Limba română

PIIP- Anul I
2023-2024
Violeta Ioana Rus
rus.violeta.ioana@unitbv.ro

CURS1
 Cerințele la disciplina LIMBA ROMÂNĂ
Cerințele cursului:
50% din nota finală (parte teoretică+
parte practică)
ATENȚIE!
1. Probă eliminatorie: enunțuri care
conțin greșeli de ortografie, punctuație,
dezacorduri etc. (se admit10 greșeli)
2. Enunțurile din cadrul probei
eliminatorii vor fi distribuite pe rânduri;
3. Examenul propriu-zis va fi corectat
NUMAI dacă veți trece proba
eliminatorie.
Cerințele seminarului:
50% din notă (participare la ore+ activitate
în cadrul seminarelor+ efectuarea temelor+
media notelor obșinute la evaluarea
sumativă).
1.Participarea la minim 10 seminare din cele
14.
2. Pentru a putea rezolva exercițiile propuse la
seminar, este necesar să parcurgeți cursul
predat.
IMPORTANȚA
DISCIPLINEI?
 Conținuturile disciplinei
LR
 1. Originea și evoluția limbii române
 2. Elemente de fonetică și fonologie
 3. Elemente de lexicologie (vocabular)
 4. Elemente de morfologie
 5. Sintaxa propoziției
 6. Sintaxa frazei
Originea și evoluția limbii române
I. LOCUL LIMBII ROMÂNE ÎN FAMILIA LIMBILOR ROMANICE
 “ Limba română-după opinia lui Mihai Eminescu- e singura în Europa care se vorbeşte aproape în
acelaşi chip în toate părţile locuite de români. “Ea este cea mai estică limbă a familiei celor 10 limbi
romanice din care fac parte: portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, retoromana,
italiana, sarda şi dalmata.
II. REPERE ISTORICE ALE CERCETĂRII LIMBII ROMÂNE

 Limba română este un organism viu, cu o viaţă specifică evoluând de la naştere

şi având creşteri determinate de multipli factori geografico- politici, sociali şi
culturali.
 PROCESUL DE CONSTITUIRE A LIMBII ROMÂNE
 amestec al celor două idiomuri, limba localnicilor daci şi latina vulgară ;
 după o perioadă de bilingvism, iminentă unei asemenea apropieri, în lupta dintre
cele două idiomuri a ieşit biruitoare limba latină vulgară;

 ocupă 71 % din fondul principal de cuvinte şi la cel al structurii

morfosintactice, în care declinarea substantivului, a adjectivului şi pronumelui,
conjugarea verbului, gradele de comparaţie ale adjectivului şi adverbului,
structura conjuncţiilor etc. se realizează după model latin.
 fondul lexical dacic (aproximativ 200 de cuvinte): abur,
balaur, barză, brad, buză, căciulă, cătun, ceapă, cioară, cioc,
copac, copil, ghimpe, groapă, grumaz, mal, mazăre, miez, moş,
ţap, vastră, viezure etc.
 şi vreo 220 de nume proprii, între care toponimice precum:
Argeş, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş,
Tisa şi nume de persoană ca Bucur şi Bucura;
 elementul de substrat traco-dacic este o limbă indo-europeană,
înflorită în spaţiul nord-estic al Peninsului Balcanice;
 aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii
române, incluzând vocabularul creştin de bază, derivă din latina
vorbită;
Dintre cele 4 dialecte ale limbii române, în sud-estul Europei au înflorit:
a. Dialectul dacoromân:
- singurul dialect ascendent al limbii noastre;
- diferenţieri locale de mai mică importanţă în plan lingvistic au configurat pe teritoriul
României de astăzi graiuri sau subdialecte: moldovean, muntean, crișean, bănățean și
maramureșean.
b. Dialectul aromân:
- este dialectul românilor care au migrat în secolele IX-X de la Dunăre spre zonele din sudul
Peninsulei Balcanice, stabilindu-se în zona fostei Jugoslavii, a Albaniei şi a Greciei;
- aromânii sunt cei mai numeroşi şi azi ca populaţie românească sud-dunăreană, ei având o
cultură proprie avansată, scriitori şi oameni de ştiinţă, care au creat dicţionare, culegeri de
folclor, antologii de poezie;
c. Dialectul meglenoromân era folosit de românii aşezaţi prin secolele XI-XII în sudul
Peninsulei Balcanice în provincia Meglen din Macedonia; astăzi el este pe cale de dispariţie;
d. Dialectul istroromân era păstrat de românii care au migrat prin secolele X-XI în
Peninsula Istria, la Monte Maggiore şi în insula Veglia, numită azi Krk. Este dialectul cel
mai afectat de procesul disoluţiei.
Care sunt
dialectele limbii
române?
 În opinia lingvistului Iorgu Iorgan, cercetarea limbii pe care o vorbesc românii în prezent s-
a constituit în patru faze:
1. Faza de pregătire a limbii române contemporane,1840-1860, este perioada paşoptiştilor.
- se pun bazele unor specii literare definitorii precum legenda istorică, balada, epistola, idila,
pastelul, fabula şi satira, nuvela istorică, proza memorialistică, cânticelul comic şi comedia
etc
- datorită unor cărturari ca Gh. Asachi, Mihail Kogălniceanu, I.H.Rădulescu, Gh. Bariţiu
presa în limba română face progrese.
2. Faza de consolidare a limbii române, 1860-1917;
- scriitorii noştri clasici, care au dat o strălucire fără egal limbii naţionale.
3. Perioada interbelică, 1920- 1940, când literatura română se sincronizează prin modernism
cu cea europeană.
- Acesta este spaţiul unui dialog între tradiţionalism şi modernism.
4. Perioada contemporană, de după cel de al-II-lea război mondial până în prezent.
III. ORIGINEA LIMBII ROMÂNE
1. O teorie susţine ideea că limba literară exista încă înainte de apariţia scrisului în limba română.
Dacă avem în vedere producţiile folclorice răspândite pe cale orală este evident faptul că o limbă literară
românească s-a constituit din cele mai vechi timpuri.
• Liviu Onu, Ion Coteanu, Al. Graur au susţinut această teorie.
2. O altă teorie pledează pentru ideea că de o limbă română literară putem vorbi din secolul al XVI-
lea odată cu tipăriturile Diaconului Coresi, realizate la Braşov între 1557 şi 1581.
• Multiplicate în numeroase exemplare, care s-au răspândit pe tot teritoriul ţării, asemenea texte au
oferit atât preoţilor care vorbeau enoriaşilor de la amvonul bisericilor, cât şi altor cărturari un model
de limbă îngrijită, ale cărei norme aveau să se impună de-a lungul timpului.
• Susţinătorii acestei teorii sunt B. P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Nicolae Cartojan, Boris
Cazacu etc.
3. O altă teorie este cea a lingvistului George Ivănescu care considera că abia din secolul al XVIII –lea
funcţiile specifice limbii literare se clarifică şi se conştientizează.
4.Procesul de constituire a limbii literare la români e plasat în secolul al XIX-lea, întrucât varianta
literară a limbii este condiţionată de aporturile scriitorilor clasici, însă în aceeaşi perioadă de timp
importante sunt şi alte domenii, ca justiţia, presa etc.
 Alte cercetări au fost legate de baza dialectală a limbii române literare.
a. N. Iorga şi Sextil Puşcariu, au argumentat ideea că la baza limbii literare
române stă subdialectul maramureşan.
• Primele texte în limba română au fost redactate în acest subdialect, care
prezintă între altele particularitatea fonetică a rotacismului ( consoana n este
înlocuită cu r: ex. bire pentru bine; lumiră pentru lumină)

b. Alţi specialişti, între care şi Alexandru Philippide sau Iorgu Iordan, susţin că
există o dublă bază dialectală, combinaţie între graiurile din partea nordică şi
din cea sudică;

c. Subdialectul muntean stă la baza limbii române literare. Când ne referim la

el trebuie să avem în vedere şi extinderea sa în sud -estul Transilvaniei (Braşov şi
Sibiu).
 DEFINIREA CONCEPTELOR REFERITOARE LA LIMBĂ

Limba:
 este un fenomen obiectiv, supraindividual;
 reprezintă un ansamblu de mijloace fonetice, lexicale şi
gramaticale, organizate în sisteme, care serveşte ca instrument de
comunicare între membrii unei comunităţi lingvistice;

Vorbire:
 fenomen subiectiv, individual;
 utilizarea limbii în acte concrete de comunicare;
 modalitate proprie prin care se exprimă individul.
 Limba comună este limba întregii comunităţi lingvistice, indiferent de
apartenenţa dialectală a vorbitorilor, este o variantă virtuală supradialectală a
limbii române contemporane, include fapte de limbă comune tuturor
vorbitorilor de limbă română.
 Limba naţională este limba folosită de naţiunea română ca mijloc de
comunicare, ea tinde să înlocuiască variantele locale ale limbii române.
 Limba standard este varianta limbii române nemarcată de trăsături
dialectale, în care faptele de limbă sunt utilizate cu sens denotativ; ea serveşte
drept model neutru cu care sunt comparate eşantioanele lingvistice cu trăsături
locale, afective, expresive etc.
 Limba literaturii artistice oferă istoricului limbii literare documente de
epocă, marcând formele, oscilaţiile şi inovaţiile care demonstrează etapele
parcurse de limba literară, până la consolidarea normelor acceptate pentru o
epocă dată.
 Limba literară
 este varianta normată unică a limbii, cu un registru funcţional complet, ea reprezintă aspectul cel
mai îngrijit şi mai elaborat al unei limbi naţionale. Trăsăturile limbii literare sunt:
a. caracterul normat – impune respectarea unor norme cu caracter obligatoriu, constituite şi
impuse treptat, codificate în gramatici normative, în dicţionare şi în îndreptare.
normele actuale ale limbii literare se referă la toate nivelurile limbii: fonetic, ortoepic, ortografic şi de
punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual.
b. caracterul unitar şi stabil – este conferit prin existenţa sistemului de norme acceptat de toţi
vorbitorii, precum şi prin prezenţa/frecvenţa aspectului scris al limbii (mai conservator, mai rigid, mai
refractar schimbărilor, spre deosebire de aspectul oral – aspect mai degajat al limbii).
c. existenţa întregului registru funcţional – limba literară include toate stilurile funcţionale:
oficial-administrativ, ştiinţific, publicistic, colocvial (vorbirea orală cultivată), artistic (beletristic), pe
când variantele teritoriale şi sociale ale limbii au numai stilul colocvial, stilul artistic şi elemente ale
stilului ştiinţific (terminologii specifice unor meşteşuguri).
d. rolul conducător şi unificator – limba literară este în interacţiune cu celelalte variante ale
limbii române, se îmbogăţeşte prin preluarea unor elemente lexicale şi gramaticale din celelalte
variante (vezi noul DOOM), influenţându-le, în acelaşi timp, la toate nivelurile, producând schimbări
care pot provoca modificarea configuraţiei variantei influenţate.
 LIMBA POPULARĂ
 este aspectul spontan, neelaborat al limbii române, se manifestă mai ales oral.

 se caracterizează prin:
• diferenţieri de ordin fonetic de la o zonă la alta (reducerea africatelor č, ğ la
componenta lor constrictivă s, z prin Moldova şi Banat, palatalizarea
dentalelor d, t prin Banat şi Crişana);
• existenţa unui număr mai mare sau mai mic de unităţi lexicale (cuvinte şi
locuţiuni), specifice unei zone;
• folosirea cuvintelor cu sens concret (→ dezvoltarea polisemantismului);
• simplitate şi uniformitate în sintaxă;
• registru funcţional redus;
• sinonimia bogată în ansamblu, dar redusă la nivelul mesajului;
 Variația regională (1)

Variantă a graiului
transilvănean
Județul Albă
Text preluat din Gruia
(2014)
 Variația regională (2)

 Variantă a graiului
moldovean
 Județul Bacău
 Text preluat din Gruia
(2014)
 Variația regională (3)

Variantă a graiului
maramureșan
Județul Maramureș
Text preluat din Gruia (2014)
Dacoromâna și graiurile ei
Ghicește subdialectul/ graiul!
 Stilurile funcționale ale limbii române
Calităţile generale ale stilului:
 claritatea – formularea și exprimarea clară a ideilor, gândurilor,
sentimentelor;
 proprietatea – selectarea și folosirea celor mai adecvate mijloace lingvistice
(cuvinte, sensuri, forme, structuri) în exprimarea ideilor, gândurilor și a
sentimentelor, respectarea concordanței dintre conținut, expresie și intenție;
 precizia – folosirea riguroasă a mijloacelor lingvistice necesare exprimării
ideilor, gândurilor și a sentimentelor;
 corectitudinea – respectarea normelor limbii literare în organizarea
comunicării, a exprimării ideilor, gândurilor și a sentimentelor;
 puritatea – utilizarea mijloacelor lingvistice admise de limba literară.
CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI:

 naturaleţea (exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângere a ideilor, gândurilor și

sentimentelor) ↔ afectarea, emfaza;
 simplitatea (evidențierea valorii sugestive a mijloacelor lingvistice simple în exprimarea ideilor,
gândurilor și sentimentelor) ↔ simplismul;
 armonia (realizarea unui acord al părților cu întregul pentru stabilirea unui echilibru în exprimarea
ideilor, gândurilor și sentimentelor) – cacofonia;
 demnitatea (selectarea și folosirea cuvintelor și expresiilor admise de simțul cultivat al limbii în
exprimarea ideilor, gândurilor și sentimentelor) ↔ trivialul, vulgarul;
 retorismul (exprimarea entuziastă a ideilor, gândurilor și sentimentelor);
 fineţea (folosirea subtilității în exprimarea ideilor, gândurilor și sentimentelor);
 umorul (exprimarea prin atitudini joviale, cu haz, a ideilor, gândurilor și sentimentelor);
 ironia (exprimarea disimulată, prin zeflemea, batjocură, persiflare, autorironie, sarcasm etc. a
ideilor, gândurilor și sentimentelor);
 concizia (selectarea și utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimării ideilor,
gândurilor și sentimentelor) ↔ poliloghia;
 oralitatea (introducerea particularităților limbii vorbite într-un anume mediu social în exprimarea
ideilor, gândurilor și sentimentelor)
 Stilurile
Stilul artistic (beletristic)
funcționale
Stilul științific
(1) Stilul oficial administrativ

• caracteristic domeniului literaturii;
• limbajul conotativ
• vocabularul bogat (conţine arhaisme, • obiectivitatea , claritatea, precizia
neologisme, elemente de argou şi
jargon)
• structură gramaticală variată
• se adresează sensibilităţii, intelectului
şi generează emoţii estetice;
• expresivitate foarte mare
• caracter subiectiv
• uneori apar abateri de la normele
limbii literare;
• caracteristic oricărei lucrări de
specialitate;
• specializarea lexicală: termeni din
tehnică şi ştiinţă;
• limbajul denotativ, neologic (datorită • accesibilitate, precizie, claritate
înnoirii tehnicii şi a ştiinţei);
• limbaj de specialitate greu de înţeles
de către nespecialişti;
• sintaxă simplă;
• scop informativ;
• absenţa oricărei nuanţe afective
• caracter obiectiv, impersonal, lipsit
de afectivitate
• vocabular sărac
• limbaj denotative
• formule specifice
• exprimare neutră, rigidă, obiectivă,
impersonală
• absenţa termenilor familiari, a
cuvintelor populare, a argoului
• respectă normele limbii literare
 Stilurile funcționale (2)
Stilul publicistic
• destinat unui public eterogen (variat), cu o pregătire
profesională diferită sau cu diferite niveluri de cultură
• are scopul de a informa publicul, de a comenta fapte de
viaţă socială, de interes economic, politic pe înţelesul
tuturor
• varietatea şi bogăţia vocabularului determinate de
diversitatea tematicii abordate
• limbaj accesibil publicului variat
• structură gramaticală simplă
• utilizarea limbii literare alături de formulări specifice
limbajului cotidian
• pentru a capta atenţia cititorilor apelează la titluri şi
subtitluri incitante, imagini, ilustraţii grafice, culoare;
Stilul colocvial (familiar)
• folosit în relaţiile particulare, în viaţa cotidiană
• încărcătură afectivă
• foloseşte formule de adresare
• asociere cu mijloace nonverbale, paraverbale
• nu respecta întotdeauna normele limbii literare (elipsa)
• foloseste expresii, termeni argotici
• foloseste diminutive, augmentative, cuvinte în vocativ,
vorbirea la imperativ, interjecţii
• caracter oral, expresiv
• se caracterizează prin degajare, simplitate.
• formule fixe (de datare, început, încheiere, semnătura)
 Exerciții
Demonstrați apartenența următoarelor texte la unul dintre stilurile enunțate mai sus:
 Citatul zilei

Limba noastră-i o comoară,

Eu zic să o păzim, flăcăi,
Că astăzi pe diverse căi
Vin unii şi o… omoară!
(David Boia)