Wilhelm Meyer-Lübke și lingvistica romanică după 1890

După Friedrich Diez, Meyer-Lübke a fost cel mai mare teoretician al lingvisticii
romanice.

Gramatica limbii romanice scrisă de acesta reprezintă un mare progres, în special

pentru bogăția materialului pe care-l conține și sunt examinate nu numai limbile liteare,
ci și dialectele acestora.

Pe lângă această gramatică care rămâne una de referință, Meyer- Lübke a contribuit și
la elaborarea Dicționarului etimologic al limbii române (în anul 1911).

1910- W.Meyer-Lübke a publicat o lucrare intitulată Introducere în lingvistica

romanică.

Geografia lingvistică

Unul dintre meritele deosebit de important al lingvisticii romanice este acela de a fi dat
naștere geografiei lingvisticii. Cel care a contribuit decisiv la descrierea unor fapte de limbă,
la nivel diatopic, este Graziadio Isaia Ascoli, ale cărui studii intitulate Saggi ladini sunt un
model de cercetare a unei unități lingvistice vaste.

Acestor prime contribuții li se adaugă cea a balcanologului german Gustav Weignand, care,
după ce a efectuat o serie de anchete personale în România, a strâns rezultatele sub formă
cartografică în Atlasul lingvistic al daco-românei (1909), format din 67 de hărți.

Primul mare atlas lingvistic modern este însă Atlasul lingvistic al Franței, inițiat și efectuat
de lingvistul elvețian Jules Gilliéron, care a deschis drumuri noi în lingvistica modernă și a
dezvăluit o serie de probleme, probleme care înainte erau cu totul ignorate (omofonia sau
etimologia populară).

1
Lingvistul italian Gino Bottiglioni publică în anii următori un Atlas lingvistic etnografic
italian al Corsicăi. Îi vor urma în ordine cronologică:

 Atlasul lingvistic al Catalaniei (redactat de către Antoni Griera).

 Atlasul peninsulei Iberice (redactat de către Tomás Navarro).

O perfecționare ulterioară în forma atlaselor lingvistice de pe teritoriul romanic au adus-o

lingviștii români prin publicarea Atlasului lingvistic român (1938) condus de Sextil
Pușcariu.

În Franța, care avusese prima un atlas lingvistic, atenția cercetătorilor de geografie lingvistică
s-a îndreptat în special spre explorarea în profunzime a unor teritorii limitate și spre
redactarea de atlase lingvistice regionale care au avantajul de a necesita alegerea faptelor de
limbă într-un timp mai scurt și în mai multe puncte de anchetă.

Primul din atlasele lingvistice regionale a fost:

 Atlasul lingvistic și etnografic al zonei Lionului (condus de Pierre Gardette).

 În Belgia, avem Atlasul lingvistic al Walloniei.

2
Onomasologia și istoria cuvintelor

Onomasologia studiază cum se exprimă o anumită noțiune sau un obiect în domeniul

lingvistic. Cercetările de onomasologie sunt în același timp cercetări de lexicologie, de
geografie lingvistică și de semantică.

Primele cercetări de onomasologie îi aparțin lingvistului italian Carlo Savioni care elaborează
un studiu despre numele licuriciului în limba latină- luciola.

Adevărata onomasologie e datorată lingvistului elvețian Ernst Tappolet care a studiat numele
romanice ale relațiilor de rudenie. Lui Tappolet îi urmează Adolf Zeugner care publică o
lucrare, în paginile căreia descrie și inventariază numele romanice ale părților corpului.

3
Cercetarea filologică și literară. Dezvoltarea filologiei romanice.

Filologia studiază fazele anterioare ale limbii nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru a
clasifica și a ilustra fazele atestate.

Filologia, în sens strict, ia limba ca obiect de studiu acolo unde începe să fie atestată literatura
sau începe să fie expresia unei gândiri artistice.

Primele exemple de metode filologice sunt riguroase apariții filologice clasice. În acest
domeniu din urmă se experimentează, mai ales datorită lui Karl Lachmann, primele ediții
critice. De la filologia clasică se ajunge la ediții antice ale operelor redactate în germană,
engleză și la cele scrise în limbile romanice.

Printre cei mai erudiți filologi se numără:

 Anton Muratori Gillenan care publică o istorie a iteraturii italiene.

 Preocupările și ideile lui Herder și ale altor romantici germani au avut o influență
hotărâtoare în toate țările europene.
 În Italia, noua orientare filologică, a venit parțial din Franța, unde printre
reprezentanții de seamă îi găsim pe: Gaston Paris și Paul Meyer, care au scos de sub
tipar în anul 1872 revista Romania, care a fost precedată de Revista limbii romanice.
 Alți filologi francezi au fost: Joseph Bédier, Edward B., Albert Dauzat, Emilé Littré,
André Martinet.
 În Italia, primele catedre de filologie romanică au fost create în jurul anului 1870.
Dintre reprezentanții de seamă: Nicola Zingarelli, Gianfranco Contini, Cesare Segre și
Salvatore Battaglia. Dintre publicațiile italiene se remarcă: Revista de filologia
romanza.

 În Spania, dintre cercetătorii care s-au remarcat în filologia spaniolă sunt: Ramón
Menéndez Pidal, Pompeu Fabra, Antoni Griera, Manuel Abar Francesc de B.Moll.
Publicații importante: Revista de Filolofia Espãgnole.
 În România, filologia romanică se manifestă mai ales sub formă de lingvistică și
filologie românească.
 În secolul al XIX-lea se remarcă B.P.Hașdeu, care pe lângă activitatea lexicografică, a
editat și texte vechi și a întemeiat una dintre primele reviste filologice de la noi:
Columna lui Traian.

4
  Acestuia îi urmează Ovid Densusianu care publică revista Grai și suflet. La Cluj-
Napoca se remarcă Sextil Pușcariu care întemeiază revista Daco-romania, din care au
apărut, într-o primă serie, 11 volume.

Reprezentanți de seamă la noi: Al.Philipide, Lazăr Șăineanu, Al. Rosetti, Boris Cazacu,
Maria Manoliu Meinea, Maria Iliescu sau Al. Niculescu.

Putem afirma că lingvistica romanică are ca obiect cercetarea tuturor limbilor și dialectelor
romanice, de la cele mai vechi atestări ale lor până astăzi.

Limba română (piesă importantă în limbile romanice) se dovedește a fi cheia de interpretare a

multor fapte de limbă din România.

5
Limbile romanice. Latina.

Limba română reprezintă o etapă calitativ nouă a limbii latine și formează un grup de
idiomuri genealogic înrudite și sunt fundamental continuatoarele latinei (între latina limbilor
romanice nu există ruptură).

Dintre limbile de pe continent, limbile romanice sunt singurele al căror izvor comun (latina)
s-a păstrat.

Transformările lingvistice care duc la apariția noii calități nu au loc brusc, ci treptat. Ele se
propagă de la vorbirea individuală la cea colectivă, devenind normă și în cele din urmă dacă
există condiții favorabile afectează însuși sistemul de invariante al limbii. Pentru a înțelege
mai bine evoluția limbii latine și romanice considerăm că este necesar să ne oprim asupra
latinei înseși și a vârstelor sale.

1. Latina arhaică- o primă etapă este cea a începuturilor, latina arhaică se întinde până
în secolul al II-lea î.e.n. Dintre izvoarele pe care le avem: inscripțiile gravate,
fragmente de cântece rituale, legi, acte oficiale. În poezie, în această perioadă
excelează Livius Andronicus și Naevius. Se pare că tot din acestă perioadă datează și
epitafurile scipionilor.
2. Latina proclasică- se întinde de la sfârșitul veacului al II-lea până la mijlocul
secolului I î.e.n. Aici latina scapă de cubensiune și încep să se afirme scriitorii: Ennis,
Plaut, Terentius. În domeniul filologiei, îi avem pe Varron, care publică De lingua
latina și Lucretius, care publică Poemul naturii.
3. Latina clasică- vârsta de aur. Dintre autori îi avem pe Titus Livius, Virgilius,
Cicero, Horațiu, Ovidiu.
4. Latina post-clasică- vârsta de argint, durează până spre 200 e.n. Autori: Seneca,
Tacitus, Petronius, Quintilian.
5. Latina târzie- din 200 până la apariția limbilor romanice. Această perioadă coincide
cu sfârșitul latinității propriu-zise. Autori: Boetius, Sf. Ieronim (traducător al Bibliei),
Sf. Augustin.
Aici ar trebuie situată și latina vulgară (populară) în care se întrevăd zorii limbilor
romanice, iar limba latină începe să-și schimbe înfățișarea. Dacă pentru latina clasică
dispunem de numeroase izvoare, pentru latina populară nu avem texte scrise integral
și nici autori care să fi scris conștient în latina populară.