INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LIMBA ROMÂNĂ.
NOTE DE CURS

Lector univ. dr.

Roxana Lupu

2015
LIMBA ROMÂNĂ. ORIGINI ȘI DEZVOLTARE

După cucerirea Daciei de către romani, populația cucerită a venit în contact nemijlocit cu
limba și cultura romană, născându-se astfel un nou popor cu o limbă specifică: poporul român și
limba română. Limba română este continuatoarea limbii latine populare (care constituie stratul)
căreia i s-au adăugat, bineînțeles, elemente autohtone (din substrat), precum și elemente
împrumutate din limbile populațiilor cu care românii au venit în contact, populații migratoare
care și-au pus amprenta, mai mult sau mai puțin, și asupra limbii noastre (așa-numitul
superstrat). Limba română s-a dezvoltat din limba latină vorbită, populară sau vulgară (de la
vulgus „popor”), nu din limba latină clasică. Latina vorbită în această zonă a fost denumită latină
dunăreană. Din latina dunăreană s-a dezvoltat româna comună (sau protoromână, sau limba
comună veche), variantă folosită de toate cele patru dialecte românești: dialectul daco-român
(dialectul folosit la nord de Dunăre care reprezintă varianta standard), dialectul aromân sau
macedoromân (utilizat în Grecia, Albania, România, Serbia, Republica Macedonia și Bulgaria),
dialectul meglenoromân (în Grecia, Republica Macedonia, în nordul Turciei, în unele sate din
România), dialectul istroromân (în peninsula Istria, în Croația, la nordul Mării Adriatice).
Limba română face parte dintr-o familie mai largă, familia limbilor romanice, în care
intră limba italiană, limba franceză, limba portugheză, limba catalană 1, limba sardă2, limba
provensală3, limba retoromană4, limba dalmată5. Româna prezintă, pe de o parte, trăsături
comune cu ale celorlalte idiomuri latino-romanice, iar pe de altă parte, caracteristici specifice
care sunt legate atât de substratul geto-dac, cât şi de mediul lingvistic nelatin în care s-a
dezvoltat6.
Numeroși oameni de cultură și cercetători 7 au subliniat de-a lungul timpului importanța
limbii române și au contribuit la stabilirea normei lingvistice care a evoluat de-a lungul timpului
și continuă să evolueze odată cu evoluția societății.
Orice vorbitor al limbii române8 are datoria de a vorbi o limbă corectă, în conformitate cu
normele lingvistice în vigoare, norme stabilite de foruri competente în domeniu și prezentate în
diverse lucrări de specialitate. Rolul familiei este foarte important în internalizarea de ătre copii a
regulilor și a normelor lingvistice, într-un cadru informal. Prin urmare, elevii ajung la școală cu
un bagaj de cunoștințe dobândite în primul rând în familie, dar nu numai. Întreaga societate cu
care vine în contact elevul este în măsură să își pună amprenta asupra formării culturii lingvistice
a acestuia. În același timp, un învățător trebuie să fie conștient că bagajele de cunoștințe
lingvistice ale elevilor din clasa lui sunt diferite și să aibă resursele necesare pentru a dezvolta

1
Limba vorbită în Catalonia, o regiune situată în nord-estul Spaniei, având statutul de regiune autonomă; capitala:
Barcelona.
2
Sardinia este o insulă din Marea Mediterană, între Italia și Franța, fiind o regiune a Italiei; capitala: Cagliari.
3
Provence (sau Provența) este o regiune în sud-estul Franței, situată între Marea Mediterană, Valea Ronului și Italia.
4
Limba retoromană este numită și ladina – vorbită în S-E-ul Elveţiei, în N-E-ul Italiei și în unele regiuni ale Alpilor
Dolomitici
5
Limba dalmată este astăzi dispărută, însă a fost vorbită până în secolul al XIX-lea în Dalmaţia, o regiune de pe
coasta estică a Mării Adriatice, în Croația de astăzi.
6
Româna este singurul idiom latin care s-a dezvoltat şi a reuşit să îşi păstreze individualitatea în mediul slav, fiind
izolată din punct de vedere geografic de celelalte limbi surori.
7
Cronicarii munteni și moldoveni, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai
Deleanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu etc.
8
În perioada actuală mai mult decât în orice perioadă anterioară, vorbitori ai limbii române se pot întâlni în
numeroase țări, din orice parte a Globului.

2
abilitățile de utilizare a limbii pentru cei care au cunoștințe mai vaste și pentru a forma deprinderi
din ce în ce mai avansate pentru toți ceilalți elevi.
Cadrele didactice care predau în învățământul primar și preșcolar, mai mult decât oricare
alte cadre didactice, trebuie să cunoască și să poată folosi cu ușurință toate instrumentele care
constituie surse de informație în domeniu, dicționare și lucrări științifice, actualizate permanent.
Nu numai tinerele cadrei didactice trebuie să cunoască cerințele actualizate ale normei
lingvistice, ci și cei care au o anumită vechime în învățământ, iar pregătirea lor a fost făcută într-
o perioadă anterioară stabilirii normei actuale.
Principalele lucrări care ar trebui să fie permanent la îndemâna cadrelor didactice sunt
dicționarele și gramaticile.

DICȚIONARE
Dicționarele explicative sau de altă natură trebuie să constituie instrumentele principale
de lucru ale cadrelor didactice. De asemenea, elevii trebuie obișnuiți să lucreze cu aceste
instrumente. În cultura română, primul dicționar publicat în anul 1825 este Lexiconul de la Buda
(titlul complet: Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în
cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat), opera lexicografică a Școlii Ardelene. Au existat
și dicționare mai vechi, dar care nu au fost publicare (cum este Anonymus Caransebiensis,
sfârșitul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea). Cele mai importante dicționare ale limbii
române actuale sunt:
- DEX (Dicționarul explicativ al limbii române) – cel mai uzual dicționar deoarece prin
dimensiuni și prin numărul de cuvinte înregistrate poate fi folosit de un număr mult mai
mare de utilizatori;
- DEXI (Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române) – o lucrare lexicografică mai
recentă, cu un număr mai mare de cuvinte-titlu;
(Cele două dicționare de mai sus înregistrează pe lângă cuvintele din limba standard și nu număr
considerabil de cuvinte din fondul pasiv: arhaisme, regionalisme și cuvinte populare.)
- Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), ultima ediție
fiind cea din 2005. Este cea mai importantă lucrare normativă, punct de referință pentru
vorbitorii comuni, dar mai ales pentru cadrele didactice și elevi;
- MDA (Micul dicționar academic);
- DA (Dicționarul limbii române, ediția Academiei);
- Dicționar enciclopedic român, în patru volume, apărut la Editura Politică între anii 1962–
1966;
- Dicționar enciclopedic, în șapte volume, apărut la Editura Enciclopedică, între anii 1993
- 2009;
- Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu, 2002;
- Dicționar de sinonime; Mircea și Luiza Seche, 2002;
- Dicționar de antonime; Mircea și Luiza Seche, 2002 etc.
Lista lucrărilor lexicografice prezentată mai sus este numai una orientativă. Bineînțeles că
aceasta poate fi oricând augmentată cu titluri noi.
Cuvintele înregistrate în dicționare poară denumirea de cuvinte-titlu. Fiecare cuvânt este
explicat într-un „articol de dicționar”, articol care cuprinde: cuvântul cu marcarea silabei
accentuate, forma de plural a acestuia, clasa gramaticală în care se înscrie, sensul / sensurile
cuvântului, expresii în care apare acesta și etimologia cuvântului.

3
GRAMATICI

Gramatica unei limbi studiază regulile după care cuvintele se schimbă în cursul vorbirii
(în flexiune) și cele după care acestea se îmbină în propoziții. Cele două compartimente ale
limbii care se ocupă de aceste aspecte sunt morfologia și sintaxa. Cunoașterea regulilor
gramaticale stă la baza exprimării corecte.
Numeroși oameni de cultură au avut de-a lungul timpului preocupări în ce privește
stabilirea normelor gramaticale. Astfel cea mai veche gramatică a limbii române datează din
1757 și aparține lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul (păstrată în manuscris și editată de N. A.
Ursu în 1969). Prima gramatică a limbii române scrisă în latină este Institutiones linguae
valachicae, cca 1770 (publicată într-o ediție critică de Gh. Chivu în 2001). Prima gramatică a
limbii române tipărită este Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. A fost tipărită la
Viena în 1780 de Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Prima gramatică tipărită în Țara Românească,
în 1787, este Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii
rumânești și aparține lui Ienăchiță Văcărescu. Gramatica românească, publicată la Sibiu, în
1828, de către Ion Heliade Rădulescu reprezintă primul tratat de gramatică a limbii române.
Prima gramatică istorică a limbii române, Elemente de limba română după dialecte și
monumente vechi, a fost publicată la Blaj, în 1854, avându-l ca autor pe Timotei Cipariu. H.
Tiktin are meritul de a fi redactat prima gramatică științifică a limbii române, Gramatica
română, Iași, 1891.9
Prima gramatică modernă editată sub egida Academiei Române este Gramatica limbii
române, în două volume, din 1954, urmată de o ediție revizuită și adăugită în 1963 (coordonator:
Al. Graur). Ultima gramatică publicată de asemenea, sub egida Academiei Române, de
specialiști din cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” și de cadre
universitare de la Facultatea de Litere a Universităților din București și Brașov, este Gramatica
limbii române, în două volume: I. Cuvântul, II. Enunțul. A apărut în 2005 (cu un tiraj nou
revizuit în 2008) şi a avut drept coordonator pe Valeria Guţu Romalo. Una dintre cele mai noi
apariţii în domeniu este Gramatica de bază a limbii române, 2010, lucrare care „răspunde
solicitării de a se realiza o lucrare mai simplă ca organizare şi mai redusă ca dimensiuni,
incluzând datele esenţiale pentru înţelegerea structurii şi a funcţionării de ansamblu a limbii
române […] lucrare […] valoroasă şi utilă nu numai pentru noutăţile pe care le conţine, ci mai
ales pentru caracterul ei declarat explicativ, evidenţiat prin raportarea constantă la tradiţia
gramaticii româneşti”, dacă ar fi să cităm cuvintele academicianului Marius Sala.10
Alături de lucrările apărute sub egida Academiei Române, există o serie de lucrări ale
unor distinși autori, care tratează fie morfologia și sintaxa împreună, fie numai unul dintre aceste
compartimente: Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Emil Ionescu, Sintaxa limbii române etc.
Există, de asemenea, o serie de gramatici foarte răspândite pentru uzul practic al elevilor
aşa cum este Gramatica practică a limbii române de Ştefania Popescu.

9
O serie de gramatici vechi au fost redactate de cărturari români de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, până la
sfârșitul secolului al XIX-lea, între acestea numărându-se: Gramatica românească a lui Radu Tempea, 1797;
Observații de limbă rumânească a lui Paul Iorgovici, 1799; Fundamenta grammatices linguae romaenicae seu ita
dicta valachicae a lui Ion Budai-Deleanu, 1812; Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor a lui
Constantin Diaconovici- Loga, 1821; Gramatica română a lui Alexandru Lambrior, 1892; sau Gramatica
elementară a limbii române, redactată în 1897 de Alexandru Philippide.
10
Numeroşi alţi lingvişti români au publicat lucrări de gramatică, fie morfologie şi sintaxă, fie numai sintaxa limbii
române: Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Mioara Avram, Dumitru Irimia, Emil Ionescu, Ion Toma etc.

4
LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

În termenii Valeriei Guţu Romalo limba este „un «joc» cu foarte multe reguli şi se
deosebeşte de multe jocuri prin particularitatea că aceste reguli nu sunt imuabile, nu sunt fixate
odată pentru totdeauna. Limba este un fenomen foarte complex şi un fenomen istoric, un
fenomen susceptibil de evoluţie, de schimbare”11.
Limba română contemporană este disciplina care studiază sistemul limbii în sincronie,
mai exact din perioada contemporană, fiind alcătuită din mai multe subdiscipline lingvistice:
fonetică şi fonologie, lexicologie, morfologie, sintaxă.
De asemenea, limba română, ca de altfel orice altă limbă, cunoaşte mai multe variante:
limba literară (standard), limba populară / regională / dialectală, limbajul familiar, limbajul
argotic, jargonul etc. În comparație cu limba standard care reprezintă limba română corectă,
elementele tuturor celorlalte variante ale limbii reprezintă abateri de la normă, nerespectări ale
acesteia.
Limba literară sau limba standard este varianta „cea mai îngrijită a limbii întregului
popor”. Este limba culturii şi a relaţiilor oficiale, având un caracter normat, ceea ce presupune
că limba literară se ghidează după anumite reguli sau norme care reglementează buna ei
funcţionare, precizând ceea ce este corect și ceea ce este incorect. Are, de asemenea, caracter
unitar, stabil și îngrijit.
Datorită faptului că limba este un organism viu, aflat în continuă schimbare, caracterizat
atât de o dinamică externă (din afara limbii), cât şi de una internă (din interiorul ei, care are în
vedere mecanismele de funcţionare a limbii), şi normele se pot schimba. De la o epocă la alta, au
avut loc numeroase prefaceri la nivelul normei: în DOOM1 era recomandată forma a rămânea,
în vreme ce în DOOM2 este recomandată forma a rămâne, în ceea ce priveşte variantele de
accentuare, și aici există diferenţe între cele două dicţionare normative: vezi aripă vs aripă.
„Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu
scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele
militare etc. etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme.”12

NIVELURILE LIMBII

Limba română este un sistem în componența căruia intră mai multe niveluri: nivelul
fonematic, nivelul morfematic, nivelul lexematic, nivelul sintagmatic. Toate cele patru niveluri
sunt interdependente, integrându-se unul în celălalt. Nivelul fonematic este alcătuit din sunete
articulate, foneme. Nivelul morfematic este alcătuit din morfeme 13, lexicale sau gramaticale.
Nivelul lexematic este alcătuit din lexeme, cuvinte. Nivelul sintagmatic este alcătuit din
sintagme (sau unități sintactice). Sintagmele, la rândul lor, sunt utilizate în situații concrete de
comunicare.

Cumpărasem apă minerală. (sintagme)

Cumpărasem + apă + minerală. (lexeme, cuvinte)
Cumpăr + a + se + m ap + ă mineral + ă. (morfeme lexicale și gramaticale)
C+u+m+p+ă+r+a+s+e+m a+p+ă m+i+n+e+r+a+l+ă. (sunete, foneme, litere)
11
Guţu Romalo 2000:14.
12
C. Dominte, pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/2-1.htm
13
Morfemul este cea mai mică unitate din structura morfologică a unui cuvânt (radical, sufix, prefix, desinență etc.)
care are sens (lexical sau gramatical).

5
 Trei dintre cele patru planuri prezentate mai sus îmbină planul conținutului (al sensului)
cu planul expresiei (al laturii sonore a limbii). Pentru planul fonematic, nu putem vorbi și despre
un plan al conținutului, ci doar despre planul expresiei. Pentru că planul fonematic stă la baza
celorlalte planuri identificare, ne vom opri în continuare asupra unor aspecte esențiale ale
acestuia.

FONETICA ȘI FONOLOGIA LIMBII ROMÂNE.

Atât fonetica, cât și fonologia sunt discipline lingvistice care studiază sunetele produse de
vocea umană, sunetele fiind „cele mai mici unități ale limbii”14. Însă în vreme ce fonetica
studiază aspectele fiziologice ale producerii și receptării sunetelor, fonologia studiază sunetele
din punct de vedere funcțional, urmărind funcția lor de a face diferența între cuvinte, de a
determina sensul și categoria gramaticală a cuvintelor. Obiectul de studiu al fonologiei este
fonemul.
Sunetul este un fenomen fizic, material și concret, având anumite caracteristici
articulatorii și auditive. Este rezultatul vibrațiilor aerului pe care le produce aparatul fonator15 sub
influența impulsurilor nervoase date de creier. Aparatul auditiv16 este responsabil de receptarea
sunetelor. Sunetele sunt unde sonore cu aspect regulat, având caracter muzical, ceea ce le
deosebește de zgomote.
Fonemul este „amprenta mentală”17 a sunetului, un fenomen general și abstract, care este
perceput numai cu ajutorul comutării și al distribuției și care ajută la diferențierea cuvintelor între
ele. Sunetul m din moară și sunetul m din miere au caracteristici de pronunție și de receptare
diferite însă amprenta mentală a celor doi m este aceeași, una singură, prin urmare vorbitorul nu
face distincție între cei doi m.
Cercetările de fonetică au dus la concluzia că „fiecare sunet al vorbirii are individualitate
proprie și că nici un sunet nu este identic cu altul” 18; același sunet este pronunțat în mod diferit
de vorbitori diferiți sau de același vorbitor în situații diferite de comunicare. Prin urmare
fonemul este numai o invariantă, în vreme ce variantele sale fonetice poartă denumire a de
alofone. Fonemele au capacitatea de a face diferența între cuvinte, în vreme ce alofonele nu. De
exemplu, a din sac este un fonem deoarece înlocuindu-l cu alt fonem, obținem o schimbare de
conținut: sec, sic, soc, suc. Același sunet a este rostit diferit în funcție de sunetele care îl
însoțesc: dacă este rostit după č sau după i, are o pronunție palatală (ceapă); dacă este rostit după
o sau după u are o pronunție labială (cioară). În ambele cazuri însă, este vorba despre fonemul a
și nu despre un alt fonem.

Sunetele limbii române

14
Ionescu 2001: 107.
15
Aparatul fonator mai este numit și aparat fono-articulator și este compus din: plămâni, laringe, epiglotă, faringe,
cavitatea bucală, fosele nazale, limba, vălul palatin, palatul dur (cerul gurii), zona alveolari, dinții, maxilarul inferior,
buzele. Cf. Toma 2000: 17.
16
Aparatul auditiv este alcătuit din canalul auditiv extern, membrana timpanică,grupul de oscioare, cohleea (urechea
internă). Cf. Toma 2000: 18.
17
Ibidem 2001: 115.
18
Ibidem 2001: 115.

6
 Fiecare limbă are un număr limitat de sunete pe care le folosește în comunicare. În
funcție de caracteristicile lor fizice, sunetele limbii române se clasifică în: vocale, consoane și
semivocale.
Vocalele sunt unde sonore care se produc prin vibrația coardelor vocale, în cazul cărora
nu intervine niciun obstacol în calea curentului fonator. Vocalele limbii române sunt a, e, i, o, u,
ă, î / â. Sunt sunetele care pot primi accent și pot forma singure silabe (sunt centre de silabă).
- din punctul de vedere al aperturii (deschiderea maxilarului) există vocale deschise (a),
semideschise (e, ă, o) și închise (i, î / â, u);
- din punctul de vedere al localizării există vocale anterioare (e, i), centrale sau mediale
(a, ă, î / â) și posterioare (o, u);
- din punctul de vedere al labializării (participarea sau neparticiparea buzelor) există vocale
labiale (o, u) și nelabiale (a,e, i, ă, î / â).

Consoanele sunt sunetele la producerea cărora curentul de aer întâlnește un obstacol care
fie închide, fie îngustează canalul fonator, ceea ce face ca sunetele respective să nu mai fie
muzicale, ci se transformă în zgomote.
Există mai multe modalități de clasificare a consoanelor limbii române:
- din punctul de vedere al localizării (locul din cavitatea bucală unde are loc articularea):
 bilabiale: b, p, m;
 labiodentale: f, v;
 dentale: d, t, s, z, n, ț, l, r;
 prepalatale: ș, j, č, ğ;
 palatale: k' și g';
 velare: k și g;
 laringale: h.
- din punctul de vedere al articulării:
 oclusive sau explozive (se articulează prin închiderea canalului fonator și
deschiderea lui bruscă sub presiunea aerului): b, p, d, t, k', g',k, g;
 fricative sau constrictive, continue, spirante (se articulează prin frecarea
zgomotoasă a aerului de pereții canalului fonator care este îngustat): f, v, s, z, ș, j,
h;
 africate sau semioclusive (consoane cu o rostirea combinată: mai întâi se
interpune obstacolul apoi, fără a se forma presiunea specifică oclusivelor, aerul
este eliberat printr-un canal îngustat): ț, č, ğ.19
- din punctul de vedere al sonorității:
 sonante: l, r, m, n.
 nesonante (pot fi grupate în perechi):
surde (rostite fără participarea coardelor vocale): p, f, t, s, ș, č, k', k, ț,
sonore (rostite cu participarea coardelor vocale): b, v, d, z, j, ğ, g', g, dz20.

!!! În cazul elevilor mici care nu au auzul fonematic bine dezvoltat se înregistrează adesea

19
Consoanele africate reprezintă combinații de două sunete: ț = t + s, ğ = d + j, č = ț + ș.
20
Dz este un sunet specific limbii vechi care în perioada actuală are numai utilizare regională: dzîc

7
 confuzia între consoanele surde și cele sonore, mai ales în cazul cuvintelor noi. De aceea, este
necesară o pronunție clară din partea cadrului didactic pentru a se evita eventualele greșeli.

Consoanele l, m, n, r au un statut special, au caracteristici specifice, care le apropie atât de

vocale (au caracter muzical), cât și de consoane (nu pot fi centru de silabă). Pot fi clasificate în:
- nazale (rezonatorul este cavitatea nazală): m și n;
- orale și lichide: l și r.
 laterală – l;
 vibrantă – r.

Semivocalele sunt sunete asemănătoare vocalelor, dar care au caracteristici speciale: nu

pot primi accent, nu pot forma singure silabe (apar numai în prezența unei vocale), sunt mai
închise, mai scurte și lipsite de sonoritate. Împreună cu vocalele, formează grupuri de sunete cum
sunt diftongii și triftongii. Atunci cânt însoțesc o vocală în aceeași silabă, sunetele e, i, o, u sunt
semivocale.
vocală semivocală
bec rea, șteargă
inimă hăinuță, trei, uita, doină, rămâi, haină, iarnă, iepure, iod
obor poartă, moară, soartă
ușă ploua, rouă, plouând, voiau, dulău, antreu, măsliniu,
tablou.

În anumite condiții, există tendința de modificare fonetică a anumitor foneme. Aceste

modificări se bazează pe coarticulare care reprezintă relația dintre sunete unui cuvânt și
influența pe care acestea o exercită unele asupra altora, determinând articularea împreună a două
sau mai multe sunete. Prin intermediul coarticulării apar în limbă fenomene cum ar fi:
- asimilarea: două sunete asemănătoare, devin identice: locomie (în loc de lăcomie),
sosete (pentru șosete), poptit (pentru poftit), belet, regement (pentru bilet, regiment),
țințirim (pentru țintirim).
- nazalizare: vocalele din vecinătatea consoanelor m și n, capătă timbru nazal: unchi,
încă, amplu.
- afonizarea („încetarea vibrațiilor coardelor vocale înainte de terminarea sunetelor
sonore”): subtil – pronunțat suptil, subțire – pronunțat supțire, i asurzit în flori, lupi,
oricare;
- neutralizarea (anularea diferenței dintre s și z): zmântână, Zlatina, zmintit (în loc de
smântână, Slatina, smintit), smeură, deslega, cismă (în loc de zmeură, dezlega,
cizmă);
- disimilarea (modificarea unui sunet sau omiterea lui în condițiile în care în același cuvânt
există un sunet identic sau asemănător): celălant (în loc de celălalt), treling (pentru
trening), propietar (în loc de proprietar);
- metateza (inversarea ordinii fonemelor dintr-un cuvânt): scluptor (în loc de sculptor),
potropop (în loc de protopop);
- analogia fonetică (pronunțarea unui cuvânt prin copierea modelului altui cuvânt): mi-ar
place (după mi-ar face, în loc de mi-ar plăcea).

8
Structura fonologică. Grupurile de sunete

Silaba este secvența fonică minimală, caracterizată de un singur accent și alcătuită fie
numai dintr-o vocală, fie dintr-o vocală și una sau mai multe consoane și / sau semivocale (a-er,
poa-mă, ca-să etc.).

Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o semivocală în aceeași silabă.
Se clasifică în:
- diftongi ascendenți formați din semivocală + vocală (iar, iepure, iod, iunie, deal,
pleoștit, ploua, două, oală, plouând etc.);
- diftongi descendenți formați din vocală + semivocală (dai, sau, clăi, rău, mâine, grâu,
meu, neică, copii, fiu, noi, oi, ou,uita etc.).

Triftongul este grupul de sunete format dintr-o vocală și două semivocale în aceeași
silabă. Aceștia pot fi:
- ascendenți (progresivi): alcătuiți din semivocală + semivocală + vocală (aripioară,
fuioare, leoarcă, pleoapă)
- centrați: alcătuiți din semivocală + vocală + semivocală (credeai, miei, piei, tăiai, iau,
lupoaică).

Hiatul reprezintă succesiunea de două vocale alăturate care se pronunţă în silabe diferite:
aer, ultraaglomerat, ştiinţă, reziduuri, alcool, zoologie, poet, sanie, neutru, ouşor, respectuos,
răul, real etc.
În exprimare, este tot mai accentuată tendinţa de evitare a hiatului din considerente legate
de economia de limbaj. Fenomenele fonetice determinate de această tendinţă sunt:
- sinereza: transformarea uneia dintre vocale în semivocală; grupul devine diftong:
deodată (pronunţat deo-da-tă); georgafie (pronunţat geo-gra-fi-e);
- epenteza: introducerea unui sunet între elementele hiatului: ziiar, viiaţă;
- contracţia: reducerea hiatului la un singur sunet: alcol, ştinţă, conştinţă, preten,
butoneră;
- eliziunea: eliminarea vocalei finale a unui cuvânt atunci când cuvântul următor începe tot
cu o vocală: c-o umbră de zâmbet, dup-aceea, n-a vrut;
- afereza: eliminarea vocalei iniţiale a unui cuvânt atunci când cuvântul anterior se termină
cu vocală: ca-n rai, la-mpărat, o-ntreb.

Accentul şi intonaţia

Accentul reprezintă o „pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-
un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziție, frază)” (DSL).
Accentul poate cădea:
pe ultima silabă (se numeşte oxiton): carnet;
pe penultima silabă (se numeşte paroxiton): cală;
pe antepenultima silabă (se numeşte proparoxiton): cameră;
pe a patra silabă (socotită de la sfârşitul cuvântului): măgăriţă, veveriţă;
pe cea de-a cincea silabă (socotită de la sfârşitul cuvântului): măgăriţele, veveriţele,
nouăsprezece;

9
 În limba română accentul este liber și mobil, nu este fix ca în alte limbi și poate să se
schimbe în cadrul flexiunii sau al derivării: predic – predicam, biserică – bisericuță etc.
În anumite cazuri, normele academice actuale recomandă o singură variantă de
accentuare pentru cuvinte precum: adică, aripă, avarie, caracter, călugăriţă, doctoriţă,
duminică, fenomen, miros, sever, unic etc.
Unele cuvinte cunosc două variante de accentuare acceptate de norma actuală: acatist –
acatist, antic – antic, jilav – jilav, gingaş – gingaş, profesor – profesor etc.
În anumite cazuri accentul diferențiază semantic cuvintele: țarină „câmp cultivat, ogor,
arătură” – țarină „soția țarului; titlu dat împărăteselor Rusiei”, corector „persoană însărcinată cu
citirea și cu marcarea pe o corectură a greșelilor față de textul original, în vederea înlăturării lor
în tipografie” – corector „aparat, de obicei automat, folosit în diverse sisteme tehnice pentru
corectarea funcționării acestora” etc. Astfel de cuvinte se numesc omografe = cuvinte care se
scriu la fel, dar se rostesc diferit.
Numai în poezie este admisă accentuarea cuvintelor diferit față de variantele
recomandate de normă.
În ceea ce privește accentuarea unor nume de familie românești specialiștii precizează:
„Numele de familie formate cu sufixul vechi -ariu / -eriu se accentuează la fel ca substantivele
comune corespunzătoare din care provin (inițial fiind porecle) și care sunt formate cu sufixul de
agent -ar / /er (morar, olar, pescar, pivnicer). Din păcate însă, în ultima vreme se întâlnesc mai
frecvent pronunțări cu accentul pus greșit pe i: Olariu […], în loc de Olariu, Ciubotariu […], în
loc de Ciubotariu, Ferariu […], în loc de Ferariu”21. Această deplasare de accent este influențată
de un alt „grup bine reprezentat în onomastica românească (Alexíu, Dumitríu, Gheorghíu,
Grigoríu, Vasilíu), care realizează un tipar derivativ grecesc”22.

Intonaţia reprezintă o unitate suprasegmentală care caracterizează un cuvânt, deci mai

multe silabe, sau un grup de cuvinte, prin rostirea lui / lor pe un ton diferit faţă de tonul folosit
pentru rostirea celorlalte cuvinte din enunţ. A se vedea sensurile diferite ale următorului enunţ:
Studenţii aşteaptă vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe subiectul propoziției). Studenţii
aşteaptă vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe acțiunea propoziției). Studenţii aşteaptă
vacanţa cu nerăbdare (accentul cade pe complementul propoziției). Studenţii aşteaptă vacanţa cu
nerăbdare (accentul cade pe circumstanțialul din propoziție).
Tot prin intonaţie este specificat tipul de enunţ care se doreşte a fi transmis: interogativ,
exclamativ, declarativ; dar şi starea afectivă şi intenţiile comunicative ale emiţătorului.

Alfabetul limbii române. Sunete şi litere

Deşi o lungă perioadă de timp s-a folosit în cultura română alfabetul chirilic 23, s-a impus
în cele din urmă scrierea limbii române cu alfabet latin. Alfabetul limbii române reprezintă
totalitatea literelor utilizate în scrierea limbii române şi conţine 31 de litere.

21
Nedelcu 2013: 34-35.
22
Guțu-Romalo 2000: 22.
23
Până la începutul anilor 1860 limba română s-a scris cu alfabet chirilic. Înainte de impunerea alfabetului latin s-a
folosit un alfabet de tranziţie. Înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată de către domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860. Alfabetul chirilic nu a putut fi adaptat întru totul specificului limbii române, prin
urmare numărul semnelor a oscilat de-a lungul timpului: de la 43 de semne, s-a redus la 33 de semne (Ienăchiţă
Văcărescu), apoi la 28 (I. Heliade Rădulescu).

10
 Utilizarea semnelor diacritice în scris este obligatorie în cazul redactării unor acte, chiar și în
scrierea la calculator!

Conform principiului fonetic scrierea reproduce pronunţare . Prin urmare, fiecărei litere îi
corespunde un sunet (cuvântul casă, de exemplu, este format din sunetele / fonemele /c/, /a/, /s/
şi /ă/ şi din literele c, a, s şi ă). Există şi câteva situaţii speciale de litere care corespund mai
multor sunete pe care le enumerăm mai jos:
c notează sunetul
 /k/ dacă nu este urmat de h, e sau i: car, cor, cameră, curat;
 /č/ dacă este urmat de i sau e: ceapă, cireș;
 /k'/ dacă este urmat de h + i sau e: chemare, chin.
e notează sunetele:
 /e/ vocală în elev, melodie, melc.
 /ḙ/ semivocală: nea, neam, beat.
 /ĭ/ semivocală în: ea pronunţat [ĭa]
 / ĭe/ în el, este, eram etc.
 e folosit ca literă ajutătoare sau ca semn grafic diacritic atunci apare în
grupurile ce, ge, che, ghe şi nu este centru de silabă: ceas, geam,cheamă,
gheară.
g notează
 /g/ dacă nu este urmat de h, e sau i ca în gard, gând, grup;
 /ğ/ dacă este urmat de i sau e ca în ger, geam, girafă;
 /g'/ dacă este urmat de h + i sau e ca în ghem, ghindă.
h notează
 /h/ dacă nu este precedat de c şi g
 e folosit ca literă ajutătoare sau ca semn grafic diacritic atunci apare în
grupurile che, chi, ghe, ghi.
i notează
 /i/ vocală;
 /ĭ/ semivocală în diftongi şi triftongi;
 /i/ surd sau asilabic în cuvinte precum: crezi, lupi, scapi, strâmbi.
 e folosit ca literă ajutătoare sau ca semn grafic diacritic atunci apare în
grupurile ci, gi, chi, ghi: ciori, Giurgiu, chiul, ghiul.
k notează
 /k/ când nu e urmat de e sau i: karate, kurd etc.
 /k'/ când e urmat de e sau i: kilogram, kilometru etc.
q notează
 /k/ când nu e urmat de u + e sau i: Quatar, quasar24 etc.
 /k'/ când e urmat de u + e sau i: quechua25, quipu26 etc.
o notează
 /o/ vocală;
24
quasar = obiect cosmic, cu strălucire de zeci sau sute de ori mai puternică decât a celor mai mari galaxii, care
emite intens radiounde.
25
quechua = persoană care face parte din populația amerindiană care trăiește în ținuturile muntoase din Peru, în
vestul Boliviei și în zona de frontieră cu Bolivia a statelor Argentina și Chile
26
quipu = sistem de calcul și de scriere incaș, care folosea sfori de diverse culori și noduri; instrumentul, alcătuit din
sfori și noduri, folosit de incași pentru acest sistem de scriere

11
  /o/ semivocală în diftongi şi triftongi;
 /u/ semivocală, când e urmat de a, la început de cuvânt sau de silabă:
oameni, oală, oare, oaie, respectuoasă.
u notează
 /u/ vocală;
 /u/ semivocală în diftongi;
 /v/ în cuvinte precum quiproquo27, quadrivium28 [kviprokvo,
kvadrivium].
 e literă ajutătoare sau semn grafic în cuvinte precum: Quatar, quasar,
quipu, quechua.
w notează
 /v/ în watt;
 /u/ semivocală în cele mai multe dintre cuvintele de origine engleză: show,
talk-show;
x notează sunetele
 /gz/ în exemple precum: exerciţiu, exil, exemplu, exotic, examen, exact;
 /ks/ în exemple precum: exod, exterior, exagera, executa, excursie.
y notează sunetele
 /i/ vocală când stă pe lângă consoane: ytriu29;
 / ĭ / semivocală când stă pe lângă vocale: boy.

ORTOGRAFIA, ORTOEPIA ŞI PUNCTUAŢIA

Ortografia este „sistemul de scriere care reproduce vorbirea umană în

conformitate cu anumite reguli de funcționare a acesteia stabilite în mod explicit prin gramatici și
dicționare”30, în vreme ce ortoepia31 reprezintă „sistemul de norme referitoare la pronunțarea
literară a unei limbi” (DSL, s.v. ortoepie), este aspectul lingvistic al pronunțării corecte 32. Prin
urmare cele două aspecte sunt în permanent contact.
Ortografia românească se ghidează după câteva principii de bază pe care le vom prezenta
pe scurt:
o Principiul fonologic (sau fonetic): scrierea reproduce pronunțare:
 înainte de p și b se scrie m, nu n; împărat, împături, îmboldi etc.;
 prefixele des- și răs- au variantele dez- și răz- înainte de vocale și
înaintea consoanelor sonore b, d, g33, j, l, m, n, r, v, z: dezarma, răzgândi,
deznădejde etc.

27
quiproquo = confuzie de persoane sau de lucruri; intervertire;(Teatru) Situație (comică) în care un personaj este
confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături.
28
quadrivium = treaptă imediat următoare învățământului elementar medieval, în care se predau aritmetica, muzica,
geometria și astronomia.
29
ytriu = element chimic asemănător cu elementele din familia pământurilor rare
30
Hristea 1984: 174.
31
Tot la pronunțare corectă se referă și ortofonia care reprezintă „pronunțarea considerată normală sau corectă a
unui fonem sau a unui grup pe foneme” în comparație cu vorbirea cu defecte (balbismul sau bâlbâiala, de exemplu),
precum și dicția care reprezintă „modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele” sau „arta de a pronunța corect
și clar un text”.
32
Beldescu 1984: 118.
33
Se includ aici și grupurile consonantice ge, gi, ghe, ghi.

12
  neologismele adaptate se scriu cum se pronunță: șezlong, lider, luteran,
vizavi;
 nu există litere duble: cassă, massă etc.
o Principiul etimologic (tradițional-istoric):
 scrierea unor cuvinte se realizează conform tradiției istorice (scriem eu, el,
ea, ei, ele, este ești, eram, erați, dar pronunțăm [ieu, iel, ia, iei, iele, ieste,
iești, ieram, ierați]);
 scrierea unor cuvinte ca în limba de origine: alură, bleu etc.
 scrierea numelor proprii așa cum le-au scris autorii: Alecsandri, Hasdeu,
Kogălniceanu, Tonitza;
 scrierea numelor de locuri ca în limba de origine: Istanbul, Bordeaux.
o Principiul morfologic: ține seama de structura morfematică a cuvintelor și de
flexiunea cuvintelor:
 Verbele a crea și a agrea se conjugă ca și celelalte verbe care fac parte
din aceeași conjugare, adăugând radicalului cre- și agre- sufixele și
desinențele specifice. La prezent indicativ, de exemplu, terminațiile
specifice sunt: -ez, -ezi, -ează, -ăm, -ați, -ează: eu creez, tu creezi, el
creează, noi creăm, voi creați, ei creează. În rostire nu se accentuează cel
de-al doilea e, fiind prin urmare omis și în scris, ceea ce constituie o gravă
abatere de la normă;
 Acest principiu își găsește aplicarea și în cazul scrierii cuvintelor compuse.
Se scriu cu cratimă cuvintele compuse ale căror elemente componente își
mai păstrează individualitatea morfologică și semantică: greco-catolic,
romano-catolic, spre deosebire de cuvintele compuse în care elementele
formează unități morfologice și semantice: fărădelege, untdelemn,
miazănoapte, miazăzi etc.
o Principiul sintactic: impune delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical și după
valoarea lor gramaticală (o dată – odată, într-una – întruna, nicicând – nici
când, deoparte – de o parte, totuna – tot una, demult – de mult, devreme – de
vreme)
o Principiul simbolic: același cuvânt poate fi nume propriu sau nume comun:
Institut – institut: La Institut învață mulţi studenţi.
Acesta este un institut care se respectă.
Reforma – reformă: Știm că Reforma a schimbat viețile a mii de oameni.
Trebuie să facem o reformă în viața noastră.
Revoluție – revoluție: În decembrie ne amintim de Revoluție.
Orice schimbare este mai mult sau mai puțin o revoluție.
Semnele ortografice

Conform DOOM2, semnele ortografice sunt semne folosite în scris în interiorul

cuvântului, între cuvinte sau între segmente de cuvinte, în abrevieri, pentru a nota aplicarea
normelor de scriere corectă. Semnele ortografice sunt: apostroful, bara oblică, blancul, cratima,
linia de pauză, punctul, virgula.

Apostroful (')
- singurul semn exclusiv ortografic,

13
 - este utilizat rar în limba literară,
- indică absența primelor cifre din exprimarea anilor calendaristici: '89,
- apare în împrumuturi: five o’clock, D’ Artagnan, O’ Neill, Mc Donald’s,
- este utilizat frecvent în limbajul familiar, popular, argotic, regional,
- notează căderea accidentală a unor sunete: al’fel, numa’, lu’ Nelu, dom’le, ’neața, las’
pe mine, tre’ să
- în interiorul cuvântului apostroful nu este nici precedat, nici urmat de blanc (spațiu).
Bara oblică
- este folosită în formule distributive pentru a exprima unități de măsură: km/h,
- pentru abrevierile: c/val (contravaloare) și m/n (motonavă),
- nu este precedat, nici urmat de blanc.
Blancul (spațiul alb)
- delimitează cuvinte,
- marchează în scris pauza din vorbire,
- face diferența între cuvinte și grupuri de cuvinte: deloc și de loc; numai și nu mai, altfel
și alt fel, demult și de mult,
- urmează semnele de punctuație.
Cratima
- are funcțiile cele mai numeroase.
- uneori este obligatorie (las-o, prinde-o, ia-l, s-a mișcat, de-a lungul), alteori este
facultativă (s-o văd și să o văd, n-am și nu am, de-acum și de acum),
- leagă sau desparte cuvinte:
- leagă
 cuvinte pronunțate fără pauză;
 interjecțiile repetate: ham-ham, pâș-pâș, pui-pui;
 unele prefixe de bazele lor: ex-profesor, poe-esc (specific lui Edgar Allan Poe);
 articolul hotărât sau desinența de cuvintele care flexionează greu: bleu-ul, show-
ul, x-ul, Bruxelles-ul;
 formantul final al numeralelor ordinale / cardinale exprimate prin cifre: al II-lea,
10-le;
 componentele abrevierilor: N-V, lt.-maj.
- desparte
 silabele unui cuvânt pronunțate sacadat: Deș-tep-tu-le!
 silabele unui cuvânt în cazul despărțirii la captă de rând;
- nu este precedată, nici urmată de blanc,
- redă
 pronunțarea „legată” a unor cuvinte;
 rostirea în tempo rapid: ne-nceput, re-nnoit, de-nmulțit.
Linia de pauză
- ca semn ortografic apare doar în cuvintele compuse complexe în care apare deja un
cuvânt scris cu cratimă: sud – sud-vest, nord-est – sud-vest;
- nu este precedată sau urmată de blanc.
Punctul
- este folosit ca semn ortografic în abrevieri (cele care nu conțin și litera finală a
cuvântului): etc., nr., op., Gh.. Excepție: dr. = doctor. Nu se pune punct după abrevierile
care conțin litera finală: cca, dl, dna, dle, d-ta; după abrevierea numelor punctelor

14
 cardinale (N, S, E, V), a unităților de măsură (g, kg, km), a simbolurilor din matematică,
fizică, (N = număr natural, A = Arie), chimie (H, Mg, Cl), medicină (Rh) etc.
- poate apărea în abrevierile care conțin inițialele majuscule ale unor cuvinte: C.E.C.,
B.C.R., S.U.A. În limba actuală este preferată scrierea fără punct și fără blanc a acestor
abrevieri.
- se folosește în notarea datei: 23.02.2015.
Virgula
- are în anumite cazuri funcții asemănătoare cu cele ale cratimei
 în locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău; de
voie, de nevoie etc.
 între interjecții identice care se repetă: hai, hai; nani, nani;
 între cuvinte care se repetă fie identic, fie cu mici modificări: doar, doar; ușor,
ușurel.

Semnele de punctuație

În afară de apostrof toate celelalte semne ortografice pot fi folosite și ca semne de punctuație. În
afară de acestea, alte semne de punctuație sunt:

Bara oblică este semn de punctuație

- când are valorile
 pe, supra: 6/3 - șase pe / supra trei;
 spre: în noapte de 2/3 mai;
 sau, respectiv: în data de 1/14 iunie
 dintre … și … : relația individ/stat
 ori: adăugați nuci și/sau alune.
- are următoarele întrebuințări:
 în matematică pentru exprimarea numeralelor fracționare: 10/2, 18/3,
 în formulele administrative: Directiva 13/240; Legea nr. 352/1998, Adresa nr.
3498/12.01.1998
 în datele calendaristice: 12/V/2009
 în exprimarea datelor de tranziție: iarna 2009/2010, anul financiar 2009/2010.
 în filologie: subliniază scrierea unor rime soare/mare, acum/nicicum; unor
alternanțe fonetice d/z, a unor pronunții diferite sânt/sunt;
- delimitează versurile în transcrierea continuă – este precedată și urmată de blancuri.

Cratima ca semn de punctuație se folosește

- între numerale pentru indicarea aproximației: 6-7 mere, două-trei zile, două-trei sute de
lei;
- între substantive care precizează rute de călătorie: distanța București-Pitești,
- între numerale care indică succesiunea, ierarhia: capitolele V-XIII, am ocupat locurile
2-6.
- tendința actuală este de înlocuire a cratimei cu linia de pauză.
Două puncte
- Marchează sfârșitul vorbirii indirecte și începutul vorbirii directe în dialog;
- După numele personajelor în operele dramatice (teatru);
15
 - Marchează prezența unui citat;
- Marchează o enumerare, o explicație, o concluzie.
Ghilimelele (semnele citării)
- se utilizează atunci când sunt reproduse exact texte spuse sau scrise de cineva;
- se notează în ghilimele sensurile cuvintelor sau traducerea unor cuvinte străine;
- când într-un text reprodus exact apare un alt citat, acesta din urmă este notat între
ghilimele ascuțite: «…».
Linia de dialog și de pauză marchează
- cuvintele intercalate și apozițiile explicative: Venea – trebuie să știți asta – în fiecare zi
la aceeași oră; Cel care dăduse legea – împăratul – era nerăbdător să…;
- elipsa predicatului sau a verbului copulativ: Prietenia – cea mai valoroasă comoară;
- linia de dialog marchează începutul vorbirii unei persoane.
Paranteza (rotundă și dreaptă) marchează
- elementele adăugate, divagații neintegrate în enunț;
- elemente adăugate (explicații, amănunte, precizări, completări) integrate în enunț;
- dacă elementele adăugate nu aparțin autorului textului, ci celui care reproduce textul
acestea se notează între paranteze drepte.
Punctul
- marchează pauza, sfârșitul unei propoziții afirmative, sfârșitul unei propoziții interogative
indirecte.
Punctele de suspensie
- marchează o întrerupere definitivă sau temporară în cursul vorbirii;
- substituie o replică nerostită.
Punctul și virgula
- marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă, dar mai mică decât cea redată
prin punct.
Semnul exclamării
- marchează intonația enunțurilor exclamative și imperative;
- se utilizează după interjecții sau substantive în vocativ pentru a marca stări afective
profunde.
Semnul întrebării
- marchează intonația enunțurilor interogative;
- dacă enunțul este și interogativ și exclamativ, se utilizează ambele semne de punctuație.
Virgula
- redă o pauză scrută din vorbire;
- este obligatorie
 în coordonarea prin juxtapunere,
 în coordonarea adversativă, cu dar, iar, ci, însă;
 în coordonarea concluzivă cu deci, așadar;
 în cazul corelativelor: atât …, cât și
 în cazul atributului / atributivelor izolate
 în cazul propozițiilor intercalate,
 în cazul construcțiilor incidente,
 izolează vocativul
 izolează apoziția
 izolează complementele și circumstanțialele care precedă regentul;

16
  marchează elipsa verbului copulativ
- este interzisă
 între subiect și predicat,
 între verbul copulativ și numele predicativ
 în coordonarea copulativă prin și precum și în cea disjunctivă cu ori, fie, sau
 între interjecție și vocativ;
 între interjecția ia și verbul sau adverbul următor,
 înainte de abrevierile etc., ș.a. și ș.a.m.d.

Una dintre problemele care țin de normarea limbii care vizează utilizarea semnelor de punctuație
este dată de tendinţa (din fericire atenuată în ultima vreme) de a evita exprimările cacofonice
prin rostirea numelui virgulei între două cuvinte care creează o cacofonie. În afara faptului că, de
cele mai multe ori, cuvinte în cauză nu se separă prin virgulă, nu există în nicio limbă practica
rostirii, a citirii semnelor de punctuaţie.
Eu ca [virgulă] conducător al acestei clase vă solicit ajutorul.
Ca [virgulă] coleg al tău, te înțeleg foarte bine.
Nici evitarea cacofoniei prin înlocuirea virgulei cu adverbul și nu este acceptată de norma
literară.
Eu ca [și] conducător al acestei clase vă solicit ajutorul.
Ca [și] coleg al tău, te înțeleg foarte bine.
Între soluții: schimbarea topicii, înlocuirea prepoziției ca prin altă prepoziție sau locuțiune
prepozițională: în calitate de, drept.

Norme și reguli ortografice și ortoepice

Aceste norme reprezintă seturi de restricții impuse prin hotărâri academice în vederea
utilizării unei limbii unitare, corecte și a unei exprimări cultivate, elevate, stabile. Vom reda mai
jos numai câteva dintre cele mai importante norme și reguli de acest fel:
- după ș și j se scrie și se pronunță a, e sau i (nu ea, ă sau î), în rădăcina cuvintelor: așază,
înșală, șale;
- e se pronunță [e] și nu [ĭe] în neologisme: erou, elefant, euro, Europa, epocă,
economie, evoluție;
- e se pronunță [ĭe] și nu [e] în formele pronumelui personal și ale verbului a fi: eu, el, ei,
ele, ești, este, eram etc.
- se scrie â în interiorul cuvintelor și î la începutul cuvintelor, la sfârșitul lor sau în cazul
derivatelor sau compuselor de la baze care încep cu î: reîncepe, subînțelege etc.
- se scrie cs, nu x în cuvinte precum: cocs, rucsac, sconcs, vacs, fucsină, tocsin, îmbâcsi,
catadicsi, ticsi, micsandră;
- încep cu h cuvinte ca: heleșteu, halva, hieroglifă, himeră;
- în cuvintele de altă origine decât cea germană se scrie și se pronunță s la inițială, nu ș:
stofă, strangula, start, stand, stat (de plantă), spalier, sfoară, sprint.
- se scrie și se pronunță s (nu z) în: sesiune, disertație, premisă, sesiza etc.
- se scrie și se pronunță s (nu x) în: escadrilă, escadră, escadron, escalada, escală,
escapadă, eschimos, escortă, escroc, espadrilă.

17
Scrierea cu majusculă și scrierea cu minusculă

Se scriu cu literă mică:

- substantive care denumesc popoare, zilele săptămânii, lunile anului, obiectele de
învățământ, numele ființelor mitologice, numele punctelor cardinale,
- denumirile funcțiilor (ministru, deputat, senator). Numele oficiale complete de funcții se
scriu cu literă mare: Ministrul Afacerilor Externe, domnul…
- denumirile sistemelor politice, sociale, economice, numele de războaie. Se folosește
majuscula pentru epoci sau evenimente istorice de importanță capitală (Renașterea,
Reforma, Antichitatea, Evul Mediu, Primul Război Mondial);
- pronumele de politețe. În corespondența oficială pronumele de politețe se scrie cu literă
mare: Dumneavoastră, Dvs.
Se scriu cu literă mare:
- primul cuvânt dintr-o comunicare;
- numele proprii (persoane, personaje, animale, geografice, aștri și constelații, sărbători,
instituții, soiuri de plante, rase de animale, );
- anumite abrevieri;
- pronumele și formulele de politețe (toate elementele care le compun): Alteța Sa Reglă,
Domnia Sa, Excelența Voastră, Înălțimea Voastră, Majestățile Lor Imperiale, Preasfinția
Sa etc.;
- primul cuvânt al fiecărui vers dintr-o poezie de tip clasic etc.

DESPĂRȚIREA CVINTELOR LA CAPĂT DE RÂND

Despărțirea cuvintelor la capăt de rând are drept scop economia de spațiu, însă nu trebuie
să fie neelegantă sau să provoace dificultăți de înțelegere.
- Nu se despart în silabe
o abrevierile: ADRA, ASEF;
o numele proprii de persoane: Romanescu;
o derivatele de la abrevieri în cazul cărora sufixul sau prefixul se atașează prin
cratimă: non-AZȘ, R.A.T.B.-ist etc.
o numeralele ordinale scrise cu cifre romane sau arabe și litere: al 7-lea, al XXI-
lea.
- Se recomandă să nu fie despărțite la capăt de rând:
 Numele și prenumele: Ion (sau I.) Popescu;
 Secvențele inițiale sau finale alcătuite dintr-o singură vocală: a-eroplan,
epope-e;34
 Notațiile care includ abrevieri: 10 kg, 7 km, art. 4.
 Grupurile ortografice scrise cu cratimă când locul despărțirii coincide cu
locul cratimei: dintr-un, printr-un, într-un.
- Sunt admise despărțirile la capăt de rând pentru abrevierile numelor generice și pentru
numele proprii din denumirile unor instituții: SC|| Betania Impex SRL dar și SC
Betania Impex|| SRL, SC|| Sanovita SRL sau SC Sanovita || SRL.
- Este acceptată atât despărțirea după pronunție, cât și despărțirea după structură.
34
Despărțirea la capăt de rând se realizează din rațiuni de economie. Despărțiri de acest fel nu justifică aceste
rațiuni.

18
 o Reguli generale:
 O consoană între vocale trece la silaba următoare.
 În succesiunile de 2 – 4 consoane despărțirea se face, de regulă, după
prima consoană.
 În succesiunile de 5 consoane despărțirea se face, de regulă, după cea de-a
doua consoană.
 Se comportă ca o singură consoană combinațiile de două sau trei consoane
din cuvintele și numele proprii cu grafii străine care notează un singur
sunet: ck – ro-cker, dg – Me-dgi-di-a, dj – A-zer-bai-djan, gn – Sa-li-
gny, sh – ban-gla-se-shian, th – ca-thar-sis, ts – jiu-ji-tsu, tch – ke-
tchup;
 Regula I: vcv – v-cv: bu-le-tin
 Regula II: vccv – vc-cv: car-te, as-ta; ap-tă;
 Și cuvintele cu consoane duble respectă această regulă: kib-butz,
inter-regn, ac-cent.
 !!! EXCEPȚIE: dacă cea de-a doua consoană este R sau L, iar
prima consoană este: B, C, D, F, G, H, P, T, V, cele două consoane
trec amândouă la silaba următoare: ne/prihănit, e/vlavios,
pa/tri/arh, ca/blu, a/cru, co/dru, a/frican etc.
 NU se despart literele duble care notează sunete distincte de cele
notate prin consoana simplă: ca-u-di-llo35.
 Regula III: vcccv – vc-ccv: as-pru, lin-gvist, fil-tru, cus-cru.
 !!! EXCEPȚIE: grupurile consonantice următoare se despart după
cea de-a doua consoană:
o lpt – sculp-ta
o mpt – sompt-tu-os
o mpț – re-demp-ți-u-ne
o ncș – linc-șii
o nct – punc-ta
o ncț – punc-ți-e
o ndv – sand-vici
o rct – arc-tic
o rtf – jert-fă
o stm – ast-mul

 Regula IV: vccccv – vc-cccv: ab-stract, con-struc-tor, în-zdră-ve-ni

 Excepție:
o vccccv – vcc-ccv: gang-ster, feld-spat36, tung-sten37
o vccccv – vccc-cv: vârst-nic, de-jurst-vă38

35
caudillo = nume dat dictatorilor din țările de limbă spaniolă; persoană căreia i se dă acest nume [pronunțat ca-u-
dí-lio].
36
feldspat = nume generic dat unor minerale cu compoziție și aspect divers (silicați de potasiu, de sodiu și de
calciu), alcătuind numeroase roci eruptive și metamorfice.
37
tungsten = wolfram.
38
dejurstvă = corp de gardă; comandament military.

19
  Regula V: vcccccv – vcc-cccv: ang-strom39, opt-spre-ze-ce

Despărțirea după structură pentru cuvintele derivate sau pentru cele compuse despărțirea la
capăt de rând se poate face și în funcție de elementele componente: ca-lei-do-scop (după
pronunție) / ca-lei-dos-cop (după structură).

Deși este acceptată și despărțirea după structura morfologică, este recomandată și are
prioritate despărțirea după pronunție.

39
angstrom = unitate de măsură pentru lungimi de undă egală cu a zecea milioana parte dintr-un milimetru

20
 VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Lexicologia (neologism împrumutat din franceză, care are la bază termenii grecești lexis
– cuvânt, logos – studiu) este, în accepția diverselor lucrări teoretice sau explicative, disciplina
lingvistică (sau ansamblul disciplinelor lingvistice vezi infra) sau știința care studiază
vocabularul (sau lexicul) unei limbi (DEX, DSL, LRC).
Termenul vocabular are mai multe accepții: „fie a) totalitatea cuvintelor unei limbi, fie
b) ansamblul cuvintelor utilizate de un locutor dat în împrejurări date, fie c) într-un mod
nedeterminat, o listă de cuvinte” (DSL).
În același timp, termenul lexic este definit ca „totalitatea lexemelor unei limbi”,
acoperind, prin urmare, prima dintre cele trei accepții a termenului vocabular; este deci
„ansamblul unităților lexicale la nivelul limbii, de care dispun toți vorbitorii” (DSL).

Unitățile lexicului

Unitatea de bază a vocabularului, în accepția unanimă a cercetătorilor, este cuvântul, o

unitate lingvistică complexă, biplană deoarece reprezintă întâlnirea dintre o formă și un conținut
(sens, înțeles). Complexul sonor (forma) este alcătuit din diverse foneme (vocale sau consoane)
înlănțuite.40

Relația cu referentul

Referentul este obiectul sau „entitatea, «lucrul» extralingvistic pe care cuvântul îl

denumește, la care se referă” (DSL). „Obiect” este numele generic pentru lucruri, ființe,
evenimente, fenomene, acțiuni, idei41. Nu toate cuvintele au referenți concreți (ex. numele
abstracte, instrumentele gramaticale – prepozițiile, conjuncțiile), iar în cazul altora, referentul nu
este fix – pronumele și deicticele (eu, tu, acolo, aceasta etc.).
De fapt, „cuvântul trimite la o clasă de referenți și nu la un obiect singular” 42. În alți
termeni, cuvântul scaun, trimite la întreaga clasă a scaunelor și numai prin intermediul enunțării
este permisă desemnarea unui obiect unic.
În cazul cuvintelor polisemantice, fiecărui sens îi corespunde un alt referent. A se vedea
sensurile cuvântului cuțit, de exemplu, fiecare denumind un referent concret, dar diferit de
celelalte, sau ale cuvântului școală care denumește fie un referent concret, fie unul abstract.

Cuvântul și variantele

40
Forma cuvintelor este foarte importantă, deoarece vorbitorii recunosc un anumit cuvânt ca aparținând limbii
române chiar dacă nu știu semnificația acestuia (LRC, 19). De exemplu, un cuvânt ca cenghenea este recunoscut ca
aparținând limbii române chiar dacă sunt puțini care îi cunosc sensul, „țigan”. La fel stau lucrurile și în cazul
termenilor meterhanea, „muzică turcească în care predominau tobele; p. restr. tobă” sau ecorșéu care înseamnă
„reprezentare a corpului omenesc sau a unui animal jupuit de piele, servind sculptorilor și pictorilor pentru studiul
anatomic al musculaturii”.
41
Toma 2000: 13
42
Bidu-Vrănceanu, Forăscu 2005: 16.

21
 Cuvântul se constituie atât din forma-tip (așa cum apare ea în dicționare), cât și din
formele lui flexionare sau gramaticale, care sunt realizări concrete ale cuvântului (de exemplu,
formele gramaticale ale cuvântului casă sunt case, casei, caselor, casele; ale verbului a merge:
merg, mergeam, mers, mersesem, mersei etc.). Alături de formele gramaticale, un alt tip de
forme concrete ale cuvintelor îl reprezintă variantele, care sunt determinate
fie de factori externi = varianta unui cuvânt reprezintă un împrumut din altă limbă:
coregrafie (< fr.) – coreografie (< it.), personaj (< fr.) – personagiu (< it.)
fie de factori interni cum sunt analogia, etimologia populară, contaminația,
hipercorectitudinea: inerva, complect, oprobiu, repercursiune, piftea etc. (în loc de
formele corecte: enerva, complet, oprobriu, repercusiune, chiftea,). Variante învechite
sunt atențiune, adopțiune, emoțiune (atenție, adopție, emoție). În dicționare variantele
sunt grupate împreună cu formele literare: agheasmă (aiasmă).
Anumite variante s-au specializat din punct de vedere semantic și au devenit cuvinte de
sine stătătoare: funcție – funcțiune, depresie – depresiune, emisie – emisiune, secție – secțiune,
stație – stațiune.
O situație specială este cea a variantelor literare libere. Normele ortografice și ortoepice
acceptă uneori și variantele unui anumit cuvânt atunci când acestea sunt aproximativ la fel de
mult utilizate și cunoscute. În timp una dintre forme este cea care se impune: acum – acuma,
corijent – corigent, cafeină – cofeină, cearceaf – cearșaf, deseară – diseară, piuneză – pioneză
etc.

Sensul cuvintelor

Sensul sau semnificația reprezintă procesul de asociere între un obiect (referent) și

semnul lingvistic pe care îl sugerează, îl evocă.
Există mai multe tipuri de sens: pe de o parte, sens lexical, iar pe de altă parte, sensul
gramatical. Sensul gramatical reprezintă acea semnificație relevantă din punctul de vedere al
gramaticii. De exemplu, semnificatul lui -uri marchează categoria pluralului; mai asociat unul
adjectiv sau adverb marchează gradul de comparație; carte are semnificația gramaticală a
categoriei de substantiv.
În cadrul sensului lexical au fost identificate mai multe tipuri: sens fundamental (de
bază), sens primordial, sens principal, sens propriu, sens secundar. Cea mai importantă distincție
este între sensul denotativ (denotație, denotare, desemnare, denumire) și sensul conotativ sau
figurat (conotație).
Sensul denotativ este cel prin care unui obiect i se atribuie un nume, este „sensul
conceptual sau cognitiv al unui cuvânt, pur intelectual, fundamental și relativ stabil” (DSL).
Sensul denotativ este unic, în raport cu sensurile conotative. Prin urmare „denotația asigură
echilibrul semantic al cuvântului”43 .
Sensul conotativ reprezintă sensurile secundare și figurate ale cuvântului care derivă din
sensul denotativ și depind de contextul comunicativ. Sensurile conotative sunt fie obiective, fie
subiective; de exemplu sensul diminutivului de la para sau de la ban, părăluță sau bănuț, de
„plantă erbacee decorativă, asemănătoare cu margaretele, cultivată pentru florile mici, rotunde,
de culoare albă sau roz” este motivat de asemănarea dintre cele două obiecte, în vreme de sensul
figurat al cuvântului a murmura din exemplul murmură râul depinde de percepția emițătorului.

43
Bidu-Vrănceanu, Forăscu 2005: 19.

22
Categorii de cuvinte

Din punctul de vedere al structurii, cuvintele sau unitățile lexicale se împart în mai multe
categorii, dintre care două apar cu precădere în majoritatea descrierilor teoretice: unități lexicale
simple și unități lexicale complexe. Dicționarul de științe ale limbii clasifică unitățile lexicale,
cuvintele, pe de o parte, în cuvinte simple, care se opun cuvintelor construite (acestea, la
rândul lor, includ atât derivatele, cât și compusele) sau cuvintelor flexionare.
Într-o altă clasificare propusă, apar trei tipuri de unități lexicale:
 simple (pom, floare, a alerga). Sunt incluse în inventarul unităților simple și
cuvintele derivate, rezultând o diferență între
cuvintele primare = unitățile formate din morfemul rădăcină și afixele
gramaticale (masă, student);
cuvintele derivate = pe lângă rădăcină și afixe gramaticale includ și afixe
lexicale sau derivative (măsuță, studențime, studențesc).
 compuse = sunt unitățile rezultate în urma alăturării sau sudări a două unități lexicale
simple, unitatea cea nouă trimițând la un referent diferit de referenți unităților simple
care îl alcătuiesc (untdelemn, botgros, floare-de-colț, Plafar);
 complexe44(părere de rău, a spăla putina, arca lui Noe). Între unitățile complexe se
numără locuțiunile și expresiile.
Din punctul de vedere al conținutului, cuvintele se clasifică în
 cuvinte pline, denominative, apelative, care denumesc obiecte concrete, fenomene,
activități, însușiri etc. (substantive, adjective, verbe, adverbe);
 cuvinte goale sau vide, care nu indică obiecte concrete, care nu se pot asocia cu un
simbol (prepoziții, conjuncții, articole, verbe auxiliare, interjecții); cele mai multe dintre
ele asigură coeziunea celor din prima categorie în cadrul enunțului.

Structura și organizarea vocabularului românesc

Stratificarea lexicului (sau a vocabularului) presupune organizarea acestuia, ca ansamblu,

ca mulțime unică, în submulțimi variate, constituite în funcție de disponibilitățile sau
proprietățile cuvintelor, în funcție de anumite criterii de clasificare sau de anumiți factori de
organizare.
Vocabularul românesc se poate clasifica în:
vocabular activ și vocabular pasiv;
vocabular literar și vocabular neliterar;
vocabular de uz general (comun, mediu) și vocabular cu sferă de utilizare
limitată;
vocabular de bază (fundamental) – masa vocabularului.

Fondul principal lexical și masa vocabularului

44
Toma 2000: 20-21.

23
 Cea mai importantă clasificare este reprezentată de evidențierea celor două mulțimi:
vocabular de bază (sau fundamental) și masa vocabularului. Vocabularul de bază mai este
numit și vocabular fundamental, vocabular reprezentativ sau fond principal lexical.
Fondul principal lexical este descris de Al. Graur în lucrarea Fondul principal al limbii
române, 1957. Din lista alcătuită de autor fac parte circa 1500 de cuvinte (mai exact 1419).
Autorul precizează câteva criterii care ar trebui să fie îndeplinite de cuvintele care aparțin
vocabularului de bază:
1. să denumească o noțiune importantă:
a. obiecte și noțiuni indispensabile traiului: casă, masă, a face, a lua;
b. corpul omenesc: cap, ochi;
c. familia: tată, mamă, soră, frate;
d. alimente: apă, carne, lapte, pâine;
e. unelte: clește, coasă, plug, topor;
f. ființe: om, femeie, fată, câine, lup, oaie;
g. plante: cireș, floare, frunză, nucă;
h. mediul înconjurător: câmp, deal, lumină, izvor, soare, zăpadă;
i. calități, defecte: bun, rău, dulce, frumos, leneș, tânăr, vesel, trist, urât;
j. diviziuni ale timpului: oră, zi, noapte, vară iarnă, lună, săptămână;
k. culori: alb, albastru, galben, negru, roșu, verde;
l. instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume, verbe auxiliare),
numeralele până la 10.
2. să fie polisemantice;
3. să se constituie în baze pentru cât mai multe derivate și compuse;
4. să facă parte din cât mai multe expresii și locuțiuni;
5. să aibă o anumită vechime în limbă sau o anumită stabilitate.
Vocabularul reprezentativ este descris într-o lucrare coordonată de Marius Sala
(Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, 1988). În această accepție se propun numai trei
criterii care trebuie îndeplinite de cuvinte pentru a face parte din vocabularul reprezentativ:
frecvența, puterea de derivare și bogăția semantică. În limba română sunt numai 207 cuvinte
care satisfac toate cele trei criterii, de aceea cele trei criterii nu sunt toate obligatorii pentru ca un
cuvânt să aparțină vocabularului reprezentativ. Lista alcătuită de cercetători conține un număr
mai mare de unități, față de cele din fondul principal lexical – 2581.
Masa (restul) vocabularului sau vocabularul secundar reprezintă acea parte a
vocabularului, cea mai bogată de altfel, în care se înscriu unități lexicale de toate tipurile, în
dreptul cărora nu sunt invocate criteriile care le caracterizează pe cele din prima categorie, adică
nu sunt cunoscute și folosite de către toți vorbitorii. În masa vocabularului intră mai multe
categorii de unități lexicale: arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni tehnici și științifici,
cuvinte de argou și jargon45.

Arhaisme

45
Groza 2004: 43.

24
 Determinate în funcție de criteriul diacronic, unitățile lexicale arhaice reprezintă,
conform definiției lucrărilor de specialitate, unități lexicale ieșite din uz, „care aparțin, în
evoluția limbii, unei perioade depășite ori pe cale de dispariție” (DSL), cuvinte reactualizate, în
general, la nivelul limbii individuale a unor poeți sau prozatori.
O sinteză a tuturor definițiilor este oferită de Petru Zugun în concepția căruia arhaismele
sunt „cuvinte, forme, sensuri, creații lexicale, îmbinări stabile sau libere de cuvinte, valori
stilistice specifice epocilor anterioare ale limbii române, dar utilizate, parțial și selectiv, în
perioada actuală, numai în lucrări culte de istoriografie sau beletristice, pentru a evoca vremuri
revolute (încheiate definitiv) și pentru a crea sentimentul distanțării în timp între evenimentul
narat, pe de o parte, narator și cititor, pe de altă parte”46.
În cadrul arhaismelor lexicale se face diferența între
arhaisme propriu-zise, și
istorisme.
Cei mai mulți cercetători includ istorismele în categoria arhaismelor lexicale care desemnează
stări, funcții, ranguri și realități din epoci vechi, demult apuse.
O altă diferență care se impune este cea între unitățile lexicale vechi și unitățile lexicale
arhaice. Unitățile vechi sunt acele elementele moștenite, care au un „caracter continuu,
neîntrerupt, permanent”, în vreme ce unitățile arhaice sau învechite au un caracter „temporar”
sau „momentan”.47
Între tipurile de arhaisme se numără:
arhaisme lexicale: bucoavnă „abecedar”, feregea „mantie de stofă subțire și fină, purtată
peste îmbrăcăminte (mai ales de boieri)”, agie „poliție”, hatman „boier de divan care
avea în grijă oștirile țării”, comis „mare dregător în Moldova și în Țara Românească, în
evul mediu, care avea în sarcina sa caii și grajdurile curții domnești, precum și
aprovizionarea cu furaje”, medelnicer „boierul care turna domnului apă ca să se spele pe
mâini, punea sarea și servea bucatele” (medelniță „lighean în care domnul și oaspeții lui
își spălau mâinile înainte și după masă”), vistier „dregător de mare rang, având în grija sa
vistieria statului”, pitac „decret de ridicare la rang boieresc; diplomă de boierie”, zalhana
„abator rudimentar special pentru ovine”;
arhaisme fonetice: dirept – drept, samă – seamă,
arhaisme gramaticale (morfologice: oglinde, fântâne, mânuri sau sintactice: preot
deșteptării noastre, somnul, vameș vieții, Gazeta de Transilvania pentru Gazeta
Transilvaniei);
arhaisme semantice = acele sensuri ale unor cuvinte din limba actuală care au dispărut
din uz, deși cuvintele respective continuă să fie folosite: carte = „scrisoare”; limbă =
„popor”, lege = „religie”; sărutare = „salutare” (Sărutare, umbră veche…), prost =
„simplu”, vecin = „iobag”.
O serie de unități lexicale arhaice s-au păstrat în limbă până astăzi prin intermediul unor unități
lexicale complexe uzuale (expresii, locuțiuni): a-i veni de hac cuiva (= salariu), a merge ca pe
roate, a nu avea habar (= veste, știre, grijă); altele s-au conservat în anumite graiuri (s-au păstrat
numai la nivel regional): ai „usturoi”, custa „trăi”, arină „nisip” (acestea din urmă sunt marcate
în dicționare prin mărcile înv. și reg.); iar cele mai multe sunt utilizate numai în operele anumitor
scriitori pentru a fixa în timp acțiunea descrisă.

46
Zugun 2000: 182.
47
Vlad 1973: 184, Vlad 1974: 38.

25
Neologisme

La polul opus al lexicului arhaic se află lexicul de origine neologică. După cum arată
chiar numele, neologismele reprezintă cuvintele noi dintr-o anumită limbă (cf. gr. neos – nou,
logos – cuvânt), fie că e vorba despre împrumuturi din alte limbi, fie că este vorba despre cuvinte
create pe teren românesc prin derivare, compunere sau alte mijloace de îmbogățire a
vocabularului. Însă orice cuvânt a fost nou la momentul când a pătruns în limba respectivă. Prin
urmare, „în lingvistica românească sunt socotite neologisme în special împrumuturile pe care
româna le-a făcut din limbile apusene ori direct din latină pe cale savantă” 48, precum și „creațiile
interne de la aceste împrumuturi sau după modelul acestora impuse în română cu începere din
prima jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi, precum și sensurile noi cu care au început să
fie utilizate, după această dată, unele cuvinte care existau deja înaintea perioadei amintite”49.
Din punctul de vedere al structurii, există două tipuri de neologisme:
neologisme formale (de formă):
împrumuturi directe: filozof, mesager, favorabil;
creații interne:
o neologisme și afixe derivative neologice: apolitic, apoetic;
o neologisme și afixe derivative vechi: nefavorabil, nerentabil;
o afixe derivative neologice și cuvinte vechi: sămănătorism, poporanism,
gândirism, supranumit;
o calcuri savante: întrevedea, supraveghea.
neologisme semantice (de sens): cerc (cerc de prieteni), mișcare (mișcare socială),
pânză (pânză de apă subterană).
Din punctul de vedere al originii, neologismele se clasifică în:
împrumuturi latino-romanice (cea mai importantă categorie) din;
latina savantă (adagiu, fabulă, insulă, literă, omite, pictor, premiu, rege, tezaur,
traduce, uzufruct);
italiană: (adagio, bariton, chitară, duet, flaut, intermezzo, mandolină, pizza);
franceză: (cele mai multe: abandona, antet, asasin, grotă, seism, servietă, similar,
sursă, șansă, utiliza)
împrumuturi din limba germană (mai evidente în zona Transilvaniei și în domeniul
tehnic);
împrumuturi din limba engleză (vechi, dar și recente și foarte recente).
În cadrul lexicului românesc, neologismele ajută la:
îmbogățire a vocabularului;
modernizare a lexicului;
dezvoltare a sinonimiei lexicale.
Unele dintre neologisme au fost adaptate fonetic și morfologic, altele păstrează grafia și
pronunția din limba de origine, ceea ce demonstrează caracterul lor recent și foarte recent.

Regionalisme

48
Hristea 1984: 50.
49
Groza 2004: 46.

26
 O altă categorie de elemente care fac parte din masa vocabularului românesc este
reprezentată de regionalisme, acele unități lexicale cu o arie restrânsă de utilizare, limitate la o
anumită zonă sau arie geografică.
Theodor Hristea face distincție clară între regionalisme și provincialisme, afirmând că
provincialismele se folosesc numai într-una dintre provinciile istorice românești (Moldova,
Muntenia, Banat, Crișana, Maramureș etc.), în vreme de regionalismele depășesc granițele unei
singure provincii, fiind specifice unui teritoriu mai extins alcătuit din două sau mai multe
provincii. De asemenea, de multe ori se face confuzie între cuvinte regionale și cuvinte populare.
Nici această apropiere de termeni nu este corectă așa cum vom vedea în capitolul următor.
Ca și în cazul arhaismelor, există mai multe categorii de unități regionale, repartizate
după nivelul limbii la care apar:
fonetice: pronunții specifice unei anumite zone (dește, chiatră, gios)
gramaticale: forme gramaticale specifice unei anumite zone (o făcut, o mers, am
plecatără)
lexicale: unități lexicale specifice unei anumite zone (păpușoi, lepedeu,
paradaisă);
semantice: sensuri diferite ale aceluiași cuvânt: ginere „soțul unei femei
considerat în raport cu părinții acesteia” și „mire”; mereu „continuu”, „încet”,
„mulți, numeroși”.
Ca și arhaismele, multe dintre regionalisme au devenit cunoscute datorită folosirii lor în operele
unor autori consacrați.

Unități lexicale populare

Magdalena Vulpe a consacrat un studiu special cercetării conceptelor de fapt dialectal și

fapt popular50. Autoarea denumește elemente populare „faptele de limbă generale ca răspândire
geografică, dar neconforme normelor limbii literare” (Vulpe 1967: 370). Prin urmare, delimitarea
termenilor populari se face după criterii culturale sau socio-culturale, avându-se în vedere, în
primul rând, opoziția literar – nonliterar, dincolo de opoziția literar – teritorial. „Tot ceea ce nu
este admis de limba literară, dar care are răspândire generală, în toate graiurile, constituie aspecte
ale limbii populare, iar tot ceea ce nu se regăsește în limba populară, având răspândire teritorială
limitată, reprezintă aspectele regionale ale limbii”51.
Între clasele onomasiologice de termeni populari se numără: nume astronomice, nume de
plante, de băuturi, de pești, de jocuri, de instrumente, de animale, de meserii, de boli, de
caracteristici fizice sau intelectuale etc.

Termeni tehnici și științifici

În lingvistica actuală numeroase studii au fost consacrate studierii lexicului specializat,

sau terminologiilor. Termenii tehnici și științifici sunt acele unități lexicale specifice
vocabularelor specializate (ale tehnicii sau ale științei), folosite în anumite domenii de activitate
sau profesionale (medicină, drept, chimie, fizică, lingvistică, mecanică, marină, tehnică etc.),
care denumesc aparate, operații, procese, fenomene, teorii, concepte etc. Alături de termenii
50
Vulpe 1967: 369-377.
51
Groza 2004: 49.
27
propriu-ziși apar și așa-numitele sintagme terminologice, îmbinări stabile de cuvinte care
denumesc un referent concret specific domeniilor amintite.
Mulți dintre termenii tehnici și științifici sunt neologisme împrumutate din limba latină.
De aceea vocabularul terminologiilor se mai numește, în lucrările de specialitate, și fond savant.
Există și se păstrează o permanentă relație între terminologii sau lexicul specializat și
lexicul comun. De multe ori, termenii specializați „migrează” spre lexicul comun, dezvoltând
sensuri noi: radiografie „analiză amănunțită și foarte exactă”, colaps „prăbușire, ruină,
faliment”; hemoragie „pierderea a ceea ce este capital pentru viața sau bogăția unei țări” etc.

!!! Dați exemple de termeni specifici următoarelor domenii ale tehnicii și ale științei: medicină,
chimie, fizică, tehnică.

Argoul

Argoul reprezintă un tip de limbaj codificat, secret, specific unui grup restrâns de
utilizatori, care poate fi înțeles numai de către cei inițiați. Prin intermediul limbajului, aceste
grupuri se diferențiază de restul vorbitorilor, în dorința de a nu fi înțeleși.
În funcție de utilizatori avem:
argoul elevilor și al studenților;
argoul soldaților, al militarilor;
argoul deținuților, al răufăcătorilor etc.
Tendința de înnoire permanentă este una dintre caracteristicile acestui limbaj. Atunci
când termenii utilizați de către argotizanți devin cunoscuți de persoane care nu aparțin grupului,
aceștia trec în vorbirea familiară și populară, nu mai fac parte din limbajul argotic.
Între termenii care compun argoul se numără:
cuvinte dialectale și arhaice puțin cunoscute: pârnaie „oală de pământ”; calemgiu
„funcționar de cancelarie”, calpuzan „falsificator de bani”;
termeni tehnici și științifici: streptomicină, lunetist, incubator.
cuvinte din limba comună folosite cu sensuri schimbate: cocor, curcan, sticlete,
academie, incubator, abțibild, îngeraș
împrumuturi din limbi străine:
 din limba rromani: mișto, nasol, mangli, gagică;
 alte neologisme: bonjur, junior, șvaițer;
cuvinte derivate: ascultătoare, aripioare, bălcești.
Tot aici intră și cuvintele obscene.

!!! Căutați într-un dicționar de argou definițiile termenilor argotici de mai sus!

Jargonul

28
 Jargonul este definit ca limbaj specializat, „variantă a limbii naționale, delimitată mai ales
după criterii sociale, culturale sau profesionale” care reprezintă „orice limbaj tehnic, cu o
terminologie de specialitate: orice terminologie științifică (de ex. lingvistică, matematică, fizică)”
(DSL). De la această definiție, prin extindere, jargonul „este interpretat ca o limbă deformată, cu
multe elemente străine, utilizată de vorbitorii unui grup social pentru a se diferenția de alții”. Prin
aceste elemente, jargonul se apropie foarte mult de argou, diferența dintre cele două reducându-
se la intenția cu care sunt utilizate. Cuvintele de jargon reprezintă vorbirea distinsă, prețioasă
(Groza 2004: 53). Prețiozitatea este dată de utilizarea unor cuvinte străine, împrumutate din
diverse limbi „la modă”: limba greacă – în epoca feudală (arhonda, fandaxi, sastisi), limba
franceză – în perioada modernă (bonjur, madam, mersi, monșer, musiu, bonsoar) – sau limba
engleză, în perioada actuală (o.k., cool, weekend, business, job). Jargonul actual, de origine
engleză, este simțit ca fiind mai puțin prețios, datorită „micșorării distanței culturale dintre
categoriile de vorbitori”52.

Structura etimologică a vocabularului românesc

Vocabularul românesc, ca de altfel vocabularele tuturor limbilor, este variat în ceea ce

privește originea cuvintelor. Există mai multe categorii lexicale în care se încadrează cuvintele
sub aspect etimologic:
cuvinte moștenite;
cuvinte împrumutate;
cuvinte create în interiorul limbii;
cuvinte cu etimologie necunoscută
cuvinte cu etimologie nesigură.

Cuvintele moștenite
Definiția genealogică a limbii române precizează că limba română este limba latină
vorbită neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman. Prin urmare, numeroase cuvinte
românești sunt de origine latină. Limba latină însă „s-a întâlnit” în această zonă cu limba traco-
dacilor, a populației băștinașe, autohtone, din care au fost asimilate o serie de cuvinte. Cuvintele
din limba autohtonilor formează substratul lexicului românesc, peste care s-au adăugat
elementele latinești care formează stratul limbii române. Astfel cuvintele moștenite sunt:
cuvinte latinești;
cuvinte autohtone.
Cuvintele de origine latină sunt cele mai importante unități lexicale ale vocabularului
românesc, reprezintă circa 20 % din ansamblul vocabularului românesc. Acestea sunt elementele
cu frecvența cea mai mare, multe dintre ele fac parte din vocabularul fundamental și reprezintă
baze pentru numeroase derivate și cuvinte compuse. Denumesc elemente specifice unor câmpuri
diverse:
- corpul omenesc: barbă, măsea, mână, mustață, picior, nas, genunchi, gură, piele,
palma, piept, plămâni, ochi, cap;
- familie, grade de rudenie: mamă, tată, soră, frate, fiu, fiică, nepot, văr, noră, soț, unchi,
socru;
- calități și defecte: bun, deștept, orb, mut, surd, flămând, sătul, tânăr, trist, rău, frumos,
lung, înalt, blând;
52
Toma 2000: 42.
29
 - acțiuni: a arde, a auzi, a avea, a bea, a bate, a cunoaște, a crede, a mânca, a face, a
veni, a lua, a spăla, a muri, a vorbi, a scrie, a intra, a ieși, a ierta, a închina, a întreba,
a însura, a înghiți, a înțelege, a învăța, a lucra, a lăuda, a lăsa, a mărita;
- obiecte: ac, ață, cheie, cui, cuțit, oală, sapă;
- manifestări ale naturii: nor, ploaie, secetă, soare, stea;
- animale domestice și sălbatice: capră, cal, vacă, peste, porc, pui, purice, lup, găină,
șoarece, urs;
- alimente: apă, pâine, sare, lapte, carne, ceapă, ou, miere;
- culori: alb, negru, roșu, verde, albastru:

Numărul cuvintelor autohtone în vocabularul românesc este foarte mic; între 100 și 200
de cuvinte, afirmă specialiștii. Recent, Gr. Brâncuș analizează, într-unul dintre studiile sale, un
număr de 90 de cuvinte pe care le socotește de proveniență sigură din substrat, între care se
numără: mânz, copil, buză, baltă, gard, groapă, mazăre, rață, moș, murg, brânză, brâu,
căciulă, cioară, grumaz, măgar, abur, baci, balaur, barză, bucura, bunget, buză, baltă, brâu,
brad, copac, copil, dărâma, groapă, grumaz, gușă, măgură, mal, mătură, mazăre, mânz, moș,
pârâu, sâmbure, șopârlă, țarc, țap, viezure, vatră, zgâria, aprig, băiat, burtă, copil, dop,
gheară, gorun, încurca, leagăn, leșina, măceș, mișca, mușca, nițel, prunc, viscol etc.

Cuvinte împrumutate. Influențe principale

Între limbile din care au fost împrumutați termeni în română se numără: pecenega,
cumana, tătara, turca, maghiara, limbile slave, greaca bizantină și neogreaca, germana,
engleza etc.
Împrumuturile din alte limba sunt:
- împrumuturi vechi (pecenege și cumane – habar, hambar, maidan, murdar, taman,
Teleorman, Comana; maghiare – aprod, chip, chibzui, făgădui, meșter, sălaș, vamă;
avare – scrum, jupân; grecești – jur, ciumă, plai, stup; slave vechi – maică, nevastă,
grozav, stomac, cușmă, târg, ucenic etc.),
- împrumuturi noi (cuvintele intrate în limbă în cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea până la jumătatea secolului al XX-lea);
- împrumuturi recente (neologismele de dată recentă).

Împrumuturi slave
Cea mai puternică și mai importantă influență străină asupra limbii și a culturii române
este cea a migratorilor slavi. Domeniile în care se manifestă influența slavă sunt diverse:
a) agricultură: brazdă, ogor, plug, sădi;
b) faună: bivol, cârtiță, cocoș, dihor, rață, râs, gâscă, rac, știucă, veveriță, vrabie;
c) corpul uman: cârcă, cosiță, gât, gleznă, obraz, stomac, glas;
d) familie: babă, maică, mașteră, nene, nevastă;
e) alimente: colac, drojdie, hrană, icre, oțet, pită, ulei;
f) calități și defecte: blajin, bogat, destoinic, dârz, drag, gârbov, lacom, mândru, nătâng.
prost, sărac, scump, slab, vesel, vinovat;
g) obiecte: blid, cosor, daltă, nicovală, pernă, ploscă, țeavă, toiag, verigă, zăvor,
h) armată: izbândă, pușcă, război,sabie, steag, strajă, tabără, trâmbiță;
i) acțiuni: citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci, odihni, omorî, sfârși, topi, trăi, trebui;

30
 j) biserică: acatist, agheasmă, agneţ, aleluia, amin, amvon, apostol, arhanghel,
blagoslovi, blagoveștenie, bogdaproste, candelă, canon, cădelniță, călugăr, ceaslov,
chilie, chivot, colindă, colivă, diacon, duh, duhovnic, evanghelie, fariseu, har,
heruvim, Hristos, iad, icoană, ispiti, Isus, liturghie, maslu, mănăstire, mătanie, Mesia,
mir, mironosiță, mirui, mitropolie, moaște, molitvă, molitvelnic, monah, mucenic,
muceniță, osana, paraclis, parastas, pateric, patrafir, patriarh, patriarhie, pocăi,
pomană, pomelnic, pomeni, popă, post, posti, proroc, propovădui, psalm, psaltire, rai,
serafim, sfânt, sfeștanie, sfinți, sihăstrie, sinod, slavă, smirnă, sobor, spăsi, spovedanie,
spovedi, stareţ, strană, taină, târnosi, tipic, troiţă, tropar, ţârcovnic, ucenic, utrenie,
vecernie, veșnicie etc.

Împrumuturi maghiare
Începând cu secolul al X-lea, datorită contactelor dintre populația maghiară și românii din
Transilvania (mai ales), o puternică influență maghiară s-a manifestat în anumite domenii ale
vocabularului românesc (influența maghiară se limitează, de altfel, la lexic):
a) viața orășenească și sătească: birău, dijmă, hotar, oraș, sălaș, tâlhar;
b) viața de curte: aprod, uric, viteaz;
c) comerț și industrie: ban, cheltui, ducat, marfă, meșter, vamă;
d) drept: chezaș, pârâș.
Exemplele oferite mai sus reprezintă acele elemente care s-au generalizat și au trecut în
toate graiurile. Cele mai multe dintre împrumuturile maghiare însă s-au păstrat la nivel regional:
fedeu „capac”, lepedeu „cearșaf”, temeteu „cimitir”, tulai „vai”.
În ceea ce privește formarea cuvintelor, din limba maghiară au fost împrumutate și câteva
sufixe: -ău (lingău, mâncău, nătărău), -șag și -șug (rămășag, furtișag, prieteșug), -ălui
(prețălui, trebălui).

Împrumuturi grecești
Contactele românilor cu lumea greacă au fost de lungă durată, iar cuvintele din această
limbă au pătruns în vocabularul românesc fie prin intermediul altor limbi, fie în mod nemijlocit,
direct. Împrumuturile grecești se pot diferenția în:
a) împrumuturi vechi (care au pătruns încă din latina dunăreană): termeni religioși –
biserică, a boteza, blestema, creștin, drac, înger; dar și alți termeni – broatec, carte,
frică, mărgea, teacă, zeamă;
b) împrumuturi bizantine sau medio-grecești (sec. al VII-lea – al XV-lea) – este perioada în
care limba greacă devine limba oficială a Imperiului roman de răsărit; multe cuvinte
grecești au pătruns în română fie direct: cort, folos, omidă, stol; fie prin intermediul
limbii slave; numeroși termeni bisericești: acatist, agheasmă, aleluia, amifn, amvon,
călugăr, diacon, iad, liturghie, mănăstire, popă, psalm etc., precum și alte elemente:
argat, busuioc, cămilă, corabie, drum, sfeclă etc. ;
c) împrumuturi neogrecești (epoca antefanariotă și epoca fanariotă); epoca fanariotă (1711 -
1821) a reprezentat perioada în care s-a manifestat cea mai puternică influență a limbii
grecești asupra vocabularului românesc. S-a vorbit despre un jargon grecizant în această
perioadă, numeroase împrumuturi specifice acelei perioade nu au rezistat. Din această
perioadă s-au păstrat termeni ca: agale, conopidă, fidea, igrasie, magazie, molimă,
nostim, orfan, pat, plictisi, prosop, sindrofie etc.

31
Împrumuturi turcești
Datorită relațiilor nemijlocite cu turcii au pătruns în vocabularul românesc o serie de
termeni, majoritatea celor care s-au păstrat provenind din perioada otomană, sec. al XVI-lea – al
XVIII-lea.
Domeniile la care se referă termenii turcești sunt foarte variate:
a) casa și locuința: balama, cercevea, cearșaf, chibrit, divan, dușumea, iatac, odaie, tavan;
b) alimente: baclava, cafea, caimac, cașcaval, chiftea, ciulama, ciorbă, ghiveci, halva,
iahnie, iaurt, musaca, magiun, mezel, pastramă, pilaf, rachiu, rahat, sarma, telemea,
trufanda, tutun;
c) îmbrăcăminte: basma, ciorap, giubea, ilic, maramă, șalvari, tulpan;
d) floră și faună: bamă, dovleac, dud, lalea, pătlăgea, zambilă; bursuc; calcan, catâr;
e) comerț: chilipir, cântar, dugheană, tarabă, tejghea;
f) unelte și meserii: băcan, bidinea, burghiu, cazma, dulgher, pingea.
Sufixele -giu și -lâc sunt, de asemenea, de proveniență turcească.

Împrumuturi neologice

Am afirmat mai sus că sunt socotite neologisme unitățile lexicale împrumutate din limbile
apusene sau din latina savantă. Se mai numesc împrumuturi moderne sau împrumuturi recente.
Principalele limbi din care s-au împrumutat termeni neologici sunt limbile latino-romanice,
limba germană și limba engleză și americană. În ultima perioadă, mai ales, în vocabularul
românesc au pătruns și elemente specifice așa-ziselor limbi exotice. Neologismele actuale au
înlocuit cuvinte mai vechi și s-au impus în limbă: mesager – curier; individ – ipochimen; decret
– ucaz.

Împrumuturi din limba germană

În comparație cu celelalte influențe manifestate asupra vocabularului românesc, influența
germană este redusă. Domeniile în care apar neologismele de origine germană sunt:
a) îmbrăcăminte: stofă, șnur, sorț, rucsac
b) alimente: cartof, chiflă, crenvurst, griș, halbă, parizer, șnițel, șuncă, șvaițer, șvarț.
c) ocupații: chelner, capelmaistru, maistru, matroz;
Un număr foarte mare de neologisme provenite din limba germană aparțin lexicului
specializat, terminologiilor tehnico-științifice: blitz, boiler, bormașină, fasung, ghips, gater, lac,
matriță, rolă, șaibă, șină, ștecăr, șurub, ventil.
Numeroase elemente de origine germană au un caracter regional, păstrându-se la nivelul
graiurilor: becher „brutar”, șnaidăr „croitor”, șpais „cămară” etc.

Împrumuturile latino-romanice
Cele mai multe împrumuturi făcute de română din alte limbi în perioada modernă aparțin
limbilor latino-romanice.
Latina
Cărturari erudiți din perioada veche (Cantemir, Dosoftei, Miron Costin) au introdus în
lucrările lor neologisme latinești, preluate fie pe cale directă, fie prin intermediul limbii
poloneze. Cele mai multe elemente de origine latină se datorează reprezentanților Școlii
Ardelene și ai curentului latinist, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-
lea.

32
 Între împrumuturile directe din latina savantă se numără: ambigen, aproba, biblie,
cabalin, colocviu, dormitor, elibera, fabulă, insulă, literă, pictor, premiu, probă, rege, tezaur,
traduce etc.

a) Franceza
Cea mai puternică influență exercitată asupra limbii române mai ales în secolul al XIX-
lea. Domeniile în care au fost împrumutați termeni de origine franceză sunt dintre cele mai
diverse (mai ales terminologii): politică, administrație, armată, economie, drept, filozofie,
medicină etc. Alături de termeni propriu-ziși au fost împrumutate și numeroase frazeologisme:
bal mascat, cordon ombilical, critic literar, director general, jurnal de bord, forță motrice,
monolog interior.
Cele mai multe împrumuturi din franceză au pătruns pe cale scrisă și nu pe cale orală (a
se compara următoarele neologisme cu corespondentele lor franțuzești: automobil, bacalaureat,
certificat, mercerie, pension, sergent, septicemie).
b) Italiana
Ca și în cazul celorlalte împrumuturi vorbim despre împrumuturi indirecte (prin
intermediul limbii neogrecești sau al celei maghiare) și împrumuturi directe. Secolul al XIX-lea
este cel în care s-a manifesta cu precădere influența italiană directă, prin intermediul unor
cărturari sau oameni de litere (I. Heliade Rădulescu, C. Bolliac, N. Filimon, G. Călinescu – în
sec. XX) români familiarizați cu cultura italiană.
Cele mai bine reprezentate domenii în care putem vorbi despre împrumuturi din italiană
sunt: muzică (allegro, allegreto, intermezzo, moderato, opera, partitură, pian, solo, tenor,
vibranto), economie (acont, casă, casier, fisc, liră, scadent, scadență, speze, valută);
arhitectură (basorelief, calccio-vecchio, teracotă).

Împrumuturile din limba engleză

Dacă la sfârșitul secolului trecut elementele împrumutate din limba engleză erau destul de
numeroase și multe dintre ele erau intrate în limbă pe filieră franceză: biftec, dancing, pick-up,
smoching, spicher, iar domeniul în care apăreau cu precădere era cel sportiv, în vocabularul
actual, se vorbește despre o „avalanșă” de anglicisme, termen prin care se denumesc
„împrumuturile din engleza britanică și americană, aflate în curs de adaptare la sistemul limbii
române” (Stoichițoiu-Ichim 2001: 83). Se face distincție între
- împrumuturile „necesare” (nu au corespondent în română, sunt mult mai precise, mai
scurte, mai expresive, au circulație internațională): baby-sitter, broker, airbag, a scana,
site, walkman, banner, grant, master, skateboard, snow-board, grill.
- anglicismele „de lux” (împrumuturi inutile, demonstrează snobismul lingvistic al
utilizatorilor, comoditatea, graba, cunoașterea insuficientă a elementelor lexicale din
limba maternă): advertising, nurse, trening,workshop, evergreen, goalkeeper, fashion.
Cele mai multe dintre împrumuturile recente sunt neadaptate. Cele care au o frecvență
mai mare în uz sunt înregistrate în diverse dicționare explicative cu forme adaptate pronunției
românești: bișniță, blugi, master, media, muzical.

O serie de împrumuturi foarte recente aparțin unor limbi „exotice”, prin limbă exotică
înțelegându-se o limbă folosită în țări care nu au intrat în contact direct cu româna. Se includ
limbi vechi sau noi din următoarele familii: limbi africane, limbi amerindiene, limbi asiatice
(coreeana, japoneza, thailandeza), limbi inuite (laopna), limbi dravidiene (vorbite în India,

33
Pakistan, Iran, Afganistan, Sri Lanka), limbi iraniene, limbi malaio-polineziene, limbi afro-
asiatice. O serie de astfel de cuvinte au intrat în română indirect, prin intermediul altor limbi
(turcă, slavă, franceză, engleză, germană, rusă). Domeniile în care apar cu predilecție: alimente,
îmbrăcăminte, sport, filozofie (religie) și medicină tradițională: japoneză: maki, miso, sashimi,
wasabi, tofu, tsunami; limbile arabe: burka, mollah, mujahedin, falafel, harissa, humus,
tahina; limba chineză: feng shui, yang, yin, dim sum, hoi sin.
Cele mai multe dintre aceste elemente nu sunt adaptate la sistemul gramatical al limbii
române (sunt așa-numitele xenisme = cuvinte recente preluate ca atare din diverse limbi,
neadaptate sistemului limbii române) și au o existență efemeră. Este foarte probabil ca în timp
termenii din alimentație sau sport să se impună în limbă și să se adapteze sistemului românesc de
scriere și pronunție.

Dacă în stadiul actual al limbii aspectele care privesc etimologia sunt marginale, deși se
admite importanța deosebită a originii cuvintelor în cercetarea lexicului, factorul etimologic, în
accepția lui de „totalitate a procedeelor de formare a derivatelor și compuselor” (Bidu, Forăscu
2005: 26), își dovedește importanța în explicarea genezei cuvintelor compuse și a cuvintelor
derivate sau a relațiilor care se stabilesc în cadrul familiilor de cuvinte, așadar în cadrul
problemelor care privesc etimologia internă.

Formarea cuvintelor în limba română. Etimologia internă

Formarea cuvintelor într-o limbă presupune apariția unor unități lexicale noi, de la
materialul existent în limbă, adică de la cuvintele primare sau de bază din limba dată.
În urma apariției unor unități lexicale noi, vorbim și despre conceptul de familie lexicală,
definit ca „totalitatea cuvintelor formare prin derivare, prin compunere și prin schimbarea valorii
gramaticale de la același cuvânt de bază”53. Astfel, în familia lexicală a cuvântului floare intră
elemente ca: floricică / floricea / florar / florăreasă / florărie / înflori / înflorit / înfloritor /
neînflorit / floarea-soarelui etc.

Procedeele prin intermediul cărora se obțin cuvinte noi sunt de mai multe feluri:
- principale,
- secundare și
- mixte
Procedeele principale sunt:
- derivarea,
- compunerea
- schimbarea valorii gramaticale
Procedeele secundare sunt:
- contaminația
- trunchierea
- reduplicarea
Procedeele mixte presupun utilizarea în același timp a unui procedeu principal și a unuia
secundar.

Derivarea
53
Hristea 1984: 67.

34
 Este definită ca „procedeu de formare a unor unități lexicale noi pornind de la un cuvânt
de bază (morfem independent sau semidependent), care constă fie în antepunerea unor afixe […],
fie mai ales în postpunerea lor” (DSL).
Morfemul independent este numit și rădăcină (bun, cânt-). Cuvântul rădăcină este
sinonim cu cuvântul-bază, adică acel cuvânt căruia i s-au îndepărtat mărcile gramaticale (măs- +
uță)
Radicalul sau tema unui cuvânt (partea care rămâne neschimbată în flexiune) reprezintă
combinația dintre unul sau mai multe afixe derivative și o rădăcină; radicalului i se pot atașa
flectivele (desinențele) (nebun + i – ne = prefix, bun = rădăcină, i= flectiv).
Afixele derivative sunt sufixele și prefixele (mai sunt numite și morfeme lexicale) (ne
+ bun = nebun; cânt- + ător = cântător).
Interfixele sunt porțiuni dintr-un derivat care nu intră nici în temă, nici în sufix; sunt
considerate fie o varietate a sufixului, fie o dezvoltare a temei: -ur- din colțuros.
Derivarea este de mai multe tipuri:
- cu sufixe (sufixală);
- cu prefixe (prefixală);
- parasintetică;
- regresivă;
- prin substituție de afixe.
Primele trei tipuri formează derivarea progresivă (sau propriu-zisă), care este în opoziție cu cel
de-al patrulea tip, derivarea regresivă (inversă).

Derivarea cu sufixe
Cel mai important dintre cele patru tipuri menționate mai sus, derivarea sufixală dispune
de un inventar impresionant de elemente (există, în română, mai mult de 600 de sufixe). Acest
procedeu de formare a cuvintelor a fost utilizat la scară largă și în limba veche.
Unele dintre cuvintele constituite în limba veche prin derivare, nu mai sunt simțite, în
perioada actuală, ca derivate: brutar < brut „pâine” + -ar; pieziș < piez (variant a lui piază) + -iș.
Altele sunt considerate derivate deși sunt numai cuvinte împrumutate ca atare din alte limbi:
periculos, virtuos.
Sufixul lexical este „afixul (formativul) postpus bazei, rădăcinii sau morfemului
independent”54 pentru a forma cuvinte noi. Sufixele pot fi clasificare din mai multe puncte de
vedere:
a) după etimologie
- moștenite din latină (-a: brăzda; -ar: școlar, fierar; -at: buzat, plușat; -atic: tomnatic;
-ăreț: vorbărț; -ătate: bunătate; -cios: bolnăvicios; -ciune: închinăciune; -easă: crăiasă;
-eață: verdeață; -el: bătrânel; -(i)er: vier; -et: brădet, -ețe: bătrânețe; -i: înlemni; -ic(ă):
floricică; -ie: bogăție; -ime: studențime; -ință: vionță; -ior, -ișor: frățior, binișor; -os:
frunzos; -(a, e, i, î)re: scurtare, scădere, venire, urâre; -(ă, i)tor, toare: judecător,
ascuțitoare; -tură: arătură);
- împrumutate din slavă: (-aci: dreptaci; -an: gâscan; -anie: grijanie; -aș: fluieraș; -că:
săteancă; -eală: acreală; -ean: muntean; -elnic: vremelnic; -enie: câinoșenie; -eț; -iște,
-iș; -iță; -uș; -nic );
54
Coteanu 2007: 16.

35
 - împrumutate din maghiară: -ălui, -ău (-ălău), -șug, -șag;
- împrumutate din turcă: -(a)giu; -iu; -lâc;
- împrumutate din neogreacă: -(ul)ache, -isi, -os (-icos);
- împrumutate din limbile latino-romanice: -aj; -al, -ant, -anță, -ard; -at, -bil, -ent, -ență,
-ic, -ifica; -ism, -ist, - itate; -ită,-iza; -ment; -mente; -om, -ona, -oză.
b) după formă:
- simple (majoritatea);
- compuse: -ărie;
- variante: -el / -țel.
c) după natura gramaticală a derivatului:
- substantivale: -ătate, -are;
- adjectivale – esc, -iu, -os;
- verbale: -a, -i, -iza, -ui;
- adverbiale: -ește, -iș;
- pronominale: - uță (mătăluță), -ica (atâtica);
- sufixe care formează numerale: -ime (doime);
- sufixe care formează interjecții: -ică (aolică);
d) după productivitate:
- productive;
- neproductive (-ciune, -icesc, -mente; -ard).
e) după sens:
- sufixe pentru denumirea agentului: -tor, -ar, -aș, -eț, -easă, -giu, -ist, - ier;
- sufixe pentru denumirea instrumentului: -ar (cenușar), -tor (încălțător), -niță (botniță);
-uș (astupuș, țăpuș);
- sufixe pentru denumirea abstractelor: -(a, e, i, î)re; -ătate, -eală, -ie, -ărie, -anță (-ență,
-ință); -ime, -ism, -ură;
- sufixe pentru denumirea însușirii: -al, -ar, -aș, -at, -ăreț, -bil, -esc, -iu, - nic, -os, -tor;
- sufixe colective: -ărie, -ăraie, -et, -ime, -iș, -iște;
- sufixe pentru indicarea originii: - ean, -ar (morenar); -aș, -ez, -it, -iot, -ac (austriac,
prusac); -ian (australian, indian);
- sufixe pentru indicarea modalității: -ește, -iș (-îș), -mente;
- sufixe pentru denumirea plantelor și a animalelor: -aș (toporaș), -el (-ea) (albătrea); -ică
(lumânărică); -ior (cimbrișor); -iță (crăiță); -ariță (măselariță); -easă (cârciumăreasă);
-ar (lopătar, furnicar), -tor (ciocănitoare, lipitoare);
- sufixe pentru nume proprii de familie: -escu, -eanu, -iu, -ache;
- sufixe diminutivale: -aș, -el, - ic, -ice, -ior, -iță, -uc, -uș, -uț, -eț;
- sufixe augmentative: -oi (-oaică, -oaie); -an, -andru, -ău;
- sufixe moționale: -an, -oi, -ă, -e(a)să, -iță, -oaică;
Sufixele diminutivale și sufixele augmentative au diverse nuanțe semantice,
distingându-se astfel între sufixe hipocoristice (care exprimă sentimente de
afecțiune, dezmierdare, alintare) și sufixe depreciative (care esprimă dispreț,
batjocură).

Sufixele se adaugă de obicei direct bazei; în anumite cazuri sunt separate de aceasta
printr-un interfix. Uneori apar modificări de ordin fonetic în interiorul rădăcinii: masă – măsuță,
frumos – frumușel; școală - școliță.

36
 În cazul în care într-un derivat există mai multe sufixe cumulate, avem a face cu o
derivare în lanț: grădinăreasă (-ar + -easă); vopsitorie (-tor + -ie); butoiaș (-oi + -aș); cizmărie
(-ar + -ie).
În limba română actuală derivarea cu sufixe este foarte productivă. Bazele sunt dintre
cele mai variate: nume comune, nume proprii sau sigle. În textele jurnalistice, de multe ori,
derivatele sunt utilizate cu anumite valori conotative: ironice, peiorative, depreciative. Asocierea
unui sufix neologic cu o bază veche sau invers contribuie la obținerea unor asemenea efecte:
heirupism, flatarisi.

Derivarea cu prefixe

Este un tip de derivare mai puțin frecvent în limbă, în comparație cu derivarea sufixală.
Numărul prefixelor este mult mai mic în raport cu numărul sufixelor (circa 90 de elemente).
Prefixele sunt afixele lexicale antepuse bazei care duc la apariția unui cuvânt nou. Au numai
valoare lexicală și, în general, nu schimbă categoria gramaticală a bazei. Din punctul de vedere al
structurii se diferențiază prefixe simple (cele mai multe) și prefixe complexe (compuse și
dezvoltate: reîmpăduri, neîmpădurit). Unele dintre ele au și alte funcții: de prepoziții (a-, cu-,
de-, în-, între-), de adverbe (prea-, contra-, pro-).
În funcție de origine, prefixele se clasifică în
- moștenite din latină: a-, cu-, de-, des-, în-, stră-;
- împrumutate din
 slavă: ne-, pre-, po-, prea-, răs-, ză-
 greacă: anti-, arhi-, cata-, dia-, epi-, hiper-, hipo-, meta-, sin-;
 din limbile latino-romanice: ante-, circum-, ex-, in-, per-, post, re-, super-,
- apărute pe teren românesc: între-, întru-, sub-, supra-.
Din punct de vedere semantic, se identifică următoarele tipuri de prefixe:
- privative (sensul lor este de „fără”, „lipsit de”, a lipsi de”): des- (dez-, de-): desfrunzi,
descrește, desăra, dezlipi;
- negative (nu presupun existența anterioară a elementului negat): ne-, in-, a-;
- delocutive (bazele de la care se pornește sunt locuțiuni, de aici și denumirea lor): în-
(înfăptui, împerechea), de- (dedulci, deosebi, desăvârși);
- iterative (exprimă repetarea): răs- (răz-), re-
- prefixe care marchează intensitatea: arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-;
- prefixe internaționale, utilizate în limbajele savante (cele mai multe cuvinte în care apar
asemenea formanți sunt împrumutate însă ca atare din alte limbi):
 ante- „înainte”, „dinainte”: antebraț (calc), antedata (calc);
 anti- „împotriva, contra”: antifascist, anticomunist, antiburghez,
anticancerigen;
 arhi- (exprimă gradul cel mai înalt): arhiplin, arhifolosit, arhicunoscut;
 circum- „de jur împrejurul”: circumcizie, circumferință, circumstanță
(împrumuturi);
 con- (com-, co-) „împreună cu”: consătean, coautor, compatriot;
 contra- „împotrivă, în față, în corelație cu”: contraargument,
 ex- „în afară, scos din”: exmatricula, exoftalmic;
 extra- „exterior”: extrauterin, extralingvistic;
 inter- „între”: intervocalic, interregional;

37
  intra- „înăuntru”: intravenos, intramuscular;
 post- „după”: posttraumatic, postpune;
 pre- „înainte de”: premergător, preșcolar, prenatal;
 sub- „dedesubt”: subînțeles, suburban;
 supra- „deasupra, foarte”: supraaglomerat, supracopertă, suprapământesc.

Supraprefixarea reprezintă utilizarea a două sau mai multe prefixe la aceeași bază:
străstrăbunic, supraîncălzi.

Derivarea parasintetică
Reprezintă modalitatea de formare a unor cuvinte noi prin adăugarea la un cuvânt-bază
atât a unui prefix, cât și a unui sufix: îndrăgosti, împături, dezgoli, desfrunzit, îmbogățit,
înlemni.

Derivarea regresivă
Derivarea regresivă sau inversă reprezintă procedeul de formare a unor cuvinte noi prin
suprimarea de afixe lexicale dintr-un cuvânt.
În cazul derivatelor regresive, datorită faptului că sunt mai greu de identificat, se recurge
la diverse procedee: atestări, cercetarea evoluției unor sunete, frecvența termenului; derivatul
regresiv este mai puțin frecvent și mai puțin cunoscut decât cuvântul de bază.
Tipuri de derivate regresive:
- obținute prin suprimarea afixului –ă: pisic < pisică, mâț < mâță, banan < banană,
portocal < portocală, mandarin < mandarină, măslin < măslină;
- obținute prin suprimarea afixului –ie: geolog < geologie, biolog < biologie, gelozi <
gelozie;
- obținute prin suprimarea afixului de infinitiv: alint, avânt, auz, blestem, învăț, dezvâț,
omor, tremur, șuier, salt, pâr, lac, zbor, priveghi, fluier, fur etc.
În funcție de clasa morfologică a bazei de la care se pornește, se pot identifica
următoarele tipuri de derivate regresive:
- postsubstantivale:
 eliminarea sufixului –ă: pisică > pisic, portocală > portocal;
 eliminarea sufixului –ie: ecologie > ecolog, geodezie > geodez;
 eliminarea sufixului de infinitiv lung: aniversare > aniversa;
- postadjectivale (mai ales după participii, are ca rezultat verbe): eliminarea sufixelor de
participiu -at, -it: moțat > moța; brumat >bruma;
- postverbale: prin eliminarea sufixelor –a, -i: astâmpăr, auz, cânt, greș, învăț, plac, trai,
tremur, vaiet, zbor, ducă, fală, accept, avânt, avort, condens, dejun, denunț, deranj,
anunț, freză, ramburs, speculă, vomă.

Derivarea prin substituție de afixe

Derivarea prin substituţie de afixe presupune înlocuirea unui afix derivativ (prefix sau
sufix), din structura unui cuvânt analizabil, cu un alt afix derivativ, obținându-se un nou cuvânt
analizabil. Procedeul se realizează prin analogie cu alte perechi existente în limbă.
În funcție de tipul de afix înlocuit, se deosebește între:
- substituția de prefixe: dezgropa de la îngropa, despături, desperechea;
- substituția de sufixe: corigență de la corigent, editură de la editor;

38
 Cele mai numeroase derivate obținute prin substituție de afixe sunt cele în care prefixul
în- este înlocuit cu prefixul des-. Derivarea prin substituție de afixe poate fi invocată în cazul a
numeroase derivate, reprezentând unul dintre fenomenele specifice etimologiei multiple interne.

COMPUNEREA

Cel de-al doilea mijloc principal de îmbogățire a vocabularului este compunerea definită
ca „procedeu de îmbogățire a vocabularului cu unități lexicale noi, formate din două sau mai
multe cuvinte existente independent și care și-au pierdut sensul în favoarea unuia nou” (DSL).
Spre deosebire de îmbinările libere de cuvinte sau de grupurile sintactice, cuvintele compuse se
caracterizează prin unitate semantică, unitate morfologică și comportament sintactic unitar.
Din punct de vedere semantic, cuvântul compus trebuie să aibă un sens nou, diferit de cel
al elementelor din care este alcătuit. Referentul la care trimite noua unitate trebuie să fie altul
decât referenții cuvintelor componente.
Există două tipuri principale:
- compunere propriu-zisă: tata-mare, piatră-vânătă, floare-de-colț.
- compunere tematică: termologie, termocentrală, energofag, procesoman, ședințoman,
eminescologie.
Compunerea propriu-zisă se realizează prin diverse tipuri de relații sintactice:
hipotaxă (subordonare);
parataxă (juxtapunere sau alăturare);
abreviere
Subordonarea (hipotaxa) marchează un grad superior de compunere. Se poate realiza prin:
1. subordonare atributivă (botgros, coate-goale, vorbă-lungă, acid clorhidric; bună-voință,
rea-voință; ciuboțica cucului, ochiul-boului, Vatra Dornei, bou de baltă, apă de
plumb);
2. subordonarea completivă (pierde-vară, încurcă-lume, zgârie-brânză, ducă-se pe pustii,
gură-cască, de-te-vino);
3. subordonarea față de un adjectiv cu rezultat un alt adjectiv (roșu-închis, galben-deschis,
alb-verzui);
4. subordonarea eterogenă prin care se formează numerale (doisprezece, douăzeci).

Coordonarea (parataxa) duce la apariția unor substantive și adjective și este prezentă mai ales
în compusele recente: pușcă-mitralieră, mobilă-tip, româno-englez, fiecare, oricare, Târgu-
Jiu55.

Compunerea prin abreviere reprezintă unul dintre procedeele recente și foarte frecvent în
perioada actuală. Se poate realiza prin combinarea unor:
- inițiale de cuvinte: FNI, CNA, CFR, CNAS, PNȚCD, OPC, RATB, BNS, SRI;
- inițiale și silabe din cuvinte: Tarom;
- inițiale și cuvinte: aragaz (Astra Română + gaz),
- Silabe din cuvintele componente și cuvinte întregi: Romgaz, Distrigaz;
- silabe din cuvintele componente: aprozar, plafar, Asirom.

55
În cazul celui din urmă compus avem a face cu o falsă parataxă, deoarece, inițial cel de-al doilea termen a fost un
substantiv în genitiv Târgu-Jiului.

39
În ceea ce privește modalitatea de scriere a compuselor, acestea pot fi:
- legate (contopite, scrise într-un singur cuvânt): scurtcircuit, untdelemn, binevoi, altceva,
dumnealui, așadar, deși, înspre;
- unite prin cratimă: argint-viu, după-amiază, coate-goale;
- scrise în cuvinte separate: Anul Nou, de la.

Compunerea tematică reprezintă procedeul savant de obținere a unor cuvinte noi din
elemente de compunere care nu au existență independentă în limbă. Aceste elemente de
compunere savantă sunt asemănătoare cu sufixele și cu prefixele, de aceea mai sunt denumite
sufixoide (false sufixe) și prefixoide (false prefixe). Acestea provin din cuvinte pline și au un
sens denotativ. Apar cu precădere în cadrul lexicului specializat, al terminologiilor. Cele mai
multe dintre cuvintele în care apar prefixoide și sufixoide au circulație internațională și au fost
împrumutate ca atare din alte limbi.
Între cele mai frecvent utilizate prefixoide se numără: acva-, agro-, antropo-, api-, arhi-,
auto-, balneo-, biblio-, bio-, calo-, cardi-, cripto-, electro-, fil-, filo-, fito-, foto-, geo-, hidro-,
hipo-, izo-, macro-, micro-, mono-, multi-, orto-, poli-, pseudo-, psiho-, tele-, termo-, zoo-.
Cele mai cunoscute sufixoide sunt: -algie, -arhie, - cefal, -cid, -crat, -crație, -cronie,
-fag, -fer, -fob, -fon, -for, -form, -fug, -grafie, -log, -logie, -manie, -nom, -onim, - scop, -tecă,
-vor, -sofie.

Conversiunea

Denumită și schimbarea valorii gramaticale sau transpoziție lexico-gramaticală,

reprezintă unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor care constă în obținerea unei
noi unități lexicale prin trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta. Este un procedeu de
natură exclusiv morfologică, în cazul căruia nu se schimbă forma cuvântului de bază, ci se trece
numai de la o parte de vorbire la alta.
Modalitățile prin care se realizează sunt:
- articulare sau determinare: frumosul, oful, un nimeni, culesul, suferindul;
- distribuirea în context: câine bărbat, femeie bine, beat criță, copii se bulgăresc iarna,
orice om.
După clasa morfologică în care se încadrează noul cuvânt se disting:
- substantivizări: de la infinitivul lung: utilizarea, scrierea, învățarea; de la participii:
fumatul, mersul, rănitul; de la gerunzii: un intrând, murindul; de la adjective: urâtul,
albul, frumosul, greul; de la adverbe: binele, aproapele, susul; de la pronume: eul,
sinea; de la orice parte de vorbire prin articulare: vaiul, pe-ul, că-ul.
- adjectivizări: de la participii: oameni plouați; obiect vândut, carte citită; de la pronume:
oricare om; tatăl tău; altui copil; de la gerunzii: coșuri fumegânde, ape curgânde,
oameni suferinzi; de la adverbe: bărbat bine; haine gata;
- adverbializări: de la adjective: cântă urât, mănâncă frumos, vorbește gros; de la
substantive (care denumesc anotimpuri, momente ale zilei, zile ale săptămânii; folosite
numai în forma articulată): Vara se merge la plajă. Lunea se încep cursurile. Seara ne
întâlnim cu familia.
- prepoziții provenite de la adverbe relative: Cum nu mi-a spus nimic, am bănuit că totul
era bine. S-or fi despărțit, unde au văzut că nu se înțeleg. Când aș ști că nu vii, nu m-aș
mai chinui să pregătesc mâncarea.

40
Unii cercetători includ în cadrul conversiunii și
- trecerile de la clasa numelor comune spre cea a numelor proprii (onimizări): Ureche,
Brad, Violeta, Brândușa;
- trecerile de la clasa numelor proprii spre cea a numelor comune (deonimizări): iudă,
caiafă, olandă, americă, havană, marghilomană.
Procedeele acestea sunt obținute prin intermediul antonomazei, o „figură de stil care
constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun
ori a unei perifraze în locul unui nume propriu”.
Sunt consemnate situații în care schimbarea clasei morfologice a unui cuvânt este
rezultatul unei elipse și nu se datorează caracterului polifuncțional al cuvântului: (gospodărie)
colectivă, (echipă) națională, (pătlăgică) roșie, (pătlăgică) vânătă.

Procedee secundare

Contaminația sau contaminarea reprezintă „rezultatul combinării fonetice a două cuvinte

diferite care aparțin aceluiași câmp semantic: cocobarză (din cocor + barză), cocostârc (din
cocor + stârc), ceasornic (din ceas + ornic), zurbavă (zurbă + gâlceavă)”.

Trunchierea (apocopa sau scurtarea) este un „procedeu utilizat de limba vorbită familiară prin
care se suprimă silabele finale ale unui cuvânt polisilabic”: mate, profu, profa, dirigu, diriga,
greora, zoo, bio, circă (circumscripție), foto (atelier foto), Lia (Cornelia), Teo(dor). Își are
originea în limbajul copiilor, dar nu este acceptată de normele limbii literare. Deși este un
fenomen specific vorbirii, trunchieri apar și în scris (pe internet și pe telefoanele mobile): mess,
ro, sal, tel.

Reduplicarea este procedeul de formare a unor cuvinte care constă în dublarea (repetarea) unei
silabe: Gigi, Mimi, Titi, cu-cu, bobo.

Procedeele mixte
Presupun utilizarea simultană a cel puțin două dintre procedeele enumerate mai sus: derivate
parasintetice: îmbuna, presimțire; compuse parasintetice: mărinimie, untdelemniu,
camilpetrescian, ; reduplicare și sufixare: tutui; abreviere și sufixare: tebecist, ceferist,
orelist; abreviere și compunere savantă: ozenolog.

Calcul lingvistic

Calcul lingvistic reprezintă un procedeu mixt de îmbogățire a vocabularului unei limbi

„plasat la intersecția dintre mijloacele interne și mijloacele externe de îmbogățire a acestuia”
(DSL) care presupune imitarea „formei interne a unor cuvinte derivate sau compuse din alte
limbi sau numai a sensului unor cuvinte străine”56. Este denumit și împrumut indirect, constituind
o modalitate de transpunere a termenilor dintr-o limbă în alta, diferită atât de împrumut, cât și
de traducere, și presupune stăpânirea (cunoașterea) structurii interne atât a limbii donatoare, cât
și a limbii primitoare.
collaborer > colabora (împrumut), conlucra (calc), a lucra împreună (traducere);
56
Groza 2004: 119.

41
futurologie > futurologie (împrumut), viitorologie (calc), știința viitorului (traducere);
sentiment > sentiment (împrumut), simțământ (calc), simțire (traducere);
cohabiter > coabita (împrumut), conlocui (calc), a locui împreună (traducere);
consacrer> consacra (împrumut), consfinți (calc), a locui împreună (traducere);
triangle > trianglu (împrumut), triunghi (calc), cu trei unghiuri (traducere).

Există mai multe tipuri de calc:

- lexical: frățietate < fr. fraternite, întâietate < fr. primaute, stingător < fr. extincteur,
supraveghea < fr. surveiller, subdezvoltat < fr. sous-developpe, deznodământ < fr.
denouement, preșcolar < fr. prescolaire, - după compuse: binecuvânta < sl. blagosloviti,
Bunavestire < sl. blagoslovenie, dreptunghi < fr. rectangle, fărădelege < sl. bezzakonnie,
periaj < fr. brossage; concetățean < fr. concitoyen, presimțământ < fr. pressentiment;
maltrata < fr. maltraiter, patruped < fr. quadrupede.
- calc semantic (cuvintele românești capătă sensuri noi prin imitarea sensurilor pe care le
au cuvinte corespunzătoare în alte limbi). În limba veche: carte „scrisoare” a primit și
sensul de „volum”, lume „lumină” a primit și sensul de „univers”, limbă avea în limba
veche și sensul de „popor” (sub influența limbii slave, unde termenii corespunzători
aveau și sensurile respective). În limba modernă: foaie capătă și sensul de „ziar” (după
franceză și germană), nebun capătă și sensul de „piesă de șah”, pânză e folosit și cu
sensul de „pictură” (după franceză). Tot calchiate după franceză sunt sensurile pe care le
capătă termenul cerc în matematică, biologie, sociologie: cerc literar / polar / de prieteni
/ vicios / politic / studențesc etc. În limba actuală: verbul a aplica care însemna „a folosi,
a pune, a executa” are și sensul „a cere, a solicita”, iar oportunitate care însemna „ceea
ce e favorabil, potrivit, recomandabil” pe cel de „șansă, posibilitate, ocazie” (după
engleză).
- gramatical: calc morfologic: crearea formelor reflexive pentru anumite verbe, după
model slav: a se gândi, a se ruga, a se teme, a se naște; calc sintactic: imitarea unor
construcții sintactice străine: a locui un apartament, a sluji cauzei păcii.
- frazeologic: profesiune de credință, salt mortal, tăcere mormântală, țap ispășitor, idee
fixă, tare de urechi, cu două fețe, cu prețul vieții, în numele legii, pe cale de dispariție,
pe patul de moarte.
- lexico-frazeologic a face anticameră < fr. faire antichambre, învățământ superior < fr.
enseignement superieur, învățământ primar < fr. enseignement primaire).

Cauzele producerii calcului lingvistic pot fi:

- necesitatea desemnării unui obiect sau al unui concept nou,
- bilingvismul (atât cauză, cât și condiție),
- respectul față de tradiție,
- dorința de popularizare a noilor noțiuni,
- purismul,
- încercarea deliberată de îmbogățire a limbii literare prin utilizarea unor modele străine,
- preferința limbii pentru mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului.
În perioada actuală foarte productiv este calcul semantic după engleză; numeroase cuvinte
existente în limbă cu un anumit sens sunt utilizate cu un sens nou care este copiat după unul
străin: oportunitate, a acomoda, agrement, promoție, a adresa, a aplica, confortabil, dedicat,
locație, provocare, punctual, versatil.

42
RELAȚIILE SEMANTICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Sensurile cuvintelor sunt studiate de semantică.

În limba română actuală există următoarele categorii (sau relații) semantice:
- monosemie,
- polisemie,
- omonimie,
- antonimie,
- sinonimie,
- paronimie.
Cuvintele monosemantice sunt cele care au un singur sens. Cele mai multe dintre ele se
întâlnesc la nivelul diverselor terminologii (tehnice sau științifice): oxigen, adverb, matematică,
femur, moleculă, otită etc., dar nu numai. Pot fi monosemantice și cuvinte care aparțin
vocabularului curent: stilou, camping, hotel, pix. Numărul cuvintelor monosemantice este relativ
mic, însă orice asemenea cuvânt frecvent utilizat este susceptibil de a dezvolta sensuri noi, de a
deveni polisemantic.
Există mai multe modalități de evoluție a sensului:
- lărgiri sau extinderi de sens: voinic „oștean” vs „tânăr viteaz, îndrăzneț”;
- restrângeri sau îngustări de sens: moșie „patrie” vs „proprietate de pământ cultivabil”;
varză „verdețuri, legume” vs „o anumită plantă legumicolă”;
- degradări de sens: mitocan „locuitorul unui mitoc” vs „bădăran, mojic, mahalagiu”;
mișel „sărac, sărman” vs „ticălos, nemernic”; nemernic „străin, pribeag” vs „mișel,
ticălos, infam, mârșav”, mândru „înțelept” vs „semeț, țanțoș, demn, fălos”
- înnobilări de sens: războinic însemna în trecut „ucigaș, tâlhar, bandit, hoț, pungaș”, iar
în limba actuală „luptător, viteaz”; șugubăț „criminal, ucigaș” vs „glumeț, hazliu,
poznaș”, bazaconie „fărădelege” vs „lucru bizar, năzbâtie, poznă”.

POLISEMIA

Este definită drept capacitate a cuvintelor dintr-o anumită limbă de a avea mai multe
sensuri. S-a afirmat că aproximativ 80% din lexicul unei limbi este polisemantic. Cele mai multe
cuvinte polisemantice dezvoltă un număr limitat de sensuri; unele însă sunt înregistrate în
dicționare cu numeroase sensuri (verbe ca: a lua 24, a da 43, a veni 21, a face 55, a vedea 28).
Acest fenomene poartă numele de pletoră semantică.
Există două tipuri de cuvinte polisemantice (delimitate în funcție de analiza semică și de
cea contextuală):
- ale căror sensuri sunt dependente de context (farmacie „ramură a științei medicale” și
„local unde se vând medicamente”, sterp, vânăt, des, casă, cămin, a doborî, a bâzâi, )
- ale căror sensuri nu depind numai de context, ci cuprind alături de semele comune o
serie de seme diferențiatoare (bibliotecă „mobilă + în care se țin cărțile”, „încăpere + în
care se țin cărțile”, „instituție + care difuzează cărți”, „o colecție anume de cărți”; cald
„apreciere pozitivă referitoare la căldură”, „o stare psihică”)

Sensurile conotative se obțin de cele mai multe ori prin intermediul tropilor (figurilor de
stil). Cele mai frecvente figuri de stil utilizate în acest scop sunt:

43
 - metafora: ochiul geamului, capul satului, gura canalului, cotul râului; verbele a lătra, a
rage, a bâzâi utilizate în dreptul unor persoane etc.
- metonimia: am băut un pahar; a mâncat toată farfuria; a cumpărat un porțelan,
colecționează aur, bronz, a cumpărat un Grigorescu, coroana, sceptrul „regalitatea”,
crucea „credința creștină”, mantia, spada „instituția cavalerească”; mănâncă o pâine de
pe urma mea. a băut un Cotnari, a cumpărat olandă; a trecut țara prin foc și sabie.
- sinecdoca: acoperiș „casă”, Poartă aur, se îmbracă în mătase, românul s-a născut poet;
vai de bătrânețele mele; zburătoare „insectă” sau „pasăre”.
Între cauzele polisemiei se numără:
- asocierile pe care le fac vorbitorii între „obiecte”;
- tendința de economie lingvistică (un număr mai mic de cuvinte exprimă un număr mai
mare de noțiuni);
- tendința de expresivitate a limbajului;
- influențe străine (calcurile semantice): pânză „țesătură”, „pictură”.
Evoluția sensurilor este numită și dinamică sau neologie semantică.

OMONIMIA

O definiție general acceptată este aceea conform căreia omonimia reprezintă o relație
semantică stabilită între două sau mai multe cuvinte care au aceeași formă, dar sensuri total
diferite. Unii lingviști consideră ca fiind omonime și cuvinte omografe care nu sunt și omofone
(țárină / țarínă, mozáic / mozaíc) sau cuvinte omofone care nu sunt și omografe (s-ar / sar, i-
ar / iar, s-a / sa). Însă, cum ambiguitatea rezultă în special din identitatea formală totală a celor
două unități lexicale considerate, este preferată includerea între omonime a acelor cuvinte care
sunt și omofone și omografe.
Omonimia lingvistică nu se stabilește numai la nivel lexical, ci și la celelalte niveluri ale
limbii:
- omonimie morfologică: se stabilește între forme identice care au funcții diferite: eu merg
– ei merg; el descoperă – ei descoperă; dau fetei – cartea fetei;
O categorie hibridă este omonimia dintre un cuvânt și forma flexionară a altui cuvânt:
cumpăr ouă – găina ouă; el sare – ia puțină sare; par („prăjină”) – eu par; car (vehicul) –
eu car. Unități de tipul acesta, numite omoforme, nu creează confuzii, deoarece sunt
distribuite în contexte sintactice total diferite, iar contextul contribuie la dezambiguizare.
- omonimie sintactică: se referă la acele structuri sintactice care permit mai multe
interpretări semantice: Ion dă mâncarea pisicii = „Ion dă altcuiva mâncarea pisicii” sau
„Ion îi dă pisicii să mănânce”; Ți-am cumpărat cartea = „Am cumpărat cartea ta, pe care
ai scris-o tu” sau „Am cumpărat cartea pe care m-ai rugat tu să o cumpăr”; Am văzut-o
mergând spre metrou = „în timp ce eu mergeam spre metrou” sau „în timp ce ea mergea
spre metrou”; alegerea președintelui = „alegerea cuiva să fie președinte” sau „alegerea
pe care a făcut-o președintele”.

Cuvântul baie1 < lat. are cinci sensuri diferite înregistrate în dicționar „cadă”, „albie”,
„cameră de scăldat”, „scăldătoare”, „stațiune balneară”, însă în fiecare dintre aceste sememe
există semul comun „a spăla, a scălda”; acest sem nu se regăsește însă în sememul cuvântului
baie2 < magh. „mină din care se extrag mineralele”. Cuvântul cap1 este polisemantic: „parte a

44
corpului”, „minte”, „conducător”, „viață”, și diferit de cap2 „promontoriu”; casă1 cu sensurile
„clădire”, „familie”, „căsnicie” este diferit de casă2 „ghișeu unde se fac plățile”.

Între cele mai importante surse ale omonimiei se numără:

1. Convergența fonetică = presupune

- evoluția identică a două cuvinte provenite din etimoane diferite: păr1 < lat. pilus „podoabă
capilară”, păr2 < lat. pirus „pom care face pere”; a semăna1 lat. seminare „a pune sămânța în
pământ”, a semăna2 < lat. similare „a se asemăna”; a încinge1 < lat. incendere „a arde”, a
încinge2 < lat. incingere „a pune o cingătoare”;
- coincidența fonetică dintre două cuvinte provenite din limbi diferite: lac1 < lat. lacus „apă
stătătoare” și lac2 < germ. Lack „soluție pentru protejarea lemnului”, casă1 < lat. casa și casă2 <
it. cassa „locul unde se fac plățile”; tort1 < lat. tortus „fir tors” și tort2 < germ. Torte „prăjitură”;
somn1 < lat. somnus „stare de relaxare” și somn2 < sl. somnu „pește”;
- coincidența dintre un cuvânt împrumutat sau moștenit și unul creat în limba română: toc1 <
magh. tok „etui”, toc2 < bg. tok „parte a încălțămintei” (împrumuturi) și toc3 (onomatopee); tir1 <
fr. tir „felul în care o armă de foc trimite proiectilul spre țintă” și tir2 (transport internațional
rutier).
2. Derivarea = se referă la omonimia existentă fie între un cuvânt primar și unul obținut în limbă
prin intermediul derivării: fluier1 „instrument muzical” și derivatul regresiv fluier2 „fluierătură”;
păcurar1 „cioban” și păcurar2 (păcură + -ar) „vânzător de păcură”; fie între derivate cu sufixe
omonime: ciocănaș1 (ciocan + -aș - diminutiv) și ciocănaș2 (ciocan + -aș - agent), acar1 (ac + -ar
- instrument) „cutie cu ace” și acar2 (ac + -ar - agent) „macagiu”; fie între derivate de la baze
diferite: măluros1 (malură + -os) „atacat de mălură” și măluros2 (maluri + -os) „care are maluri
abrupte”, strungar1 (strung + -ar) și strungar2 (strungă + -ar);
3. Dezintegrarea polisemiei = presupune evoluția diferită a sensurilor unor cuvinte
polisemantice: calcul1 „pietricică” și calcul2 „socoteală” < calculus; pupilă1 „orfană” și pupilă2
„deschizătură în centrul ochiului” < pupilla; în română: peniță1 „pană mică” și peniță2
„instrument de scris”; fistichiu1 „de culoarea fisticului” și fistichiu2 „ciudat, bizar, nepotrivit”
4. Calcul semantic = presupune adăugarea unui sens nou la un cuvânt după un model străin: țap
„pahar de bere” (după germană); motiv „cea mai simplă unitate ritmică a melodiei”(după
italiană); struț „buchet de flori”.

Tipuri de omonime
- omonime intolerabile (sau totale): prezintă identitate la toate formele și funcționează în
același registru stilistic. Limba însă nu tolerează astfel de omonimii, de aceea recurge la
diverse mijloace pentru a le evita: eliminarea din limbă (păcurar a fost înlocuit cu
cioban, arat a fost înlocuit cu plug); sau adăugarea unor sufixe (porumb și porumbel;
pescar și pescăruș, vară și verișoară).
- omonime tolerabile (sau parțiale): formele lor diferă printr-un detaliu gramatical sau
stilistico-funcțional: forme de plural diferite: blană (blăni, blănuri); bandă, ciubuc, corn,
cot, dată, divan; bun (buni, bunuri), bob (boabe, boburi), colț (colți, colțuri), ochi (ochi,
ochiuri); diateze diferite: a uita, a se uita, a face, a se face; verbe cu sau fără sufix:
acord și acordez; manifest și manifestez.

45
Omonimia este importantă din punct de vedere stilistic pentru că se pot obține efecte deosebite
prin utilizarea unui cuvânt al cărui semnificant poate trimite la două sensuri. Se poate întâlni în
definițiile rebusistice: floarea… din vas = cală; port la mare = slip; bătut la table = nit.

PARONIMIA

Paronimia reprezintă relația care se stabilește între două cuvinte foarte asemănătoare ca
formă, dar diferite ca sens.
Cele mai importante tipuri de paronime:
- care diferă printr-un sunet: a evalua – a evolua; metal – metan; emigrant – imigrant,
învesti – investi;
- care diferă prin ordinea sunetelor: revela – releva; antonimie – antinomie;
transparent – transperant.
Nu orice pereche de termeni în care există diferență de un sunet sau două este o pereche de
paronime. Nu sunt paronime:
- variantele de pronunție ale unor cuvinte din limba literară: identitate – indentitate,
butonieră – butoneră;
- termenii care aparțin vocabularelor specializate (nefiind utilizați în limbajul curent, nu
există posibilitatea confuziei): pancreatotomie „incizie a pancreasului” –
pancreatostomie „crearea unei fistule care să permită comunicarea canalului pancreatic
cu exteriorul”;
- termenii din limba comună, foarte cunoscuți: bestie – chestie, varză – zarvă;
- termenii în cazul cărora diferă mai multe sunete: personalism – personalitate; caz –
cazuistică.
Poziția fonemelor diferențiatoare poate fi:
- inițială: enerva – inerva;
- centrală: albastru – alabastru; evalua – evolua;
- finală: atlaz – atlas, oral – orar, familiar – familial;
Fonemul diferențiator poate aparține:
- radicalului: eminent – emitent; libret – livret;
- afixelor: pronume – prenume, adsorbi – absorbi, familial – familiar.
Atracția paronimică este fenomenul prin care un termen foarte cunoscut este utilizat în
locul altuia mai puțin cunoscut (neologisme). Datorită faptului că multe paronime sunt
asemănătoare și din punct de vedere semantic, atracția paronimică este mult mai mare. De cele
mai multe ori, confuzia paronimică se manifestă pe o arie restrânsă. Uneori însă, fenomenul se
generalizează: sintagma carte poștală a apărut prin confuzia dintre carte și cartă, primul fiind
mult mai cunoscut și mai frecvent, l-a înlocuit pe cel de-al doilea și a fost acceptat în norma
literară.
Confuzia unor termeni foarte asemănători ca formă creează efecte stilistice, pe care le
utilizează anumiți scriitori pentru a-și caracteriza personajele: scrofulos (scrupulos) la datorie;
șicul (șișul) de la baston, bradul (bardul) de la Mircești, fată frumoasă modistă (modestă) și
învățată, te pronunți cu așa iluzii (aluzii) în contra mea, cerneală violentă (violetă), giantă
(gintă) latină, bani numeral (numerar).
Apropierea formală dintre cuvinte (cvasiidentitatea) stă la baza creării unor jocuri de
cuvinte în româna actuală, chiar dacă nu putem vorbi în fiecare caz despre paronime, deoarece
nu se stabilesc legături între termeni de acest tip. Cum confuzia între astfel de termeni este

46
exclusă, utilizarea lor creează surpriză și produce efecte umoristice: popă cu naosul roșu,
cloana Chirița, Darurile au fost aruncate, Taxi pe valoarea adăugată, Codrul bunelor
maniere, Porcul de distracție, Șutankhamon.

SINONIMIA

Sinonimia reprezintă o relație semantică fundamentală de echivalență sau de identitate de

sens stabilită între două cuvinte care au formă diferită sau, cu alte cuvinte, o relație stabilită între
cuvinte care au semnificații atât de apropiate încât le considerăm identice. Există la nivelul
vocabularului trei clase de cuvinte: cuvinte care au sinonime, cuvinte care nu au sinonime și
cuvinte care sunt echivalente cu o perifrază.
Sinonimia intră în relație cu polisemia, deoarece fiecare dintre sensurile unui cuvânt
polisemantic dezvoltă propria lor relație sinonimică. De exemplu, tare are următoarele sensuri cu
sinonimele lor:
1. Care are o consistență solidă = solid;
2. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Care are forță sau rezistență fizică = voinic,
robust, viguros, puternic;
3. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care este în stare să reziste, să facă față
încercărilor = energic, dârz, neclintit;
4. (Despre aer) = Răcoros, rece, tăios, curat, ozonat;
5. (Despre culori) Bătător la ochi = viu, puternic, intens, aprins;
6. Care produce o impresie puternică asupra organelor de simț = pătrunzător, intens,
ascuțit;
7. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool = concentrat;
8. Care este mai consistent decât în mod obișnuit = vârtos, des; (despre pâine) uscat;
(despre ouă) răscopt.
Toate sinonimele unui cuvânt polisemantic alcătuiesc așa-numitul câmp de expansiune
sinonimică. În cazul unui cuvânt polisemantic, sinonimia se stabilește la nivelul unui singur
sens.
În anumite contexte se poate stabili o relație de sinonimie între un hiponim și hiperonimul
său. Un exemplu de felul celui de mai jos este concludent în acest sens: Animalele vecinului
meu care este cioban behăie toată ziua, în care animal este folosit ca sinonim pentru oaie, deși
sensul cuvântului animal este inclus în cuvântul oaie, în vreme ce oaie este numai un tip de
animal cu caracteristici particulare.
Foarte important pentru stabilirea sinonimiei între cuvinte este relația cu referentul. În
condițiile în care obiectul (referentul) lipsește, nu este prezent în cadrul comunicativ al
vorbitorilor, contextul este cel care face posibilă identificarea referentului. Contextul poate fi
înțeles
- fie ca enunț: pentru un exemplu ca Iau o carte din bibliotecă este nevoie de un context
mai larg pentru dezambiguizare (cuvântul bibliotecă poate trimite și la dulapul în care se
țin cărți și la încăperea unde se țin cărți). În schimb, exemplul Intru în bibliotecă,
contextul restrâns trimite la referentul exact.
- fie ca variantă funcțională a limbii: în limbajele tehnice și științifice, datorită caracterului
exact al formulărilor, referentul poate fi cu ușurință identificat prin intermediul
sinonimelor: hidrargir = mercur, natriu = sodiu, potasiu = kaliu.

47
Tipuri de sinonime
În lingvistica românească, se face distincție între sinonime totale (cupru – aramă, tuci -
fontă), parțiale (bun – prețios – valoros; tărie - fermitate) și aproximative (sensuri figurate:
iubire – arșiță, lavă; mulțime - potop).
Sursele sinonimiei
Între sursele sinonimiei se numără:
- împrumutul: fie din limbi diferite, fie din aceeași limbă: obosi = osteni (sl.), a supăra =
a enerva, isteț = perspicace;
- dezvoltarea polisemiei: prin dezvoltarea unor sensuri noi, un cuvânt intră în relație de
sinonimie și cu alți termeni;
- derivarea: ireal = nereal, consultare = consultație;
- dubletele etimologice: bazilică = biserică, târziu = tardiv, repede = rapid.

Un alt tip de clasificare a sinonimelor este acela care privește stratificarea diacronică, diatopică
sau diastratică a termenilor care intră în această relație. Din acest punct de vedere, un anumit
termen poate avea sinonime:
- arhaice: colonel = polcovnic, recensământ = catagrafie, flintă = pușcă;
- regionale: cartofi = barabule, varză = curechi, prune = perje, cumnat = șogor, cearșaf
= lepedeu;
- populare: intestin = maț, brâu = șerpar; salivă = scuipat;
- familiare: salariu = leafă; iubit = amorez; amuzant = haios, celibatar = becher;
- neologice: a gândi = a medita; isteț = ingenios; infuzie = ceai;
- de jargon: hallo = salut = hi, pa = bye;
- argotice: urât = nașpa, a tromboni = a minți, a fura = a mangli, frumos = mișto;
- profesionale: cord = inimă; creier = cerebel,
- poetice: dragoste = foc, blond = bălai;
- livrești: origine = sorginte, ascultător = obedient.
Există o serie de contexte în care sinonimia apare ca efect al neutralizării, al anulării
diferențelor de sens dintre cuvinte (este vorba despre cuvinte care nu sunt sinonime în sistem, ci
în vorbire). Într-un exemplu de tipul Stă la umbra unui copac / pom, nu se ia in considerare
opoziția „fructifer” „nefructifer”, dintre cele două cuvinte; în aceeași situație se află verbele a
cere și a pretinde, pentru care, în exemplul Cere / Pretinde să-i dea plata în avans, este
neutralizat semul „cu insistență” al celui de-al doilea termen. Se ajunge chiar la stabilirea relației
sinonimice între antonime în exemple de tipul: E deștept / prost de dă în gropi.
Un ultim aspect pe care îl avem în vedere în prezentarea acestei relații semantice este cel
referitor la efectele sinonimei în exprimare:
- expresivitate;
- diversificarea exprimării (evitarea redundanței, repetării).

ANTONIMIA

Antonimia reprezintă o modalitate de organizare a lexicului românesc și este definită

drept relație semantică stabilită între două cuvinte (doi referenți diferiți), din aceeași clasă lexico-
gramaticală, care au sens contrar sau contradictoriu. Cei doi termeni care intră în relație de

48
antonimie au, de fapt, o „dimensiune semantică comună” 57. Acest fapt împiedică vorbitorii să
asocieze termeni total diferiți (pe scund cu gras, pe tânăr cu înalt, pe bun cu urât).
În cazul cuvintelor polisemantice, antonimia se stabilește la nivelul fiecărui sens și nu al
unității în ansamblu. Adjectivul înalt, de exemplu are următoarele sensuri cu antonimele lor,
antonime care nu sunt sinonime între ele: „de statură mare” ≠ scund, „(despre sunete) ascuțit,
acut”≠grav, „superior; deosebit, important; distins, măreț” ≠ inferior, „(despre tensiunea
curentului electric, despre presiuni) care are valoare sau măsură mare” ≠ slab.
Nu orice unitate lexicală intră într-o relație de antonimie (de exemplu, substantivele care
denumesc obiecte concrete: scaun, creion, pat etc., numele proprii sau termenii care se opun prin
trăsătura „gen natural”: mamă – tată, soră – frate, bunică – bunic, unchi – mătușă, gâscă –
gâscan). Clasa morfologică în care apare cel mai des fenomenul antonimiei este clasa
adjectivului, iar de aici cuvintele care denumesc calități, însușiri. Dintre celelalte părți de vorbire,
dezvoltă relații de antonimie și substantivul (bunătate ≠ răutate, bătrânețe ≠tinerețe, tristețe ≠
veselie – cele mai multe au corespondente în clasa adjectivului) și verbul (a lăuda ≠ a critica, a
permite ≠a interzice, a încheia ≠a descheia, a intra ≠ a ieși), însă aici fenomenul nu cunoaște
dezvoltarea pe care o cunoaște în cazul adjectivului.
Din punct de vedere semantic se disting:
- antonime graduale – reprezintă diferite grade de manifestare a aceleiași însușiri (cald ≠
rece; aproape ≠ departe, ieftin ≠ scump);
- opoziții negraduale (căsătorit ≠ celibatar, mort ≠ viu, moral ≠ imoral);
- opoziții direcționale – acțiuni, însușiri orientate în direcții opuse (a intra ≠ a ieși, a
importa ≠ a exporta, a veni ≠a pleca).
Antonimele constituie o sursă a expresivității, fiind implicate în anumite figuri de stil cum
sunt: antiteza, oximoronul, paradoxul, ironia, eufemismul și litota.
Antiteza = Figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații,
personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief.
Oximoron = Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător
sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii.
Paradox = Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; părere
(absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut.
Ironie = Figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul.
Eufemism = Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un
cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă,
respectând paralelismul de sens.
Litotă = Figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se
înțeleagă cât mai mult

HIPONIMIA / HIPERONIMIA

Hiponimia reprezintă, în termenii dicționarului, o „relație semantică de incluziune a

sensurilor unităților lexicale considerate”. În cadrul hiponimiei vorbim despre două tipuri de
unități: hiponime și hiperonime.

57
Toma 2000: 63.

49
 Hiponimele sunt „cuvintele aflate în relație de incluziune cu altele”. De exemplu, sensul
cuvântului pat este inclus în sensul cuvântului mobilă, al lui garoafă este inclus în sensul
cuvântului floare. Floare și mobilă sunt numite hiperonime.
Hiperonimul este un termen supraordonat al cărui sens este inclus în sensurile
hiponimelor. Prin urmare: floare este hiperonimul pentru hiponimele: crin, mușcată, zambilă,
narcisă; cuvântul animal este hiperonimul pentru hiponimele: câine, pisică, oaie, cal, leu, tigru;
cuvântul pește este hiperonimul pentru hiponimele: crap, somon, știucă, scrumbie.
La rândul lor, unele dintre hiponime pot deveni hiperonime: câine este hiperonimul
pentru ogar, dalmațian, buldog, câine-lup etc. De asemenea, hiponimele unui hiperonim se află
în relație de incompatibilitate, nu se pot defini unul prin altul: dacă un obiect este pat, nu poate fi
și bibliotecă sau dulap. Numai hiponimele sunt incluse în hiperonim: putem să spunem că „dacă
x este lalea, atunci x este o floare”, dar nu putem spune că „dacă x este o floare, atunci x este
lalea”.

CÂMPURILE LEXICO-SEMANTICE

Câmpurile lexico-semantice „reprezintă modalități de structurare”58 a vocabularului.

Sunt grupate într-un câmp lexical denumirile „înrudite din punctul de vedere al sensului” 59:
numele de culori – „apreciere cromatică” + „de un anumit tip”; numele de rudenie – „relație” +
„de rudenie”; denumirile locuinței – „loc construit sau amenajat” + „pentru a servi ca locuință”,
denumirile instituțiilor – „construcție” + „cu destinație publică”, denumirile fenomenelor
sonore – „sunet sau fenomen sonor” / „audibil”, denumirile animalelor sălbatice – „animal” +
„sălbatic”; denumirile animalelor domestice – „animal” + „domestic” etc.
Una dintre condițiile ca o serie de termeni să fie incluși într-un câmp lexical este ca
aceștia să aparțină aceleiași clase morfologice, să aparțină unei singure părți de vorbire. Cei mai
mulți termeni analizați fac parte din clasa numelui. Pentru fenomenele sonore termenii aparțin
clasei verbului

FRAZEOLOGIA LIMBII ROMÂNE

Dicționarul de științe ale limbii definește frazeologia drept „disciplină lingvistică în curs
de constituire care se ocupă cu studiul unităților frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup de
limbi (apariția și originea acestora, uzul în comunicarea curentă ori în stilurile / limbajele
specializate, familiile frazeologice, rolul unităților frazeologice în modernizarea limbii literare)”
sau „ansamblul unităților frazeologice dintr-o limbă dată”.
Sursele frazeologiei pot fi:
- externe: prin intermediul:
o împrumuturilor: coloană vertebrală, cordon sanitar, proces verbal, tur de
scrutin, glob ocular, fond de ten, lichid cefalorahidian, sală de lectură, vizită
medicală; comme ci comme ca, mea culpa, sui generis, ad literam, dolce far
niente, liră sterlină, medic curant, high life, all right, five o’ clock, stres
emoțional, terapie ocupațională, asistent medical.
o calcului: cap pătrat (tete carree), piatră filosofală (pierre philosophale), apă
oxigenată (eau oxygenee), calea lactee (la voie lactee), duș scoțian (douche
58
Stoichițoiu-Ichim 2001: 134.
59
Bidu-Vrănceanu 2005: 144.

50
 ecossaise), focar de infecție (foyer d’ infection), grădină zoologică (jardin
zoologique), lună de miere (lune de miel), materie cenușie (matiere grise),
puncte de suspensie (points de suspension), rădăcină pătrată (racine carree)
vițelul de aur (le veau d’ or); a avea nervi de oțel (avoir des nerfs d’acier), a
cădea de acord (tomber d’accord), a câștiga teren (gagner du terrain); a-și face
sânge rău (se faire du mauvais sang), a plăti cu aceeași monedă (pauer de la
meme monnnaie), a salva aparențele (garder les apparences); a ține în șah (tenir
en echec) a vedea totul în negru (voir tout en noir) etc.
- interne: create în interiorul limbii prin intermediul metaforei sau prin repetare
(utilizarea frecventă și îndelungată a unor îmbinări libere de cuvinte duce la sudarea
acestor elemente și transformarea îmbinării respective în frazeologism): a da ortul popii,
a se duce pe copcă, a-și aduce aminte, a băga de seamă, a trage pe sfoară, a bate apa
în piuă, a umbla cu ocaua mică, a mânca borș, aurul negru, brâul cerului, corabia
deșertului, coadă de topor.
Pentru ca o îmbinare de cuvinte să fie considerată unitate frazeologică trebuie să
îndeplinească anumite criterii:
- să fie o combinație stabilă de două sau mai multe cuvinte;
- să aibă un sens unitar;
- să trimită la un singur referent (obiect, însușire, acțiune, proces, fenomen).
Între tipurile de unități lexicale identificate pentru limba română se numără:
- locuțiuni și expresii
- expresii idiomatice
- formule și clișee internaționale
- alte unități frazeologice.
Diferența dintre locuțiuni și expresii nu este întotdeauna ușor de precizat. Locuțiunile
reprezintă unitățile frazeologice cel mai frecvent întâlnite. Locuțiunea este definită de Gramatica
Academiei ca fiind „grupul de cuvinte mai mult sau mai puțin sudat care are un înțeles unitar și
se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire” 60. În cadrul fiecărei
părți de vorbire (cu excepția articolului) se înregistrează și acest tip de unități lexicale:
substantivale (băgare de seamă, părere de rău, bătaie de joc, luare în primire), adjectivale
(scos din fire, dat peste cap, cu dare de mână, bătut în cap), verbale (a da la brazdă, a băga de
seamă, a-i părea rău), pronominale (te miri cine, nu știu ce), adverbiale (din când în când, pe
negândite, cu una cu două, harcea-parcea), prepoziționale (în urma, în fața), conjuncționale
(pentru că, cu toate că), interjecționale (apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, Doamne fereşte! na-
ţi-o bună!, păcatele mele!, pe naiba!, ţi-ai găsit!).
Expresiile au fost definite drept „grupări stabile de cuvinte care acoperă totalitatea unei
propoziții, care au, așadar, subiect (exprimat sau subiect-general, larg-subînțeles) și predicat, cu
eventuale compliniri”61. Theodor Hristea consideră că în categoria expresiilor se încadrează acele
îmbinări stabile de cuvinte care sunt caracterizate de expresivitate, în vreme ce în categoria
locuțiunilor se încadrează elementele gramaticalizate care și-au pierdut expresivitatea 62.
Exemple: a tăia frunze la câini, a spăla putina, a-i lipsi o doagă, a-și lua inima în dinți, a face
zile fripte, a se face luntre și punte, a face cu ou și cu oțet.

60
GA 1966: 34.
61
Boroianu 1974: 246
62
Hristea 1984: 142.
51
 Expresiile idiomatice sau idiotismele sunt unitățile lexicale care au un înțeles global și
figurat și sunt specifice unei anumite limbi, nu se pot traduce ad literam în alte limbi. Exemple: a
bate apa în piuă, a-și da arama pe față, a da sfară în țară, a-și pune pirostriile, a strica orzul
pe gâște, a-și pune pofta-n cui, a nu-i fi boii acasă, a nu fi în apele lui.
Formule internaționale „au un caracter convențional și internațional” 63: artă pentru artă,
răul secolului, turn de fildeș, mărul discordiei, nodul gordian, fata morgana, război rece,
porumbelul păcii, tale quale, tabula rasa, rara avis ad calendas graecas, magna cum laude.
Clișeele internaționale sunt unitățile complexe în a căror structură intră un nume propriu
și care se bazează pe legende sau realități vechi care necesită cunoaștere pentru a decoda corect
senul clișeelor: arca lui Noe, călcâiul lui Ahile, cocorii lui Ibicos, mărul lui Adam, firul
Ariadnei, mărul lui Newton, nasul Cleopatrei, oul lui Columb, patul lui Procust, pânza
Penelopei, sabia lui Damocles, turnul Babel.
În cadrul celorlalte categorii de îmbinări lexicale sunt înregistrate:
- perifraze – sunt mult mai frecvente și mai expresive decât îmbinările libere: luceafărul
poeziei românești, bardul de la Mircești, monahul de la Rohia, filosoful de la Păltiniș.
- binoamele lexicale (mare și tare, luntre și punte, liniște și pace, ziua și noaptea, prin
văi și munți)
- locuțiunile de intensitate (gol pușcă, beat criță, îndrăgostit lulea, singur cuc, a se ține
scai, ieftin ca braga, a dormi buștean, a lega cobză, galben ca ceara, simplu ca bună
ziua).
Unii lingviști includ in clasa frazeologismelor și proverbele, zicătorile, maximele,
sentințele. Acesta însă sunt unități frastice, fraze scurte, și nu sunt unități echivalente ale
cuvintelor, prin urmare intră în sfera de interes a paremiologiei.

LEXICOLOGIE NORMATIVĂ

Aspectele privind corectitudinea la nivelul lexicului sunt deosebit de importante și utile în

cadrul exprimării. Mai mult chiar, vocabularul unei limbii se află într-o continuă dinamică, fapt
care presupune actualizarea normei de către vorbitori în conformitate cu cerințele momentului.
Greșelile cele mai frecvente privesc atât forma cuvintelor, cât și sensul acestora. Uneori
greșelile se datorează incompatibilității dintre cuvintele utilizate sau inadecvării lor la un stil
anume.
Principalele surse ale greșelilor de limbă sunt:
- utilizarea neologismelor;
- amestecul stilurilor;
- traducerile din alte limbi (în special din engleză)
Tipuri de greșeli de lexic:
1. Greșeli cauzate de influența engleză (calchierea unor modele englezești duce la
construcții greșite): acceptanța condițiilor în loc de acceptarea condițiilor, capabilitate
în loc de capacitate, locație pentru loc, problematică pentru problemă, a sugestiona
pentru a sugera, a aplica pentru a cere, a candida, a dedica pentru a destina, a rezerva, a
se focusa pentru a se focaliza, a se concentra asupra, a se centra pe, a acorda atenție, a
iubi să, în loc de a-i plăcea să, a reloca pentru a muta,
2. „Calofilia semidoctă” (Andrei Pleșu). Reprezintă „dorința vorbitorilor de a se exprima
elevat, de a căuta formule pretențioase, în locul celor simple, neologisme în locul
63
Hristea 1984: 144.
52
 cuvintelor vechi” (Dragomirescu, Nicolae 2011: 79): fermoarul nu circulă, ceasul
staționează, oamenii au fost abordați și bătuți, o femeie agresionată, ploaia a debutat,
a demara un program, om determinat să ajute, a escalada un conflict, a finaliza
mâncarea, picaj de pe tocuri etc.
3. Pleonasmul. Este un „tip de redundanță care constă în repetarea aceluiași semnificat prin
semnificanți diferiți” (DSL). O serie de pleonasme au fost acceptate de norma actuală: a
vedea cu ochii, a auzi cu urechile, ieși afară!, taci din gură! cu chiu, cu vai, foc și
pară, întuneric beznă, mujdei de usturoi. Unele apar din cauza necunoașterii
etimologiei: ortografie corectă, cronometrarea timpului, caligrafie frumoasă, muncă
laborioasă, panaceu universal, lipom de grăsime, glicemie în sânge, sau a necunoașterii
sensului unor anglicisme: board de conducere, conducere managerială, hit de succes,
reclamă publicitară, summit la vârf, floricele popcorn, mijloace mass-media, persoane
VIP, a juca fairplay, narațiunea unui story. Alte pleonasme sunt intolerabile:
deontologie profesională, pubelă de gunoi, poate fi posibil, ezitare șovăielnică, ani de
zile, a aniversa un număr de ani, averse de ploaie, procent de 100%, a se ivi pe
neașteptate, irascibilitate nervoasă, cușetă de dormit, avalanșă de zăpadă, garderobă de
haine, lihnit de foame, limonadă de lămâie, ospiciu de nebuni, papiotă de ață,
protagonist principal, promoție de absolvenți, răstignit pe cruce, râșniță de măcinat,
reclamă publicitară, a repeta încă o dată, roșii pomodoro, șuncă prosciuto, vecernie de
seară.
4. Contradicția în adaos sau contradictio in adiecto (= contradicție în ceea ce se adaugă).
Reprezintă alăturarea unor cuvinte care au sensuri opuse, incompatibile: a refuza să
accepte, ceferiști germani, întrajutorare univocă, bicicletă cu trei roți, a privi
retrospectiv spre viitor, a avea șansa să rămână repetent, aragaz electric, procent de…
la mie, amplă alocuțiune, a conviețui separat.
5. Atracția paronimică (substituție sau deraiere paronimică). Este un fenomen înrudit
cu etimologia populară și cu contaminația și presupune utilizarea unui cuvânt mai
cunoscut în locul paronimului său care este, în cele mai multe dintre cazuri, un neologism
recent. Caracterizează în special vorbirea neîngrijită sau limbajul popular și regional.
Poate fi utilizată pentru crearea unor efecte stilistice sau a unor jocuri de cuvinte în
româna actuală: a face furouri în loc de a face furori, privire glaciară (care aparține
perioadei de topire a ghețarilor) în loc de privire glacială (rece, de gheață), idee
originară în loc de idee originală, educație familiară în loc de educație familială.
6. Etimologia populară. Este un „fenomen prin care subiectul vorbitor, bazându-se pe o
serie de asemănări sau asocieri superficiale, alătură în mod spontan o formă lexicală
(cuvânt) de o alta cu care nu este legată genetic” (DSL). Exemple: întreprid în loc de
intrepid, Portocalia în loc de Portugalia, asinuitate în loc de asiduitate, hipodrum în loc
de hipodrom, limbistică în loc de lingvistică, inimat în loc de animat, boliclinică în loc
de policlinică, incuibație în loc de incubație, muschetar în loc de muschetar, prinsioner
în loc de prizonier, furnicular în loc de funicular, a strangula în loc de a strangula, a
fericita în loc de a felicita, funegru în loc de funebru, nopțial în loc de nupțial.

53