Concep]ia lui Ion Heliade R\dulescu despre c\ile moderniz\rii limbii

rom=ne literare

Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost un reprezentant de marc\ al

culturii românești din veacul al XIX-lea, prin efortul s\u sus]inut și constant în ceea

ce prive[te asimilarea etapei de emancipare [i unificare `n domeniul extins al limbii

rom=ne literare. Individualitatea sa culturală s-a stratificat în mai multe domenii,

acesta remarc=ndu-se ca scriitor, traducător, filolog, întemeietor al presei românești,

critic literar, dar și fondator al unor instituții culturale (Teatrul Național din

București, Societatea Filarmonică, Academia Română). Prin preocuparea sa pentru

limba română, Heliade a fost socotit „pentru Țara Românească și Moldova, primul

lingvist de seamă” (Macrea, 1970, p. 133), continu=nd mi[carea demarat\ de Școala

Ardeleană , av=nd drept ideal afirmarea, în epocă , a unui model de normare a limbii

române: „Principala preocupare lingvistică a lui Heliade, ca și a întregii generații de

cărturari români din acea epocă, a fost, în permanență, îndreptată spre netezirea

căilor de dezvoltare unitară a limbii române literare, pentru ca ea să devină un

instrument cât mai adecvat al făuririi culturii noastre moderne” (Macrea, 1970, p.

136).

Activitatea lingvistică a lui Ion Heliade Rădulescu este alc\tuit\ din două etape

distincte:

- Prima etapă se refer\ la perioada premergătoare anului 1840,

concretiz=ndu-se prin elaborarea unor teoretizări `n leg\tur\ cu procesul normării și

unificării limbii, finalizate prin apariția Gramaticii Românești (1828), prima

gramatică descriptivă a limbii române, o lucrare de factură normativă.

1
Vasilică Pădurean
 - A doua etapă debuteaz\ `n anul 1840 și are ca punct comun reformarea

p\rerilor susținute până atunci de Heliade: momentul în care toate ideile sale

teoretizante se `ndreapt\ către italienism.

Dac\ ne raport\m la critica epocii, în ceea ce `l privește pe Heliade, părerile

erau împărțite, Unii considerau c\ întreaga activitate a teoreticianului muntean s-ar

caracteriza din perspectivă pozitivă, pe de o parte (prima etapă până în anul 1840),

iar pe de altă parte, din perspectivă negativă (a doua etapă după anul 1840). Un

exemplu elocvent este critica lui George Călinescu. În primă fază, acesta îl consideră

pe lingvist „personalitatea cea mai mare a literaturii române, având despre problema

îmbogățirii limbii părerile cele mai sănătoase” (Călinescu, 2001, p. 66), urmând ca,

după apropierea de italienism, Heliade să pară „de nerecunoscut” (Călinescu, 2001, p.

67), ajungând la stadiul de ridicol. Cu toate acestea, deși preferința lui Heliade

pentru italienism a atins un prag de exagerare după anul 1840, trebuie amintit că

tendința italienistă a fost prezentă pentru prima dată încă din prefața Gramaticii

Românești de la 1828.

După anul 1830 are loc procesul de relatinizare a limbii, ceea ce a dus la apari]ia

unor orient\ri contradictorii ca soluții propuse pentru problemele importante legate

de limba română literară. Aici amintim latinismul lui August Treboniu Laurian,

purismul lui Aron Pumnul, dar și italienismul lui Ion Heliade Rădulescu.

Odată cu apari]ia unor lucrări care au ca tem\ noile sale principii despre limba

română literară: Paralelism între limba română și italiană (1840), Paralelism între

dialectele român și italian sau Forma ori gramatica acestor două dialecte (1841),

Prescurtare la gramatica limbei româno-italiene (1841) și Vocabular de vorbe streine

în limba română, adică slavone, ungurești, turcești, nemțești, grecești etc. (1847),

Heliade este considerat drept reprezentantul italienismului extremist.

Orientarea sa către limba italiană apare ca o consecin]\ a apelului la o limbă

romanică, de aceeași origine cu româna, cu scopul de a umple lipsurile ap\rute în

limbă la acel moment. Astfel, Heliade alege italiana în defavoarea limbii franceze, care
2
Vasilică Pădurean
„ne-a stricat și obiceiurile și religia și limba noastră, servindu-ne de intermediar la

citirea cărților”(Haneș, 1904, p. 129).

„Italienismul lui I. Heliade Rădulescu este descris ca o direcție puristă, izvorâtă

din aceleași principii generale ca și ale curentului latinist, dar realizată cu alte

mijloace” (Mancaș, 1974, p. 22). În primul r=nd, `nclinarea I.H. R\dulescu către

italienism este influen]at\ și din principii politice, totodată, întrucât sunt cunoscute

ideile politice antifranceze ale acestuia până la Revoluția pașoptistă. Un alt motiv îl

constituie admirația pentru autorii primelor lucrări de gramatică: Ienăchiță Văcărescu,

Petru Maior (un precursor al italienismului în limba română) și Paul Iorgovici. Pe de

alt\ parte, la Heliade, exista dorința de a crea o limbă literară în mod rapid, iar

singura cale de a realiza acest lucru cu promptitudine era, așadar, impunerea

modelului italienist. Principalele preocupări ale lui Ion Heliade Rădulescu erau legate de

„problema unei ortografii îndreptate pe calea unei reforme raționale, formarea

terminologiei științifice, îmbogățirea vocabularului, precum și curățirea lui de elemente

nelatine, ca mijloc de perfecționare a limbii după natura, după firea sau geniul ei”

(Diaconescu, 1974, p. 37).

A[adar, tendin]a italienist\ se manifest\ `nc\ din 1828, `n prefa]a Gramaticii

de la Sibiu, c=nd autorul recomand\ principiul ortografic care st\ la baza limbii

italiene, promi]=nd o ortografie ,,ca s\ semene `ntru toate cu cea italieneasc\, buna

ei sor ”. Deocamdat\, `ns\, acesta nu este italienism, ci latinism pur, limba italian\

nu este luat\ pentru moment dec=t ca motiv care s\ sus]in\ ideile despre originea

latin\ comun\.

Semnificativ pentru aceast\ prim\ faz\ a concep]iilor sale este [i articolul din

1832, „Repede arunc\tur\ de ochi asupra limbii [i `nceputului rom=nilor”, limba

italian\ fiind amintit\ ca procedeu de reconstituire a fizionomiei latinei.

Preponderen]a limbii italiene `n teoriile lui I.H. R\dulescu dateaz\ din 1839 [i

se manifest\ `n scrisoarea adresat\ lui Petrache Poenaru, `n articolul `nchinat lui

Paul Iorgovici precum [i `n dialogul dintre un ]\ran rom=n [i unul italian.Heliade

3
Vasilică Pădurean
consider\ c\ fondul prim al limbii italiene este acela[i cu al rom=nei, de[i `nc\ mai

previne `mpotriva exager\rilor posibile.Cultivarea limbii italiene prin literatur\ este,

dup\ p\rerea sa, principala cauz\ a deosebirilor vizibile `ntre cele dou\ limbi.

~n anul 1840, apare opera sa cardinal\ ce reflect\ ipostaza italienist\ a

lingvistului Heliade: „Paralelism `ntre limba rom=n\ [i italian\”, republicat `mpreun\

cu partea a doua `n 1841 sub titlul „Paralelism `ntre dialectele rom=n [i italian sau

forma ori gramatica acestor dou\ dialecte”.

~n aceast\ lucrare, nu se mai vorbe[te numai de o `nrudire, ci se consider\

c\ cele dou\ limbi sunt `n raport de dialecte una fa]\ de cealalt\, iar nu fa]\ de un

prototip comun: rom=na ar fi numai un dialect necultivat al limbii italiene [i nu se

poate perfec]iona dec=t profit\nd de latura acesteia.Deosebirea principal\ dintre cele

dou\ idiomuri ar consta din faptul c\ literatura italian\ este mai bogat\ dec=t a

noastr\ [i a contribuit la cultivarea acelei limbi.Limba italian\ nu este considerat\ de

I.H. R\dulescu numai un dialect cult fa]\ de limba rom=n\ ci [i cheia limbii

franceze, ceea ce `i conferea un statut –prestigiu.De altfel, lingvistul consider\ c\

italiana veche este [i mai apropiat\ de limba rom=n\ dec=t asptectele moderne ale

limbii.

Pentru a clarifica asem\n\rile dintre rom=na [i italiana I.H. R\dulescu apeleaz\

la argumente din istoria culturii tocmai pentru a explica discrepan]ele pe care filologul

nu putea s\ nu le observe: „Deosebirea limbii noastre de cea italian\ literar\ din ziua

de ast\zi nu este alta, dec=t c\ a noastr\ a r\mas `n starea cea dint`i, pe c\t a

putut s\ o ]ie un norod prigonit de soart\ [i `nt=mpl\ri, [i cea italian\ izbit\ p=n\

la o vreme de multele n\v\liri ale barbarilor, a `nceput de at`tea veacuri `ncoaci a

se cultiva prin autorii [i poe]ii s\i. ”(Vol.II pag.246)

Gramatica celor dou\ idiomuri este [i ea paralel\, `n viziunea filologului, care

pentru a eviden]ia apropierile, schimb\ formele rom=ne[ti, ata[=ndu-le nuan]\

italian\: consider\ astfel, normale forme ca: „melioru”, „proximu”, „minoru”,

„bunissimu”, `n fond mai mult latine dec=t italiene.Tot `n lucrarea sa, lingvistul
4
Vasilică Pădurean
introduce un vocabular rom=n-italian: apropierile dintre termeni sunt uneori

arbitrare, iar erorile pot fi `ncadrate `n mai multe tipuri.(cf.Petre Hane[, op.cit.,

pp.116-7).

a)Unele cuvinte nu au leg\tur\ `ntre ele, deci nu pot demonstra ideea de

baz\ a „Paralelismului”, identitatea limbilor:rom. mirosu-it.odorato;rom.cugetu-

it.pensiere;

b)Alte cuvinte sunt `n rom=n\ neologisme, deci nu dovedesc nimic despre

apropierea originar\ a limbilor: din rom.titulu-it.titolo; din rom. statu-it.stato; din

rom. patrie-it.patria;

c)Altele sunt forma]ii proprii ale lui I.H. R\dulescu, deci nu au valoare pentru

demonstra]ie:rom.macru-it.macro; rom. culpasu-it.colpevole;

d)Cuvintele pentru care lingvistul nu g\se[te o form\ italian\ sau latin\ sunt

`nl\turate(botezare, biruin]\).

~n anul 1847, `n continuarea aceleia[i opere de demonstrare a apropierilor

lexicale dintre cele dou\ limbi, savantul public\ `n sprijinul concep]iei sale

iatalienizante un „Vocabular de vorbe streine `n limba rom=n\”, `n care aplic\

principiile puriste ale lui Pal Iorgovici, se pare primul lingvist care a fomulat ideea

`nl\tur\rii elementelor lexicale nelatine din limb\.~ncercarea lingivistului R\dulescu

este a doua de acest fel(prima fusese constituit\ de Dictionarul rom=nesc-latinesc-

unguresc al lui Ioan Bobb din 1823, unde se izolaser\ `n glosar elementele nelatine),

fiind premerg\toare Dic]ionarului lui Luarian [i Massim.

Savantul opineaz\ c\ num\rul termenilor nelatini din limb\ este foarte redus,

aproximativ 1200 [i c\ ace[tia pot fi `nlocui]i f\r\ efort dep\[ind astfel, prin

exager\ri toate tendin]ele latiniste.De exemplu, hambar este `nlocuit prin orzariu,

f\inariu; grij\ prin cur\; plug prin aratru.Tot lingvistul propune `nlocuirea termenilor

slavi sau turce[ti, chiar dac\ nu li se poate g\si un `nlocuitor:ogor, p`rjol, geamba[,

sus]in=nd c\ ace[tia au o mai mare circula]ie `n limb\ dec=t cei `nl\tura]i.

Ortografia italienizant\ a lui R\dulescu, care urmeaz\ fonetismului ortografic

5
Vasilică Pădurean
pe care acesta `l preconizase `n prefa]a Gramaticii din 1828 [i va e[ua `n cele din

urm\ `ntr-o form\ particular\ de latinism, ce se bazeaz\ pe trei principii: 1.

nota]ia prin qu a lui c: se ajunge la grafii ca quel [i quant, `n care grupul nota

inconsecvent fie sunetul k fie pe c;2. dublarea consoanelor:`n prima perioad\,

dublarea apare numai `n neologisme:syllaba, `nc\ din 1828 addus, apoi dublarea apare

[i `n cuvinte normale precum: sufflet, illustru, cuppa.Dublarea consoanelor `n

compuse, idee sustinut\ de savant:abbatere, suppun, commitere,

collectie.3.Localizarea finalelor are drept scop apropierea de forma italian\ a

cuvintelor [i se manifest\ `n special `n notarea lui u final `ntrebui]at adesea din

necesit\]i de versifica]ie sau pentru a consolida consoana dubl\:ll nu este posibil dec=t

urmat de o vocal\(allu, ellu);maniera de transcriere a neologismelor scoate `n

eviden]\ [i mai mult aspectul etimologic al ortografiei savantului: allegru, ama, a se

passa-a se petrece, concherant, mobilitate, orgoliu, vulnerat, preseda, temerariu,

fier-m=ndru, columb\, culp\, companion, fatic\-oboseal\.

O ultim\ faz\ a ortografiei lui I.H. R\dulescu este faza pur latinizant\.Aceasta

a fost expus\ `n anul 1870, `n lucrarea „Principie de orthographia romana”,

rezultat al discu]iilor din Academie.~n plus fa]\ de tr\s\turile precedente se admite

nota]ia ae pentru anumite ocuren]e ale lui e [i se combin\ principiile italienizante din

etapa precedent\ cu o modificare `n sens latin a morfologiei verbului.

~n afar\ de Ion Heliade R\dulescu curentul italienist n-a avut reprezentan]i `n

literatur\, iar din opera savantului scrierile din prima perioad\ p=n\ la 1840

modificate `n sensul italieniz\rii, operele originale de dup\ 1860, sau traducerile din

italian\ `n care nici nu mai modifica termenii, nu au valoarea literar\ a primelor

scrieri, de[i reprezint\ un str\lucit exemplu de modernizare a limbii prin adoptarea

unui imnes num\r de neologisme.

Un celebru pasaj din Anatolida constituie o piatr\ conving\toare pentru actul

lingvistic la care ajunsese savantul `n ultima sa perioad\ de crea]ie;vom folosi o

transcriere a poemului publicat `n „Curs `ntreg de poezie general\”, Vol. II, Buc.
6
Vasilică Pădurean
1870:

„E om [i n-are oam\, ca leul o lion\,

Ca turturelul soa]\.Cu toate-acestea simte.....

Se-mbr\]i[az\ singur [i am\ cu ardoare

A nobilei divine viragini primitive

Model de frumuse]e la angelii din ceruri

C`nd vin ca s\ reveste imaginea uman\

Acest fel era Eva, comuna noastr\ mater

C`nd de fiori cuprins\, cu fruntea radioas\....”

Curentul italienist a avut meritul de a fi `nlesnit acomodarea unor neologisme

franceze de mai t=rziu;acestea n-au mai p\rut la fel de noi `n momentul `n care au

p\truns `n limb\ [i s-au fixat facil dup\ ce I.H. R\dulescu popularizase forme

italienizante apropiate, dintre care multe s-au conservat `n limb\, a[a cum fuseser\

impuse de redactorul „Curierului”.

Pasiunea lui Heliade pentru italienism a fost dusă la extrem, prin încercarea

acestuia de a crea o limbă artificială, înțeleasă doar de el, cu scopul de a combate cu

orice preț ideile conform cărora limba română ar fi, de fapt, limbă slavă. Astfel, spre

finalul activității sale, Heliade „voia să dovedească superioritatea limbii nouă într-o

acțiune de mult începută: îmbogățirea literaturii româneștiŗ (Haneș, 1904, p. 136).

În acest sens, el a hotărât să scrie și să traducă în limba româno-italiană; mai mult,

a luat decizia surprinzătoare de a-și republica lucrările în această nouă limbă.

Referitor la traducerile din limba italiană, cuvintele nu mai erau schimbate deloc,

folosindu-se italienisme. Cu toate acestea, limba nou creată de Heliade nu mai era

cunoscută de popor, contrar ideilor din prima etapă a activității sale lingvistice, când

acesta încuraja unitatea limbii. Această limbă româno-italiană avea atât elemente

românești (morfologie și sintaxă), cât și elemente italienești (lexic), fără a se crea o

interdependență între ele. În ciuda exagerărilor însă, doctrina italienizantă a lui

Heliade, reprezintă, de fapt, o tentativă de reformare a limbii, care a contribuit, în

7
Vasilică Pădurean
mod indirect, la procesul de modernizare a limbii române literare datorită îmbogățirii

lexicului cu neologisme latino-romanice.

Italienismul extremist propus de Ion Heliade Rădulescu nu a avut ecou în

epocă, ci a continuat, într-un fel, procesul de modernizare a limbii române literare.

Activitatea lingvistică a lui Heliade a fost una fructuoasă în vederea îndeplinirii unui

singur scop: unificarea limbii române, fiind adeptul principiului că baza unei culturi

moderne este crearea unei limbi unice în toate regiunile, care să devină un

instrument de comunicare imediată. Făcând parte din grupul puriștilor de la acea

vreme, Heliade și-a propus cu orice preț să elimine din limbă toate elementele care,

în opinia lui, erau străine de originea ei: slavonisme, turcisme, maghiarisme,

propunând înlocuirea lor cu elemente latinești, italienești sau chiar cu elemente

create de el însuși. Tocmai din această dorință arzătoare, Heliade devine adeptul

doctrinei italienești, care ajunge să fie dusă la extrem.

De aici rezultă și criticile vremii, pe baza argumentului că, în acest fel, limba

română s-ar îndepărta de specificul ei național. Cu toate acestea, valoarea lingvistului

rămâne incontestabilă și nu poate fi negată. În fapt, direcția italienizantă nu

reprezintă altceva decât o încercare de relatinizare a limbii, proces care a început încă

din secolul al XVIII-lea, în perioada Școlii Ardelene, ai cărei reprezentanți și-au propus

elaborarea unui sistem ortografic, bazat pe principiul etimologic, cu scopul de a

apropia limba română de cea latină. Relatinizarea limbii face parte, fără echivoc, din

acțiunea de regenerare a limbii și culturii românești, iar toate teoretizările

italienizante ale lui Heliade accentuează, așadar, nevoia de modernizare a limbii

române literare.

De menționat este Biblia ce constituie, de altfel, un act teologic şi un document

lingvistic (în special prin traducerea sa). În ceea ce priveşte ortografia, Heliade a

susţinut cînd principiul fonetic (mai ales în prima perioadă a activităţii sale, cînd a

utilizat alfabetul chirilic, pe care l-a simplificat prin eliminarea unor semne grafice), dând

exemplul de urmat al limbii italiene: „adică a scri după cum vorbim ”), când principiul
8
Vasilică Pădurean
etimologic (utilizarea grafemelor: q, ç, ḑ, y), odată cu întoarcerea spre latinitate. S-a

scris mult despre latinismul exagerat al acestuia. Traducerea Bibliei aparţine perioadei

„puriste”.

Pe scurt, acesta a eliminat numeroşi termeni din limbile greacă şi slavonă, înlocuindu-i

cu latinisme şi neolatinisme (italienisme, franţuzisme), cauz=nd, astfel, dificultatea

înţelegerii conţinutului/mesajului biblic. Poate, pe bună dreptate, Şaguna condamna

această schimbare, gândindu-se la faptul că nu orice creştin avea capacitatea de a

descifra un astfel de text. Cu toate acestea, credem însă că problema nu trebuie pusă

atât de intransigent, întrucât puţini erau cei care aveau acces direct la cărţile bisericeşti

sau ştiau să citească. În fapt, clerului îi revenea rolul de a desluşi şi de a transmite

enoriaşilor mesajul Bibliei. În publicaţiile „Curierul românesc” şi „Curierul de ambe sexe”

(pe care le conducea), Heliade introduce treptat caracterele latine, acest tip de grafie

constituind un punct forte în atestarea latinităţii limbii române.

Întoarcerea spre latinitate se putea realiza prin utilizarea, pe de o parte, a latinei

savante, iar pe de altă parte, a împrumuturilor de factură neolatină. Luptător pentru

unitate naţională, Heliade a arătat şi necesitatea unificării lingvistice, formarea unei limbi

literare unitare a poporului român, întrucât, în opinia sa, limba şi religia reprezintă

componentele esenţiale ale unei naţiuni.

Prin „traducţia” Bibliei, a încercat să le acorde atenţie deopotrivă. Prin urmare, au

fost aspru contestate la acea vreme ortografia şi neologizarea (italienizarea) limbajului.

Heliade a fost preocupat nu numai de problema ortografiei, ci şi de îmbogăţirea

vocabularului prin împrumuturi. El a fost acuzat frecvent de înlăturarea grecismelor şi a

slavonismelor.

Printre altele, i s-au reproşat utilizarea unei structuri pleonastice (Biblia Sacra) şi

înlocuirea unor termeni: sacru (<lat. sacer, -era, it. sacro) în loc de sfînt (<sl. sventŭ);

geneză (<fr. genèse <gr. genesis) în loc de facere (<lat. facere). Heliade explică însă

opţiunile sale lingvistice în Biblicele...:

a. Tot ce este sacru nu este şi sfînt; de exemplu, preoţii, veşmintele, ofrandele etc.
9
Vasilică Pădurean
sunt sacre, dar nu sfinte („nemaculate”, neatinse). Biserica Răsăriteană califică Biblia

drept sacră, iar Evangheliile, sfinte, menţionează traducătorul.

Observăm că Heliade nu vede în structura Biblia Sacra un pleonasm, insistînd

asupra diferenţierii acesteia de îmbinarea Biblia Sfîntă, pe care traducătorul nu o

acceptă, de vreme ce anumite evenimente narate în Vechiul Testament nu ţin de

„santitate”. Prin însoţirea cu adjectivul sacră, Heliade a intenţionat să exprime

respectul faţă de Biblie.

b. Termenul geneză este polisemantic, nu înseamnă doar facere, ci şi creaţie, adică

naştere, familie, generaţie, genealogie, chiar şi eveniment sau fire; facere este un

termen „fórte materiale”, după cum precizează Heliade. Mai mult, doar primele două

capitole reprezintă cu adevărat Facerea, traducătorul numind Genese întreaga parte I.

Biblicele... scoate în evidenţă insistenţa autorului asupra explicării terminologiei. Să

luăm exemplul comentariului primului verset al traducerii biblice a lui Heliade: „In

început creò Dumneḑeu cerul şi terr’a”. Sintetizăm:

a. (în) început, nu (în) principiu, nici (în) autoritate, de teama „gurellor relle”,

după cum se exprimă autorul;

b. a crea, nu a face, Dumnezeu fiind „creatorul universal que creò dumneḑesce,

iar nu făcù omenesce lumea”;

c. terra, nu pămînt (paviment), cînd este vorba de globul/planeta care cuprinde

uscatul şi apa.

Terra este factorul pasiv, feminin, „materia”. Cerul este factorul activ, masculin,

„spiritul”.

În intenţia de a marca originalitatea stilului „biblistului” Heliade, reţinem şi alte

caracteristici relevante ale Bibliei Sacra.

I. Particularităţi lingvistice:

I.1. Aspecte fonetice-fonologice şi ortografice:

- păstrarea unor foneme/litere sau grupuri de foneme/litere din etimonul latinesc

(fie că este vorba de moştenire directă, fie de împrumuturi din alte limbi romanice,
10
Vasilică Pădurean
cum ar fi franceza):

- j: projectare, sujetului;

- y: abysu(lui), cataclysmu, systemele etc.;

- sc: (dette de) scire, sciu, să cunosci, vei cresce, vorbesce, nisce etc.;

- substituiri de foneme/litere:

- ḑ în loc de z: astăḑi, auḑul, departeḑi, ḑille, ḑisse, Dumneḑeu, exauḑi, frunḑă, să

nu te perḑi etc.;

- ç în loc de ţ (pentru unele substantive de genul feminin): façă, faç’a;

- prezenţa lui u final (mut) – substantive şi adjective la forma de masculin,

singular (inclusiv neutre): către/din/la ceru, de/din/pe lemnu, un omu, un pactu, în

eternu, în pactu eternu, un viţellu etc.; pronumele personal ellu; verbe la persoana I,

singular şi plural: (să) moru, voiu punne, vommu mîncà etc.;

- dublarea anumitor consoane: addusse, alle, anni, apparù, assupra, attunci, căllile,

corrupt, passeri, pellile, pusse, salle etc.;

- utilizarea unor forme nediftongate încă: mórte, nópté, nóstrà, séră, sudórea

etc.;

- preferinţa pentru anumite fonetisme arhaice, populare, regionale: a ardica, a

îmbla, a împle, a (se) înturna, a rumpe, copillii, filiu, popol, suror, subt, şepte,

turburat, tutulor etc.;

- inconsecvenţa de ordin grafic (se poate imputa şi tipografilor): (lun’a) adoa / a

doa, din aintea / dinaintea, de la / dela, din preună / dinpreună, în aintea /

înaintea, sculînduse (Moysè) / sculîndu-se (Israel), sérpe / şérpe, travaliu /

travalliu, věḑu / věḑù / veḑu etc.

Din cauza numeroaselor inconsecvenţe grafice şi a „mobilităţii spirituale”, este

dificil de definit un sistem ortografic heliadesc, deşi anumite

particularităţi exemplificate ne sunt cunoscute din alte lucrări importante ale

cărturarului.

I.2. Aspecte lexical-semantice:

11
Vasilică Pădurean
 - forme italieniza(n)te şi italienisme: quel/quelle ş.cl.; amò, mě va amà, nu erà

- franţuzisme: abominaţii, cupiditate, impiu, informă, iniquitate, just, prohibit,

servantă, umilitate, travalliu, vei travaillà etc.;

- latinisme: a laborà, laborare, labori, laborator (de pămênt) ş.cl.; a nutri,

nutrire, nutriment ş.cl., nu a hrăni, hrană (limba slavă); ancilla, arundine, atriu,

auree, éccě, fame(te), fur, lucernele, muliere etc.;

- sinonimia – a crea: „Şi creó Dumneḑeu pe omu; [...], mascule-si-femine îi creó

pe dênşii” (p. 4):

a face: „dupŏ imaginea lui Dumneḑeu făcù pe dênsul” (p. 4);

a forma: „copillul ei ne format”, „de và fi (copillul) format” (p. 81);

a plăsmui: „Si plasmó Dumneḑeu pe omu”, „pe omul que a fost plasmat (p. 4);

Aspecte sintactice: - anacolutul: „Quel que vérsă sînge de Omu, în locu de

sînge sîngele lui se và versà” (p. 11)

Biblia, prin traducerea sa, devine „un element al culturii perene ce individualizează o

naţiune şi spiritualitatea acesteia, o profilează în universul literelor şi al

culturii teologice. Eugen Munteanu apreciază că Biblia sacră a lui Heliade

aparţine „versiunilor biblice inovatoare”, afirmînd că „Transpunerea pentru prima dată

într-o limbă istorică dată a textelor Sfintei Scripturi implică restricţii importante,

datorită caracterului lor sacru, revelat, de fundament al credinţei creştine. Sursă

primară a reprezentărilor religioase ale individului credincios, a ritualului liturgic

creştin, a dogmelor şi discursului teologic, Biblia a reclamat întotdeauna, în orice

epocă şi în orice spaţiu cultural, un tip de abordare şi de traducere special, cu limitări

şi implicaţii culturale, confesionale sau politic ecleziale, dar şi lingvistice majore”.

12
Vasilică Pădurean
 Bibliografie selectiv\:

1. Ion, Heliade R\dulescu, Versuri [i proz\, Ed.M.Anghelescu, Bucure[ti, 1973,

pp.179,184;

2. Ion, Heliade R\dulescu, Paralelism `ntre limba rom=n\ [i italian\, Vol.II,

p.246;

3. I. Heliade R., Biblia Sacra que coprinde Vechiul si Nuoul Testament tradusa din

hellenesce dupŏ a quellor septedeci, Paris, Typographia lui Preve si Comp., 1858

4. Idem, Biblicele sau notitii historice philosophice, religiose si politice assupra

Bibliei, Paris, Typographia lui Preve si Comp., 1858

5. Diaconescu, Paula, 1974, Elemente de istorie a limbii rom=ne literare moderne,

Partea I-Probleme de normare a limbii rom=ne literare moderne(1830-1880),

Bucure[ti;

6. Petru, Hane[, 1904, Dezvoltarea limbii literare rom=ne `n prima jum\tate a

secolului al XIX-lea, Bucure[ti, Tipografia Munca;

7. Mihaela, Manca[, 1974, Istoria limbii rom=ne literare.Perioada modern\.,

Bucure[ti;

8. Macrea, D., 1970, Studii de lingivistic\ rom=n\, Bucure[ti, Editura Didactic\ [i

Pedagogic\.

9. Eugen Munteanu, Lexicalizarea în limba română a conceptelor de origine biblică,

în „Tabor”, nr. 1, aprilie 2009

13
Vasilică Pădurean