ROMÂNA COMUNĂ

Româna comună a fost primul stadiu de evoluţie a limbii române, din momentul în
care latina dunăreană s-a transformat în idiom romanic şi pînă cînd s-a rupt unitatea
românilor de pe ambele maluri ale Dunării.
Nu există nici o atestare scrisă a acestei faze de început a limbii române.
Trăsăturile acestei prime perioade a limbii române au fost reconstituite prin
compararea celor patru dialecte româneşti de astăzi. Pentru ca o trăsătură să fie atribuită
românei comune, ea trebuie să existe în toate cele patru dialecte, eventual în trei, şi
obligatoriu în dacoromână şi aromână.
Pentru această perioadă, s-au folosit în literatura de specialitate diferite denumiri:
Sextil Puşcariu o numeşte străromână (după germ. Urrumänisch), Al. Philippide – română
primitivă, Al. Rosetti – română comună, Dimitrie Macrea – română primitivă comună,
Emil Petrovici – romanică dunăreană, Ion Coteanu – mai întîi tracoromanică, iar apoi
protoromână.
Principalele trăsături ale românei comune ar fi:
1. A neaccentuat în poziţie finală sau medială se închide la ă.
BARBATU(S) > bărbat
CASA > casă
2. Á + N (M) > ă > î
PANE(M) > *păne > dr. pîne, munt. lit. pîine
> ar. pîne sau păne
3. Păstrarea lui e după labiale
FETU(S) > fetu (> dr. făt după sec. al XVI-lea)
MALU(M) > MELU(M) > meru (> dr. măr după sec. al XVI-lea)
4. Diftongarea romanică a lui Ě (>E ) în silabă deschisă şi închisă. * În română,
diftongarea lui O > o nu se produce, pentru că în faza preromanică Ọ şi O din
sistemul latin s-au contopit.
E > ie
i MĚLE(M) > miere FERRU(M) > fier

1
5. Diftongarea metafonică (condiţionată) românească a lui é şi ó urmaţi în silaba
următoare de e sau a(ă).
é ... e (a/ă) > e a
ó ... e (a/ă) > o a
SÉRA > seară
6. Păstrarea diftongului AU sub formă de hiat (cu varianta paradigmatică ă-u) (=
dalm., friul., surs., occ).
LAUDO > laud LAUDAMU(S) > lăudăm
TĚRRA > ... ţeară > dr. ţară
Consonantism

1. Conservarea surdelor intervocalice -P-, -T-, -C- (= it. centromerid.)

LUPU(S) > lupu VITA > vită LACU(S) > lacu
2. -B- şi -V- s-au confundat şi au căzut
(H)IBERNA > iarnă CABALLU(S) > cal
OVE(M) > oaie RIVU(S) > rîu
3. L + E, I, I( > l´
FILIU(S) > fil´u (> dr. fiu), ar. h´il´u, megl. il´u, ir fil´

Se atribuie substratului în limba română:

În fonetică (influenţa substratului s-a manifestat direct – prin apariţia unor foneme
noi – şi indirect – prin evoluţia fonetică a unor grupuri de sunete).
* existenţa vocalei ă (pentru că există şi în albaneză şi bulgară)
S-a demonstrat însă că în română este o evoluţie firească, de tip romanic, în cadrul
tendinţei de închidere a timbrelor vocalice (care s-a manifestat şi în portugheză şi în
dialectele italiene de sud).
* existenţa consoanei h (considerată de unii lingvişti de origine slavă). (Se ştie că latina
pierduse pe h, ca urmare a unei pronunţări relaxate).
Părerea că h se datorează substratului se bazează pe
a) descoperirea unor cuvinte cu h comune românei şi albanezei: rom. hameş (v. a hămesi),
alb. hamësh, hudă, hututui.

2
b) tendinţa din graiurile moldoveneşti de a transforma pe v+o, u  h: hulpe, hultan, holbură.
c) tendinţa de a pronunţa cu aspiraţie cuvinte ca haripă, hăla, harmăsar.
* evoluţia particulară a grupurilor consonantice CT şi CS (asemănătoare cu ce s-a produs
în albaneză)
CT  pt LACTE(M)  lapte LUCTA  luptă alb. luftë
COXA  coapsă alb. kofshë
* rotacismul (evoluţia lui -n-  -r- în cuvintele de origine latină sau din fondul străvechi):
bine  bire. Se explică însă şi prin păstrarea opoziţiei dintre N şi NN romanici.

În morfosintaxă
* postpunerea articolului
Această preferinţă pentru postpoziţie se explică însă şi prin analogia cu postpunerea
adjectivului;
* existenţa grupului neutru (care după unii lingvişti s-ar datora influenţei slave, după alţii
s-a reorganizat pe teren românesc, iar după alţii este moştenit din latină);
* formarea numeralului de la 11 la 19 cu material latin (explicată şi prin calchiere după
slavă sau prin criterii interne);
* formarea viitorului cu VOLERE ( VELLE). Româna este singura limbă romanică ce
formează viitorul cu acest auxiliar;
* identitatea formală dintre genitiv şi dativ (care se explică însă şi prin evoluţia internă a
latinei târzii);
* sufixul adjectival -esc (ce arată originea), care a generat sufixul adverbial -eşte (cu care
se formează şi adverbe egale semantic cu numele unei limbi).
românesc, tineresc; româneşte, tinereşte
* alte sufixe: -ac (formează substantive şi adjective)
-ăni – sufix verbal foarte productiv
-man
-oane
În vocabular
* toponime:
- numele munţilor Carpaţi ( rădăcina *karp „stâncă“)

3
 - numele unor localităţi: Hârşova, Mehadia, Turda
* hidronime (numele apelor mari):
Argeş, Ampoi, Buzău, Criş, Cerna, Lotru, Mureş, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someş,
Timiş, Tisa.
* cuvinte (numărul acestora diferă de la cercetător la cercetător şi de la epocă la epocă).
Se consideră că în română sunt în jur de 170 de cuvinte atribuite substratului, dintre
care unele comune cu albaneza, iar altele existente numai în română.
Comune cu albaneza, printre altele:
abur, baci, baltă, balegă, brad, (a) bucur(a), , fărâmă, gard, gata, , murg, năpârcă, pârău,
păstaie, pururea, rânză, sarbăd, scăpărà, scrum, sculă, sâmbure, sterp, strepezi, strungă,
şale, şopârlă, ţap, ţarc, vatră, viezure, zgardă, zgâria.
Existente numai în română:
ameţi, amurg, barză, băgà, băiat, beregată, boare, bordei, brânduşă, brânză, buiestru,
burtă, butuc, butură, caier, caţă, cârlan, căciulă, copil, dereticà, desbărà, descurcà,
droaie, genune, gheară, întâmpla, întrema, leagăn, lespede, mare, melc, mure, mistreţ,
strugure, şir, şoric, urcà, urdă, vătăma, zer, zburda, zestre,etc.
Se observă că aceste cuvinte se referă, în general, la o civilizaţie de tip pastoral şi
agricol.