GRUPA 1

I. ROMANITATEA POPORULUI SI A LIMBII ROMÂNE

1. Popoarele romanice

Stăpânirea romană s-a extins în Europa, Asia Mica, nordul Africii, iar romanii au
conviețuit cu popoarele băștinașe și Hispania, Gallia, Moesia, Dacia, care au adoptat limba
cuceritorilor recunoscând superioritatea civilizației romane. În urma unui îndelungat proces de
colonizare și romanizare s-au format diferite popoare romanice: francez, spaniol, portughez,
roman, italian.

2. Familia limbilor romanice

Limbile romanice sunt: franceza, spaniola, catalana, provensala, italiana, sarda, reto-
romana. Ele au elemente comune: structura gramaticală și o bună parte din vocabular.
Limba română ocupă un loc deosebit între limbile romanice:
a) ea este formată mai devreme;
c) fiind izolată, a conservat mai bine fondul latin.

II. ETNOGENEZA ROMANILOR

1. Structura etnică presupune:
a) elementul autohton geto-dac, popor cu o civilizație avansată care n-a dispărut în
timpul expansiunii romane. O dovedesc cetățile si fortificațiile din muntii Orăștie, uneltele,
armele, monedele, inscripțiile, hidronimele si topnimele autohtone;
b) cuceritorii si colonistii romani, care nu au eliminat populatia bastinașă, ci au
asimilat-o;

2. Teritoriul de formare este spatiul carpato-danubio-balcan

Dovezi:
a) dialectele limbii române: daco-român, aromân, meglenoromân, istroromân;
b) mărturiile arheologice;
c) toponimele și hidronimele dacice și romane;
 3. Epoca de formare: perioada romanizarii începe cu două secole înainte de 106 și
presupune următoarele etape: colonizarea masivă a zonei; romanizarea se desfașoară între
secolele I-III e.n.; consolidarea unității daco-romane până în secolul VII e.n.
Dovezi: a) rămășitele arheologice dintre secolele I-VII e.n.
b) dovezi ale continuității: urme de așezări, inscripții, arme, monede;

4. Continuitatea populatiei daco-romane pe teritoriul Daciei începe cu anul 271 e.n. după
retragerea romană. Populatia daco-romană nu părăsește teritoriul în care s-a format; o dovedesc
numeroase marturii:
a) arheologice : - inscriptii cu nume;
- cimitire (Brateiu);
- tezaure monetare;
- unelte și arme;
- obiecte de ceramică;
- Brazda lui Novac;
b) lingvistice - hidronime: Aluta, Crisus;
- toponime: Napoca, Apulum;
- absenta toponimelor romanesti la sud de Dunare;
- existența unor elemente mostenite din latina numai in dialectul daco-
român: pacura, aur;
c) logice - inexistența vreunei știri despre dislocare masivă;
- imposibilitatea unei deplasări de populație atât de numeroasă;

Exista o serie de teorii care susțin împotriva adevărului istoric ca poporul român s-a
format la sud de Dunare: ele aparțin cercetatorilor Fr. Sulzer, I.C. Engel in secolul al XVIII-lea și
B. Kopitar, R. Roesler si P. Hunfalvy în secolul al XIX-lea. Ei urmăreau furnizarea de argumente
istorice pentru contestarea vechimii și a continuității românilor în Transilvania.

III. FORMAREA LIMBII ROMANE

1. Metoda comparativ-istorică folosită de majoritatea cercetatorilor constă în:

 a) comparații cu limba latină;
b) comparatii cu limba româna veche;
c) comparatii cu dialecte sud-dunărene;
d) comparatii cu alte limbi (albaneză);

2. Teritoriul de formare a limbii se întinde în nordul Dunării în Transilvania, Banat, Oltenia,

sudul Munteniei, sudul Moldovei și la sud de Dunăre; o dovedesc dialectele vorbite in
Panonia inferioară (Iugoslavia), Dardania, Moesia superioară și inferioară.

3. Epoca de formare cuprinde primele secole ale erei noastre până în secolul al VII-lea e.n.;
când au venit slavii limba româna era deja formata. O dovedește faptul ca legile fonetice care
au funcționat în limba româna nu au afectat și elementele împrumutate din limba slavă.

NOTA: Asadar, limba româna si poporul român s-au format si dezvoltat pe o larga baza
teritorială romanizată, cuprinzand spatiul carpato-danubio-balcanic unde romanitatea se altoise
puternic pe trunchiul etnic traco-dacic. În nordul Dunării, acest teritoriu includea atât Dacia
romană, cât și Dacia liberă, care au format un tot etnic și cultural, legat indisolubil de unitatea
pământului românesc.
GRUPA 2

LATINITATEA LIMBII ROMANE

La baza limbii române sta latina populară (latina vulgaris) vorbită pe teritoriul carpato-
danubiano-balcanic și elementele lingvistice reduse ale substratului traco-dac moștenite din
limba geto-dacă.

I. Structura latina a limbii române dovedeste caracterul ei latin

1. Sistemul fonetic:
a) Se remarcă trăsături fonetice caracteristice numai elementelor latine din limba română:
- a în poziție nazală a, î;
Exemple: lat. lana > rom. lîna
lat. campus > rom. cîmp
- m,n,s,t finale dispar:
Exemple: lat. filum > rom. filu fir
- grupul consonatic „gu” în apropiere unei vocale se transforma în consoanele p,b.
Exemple: lat. aqua > rom. apă
lat. lingua > rom. limbă
b) Particularitățile fonetice specifice ale latinei din zona Dunării dovedesc că româna are la
baza latina populară, nu cea cultă.
- e se diftonghează;
Exemple: lat. pectus > rom. piept
lat. ferrum > rom. fier
- tendința de asimilare a grupurilor de consoane:
cs ss s; lat. cl.dixit > lat. pop. messura > rom. Măsură
c) Reguli fonetice speciale sau regionale: rotacismul
- n intervocalic r: lat. bene > rom. bire
2. Structura gramaticală
A. Sistemul morfologic
a) Substantivul mentine:
- cele trei declinări
 - sincretismul genitiv-dativ
- cazurile (cu exceptia albativului)
- cele trei genuri
b) Articolul de proveniență latină:
- hotărât: lat. illo > rom. -l
- posesiv: lat.ad.illum > rom. al
- demonstrativ: lat.ecce.illum > rom.cel
- nehotărât: lat.unus > rom. un
c) Pronumele atestă câteva inovații în limba latină populară:
- personal: lat.illum > rom.el; lat. ego > rom. eu
- posesiv: lat. tua > rom. ta
- reflexiv: lat. sibi > rom și
- de întărire: lat.ipse > rom. insusi
- demonstativ: lat. eccum illum > rom. acel
- nehotărât: lat. alter > rom. altul
- negativ: lat. nemo > rom. nimeni

d) Adjectivul românesc urmează în linii mari structura adjectivului latinesc; se mențin și

gradele de comparație;
- variabil: lat. bonus > rom. bun;
lat. rapidus > rom. rapid;
-invariabil: lat. efficax > rom. eficace
e) Numeralul este moștenit tot din latină
- cardinal: lat. unus > rom. unu
lat. duo > rom. doi
- ordinal: lat. antaneus > rom. intaiul
f) Verbul mostenește cele patru conjugari:
- conj. I-a: lat. laudare>rom. lăuda
- conj. II-a: lat. vedere>rom. vedea
- conj. III-a: lat. dicere> rom. sice
- conj. IV-a: lat. audire>rom. auzi
 - A mostenit verbele auxiliare: a fi, a avea, a vrea.
- A mostenit moduri si timpuri.
g) Adverbul urmează în linii mari adverbul latinesc:
- simple: lat. bene>rom. bine
- compuse: lat. in+eccum>rom. incoace
h) Prepoziția este tot de proveniență latină în ansamblu:
- lat. intro>rom. întru
- lat. ad>rom.a
i) Conjuncția
- lat. fiat>rom. fie
- lat. neque>rom. nici
- lat. quod>rom.că
B. Sistemul sintactic menține caracteristicile sintaxei latinei populare
- redarea analitică a ideilor
- proporția slabă a subordonatelor față de coordonate;
- tendința de a înlocui infinitivul cu conjunctivul.
3. Structura vocabularului românesc cuprinde:
a) fondul lexical moștenit din limba latină;
b) un număr redus de elemente din substrat;
c) un număr important de elemente din adstrat;

NOTA: Elementul latin constituie baza; ponderea lui în vocabularul fundamental este de 60%. O
dovedește și vocabularul poetului nostru national, Mihai Eminescu: "din o suta de cuvinte,
nouăzeci si noua sunt latine, iar poemul "Luceafărul" deține 8890 cuvinte latine.

Exemple de termeni care denumesc:

- părți ale corpului: cap, păr, fată.
- nume de ființă, rudenie: om, bărbat, femeie.
- nume de alimente: faină, pâine, sare.
- nume de însușiri, actiuni: bun, rău, a crește, a mânca
- natura: aer, soare, cer, pom.
 -loc, timp: zi, noapte, luni, marți.
STRATUL TRACO-DAC
Materialul lingvistic autohton este redus: identificarea lui s-a realizat în primul rând prin
comparare cu limba albaneză, dar și pe baza vestigiilor de limba traco-dacă.

1. Sistemul fonetic
a) s-au moștenit consoanele:h, pt, ps, si vocala ă
b) transformarea lui -l>r; -br->-ur-
c) metafonia e'>ea; o'>oa;
2. Sistemul morfologic
a) postpunerea articolului hotărat;
b) sincretismul genitiv-dativ;
c) sistemul de numărare de la 11-19 cu prepozitia "spre"
3. Lexicul
S-au moștenit peste 2050 nume proprii:
- toponime: Apulum, Drobeta, Crisus
-hidronime: Arges, Buzau
- antroponime: Bucur, Murg, Brad

S-au moștenit peste 150 de cuvinte referitoare la:

- părtile corpului: ceafă, grumaz, buză
- locuința: cătun, colba, vatră
- alimente: brânză, burduf
- flora: brad, copac
- fauna: balaur, pupaza
- instrumente: fluier, trisca
- acțiuni: bucura
 GRUPA 3

DEZVOLTAREA LIMBII ROMANE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

1. Influența slavă s-a manifestat pe cale orală și cărturească începând cu secolul al VII-lea.
Majoritatea elementelor lexicale apartin domeniului bisericesc sau domeniului administrativ:
ceaslov, psaltire, molitvenic, patriar, clucer, hatman, polcovnic. S-au moștenit și toponime si
antroponime: Breaza, Craiova, Târgoviște, Mircea, Radu, Bogdan, Vlaicu.

NOTA: În momentul în care au început să pătrundă elemente slave în limba română, aceasta era
deja formata ca limba; alfabetul chirilic a mascat multa vreme caracterul latin al limbii.

2. Influența maghiară datează din primele decenii ale secolului al X-lea și se datorează
deplasării triburilor de origine fino-ungrică.
Influența maghiară afectează numai lexicul:
a) s-au mostenit cuvinte: belsug, chin, chip, dijma, chipes, gingas, făgădui, șoim;
b) sufixe: -șug, -șag, -ălui, -ău, -aș;
Cele mai multe împrumuturi maghiare au caracter regional: s-au semnalat mai ales graiurile
ardelenești.

3. Influența turcă datează din secolul al IX-lea din cauza invaziei pecenegilor sau din secolul al
XIV-lea din cauza expansiunii otomane. Se manifesta numai în domeniul lexicului: acaret,
cercevea, balama, dovleac, babalâc, ageamiu, boiangiu. S-au moștenit și sufixe: -giu (boiangiu),
-iu (cafeniu), -lic, -lîc (caraghioslîc).
Influența turcă se manifestă pe întreg teritoriul țării: multe elemente lexicale turcești au suferit în
limba româna evoluții interesante: cuvântul "balama" înseamnă "legatura", iar "lichea" înseamnă
"defect".

4. Influența greacă se manifestă în trei etape:

a) în timpul stăpânirii romane au pătruns elenisme latinești: biserica, boteza, grec, înger,
mărgea, coarda.
 b) în epoca bizantină -secolul VII-XV: agonisi, cort, flamura, Constanta, Mangalia, Sulina,
Giurgiu
c) în epoca antefanariotă și epoca fanariotă în secolul XVI-XV: babalâc, economisi, igrasie,
lefter, sindrofie, taifas.

NOTA: Cele mai multe elemente grecesti au pătruns în dialectul aromân; influența greacă nu
poate fi considerată ca un factor determinant în evoluția structurală a limbii române.

ALTE OPINII DESPRE ORIGINEA POPORULUI ROMAN

Desigur, fiind una din cele mai mari probleme ale istoriei noastre nationale, etnogeneza
românilor a atras nu numai atenția istoricilor romani, ci și a celor străini. De multe ori, aceste
păreri au fost influențate geopolitic, asadar vom face referire succint la cele maj importante teorii
ale etnogenezei romanilor.
În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec.
XII) se constată că românii, numiti de ei vlahi, sunt coloniști romani adusi de Traian din Italia.
Cronicarii medievali maghiari constatau, ca vlahii erau "pastorii romanilor", ca ei locuiau în
Panonia pâna la venirea hunilor (sec. V). Umanistii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio
Picolomini, viitorul papa Pius al Il-lea s.a.), de asemenea, erau de părere ca romanii "sunt de
neam italic".
De asemenea, multi istorici au susținut și teorii cum ca românii s-au format numai pe suportul
dacic, fără o contributie substantială a romanilor, însă aceste teorii au fost infirmate de
numeroase ori de dovezi arheologice și ligvistice descoperite de-alungul timpului.
La sfârsitul secolului al XVIII-lea, în condițiile expansiunii Imperiului Habsburgic în
Principatele Romane, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau ca românii s-au format ca
popor la sud de Dunare și au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Aceasta idee este reluata în
1871 de istoricul si filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra romanilor".
Lucrarea lui a aparut în conditiile creșterii mișcării de emancipare a românilor din Transilvania,
care evocau dreptul istoric asupra spațiului locuit de ei din vremuri stravechi.
R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a romanilor, care numai in secolul al
XII-lea au emigrat la nord de Dunare, adică atunci, când pe pământurile Transilvaniei locuiau
deja ungurii, sașii și secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al romanilor asupra pământurilor
unde ei locuiau. Argumentele lui Rosler erau următoarele:

 dacii au fost nimiciți în războaiele cu romanii;

 dacii nu au putut fi romanizați în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia);
 provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populație la 275;
 limba română nu conține cuvinte germanice vechi, deși pe teritoriul Daciei a staționat
tribul germanic al goților;
 există cuvinte asemănătoare în limba română și albaneză, dovada a convețuirii lor la sud
de Dunăre;
 nu există izvoare care să ateste prezența românilor la nordul Dunării înainte de secolul al
XlII-lea;
 dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamănă cu dialectul macedono-
roman de la sud de Dunare;
 prezența influenței sud-slave asupra bisericii romanilor;
 românii erau pastori nomazi.

Falsitatea "teoriei rosliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini și români, chiar în
perioada când ea a aparut (I.Iung, B.P.Hasdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga s.a.). Argumentele
lor sunt urmatoarele:
 prezența geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuității lor după cucerirea
romana;
 romanizarea dacilor nu s-a facut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul
Dunarii, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfășurându-se atât înainte de cucerirea
romană, cât și după evacuarea Daciei de către administrația romană;
 continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice, date
lingvistice, mărturii epigrafice etc.;
 lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută de
numeroase studii ale lingvistilor români;
 cuvintele comune din limba română și albaneză sunt provenite din moștenirea traco-
ilirica comună (cu rădăcini în limba indoeuropeana);
 numeroase izvoare scrise atesta prezența romanilor la nordul Dunarii înainte de secolul
al XlII-lea;
 cele două dialecte (daco-roman si macedono-roman) fac parte din limba româna comună
(sau protoromana), care s-a format pe întreg spațiul Carpato-Danubiano-Balcanic;
 influența sud slava asupra bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenta românilor la
nordul Dunarii, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspandit aici;
 păstoritul transhumant (sezonier) și nu nomad era una din ocupațiile romanilor din zonele
montane. Ocupatia lor de bază era agricultura îmbinată cu creșterea animalelor în așezări
sedentare.
Nici un izvor istoric nu atesta, însă, în decursul epocii medievale o imigrare în masă a
românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotriva, treceri permanente ale românilor
transilvaneni la sud și est de Carpati, inclusiv peste Dunare.
De asemenea, este lipsită de temei știintific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe
baza populatiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare
separate: muntenii, datorită contactelor cu slavii de sud, si moldovenii - cu slavii de răsărit.
Aceasta pretinsă divizare etnică ar fi servit drept baza pentru constituirea a doua limbi
separate: română și moldovenească.
Fiind teorii bazate foarte mult pe influențe geopolitice, toate au fost împotriva adevărului
istoric și toate au fost infirmate de numeroase ori de-a lungul istoriei prin dovezi clare și
incontestabile arheologice, lingvistice și istorice.
 GRUPA 4
Structura limbii române la nivel fonetic, morfologic, sintactic și lexical

Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor
romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, după
spaniola, portugheza, franceza și italiana. Din motive de diferențiere tipologică, limba română
mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De
asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România, cât și în Republica Moldova, unde
circa 75% din populație o consideră limbă maternă.

Dialecte și graiuri

Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: dacoromâna, aromâna,
istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră că ele formează o singură limbă, limba română,
cu patru dialecte (dacoromân, aromân, instroromân și meglenoromân).

Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al limbii române, nu este
împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse graiuri, numite și subdialecte, cu diferențe minore
de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii dacoromâne, în afara românei
standard, includ: graiul bănățean; graiul crișean; graiul moldovean; graiul maramureșean; graiul
muntean;

Primele atestari

În 1534, Tranquillo Andronico notează că "Valachi nunc se Romanos vocant" ("se numesc
români"). Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc Romei în limba lor", iar
mai departe el citează expresia : "Sti rominest?". După o călătorie prin Țara Românească,
Moldova și Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se
cheamă “românești” ("romanesci"). Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în
Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se consideră adevărați
urmași ai romanilor și-și numesc limba “românește”, adică romana”. Sasul ardelean Johann
Lebel scrie în 1542 că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini » iar cronicarul polonez
Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554 că în limba lor « walachii » se numesc «
romini ». Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că « Vlahii » din Transilvania, Moldova și
Țara Românească se desemnează ca « romani » iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany în
1699 citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » ("Și noi suntem români") și « Noi sentem di
sange Rumena » ("Noi suntem de sânge român").

Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi
document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În
aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor.
Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX)
până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean,
scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.

Liturgiariu:

"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru
tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu
pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in
raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si
moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."

Traducere :

"Sânt ești cu adevărat și preasânt, și nu este măsură măreției sânției tale, și drept ești întru toate
lucrurile tale. Că cu dreptate și cu multă silință adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om,
și luând țărână din pământ, și cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfățului,
făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viața cea fără de moarte și moștenirea bunătăților tale
celor veșnice..."

Aceasta de mai sus este un text scris cu o versiune arhaica a alfabetului latin.

Gramatica

Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr

(singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea
adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la
sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume
(indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ și patru moduri impersonale (infinitiv,
gerunziu, supin și participiu).

Sunete

Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ și /y/ apar
foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-
silabic, care se marchează cu /ʲ/ și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un
sunet similar, terminația /u/ surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba
standard.

Există de asemenea patru semivocale și douăzeci de consoane.

Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu

Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.

Triftongi cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.

Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar
seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom.
chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus >
rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

apariția diftongilor vocalelor /e, i, o /

lat. cera > rom. ceară

lat. sole > rom. soare

iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarbă

consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

lat. octo > rom. opt

lat. lingua > rom. limbă

lat. signum > rom. semn

lat. coxa > rom. coapsă

rotacism [l] → [r]

lat. caelum > rom. cer

consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts] înainte sunetelor [e]
și [i]

lat. deus > rom. zeu

lat. tenem > rom. Ține

Ortografie
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană
prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â,
é, ó, î și ç.

 á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.

 â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara
unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă
„cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
 î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul
cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e.
Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală
nazală.
 é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză și respectiv lui
å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept diftongi ea și oa.
 ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent de vocala i și etimologic
provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei
latine Ioannicius, însă „tiéra“ (țară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

 Un /a/ la capăt de cuvânt se citea /ă/.

 Un /an/ sau /in/ sau /en/ se citea /în/.

Pentru a citi /a/ înaintea unui /n/, se scria /nn/. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a
se deosebi de „mana“ (mână).

Pentru a deosebi un /ă/ final (forma feminină nearticulată) de un /a/ final (forma articulată), se
punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață).

 /che/ și /chi/ se citeau ca în ziua de azi, însă /ch/ înaintea altor caractere decât /e/ și /i/ se
citea ca în limba latină. Uneori, /ch/ se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă
grijă de pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
 /di/ se citea /z/ sau /dz/, /ti/ se citea /ț/. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci,
ge, gi.
 /k/ înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“
(Quirinius).
 /sc/ se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene.
Exemplu: „Bucuresci“.
  /u/ final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și corsicană. Etimologic, se folosea
caracterul y pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel,
se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
 formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent:
„Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“,
„tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în
limba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa. Mai târziu s-au
adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, ḑ, ě, ê, ș, ț, ů, precum și diftongii ea și oa; s-
au scos á, ç. S-au modificat și regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.