aspectul
ţigă nesc de la periferii era treptat înlocuit spre centru cu aspectul de mahala
evreiască : amplificare în mai trist a Tîrgului Frumos sau a Podului Iloaiei.
Cu toate căploua mereu, un tremur de abur fin pulverizat, care dă dea
vă zduhului înfăţ iş are de tuberculos neras, trecă torii nu purtau umbrele. Toţ i aveau
cizme ş i galoş i legaţ i cu curele. Mergeau împovă raţ i de glod ca cei cu lanţ uri de
picioare. Deprinderea de a tră i în ploi necontenite le dă dea atitudini gîrbove,
aplecate, ca o bă trîneţ e impusătuturor vrîstelor.
Toate ferestrele aveau ză brele penitenciare. Nu numai casele particulare, dar
chiar ş i dughenile erau ursuze, întunecate, retrase în vizuina umbrei lor. Gestul
colorat ş i decorativ al vitrinelor ― care în magazinele oraş elor dăo impresie de
gră dini subt ferestre mari ― aici era posomorît, fă răviaţ ă . Vitrinele acestor
magazine pă reau ferestre de cavou, în care se veş tejeau culorile hăinuţ elor ş i
jucă riilor unor copii morţ i.
Ceaiul înlocuise soarele. În faţ a paharelor de ceai, oamenii ş edeau privindu-le
lumina caldă , ca la niş te ferestre de spital.
Tră sura se opri, sculptată -n glod, ca o machetăde lut a "tră surii", în faţ a unei
case, mai mult han decît hotel. O firmăde tinichea, cu front enorm de litere albe, o
proclama "Hotel".
Olguţ a intrăîn papuci, cu valiza-n mînă , urmatăde birjar. O să ăîntunecatăca
liţ
o încă pere spiritistă . O masăpă tratăla intrare acoperităc-un ziar rusesc, un sfeş nic
de tablă , un ceainic de porţ elan, ţ anţoşca un curcan. Pe păretele din stînga o tabelă
neagră , acoperităcu inscripţ ii de cretă . În fund, o căldare strîmbă , o oalăde noapte
ş i o farfurie cu lapte linsăde o pisicăroş catăca susanul covrigilor.
― Hei, hei!
Birjarul tropă ia din cizme. Pisica fugi privindu-i cu ochi de pipermint iluminat.
Dupămultăaş teptare recalcitrantă , apă ru o femeie cu cîlţ i suri de fotoliu spart
zburliţ i pe tîmple ş i pe frunte. Avea aspectul serviabil vră jitoresc al ghicitoarelor de
mahala, cu bufniţ ăîmpă iatăpe dulap ş i pisicăneagrăpe masă , care dau în că rţi,
caută -n palmăş i cetesc în drojdie de cafea.
În camera Olguţ ei era mirosul precedentului pasager. Storurile pe jumă tate
plecate, obloanele pe jumă tate închise, o ploş niţăierborizatăpe pă rete şi o cafea
neagrăbă ută, garnisităcu mucuri de ţ igă ri, pe masa din mijloc, ovală , strîmbă ,
acoperităcu ziare ruseş ti.
Olguţ a se repezi la ferestre. Că lătoria în trenul Iaş i-Bă lţi o familiarizase cu
aceastămiş care. Birjarul supraveghea, oprit în prag cu glodul cizmelor înalte.
Aburul de afarăintrăîn odaie. Olguţ a plă ti camera, lă săş i valiza ş i porni din nou cu
birjarul dupăcumpă rături. Se reîntoarse, dupăce devenise nemuritoare în amintirea
magazinului de ghete de unde-ş i cumpărase o pereche de pantofi care reprezentau
ultima modădin Paris la Bă lţi, şi moda de acum trei ani din Polonia, în realitate, ş i
pe deasupra ş i o enormăpereche de galoş i, stil Bă lţ
i, cu curelele de rigoare, care
transformau picioarele într-un fel de submarine. Mai aducea ş i un uriaşlighean care
alarmătot personalul hotelului. Lighenele hotelului cu smalţ ul de mult dus, erau
ceva mai mici decît o farfurie de supă , subt robinetul de samovar al dulapului-
lavabo.
Dar alarma băş tinaş ilor crescu atunci cînd Olguţ a reclamăapă . Dintîi i se aduse
un pahar cu apă , apoi o sticlăcu apă , apoi un ceainic cu apă , apoi un tă lmaci.
― Apă , domnule, apăde spă lat.
Următraducerea, ră spunsul în ruseş te ş i tă lmă cirea pe româneş te.
― Este apăla spă lător, explicăomul ară tînd cutiuţ a telefonicăa dulapaş ului.
― Spune, domnule, că -mi trebuie apămultă .
Iarăş i traducere, uimire indignată , ră spuns, tă lmă cire.
― Cucoana întreabădacăsînteţ i bolnavă .
Evitase cuvîntul "rîie", propus de patroana hotelului.
― Nu, domnule, vreau sămăspă l, sînt să nătoasă . Urmăun dialog lung pe
ruseşte, la care participălateral tot personalul hotelului.
― Cucoana spune că -i frig, o săcă pă taţ i junghi!
― Spune că -i mulţ umesc pentru sfat, dar căeu am fă cut ş coalăla nemţ i, am
învă ţ
at sămăfrec cu omă t.
Traducere.
― N-avem omă t, domniş oară . Cucoana spune cădacăplă tiţi, poate trimete
dupăgheaţ ă.
― Nu, domnule, gheaţ ămă nînc numai; dacăn-are omă t să -mi dea apă .
― Vătrebuie multă ?
― Sigur.
Traducere. Răspuns.
― Cîte ceainice?
― Douăcă ldă ri.
Traducere. Indignare. Ră spuns.
― Plă tiţi?
― Ce?
― Apa.
Olguţ a bufni de rîs spre consternarea tîlmaciului.
― Plă tesc, domnule, numai săş tiu preţ ul local. Dumneavoastrăcît plă tiţ i litrul
de ploaie?
― Aaa! A-ha!
Traducere lungă .
― Aaa! general.
 Ră spuns.
― Dacăvreţ i apăde ploaie, nu costă ...
Întrerupere vehementădin partea patroanei.
― ...numai serviciul, adă ugătîlmaciul.
Într-o zarvăgenerală , căldările cu apăde ploaie sosiră , aduse de personalul de
la bucă tă
rie. Toţi voiau săcontemple de aproape pe că lătoarea cu ligheanul. De la
înfiinţarea hotelului nu se pomenise aş a ciudă ţ
enie: săse scalde cineva într-un
lighean cît o balie de spă lat rufele, într-un hotel cu tot "confortul modern", înzestrat
― slavăDomnului! ― cu lavoare în care atîtea generaţ ii de muscali ş i basarabeni
respectaserăaproximativ preceptul ― ş i de români înscris în că rţile ş
colare:

"Dimineaţ a cînd măscol,

Mă -mbrac iute ş i măspă
l,
Faţa-ntreagă, gîtul tot
Şi mînile pîn' la cot".

Dupămulte comentarii, patroana hotelului, femeie cu experienţ ă

, hotă
rî că
ligheanul şi căldările cu apăerau destinate unui rit religios. Noroc căpatroana
hotelului avea un fecior dezertor, pe care-l adă
postea la ea: altminteri Olguţa ar fi
fost denunţatăla Siguranţ ăca "suspectă ".

NiciodatăOlguţ a nu cunoscuse dorinţ a de a fi frumoasă , în sensul valorifică rii

prin îmbră că minte ş i pieptă nă tură, amănunt cu amă nunt, a particularită ţilor
frumuseţ ii ei, totalizîndu-le în armonie personală , amplificînd-o, exaltînd-o. Din
copilă rie purta pă rul tuns, la fel pieptă nat: cu cărare la mijloc. Nu se pudra, nu se
farda. În copilă rie, rochiile ei erau preocuparea doamnei Deleanu, mai tîrziu, a
Monică i. Avea în schimb o altăcochetă rie, mai energicăş i mai trufaş ă, aceea de a-
şi crea un trup de o robustăsupleţ ă . Cochetă ria acestei haine definitive o avea. Şi
acest trup creat într-o mă surăde vibraţ ia sufletului care-l purta, înfrumuseţ a prin
ritm şi formăorice hainăîmbră catăde Olguţ a. Nici o modănu-i putea îngreuia sau
defigura supleţ a, nici un palton, nici o blană , nici o şubănu-i puteau ghemui sau
micş ora avîntul. În oriş ice îmbră că minte, trupul ei denunţ a frumuseţ a, cum
înclinarea trestiei denunţ ăvîntul, veş nic pentru ea.
Aceastăcochetă rie însă , era o îndestulare a ei, oglindăpurăîntr-o camerăîn
care nu intra decît Olguţ a.
De data aceasta, în odaia care avea ca emblemăo ploş niţăucisăde un pasager,
uitatăpe perete, Olguţ a simţ i, pentru întîia oară , dorinţa de a fi frumoasăprin
îmbră că minte. Destinul se ară tăironic: odaia n-avea nici o oglindă , rochia aş ezată
în valizăde Olguţ a, nu de Monica, era mototolită ,ş i pe deasupra, pantofii
cumpă raţ i de la dugheana localăerau greoi, sluţ iş i pretenţ ioşi, ca niş te pantofi
aş ezaţi în primul plan al unei fotografii cu ample dimensiuni.
De altfel, în atmosfera de cenuş ăudăş i de rapă n al vă zduhului oraş ului Bălţ i,
rochia însă şi ― singura adusăde la Iaş i, anume pentru Vania ― era deplasată .
Aerianul ei ţ esut de abur aprins deasupra apusului unui soare de vară , avea o că dere
de dans, pe trupul Olguţ ei, fă cîndu-i mai negri ochii, mai aprinş i obrajii ş i mai de
gitanăpă rul. Miş cările Olguţ ei în aceastărochie irizau game de garoafe ş i mierea
sanghinăa portocalelor roş ii. Gîtul decoltat, braţ ele goale din umeri. Nici bră ţă ri,
nici inele. La Paris, vă zînd-o în aceastărochie, Paş a o poreclise "Esmeralda" în
amintirea celei care veş nic va dansa în paginile lui Victor Hugo, desprinsădin
umbra medievalăa Catedralei Notre Dame.
Dar în atmosfera Bă lţ
ilor, armoniile rochiei de varădestinate soarelui deveneau
stridenţ e. Ş-apoi, rochie de Esmeraldăş i pantofi, pantofi...
Privindu-i de sus în jos, de-a lungul rochiei, Olguţ a izbucni în rîs.
Oraş ul acesta îi schimbase pur ş i simplu picioarele. Îş i puse ş i galoş ii. Efectul
era monstruos. Boturile de malac ale galoş ilor din care ră să reau glezne subţ iri, şi
deasupra lor, fragedul ţ esut, colorat de fulgerul unei raze, roş ie de soare, acel roşpe
care pictorii chineji l-au vă zut smă lţ
uit în soarele Chinei. Îmbră căş i pardesiul,
stingînd astfel oribilul contrast.
În rîndurile trecă torilor vasali ai glodului ş i-ai ploilor, pe stră zi mocirloase ca
lagunele secate, printre case triste ca niş te mari cufere de viaţ ăuitate
nedespachetate pe umedul chei al ploilor ş i-al bă lţilor, cu galoş i grei, cu garoafele,
macii ş i soarele subt pardesiu, ş i rîndunelele subt gene, trecea Vara. Dar nici un
trecă tor n-o recunoscu.

Vă zînd numă rul, deşi casa-i era complect necunoscută , Olguţa zîmbi cu
respiraţ ia deodatăprecipitată . Casa era în fund, cu zidurile ei buburos cenuş ii,
ferestre mici ca ochii de porc subt obloanele late, date bleg în lă turi ca urechile
rîmă torului. Între casăş i gardul din faţ ăera distanţa precautăpe care o gă seşti în
penitenciare între poartăş i corpul caselor. Ogradăpustie, fă răflori, cu un vad de
pietre late, de la portiţ ăpînăla uş a din faţ ă. Aceleaşi bă lţ
i scărmă nate de ploaie.
Acelaş i glod în falduri somptuoase. O orhestrăde curci, un balet de ră ţuşte, şio
scroafătolă nităcu miniaturile ei pe burtă. Gardul verde, mîncat de ploi, avea
acoperişunghiular. În faţ a portiţ ei, atîrna mînerul unei sonerii patriarhale, de care
tragi cum mulgi un uger de vacă , stîrnind în depărtările casei sau ale bucă tăriei
bă lăbăniri de talangăjalnică .
Intrăde-a dreptul fă răsădea semnalul de alarmă . Scroafa grohă i înfundat,
ridicîndu-ş i rîtul de enormăhavanăstinsă , agitînd cu miş carea ei bruscăpe toţ i
godacii care-o sugeau, ca niş te porcine brelocuri. Cu ţ ipete soprane de nimfe
speriate, curcile se-nghesuiră ; c-un "zdup" penat, curcanul explodă , stilizîndu-ş i
strîmb explozia; mac-macul ră ţuştelor deveni de bariton. Uş a din faţăînchisă . Bă tu,
nici un răspuns. Şi o pisicăaş tepta acolo, ghemuităca un sfinx de că rbune cu ochi
de topaz.
― ...?
Înconjurăcasa. Totul era închis, masiv, tă cut. O casăsinistrăca dupăun
asasinat. Într-o aripănumai, obloanele erau date-n lă turi complect ş i ferestrele
deschise. Se îndreptăîntr-acolo, luptînd mereu cu încleş tarea cleioasăa glodului.
Ajunse.
Vă zu.
Şi ca un vînt, inima-i aplecăobrazul fulgerat de fericire, pe pervazul ferestrei.

Odaia era mare ca un salon de recepţ ie, şi, pe cît de mare, pe atît de
întunecoasă . Pe jos, parchet grupat în rozace, demult nelustruit, ş tirb. În fund un
pian negru. Lîngăun pă rete un pat de campanie acoperit c-o pă turăcenuş ie.
Ală turi, un scaun cu speteazănaltăde nuc sculptat, ş i că ptuş ealăde catifea verde,
decoloratăş i spartă , cu telurile atîrnînd pe dedesubt ca semnul istovit al unei
maternită ţi grele. Pe o masăovală , viaţ a de lumini ş i abur a unui samovar de aramă ,
cu murmur nazal. Pă reţ ii erau nalţ i, goi, decoraţ i cu tapet întunecat de culoarea
lemnului, pe-alocuri rupt, jupuit, atîrnînd ca niş te limbi de spînzurat. În mijlocul
plafonului atîrna solemnul ciorchine de aramăpoleităal unui candelabru, pă tat de
muş te, cu becuri în formăde lumînă ri, înnegrite ca apa de Vichy în vin alb. La
pă retele din faţ a ferestrei de unde privea Olguţ a, se desfă şura un birou de lemn de
pă r lustruit negru, atît de vast încît douăpersoane ar fi putut dormi pe el, lungite
ală turi. Mobilătragică , pe care vedeai parcăînclinîndu-se o faţ ăpalidăde ţ ar,
iscă lind condamnă ri la moarte, ş tiind cădestinul i-a iscă lit-o şi pe-a lui.
Cîteva teancuri de că rţi nu izbuteau sădea nici dezordine, nici viaţ ăacestei
mari suprafeţ e rigide, acoperităcu muş ama neagră .
Scaunul acestui birou, respectînd concepţ ia enormului, avuse desigur proporţ ii
de tron. Dar dispă ruse, în timpul ră zboiului pesemne: dat pe foc. Toatăîncă perea
purta urme de devastare. În faţ a biroului, aş ezat pe un scaun cu fund de paie ― din
acelea care se închiriazăpentru oratorii întrunirilor publice ― ş edea Vania. Scria.
Fă răsurtuc, fă răjiletcă , într-o că maş ăalbăcu guler moale, descheiat. Te mirai că
un astfel de scaun poate susţ ine un astfel de trup. Statura celui aş ezat la birou îl
domina, dominînd ş i tot pustiul vastei încă peri, ca trupul unei statui de piatră
meditînd cu fruntea în palmă , în declinul toamnei ş i al înseră rii amare a unui parc
pă ră ginit. Şi-n fund, la fereastră , viaţ a de luceafă r tînă r a Olguţ ei, privind umerii
laţiş i capul înclinat.
De cîţ i ani, desprinsădin cer, că zută -n pă mînt şi înă lţ
atădin pă mînt, crescuse
acolo, la fereastră cerea fericirii cu ochi mari? Uitase vorbele, cum stelele ş
, tă i
florile le-au uitat. Uitase miş carea, cum au uitat-o ră dă cinile copacilor ş i tulpina
plantelor. Crescuse acolo, dintr-o seminţ ăsemă nată , pînăla fereastră , înă lţînd un
zîmbet.
În faţ a ei era un om, pe care îl privea, ş i-n lumea clopotelor suna un nume, pe
care nu-l putea rosti, că ci toate clopotele lumii i-ar fi acoperit glasul, cum îi
acopereau tă cerea.
Nu auzea nimic?
Spinarea neclintităca un scut înfipt, ascundea orice miş care. Dar tă cerea era atît
de mare, încît se auzea ca un ţ îrîit de greier depă rtat, vîrful peniţei alunecînd pe
hîrtie.

Mîna încremenise, cu condeiul în ea.

Se auzea samovarul ş i ploaia.
O miş care înceatăînă lţăcapul lui Vania, aducîndu-l treptat cu profilul spre
fereastră . Inima Olguţ ei o îndemnăsăfugă . Ră mase, cu fuga inimii în ea, respirînd
iute.
Ochii Olguţ ei se dilatară , faţ a i se întunecă , fruntea înaintă , grea. O lacrimăse
prelingea de-a lungul nasului puternic, că zutădin ochii verzi. Era îngrozitor de
tristăsingură tatea acestei lacrimi, că zînd pe liniile de stîncăabruptădeasupra
munţ ilor, a acestui profil cu dur avînt.
Braţ ele Olguţ ei avurăo miş care, o tresă rire.
― Va...
Îi amuţ i silaba în buzele deschise, că ci într-un salt de formidabilămînie, cu
pumnii încleş taţ i, statura uriaş ului ră sucindu-se fulgeră tor, dădu săse precipite cu
faţ a crîncenăş i umerii încordaţ i. Capul Olguţ ei zvîcni îndă ră
t ca-n faţa prăvă lirii
unui munte.
O vă zu, ş i pă ru căi s-a pră buş it din braţ e un vas mai mare decît el.
O privi, o privi, braţ ele-i că zură , fruntea se înclină .
Plînsese. O singurălacrimă , dar ca s-o găseascădurerea scurmase adînc faţ a de
piatră .
Ridicădin nou ochii spre ea. O privi, o privi, o privi...
Mari, clare, tremură toare, în ş iruri, şiruri, lacrimi se prefirau pe obrajii Olguţ ei,
din ochii rătă ciţ i. Şi ploaia era deasupra ei.
Nu mai vedea nimic. Se simţ i smulsăca de vînt, înă lţ
atăpe sus, cuprinsăde
douăbraţ e aprige, strînsă ,ş i rămase cu ochii închiş i, în întuneric, lipităde viaţ a
unui piept vast, ca o pasăre care-ar simţ i căstejarul în crengile că ruia ş
i-a făcut
cuibul, în loc săse nă ruie cu ea, în clipa tră snetului, ş
i-ar strînge crengile ca s-o
ocrotească .
Tîrziu, foarte tîrziu, lipităde pieptul lui, Olguţ a deschise ochii negri, limpeziţ i,
şi-l întrebă, în şoaptăfuriş ată:
― Plecă m, Vania?
Cu o miş care tot atît de impulsivăca ş i aceea care o înă lţase pe Olguţ a în odaie,
smunci colile scrise de pe birou ş i le fă
cu bucă ţi.
― Plecă m.

Primă vara e un miracol, dar periodicitatea lui anualăş i literatura au fă cut din
primă varăun fapt divers, subordonat vieţ ii sociale. Dacăo datăcu primul zarză r
înflorit într-un oraş , în aceeaş i zi, se va sinucide un mare bancher pe pragul
falimentului, ediţ ia specialăa ziarelor locale nu va anunţ a înflorirea zarză rului, ci
moartea senzaţ ionalăa bancherului. Şi de asemenea, cetă ţenii vor discuta decesul
omului finanţ ei nu zîmbetul pomului primă verii. De altfel nici un ziar din România
şi Europa n-a anunţ at vreodatăînflorirea întîiului pom al primă verii. Doar în
Japonia, înflorirea cireş ilor în fiecare an e o să rbă toare tot atît de profund
zîmbitoare, cum pentru creş tină tate a fost o singurădatănaş terea în ieslele
Bethleemului a copilului Isus. Dar dacăprimă vara, în loc săvie în fiecare an, ar
veni la cincizeci de ani o dată , întîiul zarză r înflorit ar face săplîngăîn zîmbet ochii
tuturor bă trînilor lumii ş i sărîdăcu alte stele ochii a zeci de generaţ ii tinere care
vă d întîia oarăpovestea spusăde bă trîni, pe care cine ş tie dacăvor mai revedea-o.
Astfel ş i cu femeile. O femeie iubită , intrînd pentru întîia oarăîn odaia unui
bă rbat, e un miracol de împrimă vă rare. Dar cîte femei n-au intrat în odaia unui
bă rbat ş i cîte nu vor mai intra!
Prea multe buchete de flori au fost în odaia bă rbatului, culoarea de întîmpinare
şi gestul ei. De prea multe ori inima a bă tut în preajma sosirii, pe cînd ochii priveau
pe fereastrăş i pasul neliniş tit alerga. De prea multe ori prezenţ a prelungităa acelei
femei a fost simbolul umilitor al saţ ului trupesc. Şi-ncet cu-ncetul, femeia iubitănu
mai intra în odaia bărbatului, ci numai în patul să u.
În odă ile locuite de Vania, niciodatănu intrase o femeie ― cum ai spune, la
Polul Nord, niciodatăn-a ră sărit o floare. În odă ile locuite de el, sordide îndeobş te,
erau că rţi, un pat oarecare ş i strictul necesar de mobile. Uneori, numai, rareori, cum
alţi singuratici cresc un cîne, o pisicăsau o pasă re, el aducea un pian închiriat cu
sacrificii. Nu ş tia săcînte. Cu degete nedibace, surd, că uta acordurile muzicei
înalte. Pentru el pianul era un tovarăşcare nu venea din viaţ ă , ci din altăparte. Un
tovară şmut, care nu putea să -i povestească , dar care văzuse acea ţ arăde minuni în
ceaţ ăş i de libertate în vînturi, spre care bîjbîind ca orbii Vania se îndrepta în clipe
de grea singură tate.
Dacăacest pian, tovară şal lui Vania uneori, într-o noapte ar fi început săcînte
singur, să -ş i istoriseascăsingur marile poveş ti ― miracol ar fi fost.
Era mai mare pentru Vania miracolul prezenţ ei Olguţ ei în odaia lui. Viaţ a
începuse săcînte singură , lîngăel. Aceastăîncorporare în armonia muzicei, deş i era
om, nu sunet, aceastăsenzaţ ie de muzicăvăzută, în odaie, dincolo de pianul închis,
dă dea un necontenit straniu fericirii, făcînd-o mereu incredulă . O privea pe Olguţ a
cu un zîmbet timid, cu prea multăinsistenţ ă , cu ochi în care îndoiala ş i triumful
puneau o dureroasăpalpitaţ ie de umbre ş i lumini. Trecuserăclipe, fă răca vorbe să
răsune. Sumbrul salon devenise o gră dinăcu mirarea necontenitelor înfloriri.
Fiecare
clipăa prezenţ ei Olguţ ei era altăOlguţ ăcare înflorea nouă , în ochii celui care
privea cum se desfac în clipe alte flori. Acest uriaşrecă pă ta ochii ş i gesturile
iluminate de bucurie ale copiilor. Vîrsta dispă ruse ca un nour, lă sînd sufletului ş i
feţii candoarea unui stră vechi cer de april.
Acele întrebă ri fireş ti revederilor ― "Cînd ai venit? Cum ai venit? Cît stai?..."
― deveniserăinutile.
Acolo, în odaia lui, în faţ a lui, ală turi de el, ca o luminăde primă varăîntr-un
vă zduh de primă vară , ca un vînt de primăvară ,şi ca tot ce-i imponderabil ş i nevă zut
în primă vară , care-ţ i dădorinţ a săstrîngi în braţ e ceva ce nu-i, era cu obraji
îmbujoraţ i, cu ochi ş i plete negre, ş i subţ ire trup, o fiinţ ăcare-l privea zîmbind. Era
în faţ a lui, prezenţ ăvie, ceea ce-i dureroasăabsenţ ă , sfîşietor gol, în frumuseţ ea
iluminatei primă veri.
Cum sănu strîngăbraţ ele, braţ ele de-atîtea ori întinse în zadar?
Se strînserăluminoş i de întîia să rutare, ca în visul somnului unui zeu tînă r.

"Cineva măaş teaptăacasă "...

E gîndul care te face să -ntorci capul cînd pleci de-acasă ,şi săridici fruntea,
gră bind pasul, cînd te-ntorci acasă . Acolo, acasă , a ră mas cineva care-ţ i deş teaptăîn
inimăun tremur de stea, de nimeni vă zută.
E un copil acasă , care te-a însoţ it la plecare culegîndu-ţ i grav un fir de aţ ăde pe
pulpana paltonului; e o femeie care-n prag, cînd ai plecat la muncă ,ţi-a alinat
fruntea încreţ ită; sau e un simplu cîne, care bă tînd din coadăîţ i sare-n piept cînd te
întorci, lă sîndu-ţ i petele de glod ale solicitudinei canine cu labe-n loc de braţ e.
Acel "cineva m-aş teaptăacasă " e un alt miracol întins de Dumnezeu inimii
omeneş ti, un alt miracol tică loşit de om. Între casăş i om se interpun cafeneaua,
beră ria, clubul ― apoi casa altora. Casa ta, treptat, devine casa de care fugi mai
tare.
Pe Vania-n viaţ a lui nimeni nu-l aş teptase acasă ,şi acum îl aş tepta.
Plecase, spunînd Olguţ ei căva lipsi o jumă tate de oră , fă răsă -i explice absenţ a.
Îl însoţ ise pînăafarăîn ploaie, strîngîndu-i mîna tare, tare, cu ochii în ochii lui, ş i
zîmbetul în zîmbetul lui. Şi fugise-n casă , ca un mă nunchi de garoafe, smuls din
inima lui, cu tot parfumul lor ameţ itor.
Îl aş tepta!
Trecuse pe stră zi cel mai gră bit om din lume, un om cu sufletul fluturînd
îndă răt. Intrase într-o bă că nie ş i cumpă rase tot ce se pricepe săcumpere un om
mare unui copil ră sfă ţ
at. Se-napoiase c-un pachet sub braţ , tot repede, cel mai
gră bit om din lume.
Şi se oprise în mijlocul drumului, dezolat ca o bisericădevastată .
Uitase săcumpere pîne.
Alt drum mai grabnic, altăînapoiere, mai precipitată .
Şi se oprise-n mijlocul drumului, înclinat ca turnul de la Pisa.
N-avea tacîmuri, ş ervete, faţ ăde masă, pahare... Casa în care locuia Vania
aparţ inea unui prieten al tată lui să u, care plecase în stră ină tate, închizînd tot, lă sînd
într-o bucă tărie pustie o babăsurdă .
Porni din nou. Era atît de distrat încît soluţ ia tră surii nici nu-i trecu prin minte.
Cumpă răo faţ ăde masă , tacîmuri, ş ervete, pahare, înş elat de negustorii care-l
vedeau gră bit şi nepriceput în astfel de cumpără turi. Trecuse mai bine de un ceas de
cînd plecase.
Cineva îl aş tepta acasă ...
Şi pentru a treia oarăse opri din drum. Uitase ceea ce nici un bă rbat de profesie
nu uită : săaducăo floare. El era plin: uitase. Porni iar, cutreierînd dughenele
ursuze, întrebînd mereu. Spre norocul lui, o tră sură , gata să -l calce, îi aminti de
existenţ a trăsurilor. Se urcăîn ea ş i descoperi la o dugheanăde coroane mortuare,
boboci galbeni de trandafir ş i cîteva garoafe într-o încă pere cu miros de clei ş i flori
artificiale grupate laolaltăîntr-un lighean.
Era atît de gră bit s-ajungă , încît ţ inea un picior pe scară , lăsîndu-l în bă taia
glodului, privind înainte peste hlube, cu bustul aplecat. Ajunse. Plă ti. Intră . Ascultă .
Şi nu mai luădrumul uş ei, ci al ferestrei, în vîrfuri. N-o mai auzise cîntînd pe
Olguţ a din 1916. Trecuserăş ase ani de la noaptea cînd Olguţ a îi cîntase întreaga
partiturăa lui Boris Godunov. Ascultase atunci talentul unui copil viu ş i ager,
supunîndu-se indicaţ iunilor date de Vania.
Un copac la care te uitai cu capul în jos, tu, omul, mai mare decît el ― să -l
priveş ti cu capul ră sturnat pe spate, sus în cer, cu vaste crengi împletite-n vînturi...
Pianul era vechi, reacordat de cînd venise Vania, cam hîrbuit, dar degetele care-
l cîntau erau vecine cu energia vînturilor ş i calmul dominator al cerului.
Dificultă ţile tehnice dispă ruserăca nourii, lăsînd sunetelor albastra lor puritate;
impresia uriaşdelicatăpe care ţ i-o dăcerul deasupra piscurilor nalte, unde uraganul
fărănouri, fă răgesticulă ri demente de pă duri, pur ca lumina, titanic ca oceanele,
trece-n trombe nevă zute, subt un cer suav ca o petală , neclintit în uragan, zîmbet de
ochi albaş tri deasupra unei pră pă stii cu lei. Cînta poemul Saint François marchant
20
sur les flots al lui Liszt.
Era un cald orgoliu pe faţ a lui Vania, oprit la geam cu pachetele subt braţ . El
uriaş ul, călca pe valuri pacificate, ală turi cu Sfîntul din Asiza, cu ponderea
miracolului muzical.
La Marsilia, într-o salăcam goală , dupămagistrala execuţ ie a unei simfonii de
Beethoven, de sus de la galerie, pornise un aplauz formidabil ca un bubuit de
furtunăpe un vîrf de munte. Sala tresă rise, întorcînd capul. Deasupra tuturora, în
fundul galeriei, mînile hamalului din port dă deau glas ş i aripi entuziasmului, exact
în clipa ― nehotă rîtăpentru cei mai mulţ i ― cînd ultimul acord încetase. Şeful or-
hestrei se înclinase, cu ochii la Vania, împă ratul entuziasmului care devenise
general. Braţ ele şi mînile acestui om nu precupeţ eau, ca braţ ele ş i mînile delicat
snobe de pe marginea lojilor, aceastăsingurără splatăpe care spectatorul o poate da
talentului.
Olguţ a era săaibădovada aceluiaş i omagiu. Cînd ultimul acord tă cu, braţ ele lui
Vania zvîcniră -n lă turi, pachetele că zură -n glod, mînile porniră ,ş i se opriră...
Olguţ a apă ruse la fereastră , cu un rîs de fragi pe toatăfaţ a.
Era atît de mare, atît de copleş itoare bucuria că -l vede din nou, încît luînd, fă ră
să -ş
i dea seama, florile furiş ate de Vania pe marginea ferestrei, i le oferi lui Vania
ca şi cum ea i le-ar fi adus.

Un dejun voios ca o masăde lucrători. Lugubrul birou se înveselise. Faţ a de

masăcumpă ratăde Vania era aş a de pră fuităîncît trebuiserăs-o scuture ca pe un
covor. Apoi, fă cuserătoaleta paharelor ş i-a tacîmurilor în odaia de baie, altăruină
cu faianţele sparte, aţe de păianjen, mozaicul sfă rîmat, miros muced de pivniţ ă, cu
fotografiile enorme ale ultimilor ţ ari, surghiuniţ i acolo din salon.
Samovarul prezidase aceastămasăîn doi. N-ar fi mîncat nimica Olguţ a, bucuria
o făcea inaptăpentru apetit, dar fiecare pacheţ el era un dar de la Vania. Le
acceptase pe toate. Apetitul se nă scuse, robust. Ceaiul era ş i supa, şi vinul, şi apa, şi
şampania acestui alegru festin.
Olguţ a cunoscuse bucuria de-a servi, pentru întîia oarăîn viaţ ă. Vania fusese
nevoit săcedeze: douămîni, lăsate pe umerii lui, îl imobilizaserăpe scaun. Olguţ a
împă rţea, ducea ş i aducea farfuriile, indica ordinea mîncă rilor. Era un zîrnbet în

20
Sfîntul Francise mergînd pe valuri (fr.)
jurul acestei mese, ca inelul luminos, apărut în jurul creş tetului sfinţ ilor care se-
nchină .
Dupădejun, fă răsă -i aş tepte rugămintea, Olguţ a se aş ezase la pian.
Era în friguri ca ş i cum ş i-ar fi dat prin surprindere întîiul ş i supremul concert.
N-avea note. Îş i fă cuse programul mintal, nu la întâmplare, că utînd să -i dea un sens
armonios ― aş a cum ş i l-ar fi fă cut pentru primul ei concert public.
Vania era ală turi de ea, ca un public întreg, contopit într-o singurăfiinţ ă.
Era aş a de emoţ ionată , încît întîrziase mult cu batista în mînile reci ş i febrile,
dînd ră gaz emoţ iei săse converteascăîn elan.
Începuse cu Preludiul ş i Fuga în mi bemol, pentru orgă , a lui Bach, cîntîndu-le
cu sobrăputere, dînd sunetelor înă lţ
imi de cor în catedrală ,ş i iradierea sulurilor de
lunăprin vitralii. Faţ a ei că pă ta o concentrare chinuită , care-i sculpta o mascăde
singură tate dură , relief în frunte, adînc în ochi. Muş chii feţ ii neclintiţ i, cum rareori
îi au pianiş tii. Nici un tic al obrazului, nici o încreţ ire a frunţ ii, nici o crispare sau
miş care a buzelor. Toatăputerea trupului era în braţ eş i în mînile flexibile,
dominatoare ş i severe.
Acordurile pline erau aduse cu mîni de papăcare ar încorona o frunte de
împă rat.
Cu ochii stră lucitori, respiraţ ia adîncăş i inima strînsă , Vania, ală turi de ea,
privind profilul chinuit de aceastăfuziune armonioasăde metale arză toare ― în
clipa cînd vroi s-o roage sămai cînte o datăaceeaş i bucată , îşi dă du seamăde
cruzimea celui care bisează . Tă cu. Nu aplaudă . Nu vorbi. Dar palmele lui
cuprinserătîmplele fierbinţ i, cu-atît de ocrotitoare adorare, încît Olguţ a mai cîntăo
dată― pentru aceeaş i ră splată .
Era fericită . Anii ei de muncăasprăîş i aveau deplina justificare. Pentru aceste
clipe, muncise cîte zece ceasuri pe zi la Paris, timp de trei ani, gă sind numai în acea
muncăputerea săaş tepte imposibilul ― pe atunci Vania, pentru ea, era mort ― ş i
săcreadăprin muzică , nu prin minte, în acel imposibil, cura prin religie ai crede în
miracol, respirîndu-l nevă zut. Pe atunci mintea ei acceptase moartea lui Vania. Dar
munca ei de trei ani la Paris ― muncăstă ruitoare în epoca de cea mai mare
deznă dejde, muncăprin care îş i amplifica ş i înfrumuseţ a talentul tocmai atunci cînd
îi devenise inutil din cauza morţ ii lui Vania ― dovedea cădincolo de minte, ceva
din sufletul ei profund, credea, spera, aş tepta.
Aceastănemă rturisităaş teptare, aceastăînă lţare dincolo de orizont, exterioară
parcăsufletului, deş i nutrităcu cea mai purăş i mai vie substanţ ăa sufletului, îi
dă duse energia celor trei ani de muncă .
Şi toatăaceastăepocăo retră i, cîntîndu-i lui Vania Nocturna în do minor a lui
Chopin. De cîte ori nu ascultase Paş a în salonul de la Paris aceastănocturnă
deznă dă jduită , scrisăcu gemetele sufletului, ca un pă mînt fă răcer, sumbru pă mînt
de morminte, din care coralul înalţ ăo bucurie stranie ş i suavăca un răsă rit de lună
nu din cer, ci spre cer, din pă mîntul mormintelor. Cîntăaceastănocturnăcu sufletul
de atunci. Îl pierdu pe Vania cîntînd, ş i dupăce ispră vi, regă sindu-l, zîmbi cu ochii
în lacrimi: pe atunci, la Paris, ochii ei n-aveau lacrimi. Abia acum plîngeau ochii
de-atunci.
Stă tu multăvreme cu capul rezemat de umă rul lui Vania.
Fruntea dominatoare deasupra muzicei devenea umilăpe umă rul lui Vania,
fiindcăera fericită . Aceste tăceri fericite erau ră splata anilor de zbucium în muzică .
Se odihnea, cu sufletul limitat de Vania ca de un cer.
― Sînt fericită , Vania.
Şi iar cînta.
Cînta fă răcruţ are pentru puterile ei. Era ca o duş mă nie împotriva trupului,
energia care i-o impunea. Ar fi vrut parcăsă -l îndurereze, ca prin aceastăpedeapsă
să -l facăsă -ş i merite fericirea de a fi lîngăVania. Cînta, dă ruindu-şi muzicei toată
tinereţ a, avînd mereu impresia că -i prea uş or, că-i prea frumos ce face, ca să -l
merite pe Vania. Ar fi dorit ca fiecare clipăsăfie munte prin care cu mînile săsape
tunelul, ca sămerite sădescopere tîrziu, dupătrudă , cu mînile însîngerate, lumina
dintre stînci, fericirea de lîngăea. Acest zbucium însă , aceastărăzbatere prin stîncă ,
aceastăchinuitoare ascensiune spre fericire, ca s-o respiri o clipă― armoniile de
mînile ei înă lţate, o destăinuiau.
CîntăSonata în la bemol pentru piano ― opus 110 ― a lui Beethoven.

Veneau umbre de seară ; se stingea parcăundeva încet, o sobămare. Mai aveau

cîteva ceasuri de stat împreunăpînăla plecarea trenului. Olguţ a se odihnea,
rezemîndu-ş i capul de umărul lui Vania. Muzica îndelungăle lă sase tă cerea, ca o
reculegere în ei. Samovarul fierbea. Inima Olguţ ei, ca nucii toamna, avea că deri
melancolice: se apropia despărţ irea. Gîndul căva trebui săplece de lîngăVania, îi
lua puterile, aplecînd-o mai tare pe umă rul lui. Îi ardeau încăobrajii. Ar fi vrut să
doarmăsau săplîngă . Zîmbea.
― Cînd plecă m?
― La începutul lui septembre.
Olguţ a respirăadînc. Era atîta luminăîn acest cuvînt: septembre, cheiul
soarelui, cînd se îmbarcătoamna...
― Nu-mi vine săcred, Vania!
Şi era ca un vag scîncet în glasul ei fericit.
― Cu vaporul?
― Cu vaporul.
Închise ochii. În cîte nopţ i de nesomn nu plecase cu vaporul, ală turi de Vania!
Suflarea să ratăa apelor vast muzicale... Viaţ a devenea o mare carte de poveş ti
colorate, ră sfoităde imensită ţi.
― Cu clasa treia, Vania?
― Nu. Cu clasa întîia.
― Noi sus, tu jos, zîmbi Olguţ a.
― Noi...
Inima lui Vania sunătare în urechea Olguţ ei ş i-n inima ei.
Cu palma lui mare, îi dezmierdăpletele.
― Ne oprim la Constantinopol...
― Daa!
GhemuitălîngăVania, simţ ea Constantinopolul ca un ş al de soare ş i culori, cald
pe umeri, dă ruit de Vania.
.................................
Cu ani în urmă, într-o dupăamiazăde primă vară , la capă tul podului Carachioi,
dinspre Stambul, un om îmbră cat cu haine cafenii de lucrător, mare chiar printre
hamalii portului, mînca banane, privind. N-avea nici trecut, nici viitor, nici prieteni,
nici duş mani. Era singur ca acea stîncăciudată , că zutăde nică ieri pe malul
Bistriţ ei, numităPiatra Teiului, despre care plutaş ii spun c-ar fi adus-o diavolul,
numai prin legendăajungînd săexplice apariţ ia ră zvră tităa acestei stînci prea
depă rtatăde munţ i, ca din piscuri săse fi pră vă lit acolo, prea enormăca apele s-o fi
putut aduce.
Se întorcea din America în Europa. Pentru ce? Ca săajungăîn Europa? Nu.
Mai curînd ca săplece din America în altăparte. Norii îi făceau un semn veş nic,
nevă zut altora, pe care-l asculta. Un fel de somnambulism semilucid îl îndemna să
cutreiere lumea cu norii, ultimii nomazi. Vaporul rusesc, pe care se îmbarcase spre
Europa, stă tea la Constantinopol două zeci ş
i patru de ore. Avea biletul plă tit pînăla
Odesa. Dar singura orăvrednicăsăfie hă răzităConstantinopolului, era a două zeci
şi cincea, adicătocmai aceea cînd vaporul trebuia săpluteascădeparte în larg.
Incapabil sărenunţ e la Constantinopol, renunţ ase la bilet! De altfel traiectul precis
al vaporului ― New York-Odesa ― îl ostenise de la o vreme ca o profesie.
Constantinopolul era fereastra pe care să rise, în loc săiasăpe uş ă : Odesa. Orice
dorinţ ă, în clipa cînd devenea scop, îl rodea ca un ham.
Mîncase o plă cintăcu carne, rezemat de balustrada podului Carachioi, într-una
din acele firide de fier în care intri, ieş ind o clipădin fluviul de rase revărsate de-a
lungul podului dintre Galata ş i Stambul, peste golful Cornului-de-Aur. Pe orş ice
stradăa lumii, existăo rasădominantănumeric, care dăacelei stră zi o anumită
fizionomie naţ ională , prin împestriţ area raselor celorlalte. Podul Carachioi însă , din
acest punct de vedere, e anarhie pură . Deş i, geografic, e situat în
Constantinopol, fesurile ş i turbanele nu pot domina, printre sutele de mii de stră ini,
zilnic trecînd pe pod. DacăDumnezeu ar dori să -ş i vadăde aproape toate fă pturile,
fărăsăculeagăplaneta în mînăridicînd-o pînăîn cer ― n-ar avea decît săfacă
podul Carachioi punte între paradis ş i pămînt ş i toate neamurile pă mîntului ar defila
subt ochii lui Dumnezeu, ca un dicţ ionar ilustrat de mostre omeneş ti.
De la generalul turc, că lare pe un mă gă ruş , cu picioarele spînzurînd moi afară
din scă ri, cu fesul cam pe ceafă ,ş i tunica plinăde fireturi ca poleiala unei nuci din
pomul de Cră ciun, deschiatăpe un pîntec plin de pilaf, mîncînd o felie de harbuz,
cu roze revă rsă ri în colţ urile buzelor; pînăla feminista americană , sex nou cu
ochelari în loc de ochi, cu secreţ ia stiloului în loc de glande, ş i plăci de gramofon în
loc de creier ― toate făpturile globului pă mîntesc sînt reprezentate. Nu mai ai
impresia căstai pe un pod, ci căstai în faţ a unui glob pă mîntesc însufleţ it, as-
cultînd vocabularul ş i vă zînd culorile tuturor raselor. Auzi un oră că it: e un englez
cu caschetăcadrilată . Îi urmeazăun foş net feminin: e un persan cu mantie de
mă tase verde sau galbenă ,ţ esutăcu mînile toamnei, cu barba de abanos tors ş i ochi
de noapte păstratăîn untdelemn, purtînd pe cap o că ciulăde astrahan cu fund de
postav verde.
Un egiptean, desprins de pe o stelăfunerară, ră sare din cinci mii de ani daţ i la o
parte, în urma unui german a că rui havanăpute mai ră u decît o locomotivă , lăsîndu-
i scrumul săcadăprin veacuri pe haina egipteanului, în timp ce un "dă -l dracului",
nuanţ eazăo atitudine româneascăfaţ ăde impasibilitatea unui chinez sculptat într-o
gutuie, cu ochi oblici ca aripele de cocor pe fund de cer.
Dupăce-ş i mîncase plă cinta cu carne, în larma planetară , Vania intrase în
rîndurile ei, ră mînînd la marginea podului dinspre Stambul, pe malul mă rii.
Cumpă rase cîteva banane ş i privise, mîncînd, calm.
Venise primă vara cu sute de coră bii încă rcate cu toate fructele Orientului: pere,
mere, piersici, struguri, rodii, smochine, curmale, migdale, banane, ananaş i, coarne,
caise, portocale, lă mîi...
Venise primă vara dupăele de pe coastele de soare, ca miliarde de albine ş i de
viespi, devenite lumină . Plutea lumina vie peste mormanele de fructe încă rcate în
coră bii larg înaripate pe catarguri nalte.
Departe, Insulele Princhipo erau albastre ca zările vă ii Moldovei.
Bosforul era verde.
Ală turi se înă lţa moscheea Jeni Validé Giami (moscheea sultanei celei tinere)
ale că rei vitralii verzi au deschis ochii în mînile persanilor din veacul al noulea. În
verdele lor sînt miş că ri de cedri ş i de pini. Cînd soarele apune, lumina lui revă rsată
prin vitralii asupra lespezilor e purăca prin pă durile de brad, dar în loc săfie aromă
de ră ş ină , e culoare. E ca un potir al primă verii, moscheea tinerii sultane, cînd
soarele trece prin largile vitralii verzi.
Poate căPersia nă lţase undeva pe orizonturi, enorme vitralii verzi cu cedri ş i cu
pini, ş i umbra lor se revă rsa pe tot Bosforul, de vreme ce atît de persan verde era
marea, c-o dungăde albastru ş ters în Insulele Princhipo.
În faţ a Stambulului, casele de lemn din Scutari aveau cenuş iul mugurului de
salcie, aproape argint, aproape spuzăde jăratec, ceva din culoarea nourilor
nehotă rîţi în apus de lună ,şi a vîrtejurilor de colb în început de toamnă . Vîntul le
clădise mai mult decît mîna omului, că ci etajul al doilea, care dăunei case
masivitate, acestora le dă dea miş carea rotundăa sînilor opulent dominatori
deasupra taliei cînd se apleacă . Iar ferestrele lor, cu gratii de lemn bombat, curbe
împletiri, deveneau treptat pînze de pă ianjen, în care soarele îş i aduna lucirile de
sidef, de purpură , de ametist, de roz sanghin, de mahon, de perlă , de mă rgean. În
acele ferestre îş i expunea soarele bijută riile de sultanăa tuturor orienturilor.
Vania mînca banane.
În clipa cînd soarele atinse orizontul, tunul de la Top-Hane, arsenalul marinei,
bubui. Ră sunase glasul lui Dumnezeu? Toatăviaţ a încetase. Vîslele bă rcilor că zură,
forfota coră biilor încremeni, lanurile de maci ale fesurilor se opriră , fluviul
Carachioiului stă tu.
Şi o datăcu bubuitul tunului, ş i pasul roşal soarelui pe pă mîntul turc, moscheea
Baiazedieh înflori rotat cu mii de crizanteme: arteziana gră dinăa zborului unui
norod de hulubi de zeci de ori mai numeros decît ceî al Pieţ ei San-Marco din
Veneţ ia. Albastru, cerul mahometan îş i avea îngerii.
În acea clipăde tă cere, cele ş apte coline ale Stambulului, cu braţ ele de marmură
şi piatrăale minaretelor spre cer, se înă lţarădeasupra veacurilor.
Şi cea dintîi, moscheea Sfintei Sofia, din veacul al ş aselea, cîntă :
― Allah... El Allah... El rasul Allah...
Allah e dumnezeul nostru, el e singurul Dumnezeu...
― Allah...
Şi dupăce aprindeau toate ecourile ză rilor, cuvintele înalt tă ră gă nate că deau din
nou. Cantilene de vaiet dulce, uş or nazale, ră sunînd pierdut cu toate penumbrele
sunetului, muzicăa gîndului mai mult decît a glasului, sunet abia desprins din
marile tă ceri ca pîrtia lui Venus pe mare.
Din veacul al ş aisprezecelea, moscheea Baiazedieh, reluădulcea melopee,
recadenţ îndu-i lung silabele.
Apoi moscheea Osmanieh, apoi Suleimanieh... Colindînd din veac în veac,
moscheele celor ş apte coline, coborînd din cer ş i din trecut, spre marea topită -n
umbre, sunetele veneau cu înserarea tot atît de triste, cu vaierul lor de veacuri duse
şi de stele stinse...
Şi cînd cel din urmămuezin, înă lţat în minaretul giamiei Jeni Validé, cu
palmele fă cînd portal sunetelor, cîntăultimile silabe ale cîntecului prelins prin
întristarea veacurilor ― tă cerea ş i marea furăpustii.
Vania privise ală turi de el: gol. Nimeni, nimeni! Singur în faţ a veacurilor triste,
cu o coajăde bananăîn mînă .
Jeni Validé Giami era lîngămoscheea sultanei tinere.
O amintire? O presimţ ire? O speranţ ă ?
 Zvîrlise numai coaja bananei în mare.

Dezmierdăcapul Olguţ ei. Venise noaptea. Că dea mai deasăploaia deasupra

lugubrului oraş
.
― La Constantinopol, Olguţ a, vom merge la Jeni Validé Giami.
― Jeni Validé Giami, murmurăOlguţ a silabele muzicale, neş
tiind că
-şi
murmura numele în faţa căruia îngenuncheau anii nomazi.

II

Înainte de-a că dea galben cu frunzele, toamna se înalţ ăîn lumină . Vă zduhul
verii e orbitor ca jocul de argint a milioane de iatagane ― sclipire de tră snete albe
― subt un soare metalic, într-un cer pră fuit de galopul luminii în zale.
Vă zduhul toamnei e luminos, subt cerul religios albastru. Dimineţ ile ş i
amurgurile sînt procesiuni de odă jdii în fum albă strui de tămîie; amiezile aprind
mari policandre galbene; iar nopţ ile declinului de august trec, purtînd în mînile cu
largi mîneci de umbră , lumină rile aprinse ale stelelor că ză toare, lă
sînd foş nete
lungi, uscat mă tăsoase. La Medeleni, întîile ferestre deschise pe aceastătoamnăa
luminii, premergă toarea celeilalte, furăpînzele lui Alexandru Pallă . Lucrase toată
vara peisagii româneş ti, ocolind, ca ş i în cele pariziene, viaţ a omenească . Erau
româneş ti nu prin costumele ţ ără neş ti, hore, crîş me, care cu boi, ci prin altceva.
Gă seai în ele senzaţ ia de românesc pe care o ai cînd treci fruntaria, venind din
străină tate, vă zînd numai cerul ş i gesturile pă mîntului, înainte ca oamenii îmbră caţ
i
ţărăneş te săafirme naţ ionalitatea priveliş tei. Era în ele mirosul satului românesc,
privirea luminii româneş ti. Nourii peticiţ i în funduri de zare, în aur ş i rubin de
soare, aminteau ceva din ş atrele ţ igă neş ti, misterios poposind dincolo de sate;
armoniile culorilor aminteau vag ţ esuturile costumului ţ ărancelor, ca o vastăş i
nebuloasăgenezăa portului românesc.
Spre deosebire însăde cenuş iile priveliş ti pariziene care erau un fum ş io
cenuş ăa vieţ ii duse, golul unei definitive mistuiri, acestea, tot fă răde viaţ ă
omenească , erau o aş teptare, cînd abă tută , cînd izbucnitoare ca inima ş i ochii celui
care pîndeş te la fereastrăapariţ ia femeii iubite. Fereastra acestei aş teptă ri era mare
ca un cer: se vedeau pă duri prin ea, largi lanuri de grîu, lungi alei de plopi, ş i
neţă rmuritele lacuri deş arte ale luminii cu vînă torile de lebede ale soarelui, în fund.
Într-un tablou, subt un cer înnourat, în clipa de tă cere jilavădin preajma întîilor
pică turi, un lan de livă nţ icăde un albastru des ş i amar, avea o singurăculoare
istovitor tare: un mac. Şi toatăpriveliş tea devenea ca o adîncăposomorîre de ochi
albaş tri, dupăo nebuneascăbă taie de inimă .
Într-un alt tablou porneau ş i veneau spre toate ză rile drumuri lungi de argint,
prin gloria luminii de vară . Toate candelabrele soarelui erau aprinse. Vroia parcă
lumina, adîncindu-ş i străveziurile, lă rgindu-ş i ză rile în orbitoare rotiri, săîntîmpine
pe cineva. Şi atît venea, dinspre ză rile aş teptă rii: un vîrtej de colb stîrnit de vînt. O
senzaţ ie de pustiu în soare, pe care nici toamna, nici iarna n-ar fi dat-o.
Era în toate peisagiile lui Alexandru Pallă , ca un gest de orb uriaşcare-ar fi
strîns mereu alte priveliş ti în braţ e săgă seascăapariţ ia pe care o caută , negăsind-o
nică ieri. Lanurile, cîmpiile, drumurile, pă durile, cerul, lumina erau pustii.
Apoi venise toamna.
Într-o zi Paş a lucra în livadă , ală turi de vechiul nuc. Avea ceva jupiterian capul
să u în revărsarea albăa bă rbii ondulate, ş i-a pă rului argintiu ca un mesteacă n,
descoprind tră să turile unui profil de o amplăfrumuseţ ăluminos conturată .
Acolo îl descoperise Monica. Ală turi de el, că derile de nuci bă teau cîte o fugară
toacăpe bancăş i pe masă . În fund, peste cîmpii ş i peste dealurile albastre lumina se
pierdea în zarea cerului, ca în oglinzi abia viorii, oglindind parcăsurîsul unui fura
de cetini. Silueta lui Paş a proiectatăpe cer, miş că rile de vînt din pă rş i gesturile lui
aveau ceva de incantaţ iune în faţ a luminii.
Monica se apropiase, privise peste umă rul lui Paş a tabloul, ridicase capul,
privise lumina, privise iar tabloul.
― Paş a, ai chemat toamna!
Pă rea într-adevă r vră jitoreş te adusăş i-n luminăde penelul lui.
Dupăce simţ eai privirea tabloului, vedeai toamna în vă zduh, privindu-te. Îţ i
venea să -ţi acoperi cu mînile inima grea.
Asupra veseliei de vacanţ ăzilnicăde la Medeleni, privirea acestei toamne
începu săapese. Mesele în comun erau tot atît de voioase: sosirea lui Herr Direktor
mai adă ugase un instrument de veselie orhestrei de pînăatunci. Dar spre seară ,
asupra culcă rii, în toate odă ile începurăgîndurile de sfîrş it de vacanţ ăş i noaptea,
visurile de sfîrş it de vacanţ ă . Se apropia un nou an de muncăş i de viaţ ă , aducînd
fiecă ruia grijile ş i preocupă rile lui. În miezul vacanţ elor ş i la începutul lor, toţ i
oaspeţ ii unei moş ii, sau toţ i cei care într-o vilegiaturăoarecare formeazăo
societate, un grup de veselie, spre seară , cînd se culcă , nu pă răsesc grupul de
vacanţ ădin care fac parte. Gîndurile ş i proiectele care le vin în izolarea patului, sînt
în legă turăş i se ră sfrîng asupra întregului grup, asupra acestei societă ţi de vacanţ ă
,
solidarizatăde gîndul petrecerii în comun. Excursia cu ceilalţ i, farsa proiectată
cuiva din familia veseliei de vacanţ ă, flirtul sau idila cu cineva din acest grup, haina
de îmbră cat a doua zi, în legă turăcu ziua care se anunţ a seninăsau ploioasă― sînt
îndeobş te gîndurile care creează ,şi în absenţ ă, solidaritatea acestor vremelnice
grupă ri, menţ inînd prin aceasta, mereu, senzaţ ia vacanţ ei, nume al libertă ţii, al
aerului curat, al lipsei de grijă , al revenirei unui fel de copilă rie, numai în timpul
acestor luni de varăreîntîlnite de oamenii mari, ş i care dispare o datăcu apariţ ia lui
septembre, redînd omului matur gravitatea grijilor de sfîrş it de vacanţ ă.
În aceste zile premergă toare sfîrş itului vacanţ ei, cînd bucuria se converteş te în
melancolie, ş i noaptea grijile individuale apar dînd fiecă ruia un viitor izolat de-al
celorlalţ i ― petrecerile în comun devin frenetice ş i puţ in artificiale. Dorinţ a
comunăde-a ucide preocupă rile nemă rturisite, de-a alunga obsesia surdăa
sfîrş itului vieţ ii în comun, creeazăo preocupare de veselie, care dovedeş te că
veselia a fugit. Societatea vacanţ ei simte nevoia săfie mereu împreună :eo
mobilizare necontenităa tuturora. Fracţ iunile acelei societă ţi, care formau grupuri
mai intime, uneori ră zleţite de ceilalţ i, se alipesc grupului mare. Glumele, chiar
proaste, sînt primite cu bună voinţ ă,ş i asistate generos de rîsul general. Fiecare
înţ elege efortul celorlalţ i de a menţ ine veselia care pleacă ,ş i-l ră splă teşte ca atare,
apreciind mai mult scopul decît calitatea. Aceste zile finale apar amintirii ca cele
mai frumoase, cele mai intens vesele ale vacanţ ei, melancolia fiind situatăde
amintire ca ceva exterior lor.
Apă ruserăş i la Medeleni. Pretextul lor era Olguţ a. Ce va face Olguţ a? Nimeni
nu îndră znea s-o întrebe, dar fiecare se întreba singur, neîndră znind săîmpă r-
tă şeascăîntrebarea ş i celorlalţ i.
Olguţ a venise la Medeleni. Vacanţ a începuse cu întrebarea în ea, acoperităde
veselia vacanţ ei, la care ş i Olguţ a participa.
Întrebarea "ce va face Olguţ a?" solidariza pe cucoana Catinca ş i doamna
Deleanu în aceeaş i speranţ ă: căOlguţ a se va că să tori cu Mircea. Doamna Deleanu
îl iubea ş i-l stima pe Mircea, în care aprecia fermitatea bă rbă tească , prestigiul
intelectual ş i o delicateţ ăniciodatăş i prin nimic dezminţ ităde cînd îl cunoş tea.
Avea în el aceeaş i totalăîncredere pe care o avea în Monica. Delicateţ ea lor era de
aceeaş i rasă . Pe lîngăaceasta, lui Mircea îi datora primul succes al lui Dă nuţ . El îl
determinase săpublice nuvele în revista Viaţ a contimporană. Dupătrei nuvele
publicate, numele Dan Deleanu că pă tase o notorietate atît de mă gulitoare pentru
doamna Deleanu, încît se abonase la revistele literare ş i la mai toate ziarele,
decupînd recenziile, menţ iunile ş i pronosticurile în legă turăcu literatura lui Dă nuţ ,
colecţ ionîndu-le într-un caiet, în ordinea apariţ iei. Tot prin Mircea, Dă nuţintrase în
legă turăcu o editurădin Bucureş ti, fă cînd contractul primului volum, care, tot
graţ ie lui Mircea se deschidea cu o prefaţ ăfă cutăde redactorul Vieţ ii contimporane.
Cucoana Catinca o adora pe Olguţ a cuprinzînd-o în acelaş i sentiment, care, pînă
a n-o cunoaş te pe Olguţ a, era îndreptat numai spre Mircea.
Afectuoasa camaraderie dintre Mircea ş i Olguţ a, întă rise aceastăsperanţ ă , care
dă dea singurul ră spuns zîmbitor pentru doamna Deleanu ş i cucoana Catinca,
întrebă rii "ce va face Olguţ a?" Venirea lui Herr Direktor dă duse glas acestui mut
dialog de speranţ e al celor douămame.
 Într-o seară , dupămasă , tinerii plecaserăspre livadă , în grupuri: Dă nuţcu
Monica, Mircea cu Olguţ a, Puiu, redevenit Cuţ ulachi, printre ei.
Bă trînii ş edeau în jurul mesei din pridvor.
― Vă d umbre de logodnici, zîmbise Herr Direktor, aducîndu-ş i monoclul la
ochi, cu douădegete.
Luna plinăe bunăprezică toare. Zîmbetul fusese împă rtă şit cu aceeaş i bucurie
complice, de doamna Deleanu ş i cucoana Catinca. Domnul Deleanu ş i Paş a
fumaserămai departe, în tă cere. Din seara aceea, ş i domnul Deleanu ş i Paş a pă reau
puţ in jenaţ i alături de Mircea. Paş a picta mai mult, iar domnul Deleanu, cînd
Olguţ a-i fă cea obiş nuitele vizite în birou la el, o privea uneori lung, cu mîna pe
fruntea ei, fă răsă -i vorbească . Olguţ a alunga aceste tă ceri prin glume.
Mircea începuse la Medeleni douăstudii convergente pentru Viaţ a
contimporană. Întîiul: Cauzele diletantismului românesc, dînd noţ iunii de diletan-
tism nuanţ ăde secă turism moral ş i intelectual, cu amplu corolar în viaţ a politicăş i
socială . Cauza primordialăa acestui diletantism o vedea în absenţ a conflictului
religios la români. Mircea atribuia religiei douăroluri: întîiul de unificare, prin
optimismul aceleiaş i speranţ e, a marilor mase ignorante ş i necă jite; al doilea, de
creatoare de individualită ţi. În România religia îş i îndeplinise primul rol; pe al
doilea, nu. Pentru Mircea, controlul religiozită ţii unui popor nu era etapa credinţ ei
populare, ci etapa individualită ţ ilor avînd ca punct de plecare drama religioasă .
Religiozitatea ţ ă ranilor nu era un fenomen românesc, ci un fenomen caracteristic
tuturor maselor primare.
În Occident, copilul de ţ ă ran plecat din satul lui cu credinţ a pă rinţilor, n-o lasă
în sat, dimpreunăcu amintirile copilă riei, ci o aduce cu el, adînc înră dă cinatăîn
individualitatea lui embrionară. Şi, pe mă surăce se cultivă , miră rile înspă imîntate
apar, apoi întrebările precise, zguduitor de dramatice. Şi convulsiunile îndoielii dau
naş tere unei configuraţ ii sufleteş ti şi intelectuale, din care personalitatea va apă rea.
Timbrul personalită ţ ii în acest moment se va forma. Credinţ a sau necredinţ a va fi
organică , tot atît de profund netăca ş i sexul. Copilul ţ ăranului român însă , cînd a
plecat din satul natal, a lă sat credinţ a, cum a lă sat vacile ş i oile pe care le ducea la
pă scut, ş i fluierul. Cultura pentru el e instrumentul intelectual de ascensiune
socială . Cultura îi solicitănumai inteligenţ a, care devine treptat un fel de cuier de
noţ iuni diverse, echivalent cu garderoba necesarăraporturilor sociale. Dramatizarea
culturii, prin conflictul religios, la care sufletul participă , confruntîndu-ş i nevoile cu
achiziţ iile minţ ii, nu există . Singura dramăa tineretului român e dragostea sau
să răcia, drama fiziologicăsi cea socială .
Drama moralăe inexistentă . O anchetăfă cutăîntre tineretul român ― cu
urmă toarea întrebare: credeţ i sau nu credeţ i în Dumnezeu? De ce? ― ar da un
rezultat humoristic. Majoritatea celor sinceri ar da din umeri evaziv, în faţ a acestei
întrebă ri, care li s-ar pă rea o gafăîn veacul al două zecilea. Nu existănici credinţ ă,
nici necredinţ ă . Aceastăfutilitate morală , e baza psicologiei româneş ti şi cauza
absenţ ei de individualită ţi. Ea are ca rezultat colectiv, compromisul. Românul, în
genere, nu e nici pentru, nici contra. Nu taie: înnoadăş i deznoadă . Toate proble-
mele grave pe care i le pune viaţ a, cerîndu-i o soluţ ie precisă , se traduc îndeobş te
prin expresia: "Ştiu eu"... Însoţ ităcu o ridicare din umeri ş i alta din sprîncene.
Fatalismul românesc nu-i decît exteriorizarea acestei veş nice nehotărîri, teama
de ră spundere, oroarea de atitudine precisă , prudenţ a evazivită ţii.
Şi analiza pe rînd, cum se traduce în politică , în literatură , în artă , acest
diletantism, acest neo-scepticism, care nu e ca la un Anatole France, de pildă ,
rezultatul unei înalte intelectualită ţi, inaccesibilăcredinţ elor ş i afirmaţ iilor cu
respiraţ ie scurtă , ci dovada absenţ ei concomitente de intelectualitate ş i seriozitate
morală . În viaţ a fiziologică , absenţ a glandelor seminale interzice reproducerea
vieţ ii. În viaţ a socială , absenţ a, acestei drame religioase, interzice crearea
adevă ratelor individualită ţi.
Al doilea studiu, un fel de aplicare practicăa celuilalt, analiza problema
"romanului românesc" fatal limitat la drama socialăsau la cea fiziologică .
Lucra sistematic, sculîndu-se la ş apte dimineaţ a, scriind pînăla două sprezece.
Dupăamiezele citea, adnotînd, scoţ înd fiş e, grupîndu-ş i reflecţ iile.
De la o vreme, însă , începuse săaibăabsenţ e lungi, ― ş i în timpul scrisului, ş i
în timpul lecturilor.
Se familiarizase de mult cu dragostea lui pentru Olguţ a, dar se dezvă ţase de a
tră i ală turi de Olguţ a, în aceeaş i casă , zilnic vă zînd-o, zilnic vorbindu-i. Pînăacum,
Olguţ a exista în el, s-ar fi zis, independent de realitatea ei obiectivă . Dragostea lui
pentru Olguţ a era un monolog. O iubea, fă răs-o dorească , fă răsă -şi proiecteze
gîndurile în afară . Nu întindea braţ ele dupăea; strîngîndu-ş i-le asupra-i, o gă sea în
el, prezenţ ăliricăîn sufletul lui profund, tovă ră şie dulce în însuş i miezul
singurătă ţii lui.
De cînd însătră ia din nou ală turi de Olguţ a, realitatea ei exterioarăchemase în
afarăpe acea Olguţ a din el. Cînd nu era cu Olguţ a, ră mînea singur. Înainte,
niciodatănu era singur; iubirea lui însă şi îi era tovară şul. Nu-l mai avea.
Se îndră gostea din nou ş i altfel de Olguţ a. Devenise iară ş i dependent de fiinţ a
ei, stră inăde-a lui, fermecă tor stră ină . Ca niciodată , cînd se aş eza la masa de lucru
avea impresia de inutil. De ce scria studii? Era în el o miş care pe care numai
scrisoarea sau efuziunea liricăar fi îndestulat-o.
Rezemat într-un cot deasupra foilor albe, o vedea mereu pe Olguţ a, cu miş cările
ei, cu rochiile ei, că lare, jucînd tenis, la masă , o auzea cîntînd, îş i amintea parfumul
ei, respirat pe furişcînd era ală turi de ea ― ş iş edea la masa de lucru, ca o casăcu
stă pînii plecaţ i. Şedea totuş i la masa de lucru. Deprinderea muncii stă ruia în această
atitudine ― fă răde sens acum ― care-i interzicea visarea la fereastrăsau întins pe
pat. Cînd era singur, privea mereu în lă turi. Gestul frunţ ii aplecate pe carte sau pe
foile de hîrtie îş i pierduse semnificaţ ia de meditaţ ie activă , că pă tînd-o pe aceea de
singurătate împovă rată .
Simţ ea că -şi pregă teş te mari tristeţ i, ş i se îngreuia treptat.
Totuş i, prezenţ a Olguţ ei alături de el îi dă dea viziunea unei fericiri de mult
uitate, ş i-n unele clipe ― o strîngere de mînă , vecină tatea tă cutăpe aceeaş i bancă
― realitatea ei. De cîteva ori o visase pe Olguţ a. Se deş teptase trist, avînd impresia
că -i pă ră sit.
Simţ ea o schimbare în Olguţ a, care-i dă dea panica unei speranţ e, respinsăde
minte, dar îngrozitor de vie uneori în bă tă ile inimii. Exuberanţ a Olguţ ei se
micş orase, îndulcindu-i miş cările, dînd parcără gaz celorlalţ i s-o privească , de unde
pînăatunci fusese ca vibraţ ia unei libelule. Apă rea în ea armonia calmului,
pacificîndu-i gesturile, potolindu-i neastîmpă rul. Înainte, Mircea avea impresia că
imagina celorlalţ i intra în Olguţ a mă cinată , sfîrtecatăca de-o rotaţ ie violentă ,şi că
tot ce pă trunde în ea, era de îndatăexpulzat cu aceeaş i vehemenţ ă, subt forme de
glume, caricaturi, ş arje, în sclipirea de ger a dinţ ilor albi. Acum? dimpotrivă ,
Olguţ a tă cea mult, privea îndelung. Era în ea ceva din atitudinea acelui care respiră
aer de primă vară . O respiraţ ie armonios adîncăş i parcăun început de încîntare în
ochi ş i pe obraji. Suplăca ş i înainte, calmul ei o fă cea săparămai rotundă , ca
scufundatăîntr-o apăclară . Ce prezenţ ănevă zutăcelorlalţ i era mereu respiratăde
ea? Uneori Mircea o surprindea zîmbind cu ochii, fă răsăpriveascăpe nimeni,
absentădintre ceilalţ i. Cui? Pe el nu-l evita. Se plimba cu el, ş edea de vorbă ; dac-o
ruga săcînte ceva, îi cînta. Nu-l mai zeflemisea. Îi ară ta o bună tate, un fel de
blîndeţ e receptivă , pe care nu i-o ară tase niciodată . Senzaţ ia de luptăpe care o avea
odinioarăde cîte ori era ală turi de Olguţ a, n-o mai avea. Nici un zîmbet agresiv,
nici o întrerupere ironică , nici un comentar burlesc. Şi Dă nuţavea aceeaş i senzaţ ie,
şi el constatase aceeaş i schimbare, dar Mircea, cu luciditatea micş oratăde o surdă
speranţ ă , o vedea pe Olguţ a numai cu el aş a, cînd de fapt faţ ăde toţ i era la fel
schimbatăş i egal alta decît cea de odinioară .
Poate căîntr-o mă sură, credinţ a felurit nuanţ atăa doamnei Deleanu, a cucoanei
Catinca, a lui Herr Direktor, a domnului Deleanu ş i a lui Alexandru Pallă , că
Olguţ a îl iubeş te pe Mircea ― credinţ ăsensibilăde la o vreme pentru Mircea, prin
anumite atitudini ale acestora ― îi influenţ ase ş i pe el, dîndu-i o speranţ ăcreatăde
ceilalţ i, nu de Olguţ a.
Nu mai lucra de loc. Renunţ ase complect la activitatea intelectuală . Felul cum
îşi petrecea zilele la Medeleni, era o veş nicăaş teptare a Olguţ ei. Pentru el timpul
era prezenţ a sau absenţ a Olguţ ei, cum pentru agricultor cerul e ploaie sau secetă .
Era stă pînit de cleptomania liricăa adolescenţ ilor. Colecţ iona flori atinse de mîna
Olguţ ei, batiste uitate de ea, că rţi preferate de ea. O ţ igarăînceputăîn glumăde
Olguţ aş i azvîrlită , fusese colecţ ionatăde Mircea.
Îşi pierdea treptat libertatea de miş că ri ş i siguranţ a calmă , care-l fă ceau oriunde
preţ ios interlocutor. Se intimida din senin; de cîte ori, în lipsa Olguţ ei, ceilalţ i
vorbeau de ea, tă cea, roş indu-se, avînd impresia căminte.
Şi mai mult, prietenia lui cu Monica avea un hiatus. Olguţ a dispă ruse din
conversaţ ia lor. O singurădatăvoise s-o întrebe pe Monica ce crede, dar oroarea
de-a converti în vorbe ceea ce abia cuteza săfie gînd în el, îl fă cuse sărenunţ e.
Monica era îngrijoratăş i de Mircea ş i de Olguţ a. Presimţ ea confuzia tuturora, a lui
Mircea mai ales, ş i nu îndră znea săspuie nimic. Ce-ar fi putut spune? CăOlguţ a
nu-l iubeş te pe Mircea? O impresie a ei, prin nimic justificată , de vreme ce Vania
murise. Cu toate acestea simţ ea căse petrece cu Olguţ a ceva în afarăde casă .
Absenţ a Olguţ ei în iulie, ş i explicaţ ia domnului Deleanu căs-a dus la Iaş i să -l
vadăpe doctorul Prahu, care era cam bolnav, fusese acceptatăde toţ i, afarăde
Monica. O exclamaţ ie a Olguţ ei, chiar în ziua înapoierii, îi întă rise neîncrederea.
Olguţ a intrase la ea în odaie, seara, asupra culcă rii şi, ca niciodată , îi dezmierdase
capul, spunîndu-i cu ochii aproape în lacrimi:
― Sînt fericită , Monica!
O să rutase ş i plecase repede. Cîteva zile Olguţ a o evitase.
Era convinsăcăOlguţ a iubea. Vedea în miş că rile ei acea somnolenţ ăluminoasă
pe care-o dătrupului baia de soare, ş i sufletului, dragostea. În 1914, ş i-n 1916, cînd
Vania trecuse pe la Iaş i, aş a era Olguţ a: atunci parcămai febrilă . Acum era calmă .
Dar toate miş că rile ei rîdeau lung, ca o creangăînainte de-a înflori, cu florile în ea.
Pentru cine aceastăprimă varăascunsă ? Apoi drumurile că lare la gară ? Se ducea
zilnic. Apoi stabilitatea la Medeleni. În copilă rie, Olguţ a era incapabilăsăstea într-
o odaie; zburda, aproape simultan, în toate. Mai tîrziu, acest neastîmpă r luase
proporţ ii interjudeţ ene. Medelenii pentru Olguţ a nu erau decît o răspîntie de
direcţ ii, mereu parcurse că lare sau în automobil. Anul acesta, exceptînd aş a-zisa
că lă torie la Iaş i, nu se miş case de la Medeleni. Singurul ei drum era spre gară , dar
şi acesta tot în legă turăcu Medeleni, readucînd-o zilnic la Medeleni, mai adine
zîmbitoare. Şi, în sfîrş it, ridicarea că suţ ei lui moşGheorghe la rangul de odaie de
lucru a Olguţ ei! De la moartea lui moşGheorghe, casa lui, lă satăprin testament lui
Dă nuţş i Olguţ ei, fusese nelocuită . Olguţ a o pă strase aş a cum era pe vremea lui moş
Gheorghe, îngrijind săfie reparată , văruităş i cură ţităîn fiecare vară. În timpul
iernii, vechea prietenăa lui moşGheorghe, Oţ eleanca, fă cea foc în cele douăodă i
nelocuite, împiedecînd umezeala ş i paragina. Ea ţ inea ş i cheile casei. Într-o zi,
Olguţ a i le ceruse, pă strîndu-le. De atunci, zilnic petrecea cîteva ore în fosta că suţ ă
a lui moşGheorghe.
― Ce faci acolo, Olguţ a? o întrebase doamna Deleanu, vă zînd-o căporneş te
într-acolo cu toate cele trebuitoare scrisului.
― Scriu un roman!
Între timp, Monica fusese numităprofesoarăde francezăla liceul de fete din
Iaş i. Tînă rul doctor în litere că zuse victima unui banchet. A doua zi, dupăacest
banchet, Olguţ a se înapoiase de la gară , agitînd cu mîna un pachet. Toţ i erau
adunaţ i în pridvor, aş teptînd dejunul.
― "Domnului Dan Deleanu, scriitor", ― cetise Olguţ a de pe cal, cu glas tare
adresa, ca o proclamaţ ie.
― Volumul lui Dă nuţ! jubilase glasul doamnei Deleanu.
Înconjurat de curiozitatea tuturora, Dă nuţdesfă cuse pachetul. Monoclul lui
Herr Direktor apă ruse în orbită , ochelarii celorlalţ i ― pe nas. De-a valma, corul
glasurilor descifra titlul întîiulul volum al lui Danuţ , în stadiul de corecturi în
pagină . Dar cel dintîi care descoperi dedicaţ ia fu Herr Direktor:
― Bravo, Dă nuţ ! Vra săzicăbeneficiarul e Monica. Bravo, Monica!
Obrajii Monică i ardeau. Genele-i tremurarăîndreptate spre numele ei tipă rit pe
întîia foaie a volumului, într-aceastăatmosferăde logodnăzîmbitoare, glasul lui
Herr Direktor ră sunase din nou.
― Ei, acuma mai lipseş te încăun volum cu dedicaţ ia de rigoare. Aş teptă m
simetria.
Obrajii lui Mircea se împerecheaserăcu ai Monică i. Domnul Deleanu ş i Paş a
priviserăstă ruitor titlul volumului lui Dă nuţ. Ceilalţ i zîmbeau deschis. Numai
Olguţ a era calmă . Tă cerea devenise penibilă , zîmbetele jenate, în faţ a Olguţ ei, care
n-avea de loc aerul săpriceapăgluma.
Dar Herr Direktor urmase cu hotă rîre.
― Olguţ a, tu ce gînduri ai pe la toamnă ?
Olguţ aşovă ise o clipănumai. Ridicase puţ in fruntea, privind ochii tuturora.
― Plec în stră ină tate.
De-atunci începuse toamna.

Că suţa lui moşGheorghe nu era depă rtatăîn spaţ iu numai de curtea moş iei
Medeleni, ci mai ales în timp. Cincisprezece ani o despă rţ
eau de casa boierească .
Stră vechi pendul cu minutarele de ani oprite la o orăa trecutului, că suţa lui moş
Gheorghe îş i oprise viaţ
a cu cincisprezece ani în urmă , cu un ultim cuvînt al inimii
lui moşGheorghe: "Duduiţ a moş ului". De atunci copiii crescuserămari, lă sînd
căsuţ a lui moşGheorghe în urmă , cu copilă ria lor şi cu un plisc de cocostîrc
deasupra, proiectat spre cer.
Şi iatăcăduduiţ a moş ului venise iarăşi, mare ş i frumoasă, cum o vedeau în
viitor ochii lui moşGheorghe atunci cînd îi fă cea scrînciob pentru joacă ,
strîngîndu-i pe ascuns cu mîni de slugăş i suflet de bunic zestrea în sipetul
braş ovenesc.
Nimic nu se schimbase. Icoanele erau la locul lor, sipetul braş ovenesc la locul
lui, mă suţ a cu bucoavne subt icoane, cu ochelarii lui moşGheorghe întă riţi cu
sfoară ,ş i o cutie de tutun Bectimis, cu cincisprezece ani în urmăadusăde Olguţ a
moş neagului pentru luleaua lui care tot mahorcăarsese, de vreme ce cutia de subt
icoane era plinăcu tutun blond cu miros de altă dată .
Albăpe dinafarăca pă rul lui moşGheorghe, că suţ a lui, cu icoane, sipet plin de
daruri ş i parfum uscat de busuioc, o împresura pe Olguţ a cu umbră , cu evlavie ş i
trecut, ca ş i sufletul moş neagului dus dintre vii. Îndră gostită , Olguţ a luase drumul
cel mai dulce al copilă riei. În locul moş neagului, o întîmpina casa lui. Intra pe uş a
scundăpentru ea, trecea prin tinda mică , intra în odaia veche, se aş eza la masa
joasăş i rotundă ,―ş i-acolo, într-o tă cere îndepă rtatăde viaţ ăş i oameni, începea o
poveste pe care moş neagul nu i-o istorisise. Acolo îi scria lui Vania zilnic, cu inima
ca un cuib de rîndunele. Împodobise odă iţa cu fructe ş i cu flori, pentru hramul
marei bucurii. Pe bîrnele de sus rîdeau mere galbene ş i roş ii, în ş iruri dese, cu
aromele candide, cum îs zugră viţi, numai cap copilă resc ş i aripi albe, îngerii roind
în unele icoane în jurul Fecioarei Maria cu pruncul sfînt în braţ e. Din oale, mari
bujori albi ş i roşii, îş i trimeteau petalele bombate săzboare leneş . Garoafele de jar
ardeau arome pipă rate. Aş ezatăpe un lă icer cu dungi galbene ş i roş ii, cu picioarele
încruciş ate ca ţ igă ncile care dau în ghioc, aplecatăpe mă suţ a rotundă , Olguţ a scria
cum rîde un copil în soare: iubirea ei era numai lumină . Mîna îi era uş oarăca ş i
cum ar fi ţ inut o razăde soare. Nu mai era plecatădeasupra unei foi de hîrtie ci
deasupra întregului pămînt care-ş i rîdea primă verile subt mîna ei. Avea cerul
deasupra foarte aproape, de vreme ce-ş iţ inea capul îndoit sănu-l atingă . Pletele-i
că deau negre, de-a lungul obrajilor rumeni. Fruntea înclinată , sprîncenele porneau
departe întîlnind tîmplele cu vioria undăa vinelor, genele aplecate prelung ca
umbrele, ochii luminoş i negri, buzele abia că rnoase ş i roş ii în tă cerea lor, ca în
parfum garoafele îmbobocite.
În odă iţ a scundăş i întunecoasăa unei că suţ e de ţ ară , cu armonii naive de culori
tinere, viaţ a zugră vise acest tablou, regă sind culoarea ş i miş carea penelului
străvechilor că lugă ri, cînd aplecaţ i cu soarele ş i luna într-o chilie, pe foaia unei
biblii, sau pe lemnul unei icoane, pictau cu singurul meş teş ug al credinţ ei, icoane
hă răzite inimii lor ş i artei veacurilor viitoare.

Un mă r că zu de pe o bîrnă , pocni compact să rind pe jos şi se rostogoli pînă

alături de Olguţ a. Tresări, privindu-l cu ochi întrebă tori. Era atît de fericităîncît
devenise superstiţ ioasă
. Vaietul cucuvaielor, pisicile negre, aţ ele de pă ianjen ş i
toate miş cările întîmplă toare ale lucrurilor neînsufleţ ite o impresionau ca niş te
semne ale destinului, care trebuiau descifrate. Că zuse un mă r! Semn bun sau ră u?
Scrisoarea lui Vania fixa ş i ziua plecării: 14 septembre. Inima Olguţ ei era o
foaie de calendar cu cea mai roş ie sărbătoare a lumii: 14 septembre.
 Vaporul pleca seara; a doua zi ajungeau la Constantinopol. Jeni Validé Giami...
Vania era să nă tos. Formalită ţ
ile moş tenirii erau îndeplinite. Tratativele vînză rii
moş iei erau pe sfîrş ite. Obţ inea un preţmai bun decît sperase.
Asta însemna ş i o oprire în Italia. Scrisorile lui Vania aplecau cu o putere solară
douăumbre asupra Europei, unite de pronumele plural "noi". Scrisorile lui, ca ş i
scrisorile Olguţ ei, ocoleau întrebuinţ area lui "eu", abuzînd de "noi". Acesi "noi"
revenea mereu în scrisorile lor cum revine un cuvînt abia învă ţat în toate frazele
unui copii. Şi cum deocamdată , în prezent, fiind despă rţiţ
i unul de altul, fiecare era
"eu", îş i scriau aproape exclusiv în viitor, ca mereu să -l poatăîntrebuinţ a pe "noi".
Ispră vise scrisoarea prin care-i ră spundea lui Vania căpînăla 14 septembre va
fi gata de plecare. Va sosi la Constanţ a cu trenul de Bucureş ti în ziua de 14
septembre. Săn-o aş tepte la gară . Se putea săfie însoţ ităde cineva de acasă .
Sufletul ei dorea ca Vania săfie mort pentru toţ i; numai pentru ea săexiste, cum
existase de-a lungul anilor triş ti.
Se vor întîlni la Constanţ a în ziua de 14 septembre, dupăamiază , între patru ş i
cinci, la capul farului, fie ploaie, fie vînt, fie orice.

"..acolo ne vom logodi, Vania, înaintea plecă rii. Marea ne-a adunat pe amîndoi
astăprimăvară, în faţ a ei vreau săschimbăm inelele. Sănu zîmbeş ti. Nu e un
capriciu poetic. E o superstiţie. Vreau săne legăm în faţ a mării. Sănu pierzi
bendiţa de hîrtie: e măsura degetului meu. Verigele săfie subţ iri. Pe una săgravezi
«Vania ― 14 septembre», pe cealaltă«Olguţ a ― 14 septembre». E întîiul ş i sin-
gurul inel pe care am să -l port şi de care n-am sămădespart niciodată ..."

Scrisese atît de mult încît îi erau degetele reci. Soarele aplecat înspre apus îi
îmbră ca namile în aur. Le lă săîntinse în lumina soarelui. Aş a va fi cînd Vania îi va
pune inelul. Auzea bubuitul valurilor izbite în stînci, simţ ea mirosul mă rii.
14 septembre! Fericirea cuprinsăîn aurul unui inel.
Se vor întoarce de la far cu inelele, se vor îmbarca ş i vor pleca.
Ochii Olguţ ei revenind din viitor, întîlnirăiar mă rul că zut. Semn bun? Semn
rău?
Zîmbi. Muş cădin el. Cum săfie semn ră u un mă r domnesc? Aprinse lumînarea,
pregă tind plicul pentru scrisoare. Îş i făcea singurăplicurile pentru voluminoasele
scrisori trimise lui Vania. Avea coli gă lbui, cu ţesutul ca al pînzei de Olanda, din
care fă cea un fel de plicuri armonios dreptunghiulare, mai mari decît cele obiş nuite,
pe care, în loc săle lipească , le prindea jos la dreapta ş i la stînga, cu cîte-o pecete
de cearăcolorată .
Olguţ a avea o deosebităcochetă rie pentru scrisori. Niciodatănu cumpă ra cutii
cu plicuri ş cute. Avea mereu în biroul ş
i scrisori gata fă i geamandanul ei tot felul
de coli ş i de blocuri pentru corespondenţ ă . Nu putea accepta săaibăo hîrtie tip
pentru toatăcorespondenţ a, dupăcum nu scria la fel tuturora. Îş i proporţ iona
singurăforma ş i mă rimea hîrtiei, dupăconţ inut. Niciodată , un plic de-al Olguţ ei nu
dă dea impresia de palton prea strîmt, dupăcum iarăş i, scrisorile ei nu pă reau fiţ uici
din greş alăstrecurate într-un plic disproporţ ionat cu mărimea lor. O scrisoare de-a
Olguţ ei era un armonios tablou grafic; ş irurile drepte, împlinite ca formă , nu
dă deau impresia de front soldă ţ esc încremenit la comandă , dar nici de ploaie
torenţ ială , aspect caracteristic al scrisului femeiesc. Un fel de horăvivace, aproape
relief prin fermitatea conturului, gata parcăsăse desprindăde pe foaia plată , în
şiruri dă nţ uitoare. Rotunde, literele aveau un mers elastic, cuvintele abia desprinse
unele de altele păreau căse ţ in uş or de mînă , mergînd în vîrfuri, într-acelaş i ritm,
şir cu ş ir.
Lui Vania îi scria pe coli de bloc, ceva mai scunde decît colile obiş nuite, dar tot
atît de late, ceea ce le sporea lă rgimea, dînd o impresie de robust. Ochiul cetea
frazele lung, prinzîndu-le amplu, fă răacele ridicule viragii, impuse de scrisorile
înguste, care dau ochiului senzaţ ia căse pră vă leş te pe scara unui pod cu un sac de
nuci.
Aceste coli, îndoite în două , aveau plic proporţ ional mă rimii lor ş i mînilor lui
Vania, mai ales. Mari, puternice erau mînile bă rbă teş ti ale lui Vania, mari trebuiau
săfie ş i plicurile destinate acestor mîni. Sănu fie plicul în ele furiş at, clandestin ca
fiţuica în mîna ş colarului care copiază , sănu-i dea lui Vania impresia minusculului,
a derizoriului, a pă puş ei ― ci dimpotrivă , săfie plicul în mînile lui, larg, spaţ iat,
întreg în simplicitatea liniilor drepte. Să -i placăsăse uite la plicurile în care erau
scrisorile Olguţ ei, cum îi plă cea săpriveascăla ferestre, viaţ a de afară .
Podoabele feminine ale acestor plicuri erau peceţ ile. Olguţ a îşi închidea plicul
cu douăpeceţ i aşezate de-a dreapta ş i de-a stînga marginei de jos, atîrnînd ca două
somptuoase zorele deschise pe un zid.
Alese bronzul. Bastonul de cearăîncă lzit la flacă ra lumînării sfîrîi, revă rsîndu-
se moale cu palpită ri luminoase, pecetea se formălarg ovalăş i neregulată ,
scarabeul dă ruit de Paş a îşi imprimăîn lava de mozaic diavolul linear. A doua
pecete apă ru în cealaltămargine. Olguţ a zîmbea copilă reş te la flacă ra lumînă rii, în
mirosul fierbinte, puţ in aromat, de cearătopită . Îşi privi scrisoarea.
Ca ş i ferestrele, oglindea că derea soarelui de bronz lichid.
Îi rîdea toatăfaţ a acoperităde soare. Îl vedea pe Vania rupînd sigiliile de bronz
cu degete de împă rat care primeş te o scrisoare de la un alt împă rat. Ar fi vrut săse
întindălung ca o pisicăde Angora, pe lîngăel, în soare.
Se întinse, dîndu-ş i capul pe spate. Cineva bă tu la geam. Privi. Capul Oţ elencei
rîdea, ca un harbuz atunci desfă cut. Îi fă cu semn săintre.
― Să rut mîna, duduie Olguţ ă , iar faci farmece?
Duduia casa subt paş ii ei de ţ ă rancăzdravă năş i la bă trîneţ e.
 ― Ţi-am adus merinde.
Îi aş ezăpe mă suţ ăo farfurie cu o bucatăde fagur stră lucitor ca o zale de soare,
şi o strachinăcu nuci ş i prune brumării.
― Oţ eleanco, îi semn bun cînd cade un mă r?
― De undi-o că zut?
― De sus, de pe bîrnă .
Oţ eleanca îş i duse mînile la gură , inundatăde rîs.
― Ai săte mă riţi, duduie Olguţ ă... Mă nîncăsăte faci frumoasă . Să rut mîna, că
măduc la treabă , ardi-i-ar norocu de nepoţ i.
― Cui seamă nă ?
― Cui? se îmbufnăOţ eleanca ― ză rghitului!
Ză rghitul era Gheorghiţ ăa Marandei, fostul aghiotant din Pitar-Moş u al lui
Dă nuţ , apoi ordonanţ a lui în ră zboi, ş i devenit dupădemobilizare vizitiu la
Medeleni ş i ginerele Oţ elencei. Iute ş i el, iute ş i soacra, dar Oţ eleanca îş i adora
nepoţ ii, şi vrednic, Gheorghiţ ăîn fiecare an mai adă uga unul la ş iragul pus pe
grumajii soacrei.
Oţ eleanca plecărepede. În fiecare zi îi aducea Olguţ ei merinde; fructe,
dulceaţ ă, pîne proaspă tăcu unt. Ea, vechea prietenăa lui moşGheorghe, în lipsa
moş ului, se socotea obligatăsăîngrijeascăde duduiţ a din casa lui.
Olguţ a mîncăprune, mîncădulce ş i amă rui miez de nucă , muş cădin fagur,
numă rădin nou scrisorile lui Vania ― le numă ra în fiecare zi ― le încuie într-o
valizăpe care o aş ezăpe vatră , făcu puţ inăgospodă rie prin odaie, muş cădin nou
din fagur. Plutea un parfum de fericire în odă iţ
a în care vibra soarele, îndesîndu-ş i
aurul. Ochii Olguţ ei se oprirădeodatăasupra sipetului braş ovenesc. Ştia ce-i înă un-
tru, dar niciodatănu-l deschisese.
Acum cincisprezece ani, în copilă rie, de cîte ori nu cercase să-l înduplece pe
moşGheorghe să -i arate ce-i în cufă r. MoşGheorghe nu cedase. Singura rugă minte
a duduiţ ei Moş ului, neîndeplinităde moşGheorghe; dupămoartea lui aflase ce-i în
cufă r, dar nu cutezase săumble. Trebuia săasculte vorbele testamentului lui moş
Gheorghe. Săaş tepte săiubească ,ş -apoi sădeschidăsipetul în care moş neagul
adunase hainele de mireasăpentru ea.
Luăcheia sipetului cu o bă taie de inimă . Cheia era rece ca mîna lui moş
Gheorghe pe patul de moarte.
Mîna Olguţ ei tremura.
Avea impresia cămoşGheorghe-i în odaie ş i căo priveş te, fărăsă -l poată
vedea.
Anevoie descuie încuietorile ruginite. Capacul greu fu ridicat.
Soarele că dea din plin, îndreptat parcăanume asupra gurii de trecut.
Îi nă vă li deodatăîn nă ri un sfîş ietor miros de vechi, uscat ş i mort, strîngîndu-i
inima. Deasupra era o scoarţ ăţ ă răneascămă cinatăde molii. O ridică .
 Se pră buş irăpulberi, jucînd în soare. Mă tasa albă , atinsăde toamnă,
îngă lbenise. O ridică . Foş ni uscat. Se rostogoli un val subţ ire, tă iat, destră mat,
subţ iat ca un paianjeniş . Muriserătoate mă tă
surile. Luciul lor de sidef ondulat, se
stinsese. Jucau pulberi de pod în razele soarelui, ră spîndind miros de colb ş i
mucegai.
Mînile se oprirăgrele, deasupra veş tedei ră scoale. Impresia căumblăîn racla cu
moaş tele unei sfinte, era atît de puternică , încît nu mai avu curajul săcaute mai
departe.
Aroma fructelor, parfumul florilor se întristară .
Se auzi un oftat, Olguţ a tresă ri. Ea oftase. Strînse mătă surile, c-un fel de
spaimă ; aveau uscă ţ
imea de epidermăscă moasăde lepros. Închise capacul, încuind.
Scrîş netul cheii în broaş tele ruginite suna funebru. Mirosea a moarte. Şi razele
soarelui tremură toare de pulberi aveau ceva de moaş te înveş tmîntate în aur. Auzise
o miş care în sipet. Fugi afară . Respirăadînc, cu suflarea precipitată . Poate căerau
şoareci în sipet. Intrădin nou în că suţă . Lumînarea stinsăfumega. Acelaş i miros de
uscă ciune, stă ruitor ră spîndit, domina aroma fructelor ş i parfumul florilor.
Olguţ a privi icoanele c-un zîmbet trist, de copil care nu ş tie săplîngă , apoi
scrisoarea lui Vania, cu peceţ ile de bronz aprinse de soare... Îş i trecu palmele reci
peste obrajii reci.
Cu mîni tremură toare aprinse candela de subt icoanele severe.
Zîmbetul luminei roş ii se ivi pe feţ ele lor de umbrăarsă .
― Olguţ a! Olguţ a!
Glasul lui Puiu o deş teptăca dintr-un coş mar. Luăscrisoarea ş i ieş
i repede
afară , încuind uş a. Puiu venise că lare.
― Olguţ a, îs cinci fă răun sfert. La cinci plecă m.
― Unde?
― Ai uitat? La iaz.
― Aa!
Respiră . Cîntau albinele ş i rîndunelele. Soarele zvîcnea cald. Calul lui Puiu
necheza, fră mîntîndu-se. Cotcodă ceau gă ini. Un muget de bou ră sunăenorm ca un
arcuşde contrabas al tîmpeniei fericite. Priveliş tea vieţ ii îi spă la ochii cu viaţ ă .
― Vii, Olguţ a?
― Vin.
Puiu porni în trap demonstrativ, subt ochii Olguţ ei care se-ndrepta spre grajd,
că lcînd repede, elastic, prin focul purificator al soarelui.
― Gheorghiţ ă, spune-i lui Vasile să -ncalece, chiar acum, ş i săducăscrisoarea
la gară . S-o dea recomandată . Să -mi aducărecipisa.

*
 Vînă toarea de raţ e la Iazul Mînzului era numai pretextul ospă ţului pe iarbă , în
noaptea cu lunăplină .
Acest iaz, aparţ inînd moş iei Medeleni, avea douălegende suprapuse: întîia,
uitatăde toţ i, îi dă duse numele; a doua, mai recentă ,şi ea ş tearsădin amintirea
oamenilor, o datăcu dispariţ ia ultimei generaţ ii de bă trîni, dă duse iazului, multă
vreme, o sinistrăizolare, prielnicăînmulţ irii broaş telor, racilor ş i raţelor să lbatice,
cruţ ate de focul ucigaş .
Întîia legendă , data de pe vremea fanarioţ ilor. Stă pînitorul de atunci al
Medelenilor era Barbu Dumş a, poreclit Zimbrul, boier vestit pentru purtarea lui ―
trecea drept cel mai voinic bă rbat al Moldovei ― ş i pentru frumuseţ ea fiicei lui
mezine, Varvara Dumş a, despre care se spunea căera sculptatăîn sidef cu praf de
diamant, ca unele crucifixuri bizantine, sculptura în sidef fiind cea mai migă loasă ,
mă tă soasa piatrăneputînd fi lucratădecît cu buricul degetelor îmbibate în
pulbere de diamant, sculptura ei fiind adevă ratădezmierdare. Atît era de stră lucitor
albăş i armonios rotundăVarvara Dumş a, ale că rei sprîncene, gene ş i cozi erau
negre ca cireş ele amare.
Pe-atunci, curtea Medelenilor era un fel de cetă ţuie împrejmuităcu zid nalt, ca
şi casa Dumş a de la Iaş i. Arsese. Noua curte fusese construităpe alt loc. Într-o zi,
Barbu Dumş a, primise vizita unui paş ă , cu alaiul lui. Paş a se îndră gostise de
Varvara, prelungindu-ş i, zi cu zi, ş ederea la Medeleni. Între timp iapa lui arabă
fătase un mînz, pursînge. Paş a atîta aş tepta. Mai ş ezu cîteva zile, dînd ră gaz
mînzului săse înzdră venească ,ş i într-o noapte porni cu Varvara de-a curmeziş ul
şeii, urmat de galopul slugilor cu iatagane. Urmă ritorii, în frunte cu Barbu Dumş a îi
ajunserăîn dreptul iazului. Luptă , pocnete de pistol, urlete, blesteme în douălimbi,
prin beznă . Ţă ranii din sat se apropiaseră , aprinzînd focuri. În lumina vă lvă taielor,
Barbu Dumş a nu vă zuse nici urmăde Varvara; în schimb, printre ră niţiş i morţ i, la
marginea iazului, mînzul arab cu un picior frînt, tremura, nechezînd jalnic fărăsăse
poatăurni. Barbu Dumş a descă lecase ş i, cuprinzînd picioarele mînzului în cîte-o
mînă , îl învîrtise de cîteva ori zvîrlindu-l departe în apa iazului negru cu pete de
sînge. În loc săfie botezat Iazul Varvarei, iazul devenise Iazul Mînzului.
A doua legendăera legatăde Fiţ a Elencu. Se spunea căsluta Fiţ ăfusese
logodităîn tinereţ e cu un boier frumos, pe care-l prinsese înş elînd-o cu o roabăde
la Medeleni. În timpul unei plimbă ri cu barca pe iaz, Fiţ aş i-ar fi înecat logodnicul
în apa verde. Mult mai tîrziu, dupămoartea Fiţ ei Elencu, apă ruse din apa iazului o
broascăneobiş nuit de mare, cu glas gros, socotităde ţ ărani ca o reîncarnare în
afurisenie a Fiţ ei Elencu. Viaţ a se îndepă rtase de iaz, deş i racii foiau, lă sîndu-l în
stăpînirea broaş telor.
Cu cincisprezece ani în urmă , broasca blestematăfusese împuş catăde Olguţ a,
cu prilejul unei expediţ ii vînă toreş ti fă cutăde copii sub direcţ ia lui Herr Direktor.
În acelaş i iaz, tot Olguţ a azvîrlise dantura Fiţ ei Elencu.
 De-atunci, trecuserăanii, venise ră zboiul, bătrînii muriseră , Fiţ
a Elencu fusese
uitată. Noaptea, cînd treceau pe lîngăiaz, ţ ăranii îşi făceau cruce, dar ziua, dupăce-
şi făceau cruce, braconau. Legenda îş i pierduse virulenţ a, o datăcu dispariţia
broaş tei reputatăinvulnerabilă .

Că ruţ a cu mîncare, bă utură , pleduri, tacîmuri ş i toate cele trebuitoare

gospodă riei în cîmp deschis, pornise înainte ducînd ş i pe Anica ş i Sevastiţ a, pentru
nevoile serviciului, ş i trei puş te de vînă toare, a Olguţ ei, a lui Dă nuţş i a lui Puiu,
ţinute cu o teroare fetiş istăde cele douăservitoare, printre capetele impetuos
curioase ale cîniîor de vînă toare.
Apoi, în frunte, plecătră sura ducînd pe doamna Deleanu, cucoana Catinca ş i pe
21
Alexandru Pallă : "Les poids lourds" , cum îi botezase Olguţ a, în clipa cînd tră sura
se urni din loc.
În urma tră surii porni bihunca sprintenă , cu trup lung de lă custăş i roţi elegant
rotate, condusăde domnul Deleanu cu ţ igara-n gurăş i pă lă ria pe ceafă . După
bihuncălunecăpufnind automobilul ponei al lui Dă nuţ , cu Monica ală turi şi Herr
Direktor la spate, cu cascheta englezească , costum de vînă toare ş i puş ca în tocul ei
de piele .
Olguţ a, Mircea ş i Puiu pornirăcă lă ri.
Cei doi ofiţ eri de artilerie puteau săprimeascălecţ ii de echitaţ ie de la amazoana
îmbră catăbă ieţeş te, dintre ei. În trap, bustul Olguţ ei nu dă dea impresia de piston cu
rigidăzvîcnire verticală , pe care o dă deau busturile vecinilor ei, deseori hurducate,
gheboş ate ş i strîmbate de capriciile sau spaimele cailor. Încă lecatăde Olguţ a, Zorca
avea un trap definitiv ca hexametrii versului latin. Suplă , spinarea Olguţ ei era ca o
flacă răritmicădeasupra unui dans. Se nă ş tea şi renă ş tea din fiecare salt, din fiecare
că dere, fluturînd spre cer ritmul pe pă mînt format, jucînd pe el, înă lţ
îndu-l,
ondulîndu-l. Calul Olguţ ei nu pă rea încă lecat. Trapul lui era elasticitatea unei
bucurii libere, cu armonioase destinderi de muş chi ş i muzicalătoacăde copite.
Ceilalţ i doi cai duceau povara omenească : al Olguţ ei era dus ca de vînt ş i val, în
arabescul curbelor lucioase, spre stemele solare. Valurile de colb stîrnite de roţ iş i
copite se aprindeau în soare devenind caş miruri în spiralăş i valuri de borangic ţ esut
cu fir de soare. Cerul era albastru. Ră coarea se ridica, fluturînd miros de fineţ e, care
te face săstră nuţ i, şi amare parfumuri de toamnăş iţ arină , care amintesc marea,
feriga, minta ş i pelinul. Lă sarăîn urmăarmatele învinse ale lanurilor de pă puş oi,
pră buş ite în aramăzdrenţ uită . Trecuserăhoardele toamnei în galop, cu suliţ i lungi,

21
"Categoria grea" (fr.).
lăsînd moarte ş i dezastru.
Începeau delicat enormele prefaceri ale luminii. Soarele se cobora precizîndu-ş i
conturul. Razele-i că deau ca să geţ ile izbind în scut. Pă ră sit de soare cerul devenise
sonor ca o încă pere goală .
Se formarăterase de trandafiri ş i gră dini plutitoare din nourii ră spîndiţ i în cele
patru ză ri. În faţa soarelui, pe zarea de apus, nouri mici ca un stol de hulubi
ciuguleau sîmburi de rodie. Şi deodată , cuprinş i de flacă ră , se topirăroş , sticlos roş
ca belteaua de gutui. Pe altăzare, suluri lungi de abur furădeodatăstraturi
ră sturnate de uriaş i muguri de stînjinei. Înflorirea le fu destră mare în fum albă strui,
cu creste sanghine. Se ivirăcoruri de rubin, ş i sfieli violete ca încercă narea ochilor
de fată .
Ardeau toate culorile lumii pe ză ri, ş i soarele că dea tot mai rotund, tot mai
enorm, tot mai de purpură , spre nourii care-l aş teptau pe ultima treaptăa apusului,
cu torţ ile aprinse.
Era ca o Şeherezadăa luminilor.
Caii lă sarădrumul, intrînd în cîmp. Nechezară . Cu o largădestindere, trapul
deveni galop, val din val, avînt din avînt, bot întins, coamăfluturîndă , coadă
fîifîindă . Formau un vîrf de lance cele trei galopuri. Olguţ a, în frunte, ascuţ it în
frunte, Mircea ş i Puiu, din ce în ce mai în urmă .
Herr Direktor trase un foc de revolver în cinstea Olguţ ei, care descă lecăprivind
îndă răt.
Mircea ş i Puiu sosiră . Caii gîfîiau ca luptă torii de circ. Toamna le desprindea un
abur subţ ire de pe trup, prefă cut de soare în destră mă ri portocalii.
Bihunca sosi. Apoi tră sura. Se coborîrătoţ i, pă rînd căş i-au dat întîlnire cu
soarele pentru o conspiraţ ie. Cînii adulmecau mirosurile iazului, cuprinş i de friguri,
cu nă rile dilatate, lă trînd tînguitor cu ochii la stă pîni, ş i neliniş te femininăîn crupă .
Servitorii aprinserăcoceni ş i paie, împotriva ţ înţ arilor. Cocenii pîrîiră , revă rsînd
scîntei, amestecîndu-ş i fumul aromat cu ceaţ a acrăa paielor.
Aerul devenea metalic, rece pe obraji ca lama unei arme. Creş tea parcăun
munte pe aproape, dînd gravitate apusului.
Toţ i priveau soarele. Enorm, soarele îi privea pe toţ i. Atinse zarea. Cu un gest
desprins din vremea lui Hernani, Alexandru Pallăse descoperi în faţ a apusului;
neagrăpelerină , vastăpă lă rie, proiectate pe draperii de purpurăcu faldurile
încheiate-ntr-un rubin. Herr Direktor, cu ţ igara ridicatăîntre douădegete, avea
aerul căvrea s-o aprindăde la soare.
― E de cupă ! se auzi glasul domnului Deleanu.
Roş eaţ a soarelui era atît de intensăîncît, dupăfeţ e, tot grupul pă rea un trib de
piei roş ii europenizate, venit în ascuns săadore soarele.
Un nechezat trîmbiţ at sacadat ră sunăde departe; caii de la tră suri ş i cei de
că lărie ră spunserără zboinic. Soseau alte tră suri în trap molatec pe cîmpie, aducînd
pe proprietarii moş iilor învecinate. Coborîrăsiluete de Tartarul, cu jambiere de
piele galbenăpe pulpe strîmbe ş i chitiuţ e tiroleze pe creş tetul capului; moş ieriţ e
îngrăş ate de viaţ ăla ţ ară , moi ca aluatul craflelor, cu picioarele deprinse cu papucii,
umflate în pantofi, gă tite ca pentru vizită , cu prea multe inele reliefate prin
mă nuş ile prea strimte, ră spîndind dulceaga stridenţ ăa parfumurilor turnate ca să
alunge mirosul de bucă tă rie, cu voaluri de cadînăîmpotriva ţ înţarilor, care, date
peste cap, pentru saluturi ş i prezentă ri, descopereau zîmbetul aceleeaş i mărci de
fard, ţ uguiat în buzele cră pate de vînt. Nu lipseau nici domniş oarele monosilabice,
cu pantofi de lac pe cîmpia ironică , desprinse din-tr-un galantar de mode, sperioase
în faţ a bă rbaţ ilor ca ş i cum fiecare venea săle violeze, cu priviri înfipte în pă mînt ş i
umbreluţ e înclinate în faţ a dispariţ iei soarelui.
Descinserăde pe caprele tră surilor ş i de pe cai, ş i cavalerii petrecerilor la ţ ară ,
purtînd cravaş e cu bot de cal ş i de că prioarăîn carîmbul cizmelor, strangulaţ i în
cravate englezeş ti de pichet sau olandă , cu noduri savant ră sucite ş i ace de cravată
cu potcoavăsau cap de cal, purtînd flori la butonierăş i batiste de mă tasăîn
buzunarul de la piept, clocotitor înfoiate, că lcînd cră că nat ca ofiţ erii de cavalerie
care ş i descă lecaţ i poartăîntre picioare volumul unui cal, salutînd profund cu o
înclinare marţ ialăcare descoperea luciri de cosmetic, pomadăş i briliantină .
Pleduri, cergi ş i pă turi se desfă ş urarăpe iarbă .
Mirosul de baligăapă ru; imediat ş i vră biile, aceş ti veşnici creditori înaripaţ i ai
cailor.
Mai stră lucea o dungăsolară , ca o acadea roş ie în buzele mai puţ in roşii ale
ză rii.
Femeile vorbeau franţ uzeş te cu accent moldovenesc, limba francezătopindu-se
astfel ca untul în mă mă liguţ ăcaldă . Bă rbaţ ii vorbeau lat ş i zîmbitor moldoveneş te,
cu acea satisfacţ ie jovialăcare precede mîncă rii.
Din rîndurile domniş oarelor se desprindeau gamele soprane ale piuitului de
curci. Cuvintele "poetic" ş i "sublim" afirmau contactul cu natura. Se auzi un
hîrş că it, apoi un gemă t, ş i patefonul indispensabil tineretului care se distrează ,
debităhotă rît un jaz. Cizmele ş i pantofii de lac, perechi-perechi, intrarăîn epilepsie
de salon. Feţ ele dansatorilor, pierzîndu-ş i masca familiară , se concentrarăinspirate,
ca deasupra unei mese de spiritism, devenind în dans un singur trunchi cu patru
picioare, patru mîni ş i douăcapete.
Grupurile se formară . Femeile într-o parte, mai toate mame, evocînd valsul de
odinioară , tică loşirea slugilor moderne, emanciparea odraslelor ş i reţ ete de mîncare;
bă rbaţ ii într-altăparte, servindu-ş i mici aperitive anecdotice ş i pornografice.
Domnul Deleanu îş i formase grupul de pocher, nu departe de că ldă rile cu sticle ş i
damigenele alineate.
Vînă torii pornirăurmaţ i de cîni, spre iazul tă rcat de amurg.
Flă că rile focurilor aprinse trezeau fosforescenţ e de aur în ochii cailor dîndu-le
straniul lucirilor de zale în vechi morminte de voievozi.
Se ră spîndirăde-a lungul iazului, lă sînd în urmăfocurile cu limbi roş ii spre cer,
ş i zvîrcoliri de umbre negre pe cîmpie. Olguţ a era însoţ ităde Alexandru Pallă .
Deasupra că derii soarelui, zarea deschise un gigantic evantai, carmin în unghiul
de bază , înă lţ at în degradă ri de roş u aerian, cu portocalii pulveriză ri, în albastrul
cerului încăiluminat, în timp ce ză rile de nord, sud ş i răsărit se-ntunecau pur,
cuprinse de umbrăca de-o amplără coare albastră , cu pete verzui pe cer.
Ţiuitul ţ înţ arilor, gemut parcăîn depă rtă ri, plesnea strune subţ iri la urechea
vînă torilor. Dinspre cîmp, trilurile greierilor ră sunau ca scîncetul a milioane de
mîţ iş ori lepă daţ i. Iazul gîlgîia surd de glasul broaş telor. Acolo, tă cerea era ca o faţ ă
ciupităde vă rsat; oră căitul broaş telor gă urindu-i tenul curat de înserare pe apă .
Fîş îitul trestiilor evoca miş că ri de babe în rochii de mă tasă, într-un salon cu
luminile stinse.
Olguţ a se aş ezăla marginea iazului, pe un trunchi de salcie doborîtă , cu Paş a
ală turi.
― Paş a, tu ai cunoscut-o pe Fiţ a Elencu?
― Hm! Cine n-a cunoscut-o!
― Deş teaptă : nu?
― Prea deş teaptăpentru o femeie! Sluţ enia Fiţ ei Elencu era expiatorie.
― Tu crezi căinteligenţ a e un atribut masculin?
― În genere, da. Femeile sînt predestinate curbelor. Inteligenţ a e arhitecturăde
linii drepte.
― Tu crezi căFiţ a Elencu n-a iubit niciodată ?
― Ştiu eu?... Se spunea căîn tinereţ a ei... Nu cred săfi iubit pe cineva! Între ea
ş i viaţ ăerau numai raporturi de idei.
― Oare-a ucis?
― Hai, Paş a!
― Pe cine?
― Pe logodnicul ei, aici, în iaz.
― Nu ş tiu. De ce să -l fi ucis?
― Fiindcăo înş elase.
― Accident...
― Ciudat accident!... Biata Fiţ a Elencu! E îngrozitor, Paş a, săiubeş ti ş i săfii
urîtă , respingă tor de urîtă !
― Săiubeş ti ş i săfii bă trîn, e mai teribil! Ră să rise o stea stră lucitoare pe zarea
coloratăa apusului.
― Oamenii bă trîni au nevoie de melancolie, Paş a. Asta-i cochetă ria lor: a doua,
dupăce le-a albit pă rul. Dar gîndeş te-te, Paş a, cînd aveai două zeci de ani, săfi iubit
pe cineva ş i faţ a ta săfi fost respingă toare!... De altfel, bă rbaţii n-au nevoie de
frumuseţ ă. Sluţ enia unei femei e un acord fals; sluţ enia unui bărbat adevă rat rupe
acordul, îl depă şeş te, creînd o disonanţ ăcare subjugăprin puterea ei... Fiţ a Elencu a
suferit mult. Între ea ş i viaţ ă, înainte de-a fi raportul de idei de care vorbeai tu, a
fost sluţ enia. Un om ş i-a bă tut joc de ea. E cea mai odioasăcrimăa unui bă rbat să
joace comedia dragostei unei femei urîte! Gîndeş te-te, Paş a, cît era de dezarmată
aceastăfatăcare învă ţase viaţ a în biblioteci! Slutăş i deş teaptă , învă ţatăş i lucidă .
Dragostea nu exista pentru ea. Într-o zi privirea unui om i-a dat conş tiinţa căş i ea e
femeie. Închipuieş te-ţ i, Paş a, căunui lepros cu faţ a mîncată , i-ar întinde cineva o
oglindămincinoasă , în care, în locul feţ ei de cadavru, ar apă rea o faţ ăde om. Va
mai exista altă ceva pe lume, pentru acel lepros, decît oglinda care-i redăimaginea
omenească ? Logodnicele înş elate de logodnici, plîng. Fiţ a Elencu a ucis. A sfă rîmat
oglinda mincinoasă ... Ră sunau pocnete de puş căş i lă trat de cîni. Treceau umbre
repezi, pictate cu tuşchinezesc pe zarea apusului. Broaş tele tă cură . Se auzea numai
palpitaţ ia lichidăa iazului.
― Tu ai ucide, Paş a?
― Nu! E oribil.
― E oribil. Eu am ucis.
― Tu?... Pe cine?
― O broască , Paş a, dar am avut senzaţ ia căucid. Omorul e mai mult o stare
subiectivădecît un fapt în sine. Cei care ucid în ră zboi n-au senzaţ ia crimei. Eu am
avut-o, împuş cînd o broascăfioroasă , tot aici, pe iaz. Ţă ranii pretindeau că -i
sufletul Fiţ ei Elencu, reîncarnat. Niciodatăn-am vă zut o broascăatît de mare!
Şedea pe un trunchi de salcie, ş i cînd oră că ia, celelalte broaş te tă ceau. Un sunet de
guş at, aproape lă trat. O uram ca ş i pe Fiţ a Elencu, fiindcă -mi era fricăde ea. Am
ochit-o lung...
Olguţ a tă cu. Nu se mai auzeau pocnete de puş ti. Pe nesimţ ite, ră să rităîntr-un
colţde cer, luna aş teptase împlinirea nopţ ii; ş i o datăcu întunecarea ză rilor, lumina
ei intrăîn noapte ca o spadăîn teaca de catifea.
― ...Am ucis-o. Un pîntec alb, gă urit, ş i douălabe ridicate-n sus. Gest de
blestem. Coş marul copilă riei mele. În zeci de nopţ i am visat labele broaş tei, ridicate
spre mine, ameninţ îndu-mă ... Paş a, ce umilitor lucru e laş itatea! Am stat de vorbă
cu tine ş i n-am tras nici un foc, numai ca sănu ridic puş ca în faţ a acestui iaz.
― Ce faci?
― Încarc puş ca, zîmbi Olguţ a, ridicîndu-se brusc.
― Lasă , Olguţ a!
― De ce? Şi ţ ie ţ i-e frică ?
Un ciot de salcie ră sturnatăse ridicădiform din argintul apei.
Olguţ a fă cu un pas înainte. Paş a se ridică , urmînd-o. Să ltatăcu patul în umă r,
puş ca luci în lună .
Paş a îşi pregă ti urechea.
Tă cerea se prelungi apă să tor.
 Olguţ a lă săţevile-n jos.
― Ce-i, Olguţ a?
Întoarse spre el o faţ ăalbă , cu aceeaş i expresie pe care Paş a o văzuse într-o
searăla Paris, cînd pianul amuţ ise brusc şi Olguţ a-l congediase, întinzîndu-i o mînă
rece.
― Hai săplecă m.
Pornirătă cuţ
i. Olguţ a mergea încet, cu umerii aplecaţ işi picioarele grele.
Se apropiarăde focurile aprinse în cîmp. Patefonul cînta înainte, perechile
dansau, servitorii pregă teau masa pe pă turi întinse la pămînt. Frigul de toamnăse
lăsa, aburind suflă rile.
― Paş a...
Olguţ a se opri, ridicînd ochii spre Paş a. Glasul era calm; vorbele, clare.
― ...tu trebuie săş tii de ce boalăa murit bunica mea. Cancer, nu?
― Da. Cancer.
Pornirăînainte. O pică turăde sudoare îngheţ atăcă zu de pe fruntea Olguţ ei,
lunecînd de-a lungul nasului.

Plecase de la masă , fărăsăanunţ e pe nimeni. Încă lecase ş i pornise în galop.

Dorea săajungămai repede acasă . Nu vedea nimic, nici stele, nici lună , nici
pă mîntul tă iat în vaste marmure simple.
Vorbele doctorului Mass erau neclintite în faţ a ei, pe cer, înainte ş i-n urmă, în
copitele calului, în bă tăile inimii ş i-n zvîcnirea tîmplelor.
În clipa cînd smuncise puş ca, lipindu-i patul de umăr, simţ ise adînc junghiul în
sînul drept.
Apă rurăspume pe botul calului. Crupa-i lucea de sudoare.
Olguţ a că scăgura ca să -şi descleş te fă lcile. O dureau pînă -n tîmple.
Luna apă ru trist pe vîrful unui plop, ca o frunte de oş tean rezematăpe spadă .
Calul gîfîia precipitat. Că lcîile intrarăîn burta udăde sudoare. Trecu prin sat,
prin spart lă trat de cîni. Intrăîn curte. Descă lecă. Lă săcalul slobod. Intrăprin
atenanse de-a dreptul în odaia ei. Aprinse lampa. Se dezbră că, smulgîndu-ş i bluza.
Se apropie de oglindăcu pieptul gol.
Îi tremurau mînile, înnă duş ite. Pipă i vechea cicatrice a sînului, uş or, uşor, de
jos în sus.
Inima fu atinsăca de un deget rece.
Ascunsăîn sînul drept, la capă tul cicatricei, o duritate se formase, dureroasăla
pipă it.
Fă cuse flacă ra lămpii prea mare. Fila, cu limbile de funingine ieş ind din tubul
sticlei. Nu s-auzea nici un zgomot în casă .
 Creierul era greu, negru ş i compact, ca o bucatăde fier în ger. O dureau
tîmplele, fălcile, ş i subt bă rbie, adînc subt bă rbie, un junghi ascuţ it.
Ferestrele erau deschise. Frigul gră mă dit asupra ei îi înfiora lung spinarea,
cutremurînd-o. Ridicăochii. Întîlni în oglindăo faţ ănecunoscută , descompusă , cu
ochii ră tă ciţi, ca obrazul acelor fete de ţ ărani, care în noaptea Sfîntului Andrei, la
miezul nopţ ii, cu douălumînă ri la dreapta ş i la stînga, aş teaptăîn faţ a oglinzii să
aparăchipul mirelui, ş i vă d nebunia dilatîndu-se în ochii lor.
Sări în picioare, smulgîndu-se din încleş tarea apariţ iei din oglindă . Îş i acoperi
sînii cu mînile, atît de violent, cădurerea sînului drept ră sunăîn ea ca un ţ ipă t
strident.
Cancer!
Avea un stră in în ea! Intrase un strigoi în trupul ei!
Nă vă li spre uş ă , smunci de mîner, alergănebuneş te pe coridoarele întunecate,
lovindu-se de scaune, de mese, trîntind uş ile, fugind, fugind prin casa vidă .
― Babă ! Babă !
Bă tea cu pumnii în geam, gîfîind.
― Ce-i, duduie? Iaca, vin.
Apă ru în că meş ăde noapte, c-un ş al pe umeri. Olguţ a-i apucămîna, ca cineva
care se îneacă .
― Ce-i, duduiţ ă ? Vai de mine, ş -ai ieş it în că meş ă !
O acoperi cu ş alul de pe umerii ei, o luăîn odaie, o aş ezăpe pat, aprinse
lumînarea.
Ghemuităîn ş al, Olguţ a tremura atît de tare, încît ş alul avea o vibraţ ie de motor.
Nu putea articula nici un cuvînt. Dinţ ii clă nţ ă neau, izbindu-se sacadat.
Baba o luăîn braţ e, o aş ezăde-a latul patului, sprijinindu-i spinarea cu o pernă
mare, luăoghialul, acoperindu-i picioarele, ş i scotoci prin dulap. Se apropie de
Olguţ a cu o sticlăde rom. Umplu pe jumă tate un pahar mare:
― Bea, duduiţ ă .
Olguţ a întinse capul, cu ochii îndureraţ i de muţ enia buzelor ş i neputinţ a
trupului de-a face altă ceva decît sătremure. Baba îi cuprinse capul cu o mînă , cu
cealaltăducîndu-i paharul la gură . Dinţ ii trepidau pe buza paharului. Jumă tate se
vă rsăpe ş al. Cîteva pică turi de rom alunecarăpe limbă , printre gingii, ră spîndindu-
ş i arsura. Gîtlejul se descleş tă. Un val de rom, înghiţ it ca un hap, se revă rsăviolent.
Aburii fierbinţ elii cuprinserăstomahul, ridicîndu-se în sus cu o duduitoare zvîcnire
a inimii.
Baba turnădin nou în pahar. Docil, cu un istovitor efort de a-ş i stăpîni
tremuratul, Olguţ a înghiţ i.
Se stîrnise-n ea un vînt fierbinte de Sahară . Valuri iuţ i de căldurăpulverizată
pînă -n creier, ş i printre ele, enorm, bubuitul inimii ca un galop de apocalips. Ochii
se acoperirăde polei, buzele se înroş iră , obrajii ardeau. Somnul venea greu ş i
incandescent ca un metal topit.
Simţ i că -i ridicată
, legănată ; simţi aer proaspăt pe obraji, apoi se topi, se topi...
Baba o adusese în braţ e în odaie. O aş ş
ezăîn pat, înfăuratăîn ş al, o acoperi cu
oghialul, îi potrivi pernele subt cap ş i se aş ezăpe un scaun la picioarele ei.

Gîndul, întunecat încăde somn, se deş teptăca un copil într-o casănecunoscută ,

cu o impresie de durere, de greu, de stră in.
Deschise ochii. Se lumina de ziuă . Recunoscu lumina la fereastră . Şi înainte ca
vreo judecatăsăse fi format, simţ i căcineva i-a luat lumina, căo priveş te fă răs-o
mai aibă , cum şi-ar privi o că lugă
riţ ăpă rul tă iat.
Se ridicăîncet, îngreuiatăde-o că ldurăstranie. Privi. Dormise înfă şuratăîntr-un
şal care mirosea a rom ş i a ceapăpră jită. Îl azvîrli.
― ...?
Cineva îi mutase masa, punîndu-i-o la că pă tîi. Un pahar de limonadă , alt pahar
cu o linguriţăîn el, alt pahar cu ceai, un bilet rezemat de un teanc de că rţi.

"DragăOlguţ a, n-am vrut săte trezim. Baba ne-a spus căţ i-ai stricat
stomahul. Ia curăţ enia, bea limonada sau ceaiul, şi rămîi în pat cît mai tîrziu.
Sănu fi ră cit cumva la iaz! Ţi-am pregătit pe scaun o compresăş i alcool; acele
de siguranţăle-am pus pe masă. Fii drăguţ ă, Olguţa, ş
i ascultăpe mama.
P.S. Ş
i pe papa, care te sărutăş i-ţ
i doreşte sădormi tun ş i săte scoli veselăş i
sănătoasă. Îţi pregătesc un vin negru, mai bun decît doctoriile.
Papa."

...De la iaz pînăla paharul cu rom din odaia babei, întîmplă rile nopţii se
refăcurăfulgeră tor, zvîcnind în migrenă .
Îş i privi trupul cutremuratăde spaimă. Săfugădin el... Capul se ghemuise
sperios între umeri. Nu îndră znea săfacănici o miş care. Respira iute. Şi deodată ,
celălalt gînd, acoperit pînăatunci, se ivi: Vania!
Că scăgura larg, lă sînd săţ ipe tă cerea, respirăînecat, ochii se acoperirăde
ceaţă , capul i se pră buş i în palme, ş i fărăsunet ― ca fîş îitul spumei de val solitar pe
mare calmă― plînse.
Tîrziu, în aceeaş i tăcere, îşi trase palmele de pe obraji. Faţ a apăru istovită, ca
bătutăde grindină . Îşi rezemătîmpla de pă rete, privind lumina cu vidul ochilor.
Cucoş ii cîntau, din timp în timp, ridicînd luminii semne de hotar. Începură
printre crengi glasuri de argint mă runt. O dîrărozăca zeama de zmeură , coloră
pervazul ferestrei, apoi podelele.
 Se auzi un scîrţîit de care, mugete de vite.
Începea viaţa... pentru alţii.

Nu se deş teptase încănimeni. Îş i ră

corise obrajii cu apărece, se îmbrăcase
încet, cu gesturi de plumb, ca un om foarte bă trîn.
Intrăîn biroul domnului Deleanu în vîrful picioarelor. Mirosea a tutun ş ia
piele. Se aş ezăla birou. Luăo hîrtie de scrisoare cu en-tête-ul profesional al
domnului Deleanu, ş i scrise, imitînd slova bărbă tească. Osteneala mişcărilor apleca
şirurile, încovoia greoi literele, dîndu-le o fizionomie bă trînească.
Iscă li: "Iorgu Deleanu".
Luăun plic. Începu săscrie adresa:

"Monsieur Richard Mass

Professeur à la Faculté de Médicine..."

Şi o podidi plînsul cu şiruri atît de dese, încît, lăsînd adresa neispră

vită, îş
i
aplecăfruntea îndepă rtînd-o de birou, deasupra covorului, lă sînd săcurgălacrimile
în voie, cum sîngereazăcă prioarele împuş cate în cap, deasupra izvorului.

III

Nici unul dintre copii nu era pus la curent cu complotul celor bă trîni. Era în
ochii bă trînilor un zîmbitor mister, ascuns subt priviri grave, ş i ca o presimţ ire de
să rbătoare în casă . Semnalul tainicelor uneltiri fusese sosirea domnului Deleanu de
la Bucureş ti, încărcat de pachete ş i plin de ş oapte strecurate la urechea doamnei
Deleanu, a cucoanei Catinca ş i a lui Herr Direktor. Şi Paş a fusese informat, cu
obligaţ ia solemnăde-a respecta secretul.
Domnul Deleanu sosise la amiază . DacăOlguţ a n~ar fi fost atît de distratăîn
timpul vizitei obiş nuite în biroul tată lui ei, ar fi observat desigur fră mîntarea
domnului Deleanu, de copil care deţ ine un secret eruptiv. Şi l-ar fi aflat. Dar Olguţ a
nu-l întrebase nimic.
Cu braţ ul în jurul gîtului tată lui ei, mai mult privindu-i pă rul alb, decît
ascultîndu-l, auzise vag cronica bucureş teană . În faţa spectacolului vieţ ii, domnul
Deleanu avea încăprospeţ imea reacţ iilor copilăreş ti. Nici o blazare, nici o
amă răciune, nici o oţ etire. Dupăviaţ a tihnităde la Medeleni, cele patru zile de
septembre, petrecute la Bucureş ti, îl înfierbîntaserăca pe copii întîia searăpetrecută
la teatru. Vă zuse tot. Ştia tot. Pe deasupra, fusese angajat într-un spectaculos proces
de fraude militare, care-l pasiona. Dupăo simplălecturăa Ordonanţ ei definitive, cu
creionul roşîn mînăş i zîmbetul în ochi, mai expresiv decît ochelarii, aflase întregul
mecanism al procesului, gă sind şi soluţ ia juridicăde cîş tig.
Ziua trecuse, dominatăde verva descriptivăa domnului Deleanu.
Seara, la masă, doamna Deleanu anunţ ase pe convivi căa doua zi dis-de-
dimineaţ ăse fă cea mare grijitură , rugîndu-i pe toţ i săse scoale mai devreme ş i să
disparăde acasăpînăla ora dejunului.
― ...La unu fix văchem cu clopoţ elul.
― Şi eu, tante Alice? întrebăMonica, nevă zîndu-se exceptată .
Doamna Deleanu abia izbutise să -şi stă pîneascănă vala rîsului.
― Şi tu.
― Şi eu? nu se putu ţ ine domnul Deleanu.
Rîs general din pricina accentului ş colar al întrebă rii domnului Deleanu.
Doamna Deleanu oftase, ridicînd din umeri, dezolatăca ş i cum totul s-ar fi
descoperit.
A doua zi de dimineaţ ă, dupăcafea, subt controlul doamnei Deleanu ş i al
cucoanei Catinca, toţ i furăexpulzaţ i, cu interdicţ ia formalăde-a reveni pînăla unu.
Numai domnul Deleanu fu sechestrat în birou; doamna Deleanu îl socotea incapabil
săpă streze un secret mai mult de două sprezece ore.
Plecarăcu toţ ii în livadă a cu pelerina pe umăr, ş
: Paş i uneltele pictoriceş ti; Herr
Direktor, cu un teanc de ziare; Puiu cu un dosar ş i un vraf de literaturăjuridică ;
Mircea, cu mînile goale; Monica ş i Dă nuţcu mormanul de corecturi al volumului
lui Dă nuţ― scrupulos, ş i cuprins de panica debutanţ ilor faţ ăde cele mai
neînsemnate greş ale de tipar, Dă nuţera la a patra corectură .
Numai Olguţ a lipsea. Pornise cu maş ina lui Dă nuţ . Din ziua vînă torii de raţ e, nu
mai încă lecase. Fă cea zilnic aceleaş i drumuri la gară , dar cu automobilul, automat:
dusăde motor.

Existăun surîs unic al feţ ei omeneş ti, pe care-l au pă rinţii bătrîni cînd
întîmplă tor evocăamintirea unui copil al lor, plă pînd ş
i copilă reşte înţelept, care-a
murit de menengităla ş ase sau la ş apte ani. Copiii morţ i de menengităsînt cele mai
sfîşietor de luminoase chipuri ale copilă riei.
Durerea acelor bă trîni e veche, s-a ros; le-a ră mas uneori melancolia. Au
descoperit într-o casetăo ş uviţ ăde pă r a copilului lor, sau ş i-au amintit o vorbăde-
a lui, abia glumeaţă. Îl revă d jucîndu-se liniş tit pe covor, cu fruntea gravăş i
minutele potolite ca ale înţ elepţ ilor. Nu e zvon de rîsete, nici gamăde vorbe subţ iri,
amintirea acelui copil: e mai mult o tăcere, o patăde soare. Pă rea mereu preocupat,
ca cei care joacăş ah. Era blînd ş i concentrat. Nu supă ra pe nimeni. Se pregă tea
parcăsăintre în mormînt, cu faţ a lui solemn copilă rească ,ş i mînuţ ele lui mici, încă
de pe atunci ostenite de viaţ ă , ca aripele pasă rilor care-au trecut marea.
Bă trînii surîd; îl vă d copil, îl ş tiu mort. La fel surîdea ş i copilul lor, cînd se juca
pe covor.
Acest surîs al feţ ei omeneş ti îl avea dimineaţ a de septembre. Şi cerul, ş i soarele,
şi frunzele, ş i iarba, stră lucind blînd de aceeaş i lumină , îşi aminteau de-o altă
luminăa unui april de mult dus, copil ră mas în amintire, cu hainele de floare albă ,
şi ochii lui gravi de prea mult soare.
Activită ţile celor din livadăerau lipsite de concentrare, distrate, diluate în
dimineaţ a de toamnă . Paş a privea mai mult decît picta. Herr Direktor, întins pe
iarbă , cetea fumul ţ igă rii mai mult decît slova ziarelor. Puiu făcea baie de soare, cu
ochii închiş iş i capul rezemat pe douăcoduri. Danuţş i Monica, aş ezaţ i la masa de
subt nuc, renunţ aserăla corecturi; cu ochii pe sus, Mircea se plimba. Peste două
zile trebuia săplece de la Medeleni. Sfîrş ea vacanţ a cu suflet apă sat. Era numit
conferenţ iar la Universitate. Primise vestea de curînd, fă răentuziasm. Viitorul
devenise greu pentru el. Nebuneasca speranţ ăcăe iubit de Olguţ a îi dezechilibrase
viaţ a altfel decît la optsprezece ani, cînd renunţ area la Olguţ a îi dă duse, pe lîngă
melancolie, orgoliul puterii lui. Pierduse acest orgoliu tineresc. Simţ ea covîrş itor
nevoia gestului concret de a-ş i rezema fruntea pe o mînă , de a-ş i rezema capul pe
un umă r―ş i singura mînă ,ş i singurul umă r, pe care fruntea ş i capul lui le că utau,
erau veş nic depă rtate de el, ca o zare de altăzare. Întîia ostenealăa tinereţ ei. Vid
împrejur. Gustul amar al vieţ ii, care face pe bă trîni să -şi întoarne capul spre trecut,
şi pe tineri să -ş i aplece fruntea în faţ a viitorului, cerîndu-i parcămai curînd
pacificarea bă trîneţ ii.
Simţ ea ca o adversitate a vieţ ii împotrivă -i, o voinţ ăde a-l micş ora, de a-l umili.
De cînd era în liceu, dorise o viaţ ălimpede, cu linii sobre ş i precise, ferităde
promiscuitate ş i echivoc. La optsprezece ani, o datăcu dragostea, paralel cu marele
ei elan, apă ruse, cu obscurită ţi subterane, sexualitatea. Cedase, tulburîndu-se adînc.
Prima lui metresăfusese o servitoare, oroare, servitoarea Olguţ ei: Sevastiţ a.
Atunci se desprinsese întîiul gest ostil al vieţ ii. De-atunci îş i dă duse seama, prin
el, căsexualitatea e o putere care nu poate fi ignorată , nici consideratăcu dispreţ
patriotic, aş a cum era tratatăGermania, în timpul neutralită ţii, de presa francofilă .
De-atunci plă tise tributul acelor tineri care neş tiind, sau neputînd săjoace
comedia sentimentalăca săobţ ie prin ea gratuitatea actului fiziologic, recurg la
procedeul comercial: cumpă ră. Cumpărase deci ceea ce-i accesibil pungii unui bă iat
să rac, al că rui ban, numă rat, e destinat în primul rînd că rţii.
Dupăce revenise, însă , din Germania, problema comercial rezolvatăpînă
atunci, luase altăînfă ţiş are. Mircea nu mai era nici student la Bucureş ti, nici
doctorand în Germania. Era profesor în oraş ul Iaş i. Nu se putea înjosi pînăacolo
încît săfrecventeze noaptea ― cu penibila clandestinitate a funcţ ionarilor sluţ iş i
burlaci, a capilor de familie fă ţarnici ş i vicioş i, ş i a elevilor de liceu, lubrici cum
sînt cînii primă vara ― acele lugubre încă peri, adevă rate closete publice ale
sexualită ţii urbane.
Întîmplarea, nu prudenţ a, îl fă cuse sădescopere soluţ ia oamenilor prudenţ i:
metresa, nu profesionista.
Un anunţîn ziarul ieş an Opinia oferea seria complectăa scrierilor lui A. D.
Xenopol, cu preţmodest. Se dusese la adresa indicată , unde fă cuse cunoş tinţăcu
tînă ra vă duvăa unui profesor de istorie, mort în ră zboi, care dorea sădesfacăo
bibliotecăinutilăpentru ea, ş i împovă ră toare pentru gospodă rie, de vreme ce zilnic
ar fi trebuit săscuture praful unor că rţi necitite. Casăcurată , cu podele ceruite,
plă cutăochiului.
Cu pă rul ei lucios castaniu descoperind o ceafăluminoasă , cu ochii ei maliţ ioş i,
zîmbetul ei că rnos ş i pufos pe buza de sus, ş i neastîmpărul ei robust, care dă dea o
tresă rire trupeascăvorbelor, vă duva pă rea mai degrabăo ş colă riţăde timpuriu
împlinităla trup, purtînd uniforma pensionatelor de că lugă riţe. Îi oferise dulceaţ ă ,
cafea. Cumpă rase volumele lui Xenopol, dar biblioteca mai avea ş i alte volume
interesante. Invitat, revenise. Între timp, vă duva se informase despre Mircea.
Testamentul defunctului îi interzicea o nouăcă să torie, subt sancţ iunea pierderii
averii de la el ră masă : casa, un pă mînt ră zăşesc ş i pensia. Respectase testamentul,
că utînd aceeaş i soluţ ie sexualăpe care o că uta ş i Mircea, deopotrivăde dificilă
pentru amîndoi. Mai întreprinză toare însădecît Mircea, ş i gospodinăordonatăpe
deasupra, izbutise să -l ducăş i săobţ ie în ietac, ceea ce apropierea ei îi sugerase lui
Mircea în birou.
Raporturi clare, hotă rnicite la cele douăore să ptă mînale de pat. Practică ,şi
totodatăputernic femeie, vă duva găsise exact ce-i trebuia: un bă iat tînă r, care săn-o
exploateze, nici săn-o compromită .
Acum, însă , Mircea se simţ ea incapabil sămai aibăraporturi cu aceastăfemeie.
Nu mai putea disocia dragostea în două . Actul sexual îi devenea odios, atîta vreme
cît se mă rginea la contactul fiziologic dintre douătrupuri; nu-l mai putea accepta ca
pînăatunci cu titlul de laxativ seminal.
Vedea deschizîndu-se în faţ a lui ani grei ş i tulburi. Dispă rea din el privirea
dreaptă; începeau priviri pieziş e. Un dezechilibru din care se naş te blazarea
timpurie, sau viciul.
Simţ ea dorinţ a vieţ ii de a-l îndoi sau usca.
De ce?...
― Mircea!
Alexandru Pallă , cu barba în vînt ş i pelerina atîrnînd pe jos, prinsănumai de un
umă r, îl ajunse din urmă , suflînd greu.
― ...trist anotimp e bătrîneţ a! Lucram la o luminăde toamnă . O desprindeam
uş . Ei ş
or ca fumul din pipă i?... Ş-am zvîrlit penelul.

Pe la două sprezece se auzi clacsonul maş inei lui Dă nuţ . Monica îl ascultă
atentă , ridicînd ochi întrebă tori şi îngrijoraţ i. Mai trecu multăvreme pînăcînd
Olguţ a apă ru pe poarta livezii. Monica-i urmă ri mersul încet, cu capul aplecat. De
cîtă va vreme, de cîte ori o surprindea pe Olguţ a singură , cînd nu-ş i supraveghea
miş cările, i se strîngea inima.
Plecăochii din nou pe corecturi. O auzi apropiindu-se.
― Tot corecturi, Monica?
Glasul era aton.
Se aş ezăpe bancă , între Monica ş i Dă nuţ , punînd mîna pe gîtul Monică i.
― Ce ai, Olguţ a?
― Nimic.
― Ţi-s mînile îngheţ ate.
― M-am spă lat. Unde-s ceilalţ i?
― Prin livadă .
― E frumos... Dă nuţ , cînd apare volumul?
Dă nuţtresă ri. De ani de zile n-o auzise pe Olguţ a spunîndu-i Dă nuţ. Olguţ a era
cea mai necruţ ătoare adversarăa diminutivelor.
Şi era ceva în glasul ei, cînd îi spusese "Dă nuţ", asemă nă tor cu lumina
dimineţ ei de toamnă .
― Ştiu eu, Olguţ a! Poate căpeste o lună . Cum vrei să -ţi leg exemplarul tă u?
― Scoţ i ediţ ie de lux?
― Ştii, chiar de lux nu. Cîteva exemplare pe hîrtie mai bună , pentru voi.
― Om vedea... Lă saţi corecturile. E frumos afară . Se auzi clopoţ elul care-i
chema la masă.
― Nu-i aş teptă mş i pe ceilalţ i? întrebăMonica.
― Lasă -i. Mergem împreună : cei trei muş chetari, zîmbi Olguţ a, luîndu-i de braţ
pe fiecare.
Treceau printr-o luminăînaltăş i egal aurie. Frunze galbene ş i pete de soare
că deau din pomii cu fructe coapte. Olguţ a luase drumul cel mai lung. Era o
luminozitate în toate cele, dinlă untru parcă . Frunzele erau unse cu miere. Livada
aş tepta din clipăîn clipăsădevinăde cristal sau de metal. Caldă , iarba înă lţa uneori
miros de mintăş i de busuioc.
Trecurăpe lîngăun pă r cu fructe galbene ca lă mîile coapte, dar mai mici,
rotunde ş i netede. Un mă r bă trîn era un cor de arome tinere cu obraji dolofani.
― V-aduceţ i aminte de merele coapte din bucă tă rie? îi întrebăOlguţ a, evitînd
cuvîntul copilă rie.
 Zîmbirătoţ i. Sînt întrebă ri la care nu răspunzi decît zîmbind.
Ajunserăcei din urmă . Viţ a pridvorului se înroş ise trandafiriu, albă strind mai
ră coros albastrul cerului de deasupra streş inei.
― Hai, copii! îi întîmpinădoamna Deleanu.
Şopti ceva că tre cei din pridvor, ş i toate capetele apă rură . Era armonios grupul
lor, cu Olguţ a la mijloc, cu soare pe obraji ş i-n pă r, tineri, înalţ i.
― Mama Grahilor! ş opti domnul Deleanu. Ce Dumnezeu! Aveau ş i un tată
faimoş ii Grahi!
― Şi-un unchi! să ri Herr Direktor, luînd braţ ul Monică i.
O exclamaţ ie generalăse desprinse, cînd intrarăîn sofragerie. Flori de-a lungul
mesei de gală , o langustăîn armura ei stacojie, cupe de ş ampanie, banane, piersici.
Candelabrul din sofragerie era decorat cu viţ ăroş ie. Servitoarele aveau ş orţuri albe,
pantofi lustruiţ iş i ciorapi de-ai fetelor, cîrpiţ i grosolan,
― Ce să rbă toare-i, mamă ?
― ...?
― O aniversară ?
― ...?
Se întrebau unii pe alţ ii, fă răsădescopere cauza acestui aspect de să rbătoare.
― Se că lugă reş te Herr Direktor! propuse Olguţ a.
― Da. Intru în ordinul "Benedictinei", ră spunse Herr Direktor, indicînd sticla
de benedictină , proaspă t adusăde la Bucureş ti.
Se aş ezarăla masăintrigaţ i. În timpul mesei, domnul Deleanu nu-ş i gă sea
astîmpă r; privea felurile de mîncare, numeroase, cum privesc copiii la teatru
orchestra care întîrzie ridicarea cortinei.
Întîiul dop de ş ampanie care izbucni, în clipa cînd sticlele furăaduse, fu
domnul Deleanu. Destupăsticlele, umplu cupele, le repartiză .
Herr Direktor se ridică , potrivindu-ş i monoclul. Mă surăîn ş ir pe toţ i convivii,
fă cînd parcăun bilanţ , verificăpe dinafară , cu vîrful degetelor, conţ inutul
buzunarului drept al jiletcei, ş i strivindu-ş iţ igara în scrumelniţ ă, dupăun fum
suprem, începu, fumegînd încă :
― Dragii mei, într-adevă r să rbă torim o aniversară . Se împlinesc cincispreze ani
de cînd Kami-Mura a devenit feciorul meu. SlavăDomnului, toţ i de-atunci sîntem
ş i acum în jurul aceleiaş i mese. Pe lîngăvechii convivi, mai vă d cu plă cere pe
cucoana Catinca, glorioasăgospodinămoldoveancă , adversara muntenilor ş ia
picturei moderniste; pe Alexandru Pallă , glorios pictor moldovean, adversar al
civilizaţ iei moderne ş i aliatul cucoanei Catinca; pe vechiul meu prieten din Pitar-
Moş u, Mircea, fiul cucoanei Catinca, admiratorul picturei moderniste ş i al civiliza-
ţiei moderne; ş i, în sfîrş it, pe nepotul meu Puiu, viitorul decan al baroului Iaş i. Vă
rog săiertaţ i digresiunea, dar în aceastăcasăcu trei avocaţ i, nu se putea sănu aduc
omagiul digresiunii profesiei atît de bine reprezentată . Dragii mei, acum cincispre-
zece ani, cînd mi-am botezat feciorul la aceastămasă― botezîndu-măş i eu ―
cinci oameni erau triş ti şi unul singur era vesel. Cel vesel era noul tată ; cei triş ti,
foş tii pă rinţi, fiul ş i... surorile.
Herr Direktor o privi pe Monica.Monica se roş i uş or, plecînd genele
― ...Una dintre surori, cea de pică , mi-a schiţ at în linii generale obligaţ iunile
profesiei de tată . Îi mulţ umesc acum. Cred căle-am respectat, se adresăHerr
Direktor Olguţ ei. Cealaltăsoră, fiica soarelui, zîmbi Herr Direktor privindu-l pe
Dă nuţ , n-a spus nimica. Dar văasigur căera cea mai necă jitădintre toţ i. Noul tată
al fratelui ei o făcea săcapete experienţ a unui sentiment necunoscut pînăatunci:
antipatia, graţ ios exprimatăprin culorile obrajilor ş i palpitaţ ia genelor. Aş a-i,
Monica?
Monica ridicădin umeri, roş indu-se mai tare.
― Aş adar, urmăHerr Direktor, pentru Monica, ziua de azi e aniversara unui
fapt ş i a unei antipatii.
Dînd scaunul la o parte, Herr Direktor se îndreptăspre Monica.
― Facem pace, Monica?
Din tot sufletul, Monica-i întinse mînile. Cu o abilitate de scamator, Herr
Direktor îi trecu verigheta pe deget.
― Ţi l-am luat pe Kami-Mura, ţ i-l restitui pe Dan Deleanu.
Cuprinzînd-o în braţ e, o să rutăpe amîndoi obrajii fierbinţ i.
În zgomot de scaune tîrş ite, paşi precipitaţ işi ză ngă nit de cupe, Monica deveni
prizoniera grupului adunat în jurul ei. Soarele îi luminăpă rul înnoindu-i aurul.
Sîngele îi lumina obrajii.
Dă nuţîş i privea zîmbind verigheta de pe deget, pe furiş , închizîndu-ş i pumnul,
deschizîndu-l.
Herr Direktor, cu gestul alarmat al unui director de muzeu, care-ş i vede
periclitatăo statuie, din pricina nă valei vizitatorilor, îi îndepă rtăpe toţi, invitîndu-i
să -şi reia locurile.
― Iorgule, e rîndul tă u.
Domnul Deleanu era atît de emoţ ionat, încît efortul stă pînirii emoţ iei îl fă cu să
ridice fruntea c-un aer sfidă tor.
― DragăMonica, acum cincisprezece ani, în anul cînd Grigore ni l-a luat pe
Dă nuţ , te-am că pă tat pe tine. Te-am crescut ş i te-am iubit ca pe copiii noş tri, şi
singura noastrădurere era căîntr-o zi vei pleca din casa noastră , cum pleacătoate
fetele de la pă rinţ i, mă ritîndu-se. Viaţ a a hotă rît săfim cruţ aţi de aceastădespă rţire,
că ci nevasta lui Dă nuţnu poate săplece din casa pă rinţilor să i adoptivi. Iatăde ce,
astă zi, îţi spunem din nou, cu inima plinăde o îndoităbucurie: bun sosit în casa ta.
Din nou, cupele pornirăspre Monica.
― Şi acum, copii, urmădomnul Deleanu, săfacem itinerarul viitorului...
Scoase din buzunar un mare plic galben. ...Am aici douăpaş apoarte: unul, pe
numele Olguţ ei; celă lalt, pe numele doamnei ş i domnului Deleanu. Am anticipat
puţ in că să toriei: nu văsupă raţ i?
Un inel de zîmbete se formăîn jurul mesei, închizînd mă rgeanul oval al
obrajilor Monică i.
― Mai am aici o hîrtie de la Ministerul Instrucţ iei, prin care se acordăMonică i
un congediu de un an de la catedră , pentru perfecţ ionarea studiilor... că să toriei,
vorbi domnul Deleanu cu nasul în hîrtie. Iatăacum ş i vederile noastre. Tu, Dă nuţ ,
nu te prea împaci cu profesia mea. Avocatura nu convine temperamentului tă u.
Cred însăcăo catedrăla Facultatea de drept nu ţ i-ar displace. Profesoratul se
împacămai bine ş i cu temperamentul tă uş i cu literatura. Din acest punct de vedere,
noi toţ i am dori ca dupăcă să torie săpleci cu nevasta ta la Paris, să-ţ i iei doctoratul
în drept, ş i să -l laş i pe tata să -ţ i gă seascăo catedrăpotrivităcu studiile ş i
preferinţ ele tale. Asta-i prima parte a programului; a doua o priveş te pe Olguţ a...
Vorbi mai încet. ...Olguţ a doreş te săplece în Franţ a acuma, în septembre. O rugă m,
noi toţ i, săamîne plecarea. Că să toria lui Dă nuţva avea loc în noiembre. Pînăatunci
se vor face pregă tirile necesare. Se poate sălipseascăOlguţ a de la că să toria lui
Dă nuţ ? Glasul devenise nesigur. Dupăcă să toria lui Dă nuţ, plecaţ i împreunăîn
stră ină tate, toţ i trei. Fetiţ a tatei, te rugă m cu toţ ii...
Privirile tuturora se îndreptarăspre Olguţ a. Pumnii îi nă duş iserăsubt masă ;
faţa-i era contractată . Dă du numai din cap aprobativ, izbutind săsmulgăun zîmbet
slab feţ ei palide.
Aclamaţ ii ş i urale ră spunserăgestului Olguţ ei.
Izbucnise cu zboruri un cer de primă varăîn sufletele tuturora. Amînarea
plecă rii Olguţ ei fu semnalul deplinei bucurii. Dispă ruse o apă sare, încetase
prezenţ a unei melancolii. Era ca o nevoie de dans în toţ i. Rîdeau de nimicuri,
frămîntîndu-se pe scaune. Fiecare obraz avea aerul căaduce o veste bună . Cupe
rămase pline furădeş ertate dintr-o dată ,ş i din nou întinse spre sticlele de ş ampanie.
Domnul Deleanu interpelăevreieş te pe servitori, o să rutăpe Olguţ a, ş i dispă ru,
revenind cu douăsticle negre, pră fuite.
― Ultimele, anunţ ăel. Cotnar roznovenesc de la 1843. Una pentru logodnici,
alta pentru Olguţ a.
Olguţ a bă use ş ampanie, bă uş i un pă hă rel de Cotnar. Obrajii i se rumeniseră .
Nu vorbea; zîmbea mereu cam somnoros.
Se fă cuse fum în odaie ş i anarhie pe masă . Cucoana Catinca declarase căPaş a-i
un mare pictor, dar căportretul Olguţ ei era o regretabilăeclipsă . Paş a convenise.
Era atît de vesel, încît ascultase aprobînd mereu lecţ ia de portret servităde cucoana
Catinca, oferindu-se chiar să -i facăun portret demonstrativ. Mircea îş i recă pătase
verva, fraternizînd cu Puiu, admiţ înd căavocatura e o profesie admirabilă , supe-
rioarătuturor celorlalte.
Toţ i aprobau orice. Contradicţ iile dispă ruseră . Era o totalărenunţ are la
asperită ţile ş i intransigenţ ele personalită ţii. Stă pînea gestul sufletesc de-a face loc ş i
celorlalţ i. Nici unul n-ar fi îndră znit sătulbure prin ceva bucuria generală : toţi
doreau s-o deservească , înteţ ind-o.
Abia pe la trei se scularăde la masă , congestionaţ i, vociferînd ş i gesticulînd. Se
împră ştiarăprin odă i, ducînd fiecare partea lui de bucurie. Dă nuţo însoţ i pe
Monica în odaia ei. Olguţ a îi ajunse din urmă .
― Sătră ieş ti, Monica!
Îi dezmierdăobrajii, să rutînd-o lung.
― Şi tu, Dă nuţ !
Îl să rutăpe obraji.
Plecă .
Monica ş i Dă nuţintrarăîn odaie. Tă ceau. Jucau razele de soare aeriane
mozaicuri galbene, atît de des, încît îţ i venea săfaci miş cări de înot prin valurile lor
iluminate.
Se oprirăîn mijlocul odă ii. Cu mînile întinse, amîndoi îş i priveau inelele lucind
în soare.
― Intră , Olguţ a!
Cu cafeaua ş i pă hă relul de coniac în faţ ă, răsturnat picior peste picior, în
fotoliul biroului, domnul Deleanu fuma, privind plafonul cu expresia fericităa
jucă torului de că rţi cînd dăpe faţ ăun abataj.
Olguţ a se aş ezăpe marginea fotoliului.
― Papa, prea mult fumezi!
Îi luăţ igareta din. gură , zvîrlind ţ igara în scrumelniţ ă. Ridicîndu-se de pe
marginea fotoliului, umblăîn saltarul din dreapta, unde domnul Deleanu îş iţinea
uneltele fumatului, luăo andrea, vată , colonie, ş i începu să -i şteargăţ igareta de
chilimbar.
― Uite ce iesă , papa!
Vata se fă cuse cafenie. Printre gene, domnul Deleanu îi vedea profilul aplecat
deasupra ţ igaretei. Cu miş că ri îndemînatice, înş uruba vata în vîrf, o muia în
colonie, cufundîndu-o energic în tubul de chilimbar. Repetăoperaţ iunea pînăcînd
vata ieş i curată . Privi tubul în zare: nu se mai vedea nici o umbrăcafenie.
Un uş or sforăit. Întoarse capul: domnul Deleanu adormise cu capul pe speteaza
fotoliului.
Somnul îl îmbă trînea. Îl privi lung, îi alintăcu vîrful degetelor aburul mă tă sos
de pe tîmple ş i ieş i în vîrfuri.

Mergea încet prin luminăspre că suţa lui moşGheorghe, în hainăuş

oarăde
vară ele goale ş
, cu braţ i capul descoperit.
 Stă ruiau în vă zduhul toamnei zvonurile verii, nazal, ca zbîrnîitoarea unui zmeu
depă rtat.
Rîndunelele plecaseră , luîndu-ş i arabescurile negre, lă sînd cerului, goală ,
culoarea tare, albastrul dur.
Întîlni un flutur alb. Dupăcîţ iva paş i fluturele devenise o amintire depărtată , ca
palpitînd în lumina altor ani. Tot ce vedea, dupăce ră mînea în urmă , se îndepărta
iremediabil în trecut. Nu întorcea capul. Mergea drept înainte. Ajunse lîngăprispa
casei numai cu umbra ei. O privi: umbra Olguţ ei. O lăsăîn lumina galbenăa după -
amiezei de toamnă .
Intrăîn casă . Închise uş a cu cheia.
Focul din vatrăera pe sfîrş ite; îl fă cuse pe la două sprezece Oţ ăleanca, subt
privegherea Olguţ ei. Mai puse cîteva lemne. Se aş ezăpe laviţ ă. Îi era inima grea ca
o amforăumplutăcu lut.
Ferestruicele că suţ
ei erau atît de mici, încît în luminăpă reau douăicoane
îmbră cate în aur, cu chipurile ş terse, faţ ă-n faţ ăaş ezate cu cele de pe pă rete,
posomorite în umbra lor arsă .
14 septembre. La far, în faţ a mă rii, logodna ei... Viaţ a ei se ispră vea astă zi, 12
septembre. Zilele viitorului, rupte din viaţ ă, cîntară, căzînd în lumina lor depă rtată.

La munte, printre culmile pă durilor de brazi, spre seară , brazii sînt negri;
tăcerea, gravă ; cerul, solemn.
Lumina se împarte ca o mulţ ime în strane. Între doi brazi e o lumină , între alţ i
doi brazi e altălumină : aceeaş i lumină , dar despă rţ ită
, trup lîngătrup.
Pă durile de brazi sînt pline de trupurile luminii, ca timpul de zile între nopţ i.
Nalţ i sînt brazii, drepţ iş i negri, de-a dreapta ş i de-a stînga luminii dintre ei,
care e naltă , dreaptă , limpede ş i palidă. Cîte douăfacle stinse, de o parte ş i de alta a
unui mucenic de argint.
E veselăca un copil lumina pe cîmpiile cu ză ri deschise ş i pe mă rile fărăhotar
― dar între brazi, închisăîntre trunchiuri, cu stinse facle, lumina e tristă , neclintită
în moartea ei palidă .
Şi de departe se desprinde un acord, altul... Abia le auzi. Cometele, în clipa cînd
apar cu razele lor lungi prelinse în azur, dacă , în loc săfie armonii de lumini, ar fi
de sunete, aş a ar plînge dintr-o zare pînă -n altăzare.
Cîntăun bucium la munte, aerian, lîngăcer, ca aurora boreală , prin imensită ţi
pure.
Lumina a murit palidăş i dreaptăîntre brazi, ş i viaţ a în afarăe un bucium care
plînge cu acorduri lungi, venind din viitor pînă -n trecut.
 Viaţa plîngea din depă rtarea de luminăa viitorului, deasupra sufletului neclintit
în gîndul morţii, ca lumina în pădurile de brazi.

12 septembre 1922
"DragăMonica,
Tu vei înţ elege ş i vei şti săierţ i pe cea mai bunăprietenăa ta, care trebuie să
întunece întîia zi fericităa viitorului tă u.
Am cancer.
Pe scurt: la Paris mi s-a făcut o operaţ ie la sînul drept, pe cînd tu erai în
Pirinei, la Andrée Bertrand. N-aţ iş tiut nimic, nici tu, nici Paş a, fiindcăde pe
atunci mătemeam. Tumoarea s-a refăcut, progresînd vertiginos. Am scris
hirurgului care măoperase la Paris o scrisoare iscălităIorgu Deleanu. Îl somam
ca tată, săspuie adevărul. I-am arătat căpentru o femeie operaţ ia la sîn e o
mutilare prea gravăş i cănumai primejdia cancerului ar justifica-o. A răspuns
telegrafic, recomandînd operaţ ia imediată: extirparea sînului. Scrisoarea lui,
sosităastă zi dimineaţ ă, vorbeş te de sarcom canceros, aratăfărăînconjur
gravitatea, orientîndu-se ş i dupăexamenul primei tumori, ş i dupăscurtul timp
care-a trecut de la operaţ ie pînăla refacerea tumorii.
SlavăDomnului! Am fost cruţ atăde minciunăş i de îndoială .
Scrisoarea hirurgului afirmăevaziv cămai pot trăi încămulţ i ani. Cum? nu
spune. Dar eu ş tiu. Bunica mea aş a a trăit, din spital în spital, din sanatoriu în
sanatoriu, de la Viena la Paris, de la Paris la Londra, lăsînd pretutindeni bucăţ i de
carne putredă. Urmeazămirosul de cadavru, morfina ş i restul.
Nu-mi simt puterea săduc astfel de viaţ ă, fiindcăiubesc, Monica. Vania
tră ieşte. E în ţ ară. Măiubeş te. Poimîne, 14 septembre, trebuia săplec cu el în
America. Vezi...
M-am gîndit, Monica, nopţ i de-a rîndul la voi toţ i. Veţi suferi. Dar rămîneţ i
împreună. Vania rămîne singur. Şi totuş i, nu pot ezita. De opt zile am primit
telegrama de la Paris, de opt zile am certitudinea absolutăcăam cancer, ş i de opt
zile ezit, deş i zi cu zi tumoarea creş te. E îngrozitor. Încădouăzile, ş i aşfi plecat, l-
aşfi întîlnit pe Vania, aşfi fost fericită , aşfi sperat într-un miracol, aşfi trăit mai
departe, infirmă, cerş ind viaţ ă, cerş ind dragoste, cerş ind milă.
Nu! Sînt suveranul vieţ ii mele. Liberă , v-am sacrificat pe toţ i lui Vania,
dragostii mele pentru Vania; o voi sacrifica ş i pe ea, acuma, cînd vă d căîncep să
devin robul vieţ ii mele. De opt zile, Monica, mi-e milăde mine, trăiesc din milă.
Cînd am primit telegrama de la Paris, am primit ş i o scrisoare de la Vania: îmi
scria zilnic. Am vrut săsar cu automobilul într-o rîpă , săisprăvesc scurt: era atît
de simplu ş i de imediat! Dar a doua zi trebuia să-mi vie o scrisoare de la Vania.
Am trăit încăo zi, pentru scrisoarea aş teptată. Aş a tră iesc de opt zile. În scrisoarea
de astăzi Vania măanunţ ăcăe la Constanţ a, unde măaş teaptă. Nu ş tie nimic. N-
am avut curajul să -i scriu adevărul. Tremuram la gîndul c-ar fi putut veni lîngă
mine. El e stăpînul meu. L-aşfi urmat.
Asta-i tot.
Acuma iatăultimele mele dorinţ i. Prin testamentul pe care-l pun într-un plic
separat, îţ i las toatăaverea mea, cu următoarele obligaţ ii netrecute în testament:
1. Jumă tate din avere săfie la dispoziţ ia lui papa.
E hărţ uit de datorii pe care le plăteş te muncind cum nici un om de vrîsta lui nu
mai munceş te. Dupămoartea mea, dacăva mai putea sămuncească, să-i fie munca
o distracţ ie, nu o nevoie. Săvorbeş ti numai tu cu el, dupăvreo lunăde la moartea
mea, spunîndu-i în numele meu că-i interzic sărefuze aceastăultimăsolicitudine a
afecţ iunii mele. Îl rog.
2. Să-l trimiţ i pe Puiu la Paris să-ş i facădoctoratul în drept, pensionîndu-l
lunar timp de doi sau trei ani în aş a fel încît săpoatăduce o viaţ ădecentă, fă răde
privaţ iuni. Trebuie scos, acuma cît e tînăr, din mediul avocaturii provinciale. Săse
deprindăla Paris, muncind în alt mediu, fărăde mediocrele succese ale avocaturii,
săstimeze altăceva decît ş mecheria. Într-o măsură, Puiu e copilul meu. Ţi-l las ţ ie.
3. Să-i serveş ti babei o mie de lei pe lună, pînăla moartea ei, indiferent dacă
rămîne la noi sau pleacă. Şi săai tu grijăsărămîie.
Pe tine ş i pe Dănuţvărog sănu mai plecaţ i în străinătate, deocamdată.
Credinţ a mea e căDănuţn-are nevoie de doctorat în drept, nici de profesorat.
Spune-i căam toatăîncrederea în cariera lui de scriitor. Voinţ a care-i lipseş te în
viaţăo are în scris. Pe el nu l-a alterat nici avocatura, nici viaţ a de provincie, ş i
nu-l vor altera, mai ales ală turi de tine. Casa noastrănu trebuie sărămîie goală.
Cu voi începe o viaţ ănouă. Poate căvor mai răsuna glasuri de copii în casa
noastră, dînd ş i casei, ş i părinţ ilor noş tri ceea ce le lipseş te. Să rutăpe mama ş i pe
tata, roagă-i sămăierte ş i spune-le căi-am iubit frumos ş i drept.
Transmite lui Herr Direktor, lui Paş a, lui Mircea ş i mamei lui afectuoasa mea
îmbrăţ işare. Cautăde-l vezi la Iaş i pe doctorul Prahu. E bolnav, înăcrit ş i bătrîn.
Ajută-l. Nu-l lă sa în mizerie. E îngrozitor de singur.
Tu măcunoş ti, Monica. Am trăit cincisprezece ani împreună. Doresc ca, prin
tine, tot ce-a fost afecţ iune ş i solicitudine în mine săcontinue. Desigur căuit multe
lucruri în aceastăclipăgrea. Ţi le vei aminti tu, în locul meu, făcînd ceea ce aşfi
făcut eu. Veghează, mai ales, sănu se pră buş eascănimic din casa noastră . Să
îmbătrîneascătoţ i, strînş i în jurul tău ş i al lui Dănuţ . Fătot posibilul ca papa să
renunţ e la necontenitele lui călătorii. Sărămîie cu voi la Iaş i.
Roagă-l ş i pe Dănuţsăfacăîn amintirea mea efortul de-a ieş i din el, de-a rîde,
de-a glumi, între voi, acasă , restaurînd golurile.
Şi acum, Monica, o ultimărugăminte, cea mai grea. În ziua de 14 septembre,
adicăpoimîne, Vania măaş teaptă, de la patru în sus, la farul din Constanţ a.
Trebuia săne logodim acolo. Du-te în locul meu, neapă rat. Am lăsat instrucţiuni
imperioase în testament săfiu îngropatăla Iaş i, în cavoul familiei, în ziua de 16
septembre. Ai timp săte duci ş i săte întorci.
Monica dragă, mi-e milăde tine, dar ce vrei săfac? Lui nu-i pot scrie altăceva
decît că-l iubesc.
Du-te.
Cere-i inelul meu de logodnă. Sămi-l pui pe deget. Am acest drept. Sînt
logodnica lui ş i voi rămînea logodnica lui ş i atunci cînd inelul va străluci pe o
falangăuscată.
Du-i din partea mea aceastăfîş ie de rochie, în amintirea celei mai frumoase
zile a vieţii mele. Am petrecut-o cu Vania la Bălţ i. El ş
tie.
Monica, spune-i cănu pot să -i scriu. Va înţ elege.
Fii cu el cum ai fost cu mine, cînd Vania, pentru noi, era mort. Spune-i că
strîng în braţ eş i sărut întreg pă mîntul pe care i-l las pustiu.
Dacăîntîmplător mai primesc mîne o scrisoare de la Vania, du-i-o.
Olguţ a."

Tremura, tremura. Îi tremura trupul, îi tremurau buzele, îi tremura bărbia.

Dragostea ei! Dragostea ei! Rîndunicăaruncatăîn convoiuri de gheţ ari!

"Dragăpapa,
Tu ai fost cel mai scump camarad al meu, din copilărie ş
i pînăastăzi..."

Nu mai putea. Fă răglas, scînci, închizînd ochii. Capul îi că zuse pe mă suţa de

scris. Respira învă lmă şit. Îşi urni din nou capul greu, cu un abur pe ochi. Se ridică .
Se lă săpe marginea laviţ ei. Ca la cînii care trag a moarte, capul îi era aplecat; prea
greu pentru puterea trupului.
Se ridicădin nou, luăscrisoarea ş i telegrama doctorului Mass, dîndu-le pe foc.
Flă că ri iuţi izbucniră . Era o că ldurăînnă buş itoare în încă perea mică . Luă
scrisorile lui Vania, le strînse în braţ e cu toatăputerea; durerea sînului ră spunse
ascuţ it. Se aş ezăpe un scăunaş , la gura vetrei. Cu o miş care de mamăcare ajută
primii paş i ai copilaş ului, ţ inîndu-l cu minele de umeri, vîrî scrisorile în gura sobei.
Flă că rile dansară . Închise ochii. Ca un soare de vară , că ldura scrisorilor arse îi juca
pe obraji.
Se întunecă . Un morman negru ca o hainăde doliu. Se ridică . Se duse în tindă .
Descuie uş a.
Săfugă!
Gîndul izbucni atît de violent, încît o zgudui, înă lţînd-o dreaptăca o flacă ră
supremă.
Se îndoi din nou.
Se întoarse în odaie. Luădin valizărevolverul. Se aş ezăpe laviţ ă , rezemîndu-ş i
coasta de mormanul de perne. Tresă rea un spasm de plîns fă rălacrimi în muş chii
obrazului. Revolverul devenise prea greu, ca tras de-o altămînă . Îş
i odihni mîna cu
revolverul, ducînd-o pe genunchi. Cu mîna stîngăîş i căutăinima.
Era îmbră catăeu rochia de "Esmeraldă ". Din corsaj smulsese fîş ia trimisălui
Vania. Roş eaţa soarelui din apus o îmbră ca în ape portocalii, de culoarea rochiei,
înlocuind fîş ia desprinsă . Ca săasculte inima, îş iţinu respiraţia. Avea o arsurăde
ger în toate încheieturile, ş i fruntea-i nă duşea în valuri, lăsîndu-i gust să rat în
colţurile buzelor.
Mîna cu revolverul se înă ă
lţ , îndreptînd ţeava spre degetul care marca locul
inimii.
Degetul cel gros al mînii drepte pîndea inert pe tră gaci.
Privi lumina, c-un surîs mirat.
Era ca o tă cere încremenităa unei mulţ imi, în preajma panicei sau a uralelor.
În lacă tul inimii glonţ ul intră .
Viaţ a nă vă li afară.
Ploaie de stele, zilele viitorului că zurăîn noapte.
Capul bă lă bă ni, descumpă nit.
Trupul că zu, ca aruncat din galop, cu să geata în inimă .
Pleoapele se zbă turăpe ochii albi.
Tă cerea fu de moarte, în faţ a icoanelor.

IV

Vînă tăş i verde, marea îş i înă lţase statura de valuri, tunete ş i spume.
Ferestrele odă ii Monică i, deschise, aspirau ceaţ a să rată.
Răsunăo bă taie în uş ă. Stă rui. Jupîneasa intră , aducînd o ceaş căde cafea
neagră . Monica tresă ri, dîndu-se îndă ră t; vă zu, oftă , mulţ umi. Jupîneasa ieş i.
De douăzile, fiecare om, fiecare miş care, îi dă deau fiori în spate, cutremurînd-
o. S-aş tepta mereu s-audăun gemă t, o pră buş ire, un plînset, un ţ ipăt strident. Aş a
lăsase Medelenii. Nesomnul de douănopţ i o chinuia palidăpe marginea
coş marului. Moţ ăia mergînd ş i stînd ş i să rea înfricoş atăla oriş ice miş care, stră -
bă tutăde panica aceluiaş i gemă t de geamandurăş i de aceeaş i vedenie de casă
pră buş ităîn întuneric, uş i deschise, ferestre date-n lă turi, umbre alergînd cu lă mpi,
ochi ră tăciţi, gesturi demente... Mirosul de tă mîie nu-i mai ieş ea din nă ri. Odaia
copilă riei lor fusese prefă cutăîn camerămortuară . Olguţ a, întinsăcu faţ a în sus, în
straniu somn de statuie cufundatăîn apă ; douălumînă ri arzîndu-i la cap; domnul
Deleanu, pe marginea patului, scofîlcit, plîngînd cu gura deschisăş iş tergînd cu
batista obrajii Olguţ ei, ca ş i cum ea ar fi plîns; ş i Herr Direktor, fă rămonoclu, stînd
pe un colţde scaun, cu fruntea plecatăş i buza ră sfrîntă .
În odaia doamnei Deleanu, miros de eter; bocete în bucă tărie ş i o tăcere grea,
sfărmatăde gemete. Vorbele pieriseră .
Îşi rezemăcapul de marginea patului, simţ ind cu tîmpla, ră ceala barei metalice.
Aţ ipi.
Iar ră sunăo ciocă niturăla uş ă . Jupîneasa intră .
― Domniş oară ...
O atinse pe umă r. Monica să ri.
― Ce-i?
Clipi des, cu mînile pe inimă.
― ...întreabăbirjarul dacănu-i daţ i drumul?
Îşi scoase ceasul din valiză : erau patru ş i zece. Îş i trecu mîna pe frunte. La patru
trebuia săfie la far. Luăscrisorile: a Olguţ ei şi a lui Vania, ultima venităa doua zi
dupămoartea Olguţ ei.
Se coborî în goanăpe scă ri, se sui în tră sură .
― La far.
Tră sura porni, cotind pe bulevard. În preajma mă rii vîntul bă tea atît de tare,
încît marea pă rea invizibil prelungităîn vă zduh, dincoace de ţ ărm.
Îşi strînse gulerul paltonului. Dă du drumul tră surii. Sui scă rile. Începu să
alerge. Se opri sărespire. Iar alergă . Digul era pustiu; duduia de furtunăca o inimă
grea. Cu salturi de pantere îmbă iate, valurile săreau, aruncîndu-ş i spumele
pulverizate peste dig, lă sînd ochiuri de apăş i burăde ploaie.
Nici un vapor pe mare, nici o pînză. Zare vînă tă, mare clocotind de spume sure,
nouri ca turme de boi în vijelie.
Ritmic, vaiet de enormăcucuvaie, uuitul geamandurei: Unu... Uuu... Uuu...
Ajunse la far. Respirăadînc. Trecu înainte. Privi. Nimeni. Pustiu. Marea.
Se ră sturnase parcăo statuie al cărei piedestal era întregul pă mînt.
― Vania!
Îi ră spunse urletul mă rii cu spumele vîlvoi.
Grea, inima i se scufunda cu fiecare bă taie. Se aş ezăjos, pe lespede.
Aş teptă . Aş teptă .
Nimeni.
Marea, marea, marea...
Plîngeau alţ i ochi prin ochii ei, pe obrajii albi, slă biţ i, deasupra buzelor amare.
Scrisoarea lui Vania! Îş işterse ochii. Scoase scrisoarea din buzunar. O privi.
Avea ea dreptul s-o deschidă ?
Da. În aceastăclipă , ea era Olguţ a, ea era dragostea ş i suferinţ a Olguţ ei.
 ― Aa!
Monica se repezi, cu braţ ele întinse. Foaia de deasupra zburase pe mare, smulsă
ca de o mînăenormă . Cealaltăfoaie palpita foş nind în degetele încleştate ale
Monică i.
Se aş ezădin nou pe lespedea de piatră ,ţinînd foaia ră
masă , ci amîndouămînile,
acoperind-o ca pe o flacă ră.

"...Asta-i viaţ a mea, Olguţ a.

Ce-am făcut? Pentru ce-am trăit? Ce-am adus eu vieţ ii? Nimic! La o vrîstă
cînd dragostea dăculmi tinereţ ei, sau ucide, eu am fugit de ea. Gîndeş te-te bine.
Eram tînă r, ca tine. Femeia pe care-o iubeam ― o iubeam cum la douăzeci ş i ceva
de ani iubeş ti. Erau în mine mai multe biserici înă lţ
ate pentru ea, decît a înălţ at lui
Dumnezeu imperiul rusesc. Aceastăfemeie m-a îngrozit. Dacăeram viu, mă
ucideam o datăcu dragostea, sau o iubeam mai departe, cu scîrbă, cu ură, cu
revoltăş i blesteme ― dar o iubeam. Omul viu aduce dragostii cerul ş i iadul să u, şi
rămîne lîngăea. Eu am fugit, am suferit, am uitat, ş indu-măş
i am trăit, despărţ i de
dragoste, dupăce mădespărţ isem de pă rinţ ii mei, de ţara mea, de credinţ ele mele,
de tot.
Ce-am făcut? Nimic! Sînt omul care veş nic a fugit de ceva sau de cineva, în
altăparte, ş i de-acolo iar, ş i iar.
Pe cine căutam? Ce căutam?
Măîntorc îndărăt, în faţ a vieţ ii mele, şi măîngrozesc. Unde n-am fost? Ca
vasul fantomă, am călătorit mereu, pretutindeni, gonit de-o veş nicăneliniş te, şi am
trecut prin toate cele, fărăca nimic sămăatingă, sămălovească, sămăoprească.
Sînt un strigoi. Exist pentru alţ ii ca nourii, dar pentru mine nu exist, ş i nici viaţ a nu
existăpentru mine. Trec prin ea ca o fantomă. Eu nu cunosc triumful obstacolului
care te face săexiş ti, dîndu-ţ i dorinţ a săînlă turi ceva, apărîndu-te sau făcîndu-ţ i
loc.
Trec. Sînt abur, neant. Sînt abstract. Trec prin lumea concretă, ca mînat de un
blestem, fărăconsistenţ ă, fărăpopas. Odihna ş i zbuciumul făpturilor concrete, mie
nu mi-s date.
Tatăl meu mi-a dat acest trup de uriaş , iar mama mea a aruncat în mine
seminţ a de vînt a tătarilor nomazi din care se trăgea ― dar suflet nici unul nu mi-
au dat. Uriaş ul moldovean ş i mica tătăroaicăs-au iubit. Dar eu nu sînt copilul
iubirii lor; eu sînt blestemul neamului tătar, corcit cu sînge de ghiaur, ş i blestemul
boierilor moldoveni corciţ i cu sîngele neamului care le-a ucis străbunii.
Fug. Asta-i viaţ a mea. De nimic ş i dupănimic, dar fug. Mătîrăsc pe faţ a
pămîntului fărăsăîncolţ esc nicăieri. Lunec, viaţ a nu măacceptă. N-am aderenţ e la
viaţ ă.
Pot eu sătrec asupra ta, blestemul acestor douăneamuri încruciş ate-n mine?
Pot eu, la aceastăvrîstăsăcred în miracolul iubirii, cînd în tinereţ ăam trecut prin
ea ca aburul prin munţ i, şi m-am lepădat de ea, fugind mereu?
Nu! În faţa ta, mai ales, eu, omul fă răsuflet, fărăconsistenţ ă, n-am dreptul să
înalţcuvîntul iubire. Flacăra lui au avut-o părinţ ii mei; mie mi-au lăsat cenuş aşi
vîntul care-o poartă.
Rupe scrisorile. Uităvorbele mele. Uită-mă. Dacăexist pentru tine, alungă-mă,
cum măalungăpămîntul. Sînt o umbră, nu sînt un om. Lumina tinereţ ei tale măva
alunga. Nu pot săte înş el. Iubirea ta pentru mine ― măînchin în faţ a ta ― e mai
grea decît blestemul lăsat din părinţ i; e pedeapsa vieţ ii împotriva strigoilor care-
au cutezat săpriveascăsoarele. Rămas bun, Olguţ a. Mînile mele nu îndrăznesc să
te binecuvînteze. Îmi plec genunchii în faţ a ta. Iartă-măş i uită-mă.
Vania."

Scrisoarea era udăde burămarină . Că

zu. Spumele o cuprinserăîn clocotul lor.
Monica se ridicăîncet. Era atît de tristăviaţ a, încît marea se deschidea înainte, ca
un drum de pace ş i odihnă
.
Porni spre viaţăcu umerii plecaţ i.

EPILOG

Mircea se deş teptătrist. Prin somn se oprise alt suflet asupra lui, muzicalizîndu-
l, lăsîndu-i ca o moarte de acorduri dulci ş i ca dispariţ ia unei suflă ri de primă vară.
O visase pe Olguţ a, sau poate-ş i visase sufletul care-o iubise pe Olguţ a. Vibra
încăo atingere a inimii lui, dînd sunetul straniu al instrumentelor de coarde, demult
necîntate.
Urmăo senzaţ ie de pustiu, de îndepă rtare, de exil ― ş i se deş teptăde-a binelea
în ietacul conjugal.
Era atît de ireal delicatămîhnirea pe care i-o lă sase somnul ― fior de stea
desprinsă― încît tot ce-i văzurăochii îi pă ru grosolan ş i brutal. Zîmbi mirat ş i
amar, cu tulburarea copiilor cînd le vine săplîngădin senin.
Dacăo ciocîrlie transformatăprin metamorfozăîn raţ ă,şi-ar aminti de un zbor
în soare, pe cînd era ciocîrlie ― la fel s-ar mira, privind în jur decorul familiar.
Mirosea a oţ et de trandafiri, acrit în că ldura de ietac ermetic închis, cu storurile
trase.
Ră cise cu o zi înainte la o întrunire politică . Se înapoiase afon, terorizat de
aprehensiunea unei pneumonii, plin de exageră ri pesimiste.
I se acoperirăobrajii de roş eaţ a ruş inii, gîndindu-se căse alintase ca un copil
răsfă ţ at, care pentru o simplătă ieturăla deget sau un inofensiv gutunar, exploatează
afecţ iunea alarmatăa pă rinţ ilor. Pe cînd tră ia cucoana Catinca, n-ar fi îndră znit
niciodatăsăjoace rolul copilului ră sfă ţat. Mama lui îl iubea, dar cu o energie
spartană , care excludea diminutivele ş i în vorbăş i în faptă .
Şi la Berlin, în timpul doctoratului, tră ise izolat, îngrijindu-se singur de cîte ori
era bolnav, cu un optimism întotdeauna robust, bă rbă teş te.
Viaţ a conjugalăîl transformase. Bă rbat în viaţ a socială , devenea treptat mai
copil, în viaţ a de acasă .
Se că să torise dupămoartea mamei lui, cu vă duva profesorului de istorie,
demult metresa lui. Dupămoartea Olguţ ei o pă ră sise. Trecuserăcîteva luni. Primise
într-o zi o scrisoare stîngace ş i tristă, umilăş i discretă , care-l înduioş ase. În timpul
cît o cunoscuse ca metresă , nu-i bă nuise nici o aptitudine pentru melancolie.
Veselia ei era veş nicul ei neastîmpă r, cum rîsul stupilor nu-i decît ră sunetul
activităţ ii albinelor. Scrisoarea ei îi semnalase prezenţ a unui suflet, acolo unde
vă zuse numai un trup. Îş i reluase vizitele, să rbă torit ca un stă pîn. Treptat le
îndesise, prelungindu-le. Moartea Olguţ ei îl debilitase, dîndu-i nevoia ră sfă ţului
feminin. Acolo îl avea.
Dupămoartea cucoanei Catinca ― a doua moarte ― se îngrozise de
singurătatea casei lor.
Cîtă va vreme, dormise dincolo, în casa vă duvei. Apoi se că să torise, aducîndu-ş i
soţ ia în casa lui. Marieta Balmuşera tot atît de activăş i bunăgospodinăea ş i
cucoana Catinca. Mircea tră ia exact în aceleaş i condiţ ii de cură ţenie ordonată ,
confort substanţ ial şi hranămoldovenească , ale copilă riei ş i adolescenţ ei lui.
Trupeş te, Marieta Balmuşera soţ ia lui, dar sufleteş te era mama lui, sentimentul
maternită ţii, nesatisfă cut în aceastăfemeie normală , înlocuindu-l pe acel al
dragostii, inaccesibil în puritatea lui înaltă , acestei femei perfect echilibrate, calme,
practice, lipsităde orş ice romanţ iozitate. Dar aceastătardivămaternitate, deviată
spre un bă rbat, mai puţ in neliniş titoare decît iubirea, era mai învă luitoare, mai
adormitoare, fă cînd din Mircea vasalul suveranită ţii ei. În casa lui, era copilul soţ iei
lui. Pe nesimţ ite devenise "Puiule" în gura nevestei lui, în inima ei, în casa lui, ş i la
urmă , în atitudinile lui din viaţ a intimă . Ea ţ inea banii, dîndu-i cît îi trebuia. Ea îi
cumpă ra că meş ile, cră vă ţile, ciorapii. Cu ea se ducea la croitor, cînd îş i comanda
haine. Jumă tate din personalitatea lui era tutelată , cu deplinul lui consimţ ămînt ş i
spre profunda lui satisfacţ ie. Avea sentimentul cănevasta lui se sacrificăexclusiv
pentru el, asumîndu-ş i grijile mă runte ― cele care ostenesc mai meschin sufletul ―
cu un devotament care-l înduioş a. Suma acestor înduioş ări zilnice, exaltate de
recunoş tinţ ă , îi dă duse lui Mircea, de la o vreme, credinţ a căo iubeş te.
Jumă tatea de suflet autonomăera gata săaccepte tutela. Pînăatunci, Mircea,
care în viaţ a casnicăse supunea orbeş te bunului-simţş i spiritului practic al soţ iei
lui, n-o consulta niciodatăasupra activită ţ
ilor lui publice. Continua săfacăpolitică
ţără nistă , lucra la Universitate cu studenţ ii lui, şi publica studii acerbe în Viaţ a
contimporană.
Într-o zi, dupăun dialog avut pe dormeza din ietac, spre seară― Mircea ş edea
întins cu capul pe genunchii nevestii lui ― Marieta îi zdruncinase credinţ a în
ţără nism.
Marieta era o veche abonatăa Universului. Ţă ră nismul era tratat în consecinţ ă ,
dar de gura unei femei eu trup pietros, care adorăcapul de pe genunchii ei,
dezmierdat dupăfiecare vorbă , să rutat dupăfiecare rudiment de revoltăverbală .
Marieta îi ară tase căhoţ i sînt în toate partidele politice, dar căfiecare partid politic
are ş i un egal procent de oameni oneş ti, care doresc fainele ţ ării pe că i mai paş nice
decît acele indicate de partidul ţ ă ră nesc. Intrînd la liberali, Mircea ş i-ar fi putut
valorifica altfel decît pierzîndu-ş i sănă tatea în întruniri judeţ ene, inteligenţ aşi
cultura lui; ar fi putut ajunge deputat, poate ministru, ş i binele pe care niciodatănu
l-ar fi putut face într-un partid de veş nicăopoziţ ie, l-ar fi putut realiza avînd un rol
efectiv în organizarea socială . Pe lîngăaceasta, devenind liberal, viitorul lor ar fi
că pă tat alte perspective: un voiaj în stră ină tate, tot felul de înlesniri materiale etc...
Dupăcîteva luni de astfel de convorbiri, Mircea era din nou înduioş at ― ş i
altfel decît pînăatunci ― de solicitudinea Marietei pentru viitorul lui. Înscrierea la
liberali devenise fapt necesar ca o ră splatăa Marietei. Fusese felicitat pentru
aceastăînscriere de atîţ ia oameni care-i preziceau un viitor strălucit, încît Mircea îş i
dă du seamăcăoamenii nu sînt atît de ră i cum par, ş i căe mai agreabil sătră ieş ti în-
tre prieteni, gă sind ş i-n afarăatmosfera de acasă , decît săstai mereu la pîndăprintre
duş mani, venind zilnic acasă , ostenit, frînt, amar.
Liberalii îl numiserăprofesor universitar. Să rbă toriserăîn doi acest succes al
Marietei.
― Marieta, uite un volum care merităsăfie înjurat. Ce spui?
― De cine-i, Puiule?
Îi spunea numele autorului. Marieta se informa. Dacăautorul n-avea rude sau
prieteni care-ar fi putut îngreuia cariera lui Mircea, recenzia crîncenăapă rea. Altfel,
Mircea tă cea, alegîndu-ş i alt subiect. Aceastăvamăprealabilă , devenise automată .
Treptat, Mircea pă ră sea realită ţile artistice, literare, sociale ş i politice, acut
contimporane, îndreptîndu-se spre idei generale ş i principii, dezindividualizate.
Ră rise raporturile cu menajul Dan Deleanu. Atitudinea lui coincidase cu a
Marietei, deş i cauzele erau deosebite, înlă turînd astfel explicaţ iile penibile. În
atmosfera Monicăş i a lui Dă nuţ , de la sine, fă rănici o indelicateţ ădin partea cuiva,
Marieta-i devenise stră ină . Acest sentiment îl apăsase cu prilejul întîii vizite. Ei trei,
Monica, Dă nuţş i Mircea, erau legaţ i printr-un trecut comun, ş i printr-o înrudire
intelectuală , care-i fă cea egali. Reţ etele de gospodă rie şi preţurile legumelor în
piaţ ă , vorbite de Marieta în acea atmosferă , sunaserăciudat, cu toate căMonica
abundase în sensul Marietei.
Dupăcîteva zile, Mircea simţ ise o profundăumilire, mai ales din cauza reacţ iei
lui de-atunci, defavorabilăMarietei, atribuind Monică iş i lui Dă nuţaceeaş i reacţ ie
― natural, ascunsă― ceea ce crea între ei trei o complicitate involuntarăş i tacită ,
împotriva Marietei.
Pentru Marieta, Monica era prea frumoasăş i prea "doamnă". N-o umilise
Monica prin nimic, dimpotrivă , dar o umilise propriul ei sentiment de jenădefe-
rentă , parcăservilă ăde Monica.
, faţ
De-atunci se vedeau rar.
Uneori numai, cînd Mircea îl întîlnea pe Dănuţla redacţ ia Vieţ ii contimporane,
sau pe stradă , vorbeau cu aceeaş i prietenie. Odată , trecînd din întîmplare prin faţ a
casei Deleanu, singur, Mircea fusese poftit înă untru de doamna Deleanu. Întîrziase
cîteva ore în casa cea scumpăamintirilor lui. Marieta nu ş tiuse nimic. Mircea
fusese din nou umilit. Întîlnirile cu Dă nuţsau cu ceilalţ i luau treptat un caracter
clandestin, culpabil, în ochii lui. Le evita, pentru comoditatea conş tiinţei.
Proeminenţ a Marietei creş tea ş i se afirma, zi cu zi. Mircea devenise prizonierul
fericit al devotamentului ei. Între ei, discuţ ii aprinse nu existau, decît atunci cînd
Mircea dorea s-o vadăcu ochii mai aprinş iş i obrajii mai coloraţ i. Zîmbea lung.
Discuţ iile se terminau prin să rută ri. Altfel, Mircea ceda necondiţ ionat. Se simţ ea
iubit cu solidăonestitate de o femeie tînă răş i frumoasăîn ochii ş i braţ ele iui.
Formulele: "casa mea"; "nevasta mea"; "nevastă -mea spune"; "nevastă -mea face";
"s-o întreb pe nevastă -mea"; "cum o hotărî nevastă -mea", începurăsăaparădes în
vorbele ş i gîndurile lui Mircea, c-un fel de mîndrie ocrotitoare ş i ocrotită . O con-
sidera egalăcu el, nu numai în faţ a patului ş i a vieţ ii mă runte, ci ş i în faţ a
sufletului. Devenise camarada lui, interlocutorul lui preferat. El îi vorbea cu capul
pe umă rul sau pe genunchii ei, ea îi alinta fruntea ş i obrajii, pronunţ îndu-se
hotă rîtor asupra tuturor problemelor de ordin practic sau cu contingenţ e practice.
De cîteva ori, cuvîntul "fericire" venise pe buzele lui Mircea. Se simţ ea fericit. Era
în el un echilibru, plenitudinea unei stabilită ţ i, care-i dă deau încredere în viitor ş i în
viaţ ă .
Lucra sistematic. Marieta era foarte cumpă tatăîn cheltuieli. Îş i fă cea cu mînile
ei abile rochiile ş i lenjeria, avea o singurăservitoare, ş i totuş i era bine îmbră cată ,ş i
casa de o minuţ ioasăcură ţenie. Astfel, din leafa lui de profesor universitar, ş i din
onorariile primite pentru articole ş i studii, Mircea putea să -şi umple biblioteca,
ţinîndu-se la curent cu tot ce se scria în apus. Marieta îi respecta cu sfinţ enie odaia
ş i orele de lucru. Niciodatănu-l importuna cu vreun zgomot, cu vreo confidenţ ă
futilă , cu vreo întrebare casnică , sau cu înţ epate chemă ri la masă . Cînd ieş ea din
birou, masa era gata, Marieta veselă , atentă , plinăde solicitudine, niciodatără u
dispusă , cică litoare sau enervată , revă rsînd asupra lui ră sfrîngerea neajunsurilor
incidentelor casnice. În casa lui, cum se spune "totul mergea pe roate".
Că snicia era cea mai mare surprizăpe care i-o rezervase viaţ a. Nu-ş i închipuise
niciodatăcăfericirea poate avea acest aspect cotidian, cu un mecanism atît de
simplu, atît de la-ndemînătuturora, fă răsăcearănici exaltare, nici eroism, nici
sacrificii. Se simţ ea fericit în oraş ul lui, în profesia lui, pe strada lui, în casa lui.
Calmul acestei fericiri sedentare îl îngră şase puţ in, îndulcindu-i vigoarea
agresivă , pe care i-o dă duse ră zboiul. În gesturi ş i în unele inflexiuni ale glasului,
cînd era cu Marieta, începea săsamene cu conu Mihă iţăBalmuş .
Dupămoartea Olguţ ei se deprinsese săfumeze. Nu se mai putea dezbăra de
tutun, dar Marieta îi raţ ionase fumatul: zece ţ igări pe zi. Cu ochi atît de umezi îl
rugase săfacăacest sacrificiu pentru ea, încît îl fă cuse, respectîndu-l. Această
dovadăde voinţ ă , de stă pînire de sine, îi devenise tot atît de necesarăca ş i cele zece
ţigă ri cotidiane.
Aprinse o ţ igară : a unsprezecea.
Mirosul de oţ et îi stă ruia în nă ri, amintindu-i umilitor ― acum ― scena
dinainte de culcare. Participase la o întrunire liberalăîn judeţ . Nă duş ise vorbind. La
întors, în automobil, ziua de april se dovedise mai mult luminoasădecît caldă .
Ră cise. Se înapoiase pe la opt, fă răglas, tremurînd. Marieta se transformase în
pă timaş ăinfirmieră . Îi făcuse imediat patul, foc în odaie, masaj cu oţ et de
trandafiri, lapte bă tut cu gă lbenuş uri de ou ş i rom; îi dă duse aspirină , îl unsese pe
nas ş i în nă ri cu vaselină . Îi pusese ş i ventuze, pe deasupra. Cetluise ferestrele,
condamnase uş ile de-afară , ca săevite curentele. Mîncase în goană . Venise la el în
pat, ală turi, dă ruindu-i că ldura trupului ei viu. Dragostea, cu lampa stinsă , fusese
ultimul medicament, administrat cu devoţ iune.
Abia acum, în aceastăodaie întunecată , mirosind a închis ş i a oţ et de trandafiri,
îşi aminti căafară , cu luna plină , trecea o noapte de april.
Papucii, la marginea patului, pe covoraş ul moale; tic-tacul ceasornicului atîrnat
de cîrligul unei semilune de alamăcu termometru, cadou util de-al Marietei;
respiraţ ia calmăa Marietei, al că rei trup, lipit de al lui, nă duş ise devotat subt
cuverturile de iarnă , cu care îl acoperise...; ş i dispariţ ia acelui vis trist, frumos ş i
vag, amintindu-i de Olguţ aş i de un alt Mircea...
Îş i trase piciorul, dezlipindu-ş i-l de pulpa feminină , îşi îndepă rtăcoapsa.
Se trezi pe marginea patului, cu ţ igara aprinsă , între degete. Era atît de ordonată
Marieta, încît întinzînd mîna prin întuneric, gă si, exact la locul său, scaunul cu
halatul de noapte, în timp ce vîrfurile picioarelor intrarămaş inal în papucii de pîslă .
Deschise uş a, ţ inîndu-ş i suflarea: evada. Respiră . Deschise uş a din faţ ă. Era în
lumină , ca pe ţ ărmul unui basm. Avu gestul de îmbă tare al femeilor, cînd,
răsturnînd capul pe spate, aduc cu mînile o creangăînflorită , încovoindu-i vîrful
spre faţ a lor.
Sute de nopţ i trecuserăpe lîngăel, fă răsăle vadă , fă răsăle presimtă . De cînd
se că să torise, se culca foarte devreme, zidit în fericirea intimăa patului conjugal.
Uitase înă lţimea nopţ ilor, stelele, Calea-laptelui, ş i gestul trufaşal trupului omenesc
în clipa cînd devine tulpina solitarăa acestei imensită ţi boltite în corola cerului.
Şi noaptea era de april! Înfloriserăatîţ ia zarză ri peste noapte, căparfumul lor de
să rută ri de fete tinere pă rea al lunii pline, primă vă ratec albăîn noaptea stră vezie.
Înfloreau mereu alţ i zarză ri, fetiţ ele mirese ale primă verii, cu candoarea lor de mu-
guri rozi ş i flori albe. Plutea în noapte, printre zarză ri, deasupra pă mîntului nebulos,
înă lţat în lună , sfîşietorul vag de melancolie, acordul stins, pe care i-l lă sase visul
lui.
Şi Olguţ a murise...
Era în el o chinuitoare dorinţ ăde-a se pulveriza în noaptea de parfum ş i de
argint, de-a nu mai fi, de-a dispă rea...
Fruntea i se plecase. Şi ochii lui întîlnirăpe pă mîntul de primă varăîn care era
trupul Olguţ ei, o umbrăgroasă , lată, cu papuci de pîslăş i halat de noapte. Intrăîn
casă . Trecu în odaia lui de lucru. Aprinse lampa. Se aş ezăla birou. Deschise
saltarul de sus. Scoase un pachet de ţ igări. Aprinse o ţ igară : a două sprezecea.
Era în el tristeţ a fă răleac pe care i-o lă saserăîn adolescenţ ă, ultimele pagini ale
Annei Karenin.
Olguţ a, Mircea... Un fel de personagii moarte în paginele unui roman.
Existaseră ?
Nici ochii, nici mînile, nu mai întîlneau nimic. Era singur ca dupăo lectură
tragică. În viaţ ă ! Exilat din trecut, din tinereţ ă, ca dintr-o carte cetită , dupăcuvîntul:
fine.
Oftă . O amintire surdăîl fă cu sădeschidăsaltarul de jos, în care pă stra amintiri
din tinereţ ăş i de la pă rinţ ii să i. Scoase o geantă . Geanta lui de licean la Liceul
Lază r.
"Hardtmuth"...
Gă sise o plumierăplinăde creioane Hardtmuth, trimisăde Olguţ a la Bucureş ti.
Pe capac, o inscripţ ie pirogravată :

"Fabrica recunoscă
toare".

Creioanele erau intacte. Nă vălea din plumieră , dimpreunăcu mirosul

creioanelor, rîsul de copil vesel al Olguţei, rîsul cu ochi negri ş i dinţ
i albi.
Murise. Niciodatărîsul acela...
Portretul Olguţ ei, fă
cut de Alexandru Pallă , tot în geantăera. Marietei nu-i
plăcea acea "oroare".
Oftă.
Scrisori de la Monica. Cernealăveş tedă , hîrtie îngă lbenită
.
O foaie de hîrtie. O desfă cu:
 5 iunie 1914
"Măjur pe dragostea mea, măjur înaintea sufletului meu întreg ş i clar, că
dacăîntr-o zi voi simţ i căsînt în rîndul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptînd şi
propovăduind minciunile lor, ş i tră
gînd foloase de pe urma acestei voluntare sau
involuntare sclavii; dispreţ uind sufletul meu din aceastănoapte, sau ironizîndu-l;
tăgăduind căiubirea este singura justificare a vieţ ii, ultimul ei scop, singura ş i
suprema ei frumuseţ ă ; măjur pe dragostea mea, care în aceastănoapte mi-a adus
deplinălumină, sămăsinucid. Şi dacăîmi voi călca jurămîntul, dacăvoi fi atît de
netrebnic, încît sănesocotesc acest sfînt legămînt luat faţ ăde mine însumi ― să
ştiu căsufletul mi-e rupt în două ,şi cămerit sătrăiesc înainte, în rîndul tuturora,
la fel cu toţ i, fiindcăo datăcu jurămîntul acesta, pe care l-aşrupe ş i l-aşcălca, mi-
aşrupe ş i aripele, ş i zborul,
Mircea Balmuş ."

Avu înă lţarea cutremuratăa animalelor tinere, cînd adulmecăvînt de primă vară.
― Puiule! Puiule!
Tresă ri. Marieta intrase fă răs-o audă .
Era pe genunchii lui, în că maş ăde noapte, desculţ ă, cu capul pră buş it pe pieptul
lui. Îi simţ ea cu pieptul bă tăile inimii, şi intrăîn el că ldura trupului ei prin batista
subţ ire. O strînse tare. Braţ ele ei îi încolă cirăgîtul. Avea un trup elastic ca
piersicele roş ii, ş
i părul despletit ş i ră
scolit, cu luciri castanii în lumină , ră spîndea
parfumul să u de noapte pe fîneţ e. Pulpele-i atîrnau goale, albe ca miezul perelor.
Bă tă
ile inimii ei îl înduioş au, dar, întîlnindu-i pulpele rotunde, dorinţ a-i fulgeră
roş u înduioş area. O strînse. Vibra cald, cu un gemă t slab, în braţele lui tari. O
răsturnăjos, pe covor.
Se ridicarăcongestionaţ i.
― Ne-a vă zut luna! se alintăMarieta.

"Mircea Balmuş
."

Iscălitura lui de acum zece ani. Îl privea de pe foaia de hîrtie.

― Puiule, ce arzi? O scrisoare de dragoste?
Foaia ardea, ţ inutăde un colţdeasupra scrumelniţ ei.
― Uită -te!
Ochii Marietei văzurăsubt flacă ră. În invazia neagrăa carboniză rii, iscă
litura:
"Mircea Balmuş ". Îl strînse în braţ ele goale, cu recunoş ă
tinţ, lipindu-şi trupul de el.
Scrum, numele ars că zu şi el în scrumelniţ ă, ca o uscatădungăde doliu.
Plecară , stingînd lampa.
 Lumina lunii ră mase în odaie, albă, albă.
Intrarăîn ietac. Era cald, ademenitor. Se suirăîn pat. Trupurile se lipiră
. Mircea
căscă , stră
nută .
― Puiule! Puiule! îl dojeni glasul Marietei.
Se încrustarăunul în altul.
aş
Îl ostenise bine tinereţ i Marieta, evitîndu-i o insomnie, prelungindu-i poate
un gutunar.

Nemaiîncă pînd în Palatul Roznovanu, secţ iunea a treia comercialăa

Tribunalului Iaş i fusese instalatăîn localul Şcolii primare Trei Ierarhi. Justiţ ia in-
trase în acest local, ca moliile în blă nuri, mîncînd zidurile, mă cinînd lespezile. În
aceastăruină , însă , viaţ a vuia ca o sfadăfă răintermitenţ e. Predominau evreii:
negustorii evrei ş i avocaţ ii lor.
Scă rile intră rii, scobite ca bă rcile, basculau subt loviturile paş ilor impetuoş i.
Să liţa din faţ ă, care dă dea în foasta cancelarie a profesorilor, ş i în fostul cabinet al
directorului, demult nu mai auzise pasul pendular al dască lilor primari, nici toaca
sfioasăa ciuboţ elelor elevului "chemat la cancelarie". Paş ii care-o că lcau, erau
neliniş tiţi, febrili. Ritmuri sacadate, nervoase, exasperate, tîrş iiri scrîş nite, frecă ri
şîşîitoare.
Mucuri de ţ igară ,ţ igă ri pe jumă tate fumate, ş i sigilii de scuipat, frecate cu talpa.
Deschizînd uş a cu geamlîc din fund, intrai în coridorul mozaicat, ducînd spre sala
de ş edinţ ă . Urlet de urină . Mari dulapuri de lemn gă lbui, pline cu dosare acoperite
cu reviste judiciare ş i Monitoare oficiale. Fum gros. Geamuri sparte. Curent,
mestecînd mirosurile. Oameni gră biţ i, făcîndu-ş i loc cu coatele, ca pe platforma
tramvaielor ticsite.
Vocabular special: bani, lei, franci, dolari, lire, valută , citaţ ii, procedură ,
notificare, comandament, cambie, scadenţ ă , amînare, incident, "legea timbrului",
taxe, grefier, ipotecă , jude sindic, sediu comercial, procură , misitie, cotă -parte,
persoanăjuridică , perimare, jurisprudenţ ă.
Ziua de april venise de pe coastele sudice ale Italiei, aducînd în cer culoarea
Mediteranei, ş i pe pă mînt suflarea coastelor de flori ş i soare. Ochiul s-aş tepta să
vadăoameni ş i femei frumoase, rîzînd în haine subţ iri, muş cînd cu dinţ i albi, fructe
robust colorate. Rodia de marochin cu sîmburi de culoarea pomuş oarei; luminoasa
portocală ; trompa gă lbuie ş i verzuie a bananei, ş i piersicele de Rubens fardate, ar fi
fost fireş ti în lumina acestei zile de april.
Dar april era afară ,şi Dă nuţera înăuntru, în localul secţ iunii a treia a
Tribunalului Iaş i.
Medelenii, scoş i în vînzare de creditorii ipotecari, aparţ ineau doamnei Rodica
Bercale, foastăcamaradăde ş coalăa Olguţ ei ş i a Monică i. Astă zi trebuia să
autentifice, în calitate de procurator al soţ ilor Deleanu, actul de vînzare al mobilelor
de la Medeleni, cu rezerva cîtorva. De cîteva luni, Medelenii erau un nume cu
semnificaţ ie juridică , înscris în dosare, registre, acte, citaţ ii...
Auzise "strigă rile" pentru vînzarea moş iei Medeleni, auzise cele trei silabe de
clopot florentin, în gura judecă torilor, portă reilor, grefierilor, avocaţ ilor, misiţ ilor.
Cauza acestei vînză ri, el, Dan Deleanu, era. Doamna Deleanu, domnul Deleanu
şi Herr Direktor îl lă saserăpe el singur săhotă rască . Monica îi oferise moş tenirea
de la Olguţ a, sără scumpere cu ea moş ia copilă riei lor.
Dă nuţînclinase fruntea. Medelenii fuseserăvînduţ i.
De doi ani aproape, de la moartea Olguţ ei, Dă nuţavea un nume de scriitor ―
apă ruserădouăvolume iscălite Dan Deleanu ― ş i era exclusiv avocat. Critica
semnalase talentul ş i fecunditatea tînă rului scriitor, fă răsăş tie, natural, cătot ce
publica Dă nuţera de mult scris, într-o epocăde singură tate ş i anonimat, cînd
numele Dan Deleanu nu exista în literatură .
De la moartea Olguţ ei nu mai scrisese nimic. Îi era fricăsămai priveascăîn
sufletul să u, umed de ape amare. Domnul Deleanu renunţ ase la avocatură . Puiu,
trimis de Monica în Franţ a, îşi trecea doctoratul în drept. Dă nuţascultase
rugă mintea Olguţ ei, cercînd sădea casei lor înviorarea care-i lipsea. Reluase el
singur, activitatea avocă ţeascăa domnului Deleanu, simţ ind căprin această
continuare în avocaturăa numelui Deleanu, întreţ inea în sufletul tată lui să u un
ultim interes pentru viaţ ă . Îl consulta pe domnul Deleanu asupra proceselor, îi
solicita sfatul, îl punea la curent cu rezultatele, permanentizînd astfel în el o
activitate pe marginea vieţ ii, dar activitate. În fiecare searălucrau împreunăîn
biroul de jos, bînd cafele negre, fumînd, consultînd dosarele, codurile ş i literatura
doctrinară . Aceste cîteva ceasuri petrecute spre searăcu Dă nuţ , erau singurele cînd
domnul Deleanu redevenea veş nic tînărul tatăal Olguţ ei.
Construit de avocaturăsăse zbată , săvorbească , săcombine, Dă nuţavea uneori
reminiscenţ e din verva ş i ritmul Olguţ ei, obţ inute prin efort nervos ş i cafele negre.
Marea iubire a domnului Deleanu se deprindea săse amă gească , să-l confunde pe
Dă nuţcu Olguţ a. Cînd ră mînea singur, tă cea ceasuri de-a rîndul, plimbîndu-se prin
odă ile casei goale, fă cînd mereu ordine ş i noi aranjamente în odaia Olguţ ei, pă strată
intactă , sau făcînd lungi pasienţ e. Nu se mai ducea nici la club. Evita tot ce-i
amintea de viata lui dinainte de moartea Olguţ ei. Nu vorbea cu nimeni despre
Olguţ a. Uneori numai, se ducea la bucă tă rie, unde împreunăcu baba pomenea de
vremurile vechi.
De dimineaţ ăaş tepta orele de searăpetrecute cu Dă nuţîn biroul profesional. Nu
primea procese ― deş i era stă ruitor solicitat ― nu acorda nici o consultaţ ie.
Devenise un fel de mentor-secretar al lui Dă nuţ .
De doi ani, Dă nuţfă cea efortul de-a fi avocat. Se că sătorise cu Monica. O
că sătorie simplă , ca o masăde duminecă , la care asistase numai Herr Direktor ş i
Mircea: cucoana Catinca murise, Paş a ră
tă cea prin stră inătate, fă răurmă . Masa de
nuntăfusese tristă . Doamna Deleanu plînsese; domnul Deleanu, cu paharul de
şampanie ridicat, tă cuse, tă cuse, îl pusese din nou pe masăş i plecase din sofragerie
fărăsăse mai întoarcă .
Dă nuţş i Monica îş i petrecuserănoaptea nunţ ii pe balcon, strînş i ală turi în
acelaş i fotoliu, ca dupăun doliu recent.
Fericirea lor era intimidată , îşiţ inea suflarea, neîndră znind să -şi afirme lumina
într-o casădevastată . Lipsităde exuberanţ ăproclamativă , fericirea lor că pătase o
sobrietate, o reculegere care-i dă deau ceva religios. Petreceau împreunăpuţ ine ore.
Dă nuţera copleş it de activitatea profesională . Monica avea orele de profesorat.
Acasă , Monica ş edea cu doamna Deleanu; Dă nuţlucra cu domnul Deleanu. Cînd se
vedeau noaptea, în ietacul lor, foasta odaie a Monică i, prezenţ a fiecă ruia era o
răsplatăpentru celă lalt. De cîte ori ochii lor se întîmeau, aveau acelaş i zîmbet adînc
şi grav, în care, dincolo de trup, sufletul tresă rea.
Scoaterea în vînzare a Medelenilor împrospă tase vechile dureri. Domnul ş i
doamna Deleanu dă duserăprocurăgeneralălui Dă nuţ . Atît. Nici unul, nici altul, nu
spuseserănimic. Vestit de Monica, Herr Direktor îi scrisese lui Dă nuţo lungă
scrisoare în care-i ară ta cănumai el trebuie săhotă rascăbă rbă teşte:

"...Pă rinţii tăi nu mai văd în Medeleni decît moartea bietei Olguţ a. E natural.
Dar tu trebuie săpriveş ti cu alt calm ş i alţi ochi, vînzarea moş iei alor tăi, pe care
la rîndul tău o vei trece urmaş ilor.
Banul zvîrle-l, dacăş tii să-l cîştigi: n-are nici o semnificaţ ie. Dar pămîntul
păstrează-l. Nu-l consider numai ca un capital solid investit, în zilele de astăzi mai
ales, dar ca un semn concret al continuităţ ii neamului vostru. Oamenii fărăpămînt
sînt orfani. Asta o ş tiu bine ţ ăranii. Evreii care cumpărăpă mînt, nu urmăresc
numai o afacere, ci ş i o stabilizare profundăa urmaş ilor lor.
Un copil care vinde pămîntul moş tenit, se leapă dăde străbuni, rămîne singur.
Conş tiinţa de proprietar te face altfel cetă ţean al ţ ării tale, decît limba vorbită
şi cea scrisă. Ai o bucatădin trupul ţ ării. O fracţ iune din harta ţ ării tale, îţ
i
aparţ ine. Orăş eanul nu cunoaş te acest sentiment. Pentru el iubirea de ţ arăe o
sintezăintelectualăş i afectivă; pentru proprietar, e un fapt concret.
Sfatul meu e sănu vinzi Medelenii. E bine pentru voi ş i pentru copiii voş tri. O
anumităenergie se formeazănumai în vacanţ ele petrecute în copilărie la ţ ară , pe
moş ia părintească. E altăceva săfaci o viligiaturăla niş te băi oarecare, unde te
distrezi, ş i altăceva e, ca din copilă rie, săcunoş ti în lunile de varăviaţ a
pămîntului, înlăuntrul hotarelor moş iei tale. Vacanţ ele copilăriei petrecute la
moş ie, sînt un remediu împotriva futilităţ ii pentru care noi, românii, avem
puternice predispoziţ ii.
 PăstreazăMedelenii, dragăDan. Luptăpentru pămîntul tă u. Efortul pe care ţ i-
l impune aceastăluptă, îţ i va fi de folos. Nu alege soluţ ia moldoveneascăa
melancoliei. Te voi ajuta ş i eu, punîndu-ţ i la dispoziţ
ie toţi banii pe care-i voi putea
realiza. Evident, te vei îndatora, vei munci mai mult, dar prin aceasta, Medelenii,
încorporaţ i din nou familiei prin efortul tău, prin sacrificiul tău, vor fi spă laţi de
durere, redevenindu-ţ i scumpi, cum ţ i-au fost în copilărie.
Aş a gîndesc eu. Eş ti om matur. Hotărăş te. Alege. Dacănu te simţ i în stare să
duci aceastăluptă , renunţ ă. Dar nu uita căpierzînd Medelenii îţ i împuţ inezi
personalitatea ta..."

Medelenii aparţ ineau Rodică i Bercale, soţ ia bancherului Bercale, recte

Bercovici.
Dupădoi ani de avocatură , Dă nuţ, la capă tul puterilor, simţ ise clar căpă strarea
Medelenilor ar fi însemnat o luptăprea grea pentru el. Nici săprimejduiascăaverea
lăsatăde Olguţ a Monică i, nu se încumeta, învestind-o într-o moş ie mare ca
Medelenii, pe care nu se pricepea săo lucreze singur.
Pentru pă rinţ ii lui fă cuse sacrificiul de-a profesa avocatura. Mai mult nu putea.
În faţa acestei lupte, îş i vedea numai slă biciunea, laş itatea, tristeţa. Cînd pe
coridoarele cu miros de mahorcăş i urină , ale secţiunii a treia, auzise ră sunînd
ultima strigare a Medelenilor, simţ ise în inima lui ţ ăndă rile vasului în care era
trecutul familiei Dumş aş i al copiilor Deleanu.

"Import, export."
Aceasta era deviza bancherului Bercale. Pe cînd era cerealist la Paş cani, înainte
de ră zboi, se numea Bercovici. De cînd devenise unul dintre cei mai bogaţ i oameni
ai Moldovei, se numea Bercale.
Preocuparea sa de că petenie, înainte de ră zboi, era îmbogă ţirea. Dupără zboi,
aproape neurastenizat de averea acumulată, dorise săse rafineze. Începuse prin a
face un gest "ş ic". Se că să torise cu o fatăsă racă, divorţatăde curînd: Rodica. În
tovă răşia Rodică i, bancherul Bercale se rafina.
Casa lor, clă dire boiereascăaş ezatăpe strada Carol, în vecină tatea Copoului,
fusese refă cutăîn întregime de un arhitect de curînd întors din stră inătate, în "stil
modern". În aceastăcasă , Rodica ş i soţ
ul ei aveau impresia mă gulitoare cătră iesc
în decorul unui film executat de o casăgermană , cu subiect bizar ş i rafinat. Tot ce
era la modăse conglomera în aceastăcasă . Aveau treizeci de icoane, aş ezate una
lîngăalta pe pă reţ ii vestibulului, ca decoraţ iile pe tunica unui general rus.
Covoarele, scoarţ ele, şalurile, paravanele japoneze, vasele chinezeş ti, narghilele, tă-
vile arabe, armele vechi, ediţ iile rare fă
ceau din aceastăcasăun fel de "arcăa lui
Noe" a tuturor modelor recente. Aş teptai ş i ramura de mă slin.
Aveau trei automobile ş i tră surăcu cai negri. Eleganţ a Rodică i, fie iarnă , fie
vară , în automobil, tră surăsau lojă , lăsa suspine ş i oftă ri. Rarii furnizori ieş eni, care
aveau onoarea s-o servească , se recomandau celorlalţ i clienţ i, ca furnizori ai
doamnei bancher Bercale.
― Nu-mi place pă lăria!
― Vaai! Se poate! A luat ş i doamna bancher Bercale.
Bancherul Bercale era antisemit. [...]
În Iaş i era socotit ca un om ultramodern, un fel de american autentic,
întîmplă tor din tîrgul Paş canilor.
Avea reputaţ ia de bă rbat frumos. Nalt, spă tos, burtos cît trebuie pentru prestanţ a
noţ iunii de bancher sau de Mitropolit, avea un profil definitiv individualizat prin
nas. O floare de statura bostanului, la butoniera acestui bancher, s-ar fi armonizat
cu dimensiunile nasului. I se spunea căare profilul Bourbonilor.
Se fotografia numai de profil.
Poseda douămoş ii. Medelenii, însă , erau ambiţ ia Rodică i. O satisfă cuse. Îi
aparţ ineau. Rodica îl informase despre "vacanţ ele" petrecute la Medeleni, despre
"idolatria" familiei Deleanu pentru ea, ş i despre "dragostea nenorocită " a lui Dan
Deleanu, care o ceruse în că să torie dar fusese refuzat de mama Rodică i.
― Pă cat, domnule, o moş ie boiereascăsăîncapăpe mîna jidanilor! explicase
bancherul avocatului să u, generoasa hotă rîre de-a cumpăra Medelenii.

Prezenţ a Rodică i în sala secţ iunii de notariat, adunase pe toţ i avocaţii

disponibili.
Parfumul Rodică i domina mirosul să lii; "Quelques fleurs", parfum strident care
are parcăun fond de sudoare sexuală , afrodiziac îndulcită .
Grefierii o priveau ră sucindu-ş i condeiele; copiş tii, făcîndu-ş i cu ochiul. Avea
rochie scurtăş i decoltată . Cînd se aplecăpe biroul judecă torului, un copist oftă .
Vă zuse gropiţ a sînilor plini. Avocaţ ii îi vedeau ceafa plină . Cei din lături îi vedeau
coapsele pline, profilul pulpelor metalice în ciorapii de mă tasă ,şi pantofii cambraţ i,
cu călcîie roş ii, care dă deau o notăpicantă , de fard parcă , piciorului. Era încon-
juratăde sexualitate. Îndreptaţ i spre ea, ochii bă rbaţilor deveneau antropofagi. Se
aplecase atît de tare, încît avea aerul căvrea săsă rute buzele judecă torului care
privea insistent actul de vînzare, puţ in congestionat.
― Cunoaş teţi, doamnă, conţ inutul actului?
― Ba bine cănu!
Avocaţ ii zîmbiră . Le mergea la inimăfemeiuş căale că rei picioare
neastîmpă rate dansau subt biroul judecă torului.
 Dă nuţîntoarse capul. Se sfîrş ise cu Medelenii. Actul fusese autentificat.
Plecărepede.
― Domnule Dan...
Bancherul ş i Rodica îl ajunserădin urmă .
― ...sper căne vei face plă cerea săvii la Medeleni, zîmbi Rodica, privindu-l
stăruitor, cu o palpitaţ
ie a nă rilor.
― Venim mîne săluă m lucrurile noastre.
― Nu, nu! Asta-i vizităde afaceri. Măgîndeam pe la vară .
― Mulţ umesc, nu.
Îi salutăcu o înclinare a capului ş i porni precipitat spre automobilul lui.
― E cam mojic junele! vorbi domnul Bercale.
― Chagrin d'amour!
― "...dure toute la vie..." fredonăgalant bancherul, pus la curent de cînd se
căsă torise cu o fatăcultăş i cu muzica "modernă ".

Dă nuţopri automobilul la poarta externatului de fete. Se ispră vise ziua şcolară .

A doua zi era duminică . Afară , primă vară . Fetele nă văleau rîzînd, glumind,
vorbind subţ ire. Unele aveau buchete de viorele, duse mereu la nas, respirate cu
pasiune, aproape să rutate. Cele din cursul inferior să reau într-un picior. Cele mari,
mergeau în grupuri, sau cîte două ,ţinîndu-se de talie, cu faţ a gravăîn faţ a
primă verii. Ritmul tuturora era alegru, pe pă mîntul elastic, uscat, avînd aroma de
pă mînt a primă verii.
Toate defilarăprin faţ a automobilului oprit la poartă : unele, ş optindu-ş i cîte
ceva ş i rîzînd înfundat; altele, mă surîndu-l pe Dă nuţcu o impertinenţ ăafectată ,
graţioasătotuş i, din pricina gurei ş i a nă sucului copilă resc; altele privindu-l cu
coada ochiului ş i întorcînd capul; altele trecînd demne, cu bă rbia în piept; altele
vorbind prea tare, franţ uzeş te...
Ieş ise din rîndul ş colarilor. În faţ a externatului de fete revă rsate în sîmbă ta de
primă vară , n-avea impresia bărbatului în faţ a femeilor, ci sentimentul altei tinereţ e,
altor generaţ ii, mai proaspete, mai recente, cu mai mult viitor în faţ ăş i mai puţ in
trecut în inimă . Simţ i sfiala melancolică , înfricoş atăoarecum, a omului încătînă r,
faţăde cei mai tineri decît el. Întîiul accent grav al vrîstei.
Ultimele ş iruri de fete se pierdurăla vale. Ograda externatului se golise. Alt val
izbucni. Dă nuţzîmbi. Înconjuratăde ş colăriţe, Monica apă ruse, c-un teanc de caiete
subt braţ . Îl ză rise ş i ea. Venea repede, sprintenăca ş i fetiţele din jurul ei,
diferenţ iatăde elevele ei numai prin înă lţime ş i atitudinea lor respectuoasăfaţ ăde
ea.
― M-aş tepţ i de mult, Dă nuţ ? Am avut teză ...
 Automobilul izbucni. Trecurăpe uliţ i singuratece, pline de vră bii şi de soare.
Zarzării înfloriţi pă reau prea tineri în oraş ul ruinat, ca fetiţ
ele gătite cu rochii de
sărbătoare, venite să -ş i felicite bunicii de ziua lor.
Dă nuţtă cea, apă sat. Motorul avea o grabăfebrilă .
― Ce-i, Dă nuţ ?
― Mergem mîne la Medeleni.
Silabele sunarătrist. De cîteva luni, toţ i evitau cuvîntul Medeleni. Devenise
tă
cere, ca numele morţ ilor.
Dă nuţsurîse umil.
Monica-i dezmierdămîna, plecîndu-ş i fruntea.

Automobilul viră , intrînd în ograda casei. În treacă t, zărirăîn gră dină , aşezaţi în
jurul unei mese, pe doamna ş i domnul Deleanu stînd de vorbăcu cineva. Lă sară
automobilul la scară , intrînd în gră dină .
― Cine-o fi, Monica?
Se uitarădin poarta gră dinei. Vedeau numai spatele musafirului. Spinare
îndoităde bă trîn. Palton gros. Pă lărie neagră , cu boruri late.
― Nu-i Paş a?
― Paş a? Nuu! protestăenergic Monica.
Se apropiară .
― Vin copiii, anunţ ădomnul Deleanu, ridicîndu-se cu faţ a zîmbitoare în
întîmpinarea lor.
Bă trînul de pe scaun se ridicăţ apă n, sprijinindu-se cu mînile de marginea
fotoliului de pai. Ca ş i cum numai întorcînd trupul ş i-ar fi putut întoarce ş i capul,
virăîncet, cu spinarea adusă , utilizînd bastonul înfipt în pă mînt..
― Monica!
― Paş a!
Mai mult spaimădecît bucurie în glasul Monică i. În trupul unui stră in cu barba
postişăa lui Paş a, ră
sunase glasul postişal lui Paş a, cu efort, aton, cavernos. Ca un
copac bă tut de grindină , cu frunziş ul secerat într-o singurănoapte, Paş a de acum
era scheletul celui de odinioară . Înainte era gros cu amploare ş i fast, acuma era
slab, parcăprost împă iat. Paltonul învelea moaş te. Barba crescuse în dezordine.
Ochii ardeau în fundul orbitelor. Umerii obrajilor, proeminenţ i. O paloare albăde
malarie. Şi o rigiditate a muş chilor feţ ei, care dă dea clipiri ş i ticuri celor care-l
priveau pe Paş a.
Se aş ezarăîn jurul mesei.
Paş a se uita la Monica, dînd din cap, mecanic parcă .
― Am aflat... la Paris... acum... douăsăptă mîni... exact, douăsă ptă mîni... căte-
ai că să torit...
Articula cu efort, ră spicînd vorbele, insistînd asupra fiecă reia, dîndu-le o
solemnitate de oracol. Frazele lui aveau, astfel, durata încetinităa miş că rilor des-
compuse într-un film. Dupăfiecare vorbăurma ca o panicăîntrebă toare: se va mai
forma urmă toarea? Cînd vorbea Paş a, gîndul celorlalţ i se enerva, aş teptîndu-l pe
loc, cum se întîmplăcu tinerii, cînd merg ală turi de un moş neag.
Cînd privirile celorlalţ i se întîlneau, se întorceau brusc în altăparte.
― Am că lătorit mult...
Silabele ră să reau în efortul cuvintelor, reliefate dureros, cum sînt coastele
trupului slă bit de boală .
Cu inima strînsă , Monica observa altăschimbare. Pe subt pantalon, îi că dea un
ciorap, ră sfrîngmdu-se pe gheata neglijent încheiată , cu ş ireturile rupte. Manş etele
erau negre ş i deş irate. Gulerul paltonului, unsuros, în contrast cu pă rul de argint,
rărit şi el, atîrnînd mort.
― ...Am revă zut apartamentul vostru de la Paris... Rue... rue...
Îşi muş căbuzele. Încruntat.
― De l'Observatoire, ş opti Monica.
― Cum?
― De l'Observatoire.
― Aha! Rue de l'Observatoire, silabisi el satisfă cut numele regă sit. Da-da! În
faţa gră dinii Observatorului, Rue de l'Observatoire...
Muş chii feţ ei i se crispară . Ochii se stinseră . Viaţ a încetă , ca într-o pă puş ăcu
mecanismul stricat.
Se ridică . Porni, rigid. Se opri. Cu o miş care ţ apă nă , ca în somn hipnotic, vîrî
mîna în buzunarul paltonului, scoase o seringă ... Tuşi.
O tă cere lungă , de gheaţ ă. Cineva oftă , tuş ind imediat.
Aruncînd o privire bă nuitoare ş i culpabilăcapetelor întoarse ale celorlalţ i, Paş a
îşi făcu injecţ ia de morfină , în braţul stigmatizat de cicatricele necontenitelor
înţepă turi.
Primă vara reînflori; cerul apă ru albastru; soarele stră luci cald. Faţ a lui Paş a se
înviorase ca dupăcîteva cupe de ş ampanie. Trupul îş i recă pătase elasticitatea, ochii
stră luceau.
Se aş ezădin nou în fotoliu. Şi ca dintr-un gramofon cu resortul atunci învîrtit,
cu ac nou ş i placănouă , glasul ră sunăiară , reluînd cuvintele, cu bucuria de-a le
auzi sunînd în luminăde primăvară .
Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cumpă ratăde la farmacie, în
fiolele de morfină .

*
 Livezile înflorite aveau o graţ ie arhaică . Vedeai ca în oglinzi întoarse spre
trecut serbă ri la curtea Regelui Soare, din veacul al optsprezecelea.
Peruci pudrate, revă rsate-n bucle lungi; jabouri de dantelă ; mari evantalii cu
penajuri albe, cochet desfă şurate.
Zvon de rîsete. Miş că ri de menuet în legă narea moalelui vînt. Aur de soare.
Suflet uş or de april.
Automobilul lui Dă nuţse opri în sat, în faţ a casei Oţ ălencii. Claxonul cîrîi.
Copiii lui Gheorghiţ ăa Marandei apărură , cu ochi mari. În urma lor se gră bi
Oţ ăleanca.
― Să rut mîna, să rut mîna! Bine-aţ i venit!
― Bunăziua, Oţ ă leanco, unde-i Gheorghiţ ă ?
Oţ ăleanca oftă . Faţ a i se întunecă .
― Slugăla jîdan.
Pornirăînainte. Curtea boiereascăse ivi. Se fă ceau reparaţ ii, suspendate din
cauza duminicei. Schele de jur împrejur, acoperă mîntul de tablă , scos. Casa pă rea
aş ezatăpe masa de operaţ ie. În faţ a curţ ii se oprise camionul angajat de Dă nuţ
pentru transportarea lucrurilor nevîndute.
Lă sarămaş ina la poartă . Intrarăpe jos.
Îmbră cat în haine oră ş eneş ti, cu musteaţ a răsucităş i pă rul cosmeticat,
Gheorghiţ ăle ieş i înainte, demn. Dă nuţîi întinde, cu o mînătremură toare, un bilet
şi o listă:

"Domnul Dan Deleanu, avocat din Iaş i, are dreptul de-a intra în casa moş
iei
Medeleni, ridicînd obiectele specificate în ală turata listă,
Carol Bercale."

Cu acest paş nuţş

aport, Dă i Monica intrarăpentru ultima oarăîn casa copilă
riei
lor.

Ară tare antideluviană , imensificatăde colb, camionul porni, ducînd ră mă şiţele

gospodă riei de la Medeleni. Dă nuţşi Monica îl urmărirădin pridvor.
Intrarăîn casă . Paşii sunau prea tare, ş i inimile la fel ― a gol.
― Cîte ceasuri, Dă nuţ ?
Abia atunci, Dă nuţauzi tă cerea de doi ani a tuturor pendulelor ş i ceasornicelor
de la Medeleni. Se uităla ceasul lui: era patru. Trebuiau săplece ş i ei. Nu mai
aveau ce că uta în casa Rodică i Bercale, printre mobilele Rodică i Bercale.
Totuş i intrarăamîndoi în foasta odaie a copilă riei lui Dă nuţ, vecinăcu foasta
odaie a Monicăi ş i Olguţ ei. Ferestrele erau deschise, uş ile date-n lă turi. Mirosea a
colb, a var ş i a moloz umed.
Se aş ezarăpe marginea patului.
Dă nuţavea în mînăo carte luatădin podul cu vechituri: Robinson Crusoe. Pe
întîia foaie, o iscă liturăcaligrafică : "Dan Deleanu, elev, clasa IV-a primară".
Monica luase o pă puş ătunsă , cu rochiţ ăde mă tasăalbă , zdrenţ uită .
Amintiri atît de vechi, încît ş i în suflet icoana lor era acoperităcu surul tremur
al aţ elor de pă ianjen.
Şedeau pe patul din odaia lui Kami-Mura, ca pe banca unui peron de gară , unul
cu Robinson Crusoe, celă lalt cu pă puş a, şi tot nu plecau.
Mă rul de la fereastra odă ii avea frunzuliţ e verzi, şi noduri trandafirii. S-auzea
murmurul livezii. Ochiuri de soare se clă tinau galeşpe podele.
Dă nuţaprinse o ţ igară . Începu săse plimbe prin odaie, de la uş ăpînăla
fereastră .
Ră sunetul paş ilor lui era ca o bă taie de inimăa zidurilor vechi.
De la întîia ţ igarăaprinse alta, apoi alta, plimbîndu-se tot mai repede. Apoi se
aş ezăpe marginea ferestrei, sub crengile de flori, în murmurul albinelor, cu profilul
în soare.
― Alţ i Medeleni...
Monica plînsese. Ridicăochii spre el. Avea lucirea umedăa lacrimilor pe
obrajii ovali ş i luminoş i. Subt ochii ei întristaţ i, faţ
a lui Dă nuţapă ru alta decît cea
de pînăatunci, înviorată , energică , venind parcădin soare, ca o veste a livezii
despre fructele viitoare.
― Vin' aici, Monica. E bine pe fereastră .
Se sui lîngăel, pe pervazul cald de soare.
...........................
În vremurile vechi, cînd nă vă leau tă tarii sau turcii, stră bunii îşi luau avutul în
care ş i se retră geau la munte: aş a spun cronicarii. Nu-ş i luau numai avutul, luau ş i
sufletul caselor pă răsite. Nă vă litorii gă seau ziduri moarte. Viaţ a acelor ziduri fugise
în munţ i.
Sufletul Medelenilor, viaţ a Medelenilor, era în inima lui Dă nuţ . Rodica Bercale
nu cumpă rase nici viaţ a, nici sufletul Medelenilor.
Dă nut vînduse Medelenii, prin el vor tră i.
Simţ ea cu fiecare bă taie a inimii cum se ridica trecutul ca o insulăscufundată
cu palatele ei. Toţ i tră iau în el. Copilă ria lor, tinereţ a lor, casa lor, prietenii lor,
că suţ a lui moşGheorghe, Iazul Mînzului, via, livada, cîmpiile, toate, toate erau în
el. Nu vînduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era în el, viu, proaspă t, ca un viitor.
Va scrie romanul Medelenilor, luîndu-ş i astfel revanş a asupra vieţ ii. Olguţ a va fi
din nou ală turi de ei...
......................................
Dezmierdăcapul Monică i.
 Zîmbirătrist, c-un gol între ei.
Din fundul livezii se stîrnise un vîrtej de vînt. Trecu nebuneş te printre pomii
înfloriţi, revă rsîndu-le florile, trecu peste capul lui Dă nuţş i al Monică i, risipindu-le
şuviţ ele de pă r, şi se pierdu prin uşile deschise în adîncul casei, cutremurînd tă ce-
rea, neliniş tind perdelele, înfiorînd pustietatea încă perilor.
― Olguţ a ..
Mîna lui Dă nuţfluturăprin luminăun gest ca spre depă rtă ri.
― Olguţ a era un vînt de larguri...
Şi toatăodaia se umpluse de parfumul florilor tinere.
SFÎRŞIT