Modulul 8 Lexicografia

1.1. Scurtă istorie a lexicografiei

1.2. Tipologia dicţionarelor
Obiectivele educaţionale:
- să defineşti lexicografia şi să argumentezi relaţia ei cu lexicologia;
- să cunoşti istoria lexicografiei româneşti;
- să prezinţi tipologia dicţionarelor;
- să ştii cum să utilizezi dicţionarele la specialitatea de profil.

8. Lexicografia

8.1. Scurtă istorie a lexicografiei româneşti

Lexicografia este un compartiment al lexicologiei care se ocupă de explicarea, clasificarea şi

înregistrarea cuvintelor în dicţionare, sau, mai pe scurt, de principiile şi tehnica întocmirii
dicţionarelor.Termenul românesc lexicografie provine din termenul francez lexicographie, precum şi din cel
italian lessicografia. Lexicograful este autorul unui dicţionar, lingvistul specialist în lexicografie.

Un dicţionar este o lucrare de referinţă care enumeră cuvinte simple sau compuse, clasate, în general,
în ordine alfabetică, însoţite de definiţiile sau de echivalentele lor din alte limbi. Multe dicţionare dau
informaţii despre rostirea, etimologia, morfologia, precum şi exemple de folosire în propoziţii.

Lexicografia s-a dezvoltat ca ştiinţă de-abia în secolul al XX-lea, deşi dicţionare, elaborate după
criterii şi cu metode nu foarte sistematice, se înregistrează în număr foarte mare şi până la această dată.
Originile disciplinei se leagă de numele cardinalului Richelieu, la a cărui iniţiativă s-a înfiinţat, în 1634,
Academia Franceză.

Lexicografia română, ca şi cea occidentală, s-a manifestat iniţial prin elaborarea unor glosare sau
adnotări simple în vederea satisfacerii necesităţilor bisericeşti. În sec. XVI, a început traducerea textelor
slave, s-a simţit nevoia unor vocabulare slavo-române. În sec. XVII datează un fragment din aşa-numitul
Vocabular sârbesc-românesc (1630), descris în detaliu de Timotei Cipariu şi Vocabularul slavo-român,
ataşat la un codice. Păstrată integral, este Lexiconul slavo-român al lui Mardare Cozianul (din 1649). Mai
târziu vor apărea lucrări lexicografice bilingve şi trilingve: Lexiconul italian-român al lui Constantin
Cantacuzino (apărut pe la 1700), cel latinesc-românesc (de mari proporţii, însumând 34 000 de cuvinte) al
lui Teodor Corbea şi un dicţionar latin-român-maghiar (tipărit cu caractere latine), cunoscut sub numele de
Lexiconul Marsilian, al cărui autor este contele italian Luigi Ferdinando Marsigli (ambasador al Italiei la
curtea lui Brâncoveanu). Prima operă lexicografică, valah-latin, având limba de intrare româna este
Anonymus Caransebesiensis şi datează din 1700. În diverse lucrări lexicografice au denumiri diferite: scară,
glosar (glosariu), vocabular (vocabulariu), lexicon, adunare de cuvinte, listă de cuvinte, anexe ale cărţilor
traduse.

D.Cantemir a elaborat glosare (scară) pentru explicarea termenilor noi sau necunoscuţi, pe care i-a
plasat la sfârşitul cărţiilor: Divanul (1699), Istoria ieroglifică (1705). După 1700 apar glosarele bilingve:
lucrarea intitulată „germano-latina et daco-romana” a ardeleanului Aurelius Anonimus, dicţionarul român-
turc şi dicţionarul turc-român ale lui Ienăchiţă Văcărescu şi Lexiconul romanesc-nemţesc al lui I. Budai-
Deleanu (1818). O contribuţie deosebită la dezvoltarea lexicografiei româneşti a adus Gheorghe Asachi care
în glosele, notele explicative, lexicoanele şi adnotările sale, anexate la diferite lucrări ca: Istoria imperiei
rosiene (vol. II, 1833), Poezii (1836), Fabule versuite (1844), Elemente de matematică (partea II, 1837,
partea III, 1838) etc. a urmărit să explice cuvintele noi împrumutate din alte limbi.
 După 1800 apar dicţionare de tip mixt, adică bilingve (sau polilingve) şi totodată explicative. Lexicon
de la Buda (numit Lexiconul budan), apărut în 1825, în care cuvintele sunt mai întâi explicate româneşte şi
numai după aceea traduse în latină, maghiară şi germană. A fost elaborat în curs de 30 de ani de
reprezentanţi ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior). Principalul merit al acestui dicţionar constă în
faptul că i-a permis reputatului lingvist Fr. Diez (1836) să menţioneze în studiile sale limba română alături
de alte limbi romanice. În 1815, la Iaşi apare o broşură intitulată Scara cuvintelor celor streine, care este în
principiu prima lucrare lexicografică specializată, având drept scop explicarea termenilor juridici. La
începutul secolului XIX apare, în Transilvania, Dicţionarul român-german al lui Andreas Clemens, pentru
uzul şcolarilor, precum şi alte dicţionare bilingve (sau polilingve). În sec. XIX au văzut lumina tiparului
următoarele dicţionare de neologisme: dicţionarul lui Negulici (1848), dicţionarul lui Stamati (1851),
dicţionarul lui Protopopescu şi Popescu (1860) etc.

Dicţionarele explicative s-au diversificat mai mult: academice, uzuale, de sinonime, de antonime, de
paronime, onomastice, de arhaisme, de regionalisme şi de neologisme, ortografice, enciclopedice etc. În
acest domeniu s-au evidenţiat personalităţi proeminente, în primul rând lingvişti de mare valoare, ca B. P.
Hasdeu, A. Philippide, L. Şăineanu, H. Tiktin, S. Puşcariu, O. Densuşianu, I. A. Candrea, A. Scriban etc.
Hasdeu concepe un dicţionar de proporţii mult prea vaste. Între anii 1886 şi 1893 el publică – în trei volume
– abia literele A şi B, până la cuvântul bărbat, lucrarea fiind intitulată Etymologicum Magnum Romaniae,
Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu. Dicţionarul, O. Densusianu şi I. A. Candrea
Dicţionar general al limbii romane din trecut şi de astăzi, I. A. Candrea Dicţionarul enciclopedic ilustrat,
August Scriban, profesor ieşean Dicţionarul limbii române. Între anii 1955 şi 1957 apare Dicţionarul limbii
române literare contemporane în patru volume, Dicţionarul limbii române moderne, 1958.

Lexicografia românească, beneficiind de rezultatele obţinute de lexicografii europeni a obţinut

rezultate remarcabile mai ales în secolul al XX-lea, deoarece lexicografii au acordat o atenţie sporită
normalizării limbii literare şi au elaborat dicţionare explicative, fiind demne de toată atenţia cele apărute sub
egida Academiei Române şi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, dar şi în afara acestor foruri.

8.2. Tipologia dicţionarelor

Se identifică următoarea tipologie a dicţionarelor: 1. dicţionare de limbă (sau generale, filologice,

uzuale, lingvistice); 2. dicţionare speciale sau terminologice; 3. dicţionare didactice sau pentru uzul
elevilor; 4. dicţionare ideografice 5. dicţionare enciclopedice.

1. Dicţionare de limbă (sau generale, filologice, lingvistice, uzuale), în funcţie de scopurile şi modul de
explicare a materialului de limbă, se împart în două categorii: monolingve şi traduse. Din categoria
dicţionarelor monolingve cele mai cunoscute şi mai frecvente sunt dicţionarele explicative, care prezintă
caracteristica cuvântului ca o anumită unitate a limbii atât din punct de vedere lexico-gramatical, cât şi
din punctul de vedere al ortografiei şi pronunţiei. În clasa dicţionarelor generale sau lingvistice
înseriază dicţionarele: dicţionare de sinonime, de omonime, de antonime, de paronime, de neologisme,
dicţionare ortografice şi ortoepice, dicţionare etimologice, dicţionare dialectologice, dicţionare
onomastice, dicţionare toponimice, dicţionare idiomatice, dicţionare poetice sau ale limbii scriitorilor,
dicţionare inverse, dicţionare de maxime (sentinţe, aforisme, apoftegme, axiome, proverbe etc.),
dicţionare istorice şi dicţionare derivative, care prezintă numai o caracteristică a cuvântului.
2. Dicţionarele speciale sau terminologice includ terminologia diferitor domenii ştiinţifice sau tehnice:
agricultură, arhitectură, artă, astronautică, bibliologie, biologie, botanică, chimie, cibernetică,
cinematografie, comerţ, construcţii, construcţii de maşini, contabilitate, dendrofloricultură, diplomaţie,
drept, economie, electronică, energetică, farmaceutică, filosofie, fizică, folclor, geografie, informatică
etc. Dicţionarele terminologice nu explică cuvintele, ci obiectele, persoanele, fenomenele şi noţiunile,
desemnate de unii sau de alţi termeni.
3. Dicţionarele didactice sau pentru uzul elevilor sau studenţilor au înregistrat în ultimii ani rezultate
spectaculoase atât în teoria, cât şi în practica elaborării dicţionarelor de diferite tipuri. În categoria
dicţionarelor didactice se înscriu şi dicţionarele consacrate unui aspect special al unităţilor lexicale (de
sinonime, de antonime, de paronime, de omonime, ortografice, de proverbe, de maxime etc.). Nu mai
puţin importante pentru lexicografia didactică sunt şi dicţionarele bilingve: român-francez şi francez-
român, român-german şi german-român, român-italian şi italian-român, român-englez şi englez-român,
român-rus şi rus-român etc.
4. Dicţionarele ideografice (au tradiţie veche, prototipurile dicţionarelor ideografice regăsindu-se în
glosarele antice – liste de cuvinte dispuse în ordine tematică, care erau destinate scribilor): permit
mânuitorilor de condei să identifice cuvântul potrivit, iar lingviştilor să studieze relaţiile omosemante şi
parasemante dintre cuvinte.
5. Dicţionare enciclopedice: au un pronunţat caracter onomasiologic; enciclopediile se deosebesc de
dicţionare prin faptul că într-o encilopedie se porneşte de la noţiuni analizate şi exemplificate cu
diferitele lor accepţiuni, urmate de informaţii istorice, geografice etc.

Lexicologia este ştiinţa care cercetează, studiază lexicul unei limbi, lexicografia îl prezintă şi îl descrie.
Evaluare
1. Citiţi articolul lexicografic al cuvântului lexicologie din DŞL (Dicţionarul de ştiinţe ale limbii,
Bucureşti, Editura: Nemira, 2001). Comparaţi-l cu cel din DEXI (Dicţionar explicativ ilustrat al limbii
române, Editura: ARC, 2007). Explicaţi în ce constă deosebirea?
2. Caracterizaţi , în 10-12 enunţuri, DOOM 2005. Numiţi destinatarii lui.
3. Cercetaţi Catalogul bibliografic al Bibliotecii Universităţii de Stat din Comrat şi înregistraţi ce tipuri de
dicţionare există. Faceţi o scurtă prezentare a unui dicţionar (în funcţie de specialitatea la care studiaţi).

Bibliografia recomandată:
1. Bidu-Vrânceanu Angela. Lectura dicţionarelor, Bucureşti: Editura Metropol, 1993.
2. Canarache A. Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare? Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1970.
3. Bahnaru V. Elemente de lexicologie şi lexicografie. Chişinău: Ştiinţa, 2008.
4. Silvestru E., Toma I. Compendiu de limbă română. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine,
2005.