UNITATEA 2: LATINA ȘI ROMANITATEA:

Populaţiile italice, care includeau şi latinii, s-au desprins din familia triburilor indo-
europene şi, spre sfârşitul celui de-al II-lea mileniui î. H., au coborât în actuala Peninsulă Italică
în două valuri:
1) valul latin − care s-a aşezat pe malurile Tibrului, până la Apenini (Latium);
2) valul osco-umbric − care s-a divizat în grupurile oscic şi umbric.
O influenţă neindo-europeană importantă a fost exercitată de idiomul etruscilor (veniţi din Asia
Mică − grupul mediteranean). O influenţă neindo-europeană importantă a fost exercitată de idiomul
etruscilor: numele Romei este pus în legătură cu ginta etruscă ruma.
Sufixele etrusce -enna, -inna apar în cuvinte latineşti (catena „lanţ”, culina „bucătărie” etc.), iar
modul de numire a persoanelor prin praenomen, nomen, cognomen este tot de origine etruscă.
Alte influenţe neindo-europene au fost exercitate de:
 liguri (grupul mediteranean de sud, în nord-vestul Peninsulei Italice),
 veneţi (din ramura latin-faliscă) şi
 iliri (messapi, iapigi etc., care vorbeau idiomuri indo-europene).
Influenţa greacă este una dintre cele mai importante. S-au vorbit următoarele dialecte:
 ahean (primul),
 doric (originar din Sparta),
 atic (sau ionic).
Celţii (galii), grup indo-european care se apropie cel mai mult de grupul italic din punct de
vedere lingvistic, ocupă teritoriul Galiei, de unde coboară în regiunea Padului (sec. al V-lea î. H.) şi ajung
la porţile Romei în anul 390 î. H.
După legende, istoria cetăţii Roma începe o dată cu izgonirea ultimului rege etrusc Tarquinius
Superbus (509 î. H.): la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se instaurează Republica romană.
Sub aspect lingvistic, la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se înregistrează diferenţieri dialectale
favorizate de împărţirea Latiumului în oraşe-state; cele mai importante graiuri erau:
 graiul vorbit la Roma şi în împrejurimi,
 graiul falisc (cetatea Faler) şi
 graiul cetăţii Praeneste.
Între secolele IV − III î. H., Roma devine cetate dominantă, asigurându-se astfel condiţiile
favorabile impunerii graiului vorbit aici în limba literară (latina clasică). Latina clasică (fiind şi cea a

1
literaturii beletristice) are la bază limba stilului politico-oratoric al senatului, pe cea a actelor oficiale, a
dreptului, dar şi a creaţiilor populare (cântece de ritual religios, elogii, epitafuri, farse, bocete etc.).
Aşadar, latina clasică se dezvoltă începând cu secolul al III-lea î. H., având ca bază
supradialectală graiul vorbit la Roma şi absorbind elemente dialectale autohtone, ca şi elemente ale
limbii şi literaturii greceşti. Apogeul va fi atins în secolele I î.e . n. şi I î. H., perioadă în care prezenţa
elementelor populare şi arhaice este foarte redusă în limba latină literară.
Latina populară este cea care a stat la baza tuturor limbilor romanice. Deosebirea cea mai
relevantă dintre latina populară şi latina clasică constă în opoziţia scris/vorbit. Latina clasică se folosea
mai degrabă în scris, iar latina populară reprezenta limba vorbită. O altă diferenţiere între cele două
aspecte ale limbii latine este dată de arealul social de utilizare. Latina populară se utiliza în sfera familiei,
a conversaţiilor curente, a păturilor mijlocii, iar latina clasică, în senat, la şcoală, în politică etc.
Latina populară se apropia prin destul de multe aspecte de latina arhaică. Iată câteva trăsături
comune, toate aflate în opoziţie cu latina clasică:
- caracterul expresiv;
- neglijenţa în pronunţare;
- lipsa de afectare;
- atenţia mai slabă la normele gramaticale ;
- căderea consoanelor finale -m, -s, -t;
- preferinţa pentru diminutive şi, în general, pentru cuvintele cu o încărcătură afectivă sporită.
Extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a Imperiului Roman: în
decurs de trei secole limba latină va deveni limba oficială a întregului imperiu.
Romanizarea lingvistică integrală s-a efectuat în timp; cele mai importante legi care au
contribuit la impunerea limbii latine în provinciile cucerite sunt:
o Legea Iulia (90 î. H.) – dreptul de cetăţenie romană pentru toate oraşele rămase
credincioase Romei în timpul războaielor aliaţilor;
o Legea Vespasian – aristocraţia locală din toate oraşele supuse primeşte cetăţenie
romană;
o Legea lui Caracalla – dreptul de cetăţenie romană este primit de aproape întreaga
populaţie liberă din imperiu.
SCINDAREA ROMANITĂȚII-ELEMENTUL AUTOHTON ȘI ELEMENTUL ALOGEN
Începutul dezvoltării limbilor romanice trebuie plasat între secolele al VIII-lea şi al IX-lea.
Principalele elemente nelatine care au contribuit la scindarea romanităţii sunt:

2
 (1) rezistenţa elementului autohton (a populaţiilor cucerite) şi
(2) influenţa elementului alogen (populaţii migratoare sau aflate ele însele în expansiune).
1. Elementul autohton:
Iberii:
Spre vestul peninsulei, iberii erau amestecaţi − într-o proporţie destul de redusă − cu celţii.
Aşadar, în studiul formării popoarelor şi, implicit, a limbilor romanice, lingviştii trebuie să ia în
considerare nu numai populaţia de bază (majoritară) din teritoriile cucerite de romani, dar şi
eventualele amestecuri ale acestora cu alte populaţii. Alte elemente etnice amestecate cu iberii au fost
ligurii şi bascii.
Celții:
Cultura celţilor era mult mai evoluată decât cea a ibericilor, ceea ce a îngreunat procesul
asimilării lor de către romani. Celţii din ariile îndepărtate (Britania) suportă şi ei cu mai puţină intensitate
influenţa culturii romane. Astfel că, la formarea limbilor galo-romanice (în special la formarea francezei
şi a provensalei), galii (celţii) au avut o contribuţie însemnată.
Contribuţia lingvistică atinge domenii variate:
 cultivarea pământului (lande − „pământ nisipos”, arpent − „măsură de suprafaţă” etc.),
 numele de plante (la bruyère, l’aune, la fraise des bois etc.),
 meşteşugurile (fr. charpentier, prov. carpentier etc.),
 prepararea berii (brais − „malţ” şi verbul brasser, de unde brasserie etc.),
 organizarea socială (fr. vassal), toponimele în -dunum (Lugudunum, Virodunum > fr.
Verdun) sau în -briga (mai ales în Spania şi Portugalia, cf. pg. Coimbra < *Conimbriga) −
sufixe care, cu toată forma lor latinizată, trimit la cuvintele celtice care însemnau
„cetate” − şi multe alte domenii.
Dacii:
Particularităţile limbii dacilor conduc la trei mari arii lingvistice:
(1) aria tracă (nordul Greciei până pe versantul nordic al Munţilor Balcani),
(2) aria iliră (nord-estul Mării Adriatice) şi
(3) aria daco-moesiană (vechea Dacie , cele două Moesii şi, după unii, Dardania). Din punct de
vedere lingvistic, substratul limbii române aparţine acestei ultime arii.
În Dacia existau şi insule de vorbitori ai altor limbi: agatârşii şi sciţii.
Comparaţia cu albaneza este un mijloc substanţial de reconstrucţie a unor forme din limba
autohtonă a dacilor: moş − alb. mosh, ceafă − alb. kiafë, buză − alb. buzë, grumaz − alb. grumas, mugure

3
− alb. mugull, ghimpe − alb. gjiemb, mazăre − alb. modhullë, barză − alb. bardh∂ etc. Faptul că fiecare
din aceste cuvinte produce aproximativ 4 derivate, în timp ce un cuvânt latinesc − circa 3, iar unul slav −
numai 2, demonstrează că ele aparţin substratului (nu sunt de origine latină şi, cu atât mai puţin, de
origine slavă).
Alte particularităţi ale limbii dace care s-au păstrat în română: vocala [ә]3 , consoana [h]4 , lat. kt
> pt (pectum > piept), lat. ks > ps (coxa > coapsă), distribuţia temelor de gen neutru etc.
Grecii:
Cuvintele romanice de origine greacă veche au fost împărţite de cercetători în două tipuri:
(1) unele care au intrat mai întâi în latină şi s-au transmis apoi, o dată cu cuvintele latineşti
propriu zise, limbilor romanice-Această categorie trebuie considerată ca aparţinând lexicului latinesc
strict, căci ele, în trecerea lor la latină, au fost modificate în conformitate cu structura fono-morfologică
a limbii latine.
(2) altele care s-au transmis limbilor romanice prin intermediul unei populaţii autohtone,
înainte de asimilarea acesteia de către romani − mai simplu spus, netrecute prin filiera latină-Aşa se
explică, de pildă, prezenţa unor cuvinte în română sau în provensală inexistente în celelalte limbi
romanice.
Prima grupă: Aceasta conţine, în primul rând, cuvinte legate de cultul religios. Iată câteva
exemple:
parabola − parabolare > fr. parler, sp. hablar, prov. paraular, cat. parlar, it. Parlare- În cazul
acestui cuvânt este evidentă evoluţia semantică, aceasta mergând către „desacralizarea” sensului
etimonului în toate limbile romanice care l-au moştenit; parabolă cu sensul originar („pildă religioasă”)
este împrumut cult, de dată relativ recentă în toate limbile romanice.
ec(c)lesia > fr. église, sp. iglesia; basilica (preluat de latină tot din greacă) > rom. biserică; gr.
Petra a înlocuit lat. lapis, cf. fr. pierre, prov. peiro, sp. piedra, it. pietra, rom. piatră.
Din greacă, prin filieră latină, au intrat şi cuvinte din alte sfere decât cea religioasă. Exemplul
următor arată marea lor putere de pătrundere în limbile romanice: gr. chorda a înlocuit lat. funis
(păstrat numai în română – funie; româna îl continuă însă şi pe chorda > coardă), cf. fr. corde, sp.
cuerdo, pg., it. corda.
Acestea sunt exemple care ilustrează influenţa limbii greceşti, prin filieră latină, asupra lexicului.
Dar limba greacă şi-a exercitat influenţa, în unele cazuri, şi în compartimentul sintaxei: cf. preferinţa
pentru completive subjonctivale, în detrimentul infinitivalelor, depistabilă în română şi în dialectele
italianei meridionale.

4
 2. Elementul alogen: În seria elementelor neautohtone intră protogermanii, slavii şi arabii.
Aceştia din urmă, fără a fi fost populaţie migratoare), precum triburile germanice sau slavii, au influenţat
într-o măsură destul de însemantă lexicul multor limbi romanice.
Protogermanii:
Lungul contact cu romanii face ca destul de multe cuvinte germanice să intre în latină şi apoi în
limbile romanice (ganta − „gâscă”, bandum − „steag” ş.a. m. d.).
Iată configuraţia teritorială a celor mai importante triburi germanice:
 vandalii − estul Germaniei, ţărmul Mării Baltice;
 burgunzii (ulterior învinşi de franci) − partea de mijloc a văii Rinului,
 francii − nordul Rinului, goţii (ostrogoţii şi vizigoţii) − lângă Dunăre,
 longobarzii − Silesia,
 anglo-saxonii − Britania (tot ei ocupă şi regiunea bretonă, Bretagne de azi) şi
 normanzii (germanii de nord) care se extind în secolul al VIII-lea, ocupă Anglia de nord şi
Danemarca, pentru ca, în prima jumătate a secolului al IX-lea, să coboare în teritoriul
anglo-saxon, să ocupe nordul Franţei (Normandia de azi) şi să ajungă până la Rouen
(secolul X)- Aici adoptă creştinismul şi graiul galo-roman.
Slavii:
Prin urmare, contactul între slavi şi populaţiile romanizate s-a făcut la nord şi la sud de Dunăre.
La nord de Dunăre, se produsese încă din secolul al IV-lea o modificare administrativă: Dacia Aureliană
fusese separată de provinciile occidentale, fiind integrată astfel în Imperiul Roman de Răsărit, alături de
Dalmaţia de Sud, Macedonia şi, mai apoi, de Dardania şi Panonii.
Până în secolul VII, latina a fost limbă oficială în Dacia, ceea ce conduce la ideea că
împrumuturile masive din slavă-Influenţele slave vechi din limba română au la origine slava meridională
şi slava bisericească (cărturărească); limba scrisă a slavei vechi avea la bază un dialect slavo-bulgar vorbit
în secolul IX în jurul Salonicului- au pătruns în secolele VIII − IX.
Fără a intra în amănunte , precizăm aici câteva aspecte ale influenţei slave asupra limbii
române, deja formată la acea dată:
 influenţe morfematice − vocativul în -o;
 pronumele se folosit ca morfem al reflexivului (însă antepus : a se griji − bg. griža se, a se
ruga − bg. molitĭ se etc.);
 influenţe lexicale − cuvinte din diverse sfere semantice (iad, troiţă, blagoslovire, colindă,
babă, blid, brazdă, clopot, coş, coasă, livadă, nevastă, scump, slab, trup, zmeu etc.),

5
  numele dregătorilor feudali (vornic, logofăt, paharnic, vistiernic, comis, stolnic etc.) ş. a.
Arabii:
Bilingvismul romanico-arab a fost favorizat, printre altele, de faptul că arabii veniseră fără soţii,
astfel că se întemeiază căsătorii mixte.
Această lungă convieţuire nu putea să nu lase urme culturale şi, implicit, să nu aibă influenţă
asupra limbilor vorbite pe teritoriile pe care arabii le-au cucerit. Scindarea romanităţii, anume
definitivarea procesului de formare a unor limbi care moşteniseră latina, dar nu puteau fi confundate cu
aceasta, a fost provocată deci şi de elementul arab.
Lista următoare de cuvinte arată, prin larga lor circulaţie, cât de importante au fost influenţele
limbii arabe asupra limbilor romanice: amir (comandant) > sp., pg. almirante, it. a(l)mirante, fr. amiré (>
fr. mod. admiral), rom. mire3 ; dalil > sp., cat. adalil (adalid); kaid (conducător, conducător) > fr. aucaise,
sp. alcayaz, pg. alcaide (paznic); anbiq (alambic) > fr. alambic, sp. alambique, pg. lambique, it. lambicco;
Acestea sunt principalele elemente care au dus la scindarea romanităţii, însă formarea limbilor
romanice a reprezentat un proces complex la care au concurat şi alţi factori. Mai adăugăm aici că
vocabularul limbilor romanice s-a îmbogăţit cu timpul prin împrumuturi reciproce şi din latina clasică,
aceasta continuând să fie limbă de cultură, secole de-a rândul, pentru multe limbi romanice.
CONFIGURAȚIA DIALECTALĂ A ROMANIEI
Prin Romania se înţelege totalitatea teritoriilor cucerite de romani şi în care se vorbesc limbile
romanice, descendentele latinei populare. În conformitate cu evoluţia istorică a acestor limbi, dictată de
divizarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, Romania se
împarte şi lingvistic în:
(1) Romania Orientală (sau balcanică) şi
(2) Romania Occidentală.
În primul bloc lingvistic intră româna şi dalmata, din cel de-al doilea făcând parte toate celelalte
limbi romanice.
Azi s-ar vorbi 15 limbi romanice, fiecare cu dialectele ei: româna, dalmata , retoromana,
friulana, italiana de sud (sau meridională), italiana de nord, italiana centrală (sau toscana), franceza,
franco-provensala, provensala (sau occitana), gascona, catalana, spaniola, portugheza şi sarda.
În cele ce urmează, prezentăm această listă “desfăşurată”, adică enumerând pentru fiecare
dialectele corespunzătoare:
1. româna − cu dialectele: dacoromân (având subdialectele sau graiurile: muntean, moldovean,
bănăţean, crişean, maramureşean), istroromân, meglenoromân şi aromân;

6
 2. dalmata (latina, romanica sau franca) − cu dialectele: ragusan şi vegliot (vorbite în centrele
urbane de pe litoralul Mării Adriatice: Zadar, Split, Dubrovnik, Bar);
3. retoromana − avea trei ramuri dialectale :
 ramura vestică sau romanşa − cu dialectele suprasilvan (sau sursilvan), engadin de sus
şi engadin de jos;
 ramura centrală sau ladina dolomitică (supranumită şi tiroleză) şi
 ramura estică sau friulană. Retoromana este reprezentată acum numai de primele două
ramuri, deoarece friulana s-a desprins, prin accentuarea diferenţelor faţă de celelalte
dialecte, în idiom de sine stătător;
4. friulana − numită aşa după provincia Friul(i), la est de teritoriul lingvistic venet până la râul
Isonzo (spaţiul dintre frontiera Elveţiei cu fosta Iugoslavie şi graniţele lingvistice venete);
5. italiana de sud (meridionala) − cu dialectele: abruzzez, napolitan, apulian, calabrez şi
sicilian;
6. italiana centrală (toscana) − are următoarele dialecte: florentina, marchizana, umbrica,
romana şi corsicana;
7. italiana de nord − are ramurile
 galo-italică, cu dialectele: genovez, piemontez, lombard, emilian,
 venetă, cu dialectele: veneţian, padovan şi veronez şi
 istriană;
8. franceza (langue d’oïl) − cu dialectele: francien, poitevin, angevin, dialectul din Sainteonge,
burgund (sau berrichon), normand, picard, walon, lorren, champenois;
9. franco-provensala − lionez, dauphinois, fribourgeois, neuchatelois, vaudois, valaisan,
savoyard;
10. provensala (occitana sau langue d’oc2 ) − cu dialectele: provensal, languedocien, limousin,
auvergnat, valdens şi gascon. Acest ultim dialect s-a autonomizat, datorită accentuării unor
particularităţi specifice, fiind considerat − ca şi friulana − idiom de sine stătător;
11. gascona − vorbită între Pirinei, Oceanul Atlantic şi la nordul fluviului Garonne;
12. catalana − are două dialecte: oriental şi occidental;
13. spaniola − cu dialectele: asturic-leonez, navaro-aragonez, castilian, andalucian;
14. portugheza − având dialectele: mirandez, portughez de nord, portughez de sud, azoric,
madeiric şi galician;
15. sarda − are patru dialecte: logudorez, campidanez, galuric şi sassaric.

7
LIMBILE CREOLE, PIDGINURILE ȘI SABIRURILE
La lista limbilor romanice prezentată mai sus se adaugă limbile creole cu bază romanică, adică
limbile romanice transplantate în celelalte continente.
S-a constatat însă că limbile creole sunt, de fapt, limbi romanice transformate potrivit condiţiilor
culturii materiale şi spirituale ale vorbitorilor indigeni. Aceasta înseamnă că se operează o selecţie în
primul rând la nivelul lexicului.
Limbile creole cele mai cunoscute (şi active) sunt următoarele:
 malaio-spaniola − în Insulele Filipine;
 negro-spaniola − în Republica Dominicană şi în Trinidad;
 negro-franceza − în Insulele Mauritius (Oc. Indian), în Louisiana (Statele Unite), în Haiti,
Martinica (în Antilele Mici), în Cayenne (capitala Guyanei Franceze din America de Sud)
şi în Reunión (insulă din Oc. Indian, în estul Africii);
 anamito-franceza − în Vietnamul de Sud;
 negro-portugheza − în Guineea Portugheză şi în Insulele Capului Verde;
 malaio-portugheza − în Djakarta (Insulele Java);
 indo-portugheza − în Cotshin şi Mangalore (aflate pe coasta de vest a Indiei).
PREZENTARE GENERALĂ A GRUPURILOR ROMANICE
Clasificarea limbilor romanice pe grupuri încearcă să combine criteriul geografic cu acela al
afinităţilor lingvistice.
A. Romania Orientală (balcanică)- În acest bloc lingvistic intră, aşa cum s-a menţionat
deja, româna şi dalmata. Dispariţia limbii dalmate -Romania balcanică (orientală)
devine un termen care ar trebui înlocuit cu Romania dunăreană, de vreme ce
româna este singura continuatoare a latinei populare din acest bloc lingvistic.
B. Romania Occidentală include trei grupuri de limbi romanice, caracterizate prin
similarităţi de evoluţie. În întreaga Romanie Occidentală, în general, şi în Italo-
Romania, în particular, se regăsesc
(1) trăsături ale latinei modificate de la sfârşitul Imperiului (o structură general
analitică la nume − substantive şi pronume, dar şi la verb; simplificarea corelaţiilor de
gen şi caz etc.) şi
(2) caracteristici clasice (concordanţa timpurilor în flexiunea verbală, de pildă),
particularităţi incluse în sistemele dezvoltate pe plan local.
GRUPURI ROMANIA OCCIDENTALĂ:

8
1. Grupul italo-roman (italiana de nord , italiana centrală, italiana meridională, sarda,
retoromana şi friulana):
Iată câteva trăsături ale Italo-Romaniei:
− amalgamarea genului cu numărul (cf. sg. il mese/pl. i mese), cu excepţia italianei
meridionale;
− dezvoltarea unui număr relativ mare de tipuri flexionare nominale şi verbale;
− preferinţa pentru distribuţia vocalică finală (cf. dio, diritto, santo etc.).
2. Grupul galo-roman (franceza, francoprovensala, provensala şi gascona ):
Particularităţi ale Galo-Romaniei:
− opoziţia de număr se suspendă cuprinzând marea majoritate a numelor şi tinde să atingă şi
verbul (cf. fr. pop. j’allons [Ʒalõ] − nous allons [(nu) zalõ]);
− dezvoltarea celui mai mare număr de tipuri flexionare verbale din toate limbile romanice
(cca. 27) şi a unui număr mai redus de tipuri flexionare nominale (4 la adjective, 11 la
substantive) decât în grupul italo-roman, dar mai mare decât în grupa hispanică;
− aşezarea în faţa temelor a indicelui de număr (le − pentru masculin, la − pentru feminin şi les
− pentru pluralul ambelor genuri; cf. fr. l’enfant [lãfã] − les enfants [lezãfã]);
− înlocuirea flexiunii sufixale printr-un fel de flexiune internă (cf. fr. cet enfant [setãfã] − ces
enfants [sezãfã] sau ma dame [madam] − mes dames [medam]);
− preferinţa pentru formanţi consonantici la femininul adjectivului (cf. fr. masc. petit
[pœti]/fem. petite [pœtit]).
3. Grupul ibero-roman (spaniola, portugheza şi catalana):
Particularităţi ale grupului hispanic):
− contrast între formanţii morfemelor de număr şi gen (a se compara it. buono − boni şi buona
− bone cu sp. bueno − buenos şi buena − buenas);
− dezvoltarea unui plural intensiv, mai ales în limbajul poetic (cf. sp. pl. sedes, imposibil de
tradus în română, dat fiind că substantivul „sete” este defectiv de plural);
− folosirea formanţilor de gen, mai ales pentru [− animat], pentru a reda diferenţe
dimensionale (cf. sp. masc. charco − „băltoacă, ochi de apăică”/fem. charca − „baltă”);
− dezvoltarea unui număr relativ mic de tipuri flexionare nominale şi a unui număr relativ mai
mare de tipuri flexionare verbale;
− distribuţie aproape egală a formanţilor vocalici şi consonantici.

9
UNITATEA 3: ROMANIA ORIENTALĂ
Romania orientală include doar două limbi: româna şi dalmata. Cum dalmata a dispărut
româna este în prezent nu numai singura continuatoare a latinei populare din spaţiul carpato-
danubiano-pontic, ci din întregul teritoriu al fostului Imperiu romanic de răsărit.
Dalmata:
Dalmata, limbă romanică dispărută, s-a format şi s-a vorbit pe coasta Dalmaţiei (ţărmul Mării
Adriatice şi insula Veglia), fostă provincie romană. Ultimul vorbitor al acestei limbi, Antonio Udina (zis
Burbur), subiect al anchetelor lingvistice ale lui Bartoli, a murit în 1898.
Restrângerea acestui idiom, reprezentat de dialectele ragusan (în sud, regiunea Ragusa − azi
Dubrovnik) şi vegliot (în nord), până la dispariţie a început cu multe secole în urmă, când presiunii
lingvistice exercitate de populaţiile slave i s-au conjugat cea a albanezei şi a dialectelor venete.
Câteva particularităţi − unele comune cu româna, altele deosebindu-se de română:
− grupul ct devine pt (ca în română): octo > guapto;
− se menţin, ca şi în română, cele patru conjugări din latină;
− spre deosebire de română, grupurile cl, gl (dar şi pl, fl, bl) se menţin, nu se
palatalizează;
− diftongarea este foarte dezvoltată − spre deosebire de română, se
diftonghează inclusiv a: capra > kuobra, veterana > vetruona.
ROMÂNA – FONETICA, MORFOSINTAXA, LEXICUL; SUBSTRAT, SUPERSTRAT, ADSTRAT
Toate informaţiile privitoare la perioada cuprinsă între retragerea aureliană şi secolul al XVI-lea
provin din surse colaterale, fiind vorba, în principal de mărturii scrise ale unor istorici străini. Aceste
goluri se referă inclusiv, sau în primul rând, la lipsa unor texte certe româneşti anterioare Scrisorii lui
Neacşu din Câmpulung, datată în 1521. Aceasta este perioada veche a limbii române.
Perioada clasică are ca limită inferioară secolul al XVII-lea, iar ca limită superioară − secolul al
XVIII-lea şi se caracterizează prin creşterea considerabilă a numărului textelor ecleziastice şi profane.
Perioada modernă a limbii române, pregătită încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, îşi are începutul în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se pun, de altfel, şi bazele solide2 ale limbii române literare.
Izolarea teritoriului oriental romanic a favorizat menţinerea în română a unor fundamente
lingvistice latine (care nu mai apar în alte limbi romanice), dar şi o dezvoltare locală, mai rapidă decât a
celorlalte limbi neolatine, liberă de normele clasice.
Astfel, româna:
− posedă o flexiune mixtă (sintetică şi analitică);

10
 − are o sintaxă mai liberă, atât faţă de latină, cât şi faţă de a altor limbi romanice;
− şi-a completat sistemele pronominale (prin cooptarea demonstrativelor ille şi iste) şi a
moştenit germenii formativi ai articolului (vezi mai departe, paragraful privitor la morfosintaxă);
− a păstrat distincţia ternară de gen din latină (nu a pierdut neutrul), consolidată ulterior prin
influenţa slavo-balcanică;
− a preluat flexiunea cazuală într-o proporţie mai mare decât celelalte limbi romanice (ne
referim aici în special la cazul vocativ, care are o dublă provenienţă: latinească şi slavă, dar prezintă şi
aspecte inovatoare − vezi mai jos, la morfosintaxă).
Un alt aspect care particularizează româna între celelalte limbi romanice este omogenitatea
lingvistică a dialectelor ei (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân). Acest aspect al unităţii
de limbă se explică prin organizarea în obşte teritorială şi prin menţinerea unui contact permanent
între teritoriile din sudul şi nordul Dunării.
FONETICA
În ceea ce priveşte diftongii, româna – în afara diftongului [aṷ] moştenit din latină şi de
diftongarea general romanică a lui e la ie [je] – cunoaşte o diftongare metafonică a lui e şi a lui o (care
vine atât din o deschis [ǫ], cât şi din o închis [ọ]) din latină. Diftongarea de acest tip se datorează unui e,
a (sau ă provenit din a final neaccentuat) în poziţie finală care (prin asimilare, de regulă) generează
transformările ē > ḙa şi o > ŏ3 a (cf. stella > stea, sole(m) > soare). În româna modernă, ḙa se
monoftonghează în anumite condiţii la e (cf. rom. v. leage > rom. mod. lege), în timp ce ŏa se menţine.
Mai trebuie precizat că toţi ceilalţi diftongi sunt formaţi pe teren românesc şi că, prin inovarea
triftongilor, româna se distinge între celelalte limbi romanice.
Inovaţiile consonantice reprezintă fie rezultatul unor modificări de natură fonetică, fie rezultatul
introducerii lor în limbă o dată cu diverse împrumuturi lexicale.
Africatele [č, ğ, ţ, ḑ], serie nouă în sistemul consonantic romanic (ele nu există în sistemul
latinei), s-au dezvoltat ca urmare a acţiunii palatalizante exercitate de y, i sau ĕ latineşti (cf., de exemplu:
*fetiolus > fecior; genuc(u)lu(m) > genunchi sau jurare > jura, dar, regional, giura; tene(re) > ţine;
dice(re) > rom. v. şi reg. dzice, ulterior, zice).
MORFOSINTAXA
- existenţa unui gen neutru (aspect care, reamintim, deosebeşte româna de celelalte limbi
romanice), de origine latină, însă fără mărci gramaticale proprii;

11
 - menţinerea vocativului (altă deosebire) cu forme atât pentru masculin, cât şi pentru
feminin: masc. bărbate! − desinenţa -e fiind de origine latină; fem. bunico! -o fiind de origine
slavă; -le şi -lor din băiatule!, fraţilor! şi fetelor! sunt de dată românească;
- articolul, inovaţie comună tuturor limbilor romanice, se distinge în română prin: (1) poziţia
enclitică a articolului definit1 şi (2) prin dezvoltarea unor variante poziţionale ale articolului
definit (este vorba despre articolul posesiv şi despre cel demonstrativ);
LEXICUL
Substrat- „ansamblu al elementelor transmise unei limbi, impuse într-o anumită arie prin
cucerire, migraţie sau colonizare, din limba populaţiei autohtone. Situaţia de contact lingvistic creată,
caracterizată prin obligaţia autohtonilor de a învăţa limba noilor veniţi, are drept consecinţă apariţia
unor fenomene de interferenţă la nivel fonetic, gramatical, lexical şi semantic. Confruntarea celor două
sisteme lingvistice se realizează exclusiv pe cale orală, constituind un factor de diversificare a unei limbi-
bază originar unitare”. Substratul limbii române este reprezentat de limba traco-dacilor care, în cursul
procesului de romanizare, şi-au însuşit limba latină.
Superstrat- reprezintă ansamblul „elementelor transmise într-o limbă din limba unei populaţii
cuceritoare, care îşi însuşeşete idiomul populaţiei cucerite. [...]. Existenţa elementelor de superstrat este
rezultat al contactului lingvistic direct: populaţia cuceritoare devine treptat bilingvă şi apoi îşi pierde
idiomul matern, dar transferă unele particularităţi ale acestuia în limba învăţată. Superstratul constituie
o influenţă relativ puternică (dovadă că structura etimologică a fondului principal lexical al limbii române
indică 60 % cuvinte latineşti şi 20 % cuvinte de origine slavă − n. n.), imediat ulterioară epocii de
constituire a trăsăturilor esenţiale ale unui idiom, dar importantă pentru definitivarea structurii acestuia.
Ea se manifestă îndeosebi la nivel lexical şi semantic, dar are consecinţe şi asupra foneticii şi a unor
aspecte neesenţiale ale morfosintaxei”. În română, superstratul este reprezentat de elementele
împrumutate din slavă.
Adstrat- se defineşte ca ansamblul „elementelor pătrunse, pe diverse căi, într-o limbă, după
constituirea acesteia ca idiom distinct. Prezenţa unor asemenea elemente este explicabilă fie prin
vecinătatea geografică a unor populaţii care vorbesc limbi diferite, fie prin împrejurări de ordin istorico-
politic, fie prin contacte culturale. Spre deosebire de superstrat, care joacă un anumit rol în
definitivarea structurii de ansamblu a unei limbi, elemenetele de adstrat produc îndeosebi schimbări
de ordin cantitativ, îmbogăţind lexicul limbii, precum şi inventarul mijloacelor sale derivative (prefixe,
sufixe) (subl. n.). Sunt posibile însă şi modificări semantice, unele dintre ele datorate calcului. În
română, adstratul este reprezentat de elemente împrumutate din pecenegă, cumană, tătară, turcă,

12
maghiară, limbile slave învecinate, greaca bizantină şi neogreacă, germană, engleză etc. (subl. n.). Un
loc aparte îl ocupă elementele latino-romanice, a căror pătrundere masivă, începând cu a doua jumătate
a sec. al XVIII-lea, a determinat intrarea în desuetudine a unor împrumuturi mai vechi şi consolidarea
trăsăturilor romanice originare.”
În lumina celor expuse, este evident că latina populară, care s-a impus şi asupra substratului
traco-dac asimilându-l (dar modificându-se la rândul ei sub aspectul difersificării favorizate de contactul
lingvistic cu substratul menţionat), nu aparţine nici superstratului, nici adstratului, cum greşit s-ar
putea crede, ci reprezintă limba-bază a românei, ca şi în cazul tuturor celorlalte limbi romanice.
În cele ce urmează, vom expune elementele autohtone care s-au păstrat în limba română, ca şi
principalele influenţe care aparţin adstratului limbii române.
Elementele autohtone (de origine traco-dacă):
De substrat aparţin unele toponime (fapt valabil pentru toate limbile romanice) şi, aparent
unele patronime. Toponimele, de regulă, s-au transmis de la o populaţie la alta, mai ales în cazul unor
cursuri de apă importante (de pildă, Dunăre, Mureş, Olt, Argeş etc.) sau al munţilor (Carpaţi). De altfel,
numele de persoană sunt împrumutate de la popoare mai îndepărtate. În română, şi în celelalte limbi
romanice, nu s-a păstrat nici un nume de persoană din substrat sau din latină (numele latineşti − Livia,
Lucia, Lavinia, Lucreţia, Aurelian etc. − sunt împrumuturi relativ recente).
Influenţa slavă
Influenţa slavă se divide în împrumuturi vechi (majoritatea ţinând de superstrat) − din slava
veche (bogat, a iubi, babă, drag, ceată, popă, duh, har, jale, hrană, iaz, nevoie, obraz, plug, vinovat etc.)
şi din limbile slave învecinate (bulgară: maică, lele, nene, cergă, şapcă, ciocan, plută, lopată, bârlog,
gârlă etc.; ucraineană, sârbo-croată şi polonă − majoritatea cuvintelor fiind prezente regional) şi
împrumuturi relativ mai noi, din rusă (uneori, funcţionând şi ca filieră pentru cuvinte romanice:
administraţie, artilerie, cavalerie, comisie, infanterie, birocratism, revizionism, dar şi: colhoz,
comsomolist, sputnic − acestea au intrat deja într-un anume stadiu de perimare, nemaiacoperind
realităţi actuale).
Influenţa maghiară
Aceasta s-a produs prin contact direct sau prin intermediar slav: holdă, belşug, nemeş, (a)
bănui, bir, (a) bântui, sobă, oraş, chip, chin, gând, (a) locui, lacăt, neam, (a) făgădui, (a) alcătui, viclean
etc. Primele împrumuturi din maghiară datează din secolul al XII-lea (către sfârşit).
Influenţa turcă

13
 Elementele turcice au pătruns în română în epoci diferite. Astfel, se vorbeşte în acest caz de
împrumuturi vechi, de până la sfârşitul secolului al XIV-lea, numite şi preosmanlii (de origine cumană şi
tătară), şi de împrumuturi mai recente sau din turca osmanlie − acestea fiind directe sau introduse prin
filiera slavei meridionale (bulgara, sârbo-croata): alai, halva, haram, calabalâc, hambar, bacşiş,
baclava, şalvari, filigean, belea, sarma, cişmea, cioban, odaie, muşama, mahala, para, tutun, ursuz
etc.
Influenţa neogreacă
Aceste împrumuturi au pătruns în epoca fanariotă (1711 − 1821) şi sunt, de asemenea, termeni
vechi (abandonaţi sau păstraţi, dar cu formă sau/şi sens modificat: poliţie − „stat, oraş”, diataxie −
„ordin, edict”, alfavită − „abecedar”, oxie − „accent”, paradosi − „a preda” ş. a.) sau termeni în
circulaţie (nostim, (a se) plictisi, dascăl, filă, (a) agonisi, fundă, fidea etc.).
Influenţa franceză
Dăm în continuare o listă de cuvinte din franceză, nemaifăcând precizări asupra vechimii lor (mai
ales că, în majoritatea lor, împrumuturile din franceză sunt considerate neologisme): (a) abdica <
abdiquer, abonament < abonnement, absurd < absurde, bord < bord, canton < canton, capitală <
capitale, capital < capital, carnivor < carnivore, centru < centre, convoi < convoi, (a) guverna <
gouverner, sentiment < sentiment, sergent < sergent, telefon < telephone, transparent < transparent,
vestibul < vestibule, veterinar < vétérinaire etc.
Tot din franceză a împrumutat româna foarte multe sufixe şi prefixe: -bil (< -ble, convenable), -ic
(< -ique, calorique), -iza (< -iser, generaliser), -ist (< -iste, impressioniste), -ism (< -isme, sentimentalisme);
in- (< in-, incomplet), re- (< re-, réadmision), de- (< de-, décoloniser).
Influenţa italiană
Această influenţă s-a făcut remarcată în special în domeniul artei şi culturii: acord < accordo,
arie < aria, chitară < chitarra, eminenţă < eminenza, canţonă < canzone, ornament < ornamento,
pauză < pausa, (a) preludia < preludiare, terţă < terza etc.
Împrumuturile târzii din latină
Acestea au pătruns direct sau prin filieră: calendar, capitol, direct (din directus, româna l-a
moştenit pe drept), idee, (a) instrui, (a) ocupa, familie (din familia, româna l-a moştenit pe femeie),
militar, titlu etc.

14
 UNITATEA 5: DIALECTOLOGIA-OBIECT, OBIECTIVE, METODOLOGIE, CONCEPTE GENERALE
În evoluţia limbii literare se disting trei etape:
a) o primă perioadă caracterizată de egalitatea ariilor dialectale, în sensul prezenţei în textele
din această epocă a diverse particularităţi dialectale în funcţie de zona de provenienţă a textului.
Această etapă are ca limită inferioară secolul al XVI-lea şi este epoca textelor rotacizante, a tipăriturilor
coresiene, a Cazaniei lui Varlaam, a Paliei de la Orăştie, a Bibliei de la Bucureşti etc.
b) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se constituie limba literară. Se poate afirma însă că
această perioadă consfinţeşte ceea ce era deja pregătit, deoarece este cunoscut că între Muntenia,
Moldova şi Transilvania au existat permanent contacte strânse. De altfel, aceste contacte sunt cele care
au condus la unitatea limbii, toate graiurile contribuind la formarea aspectului literar al limbii.
În alte cazuri, feudalismul (bazat pe un sistem economic izolaţionist şi nu pe sistemul de obşte ca
la noi) a lăsat urme adânci sub aspect lingvistic (ca în Italia sau Germania), concretizate în fărâmiţarea
dialectală, în diferenţierea puternică a dialectelor şi a subdiviziunilor sale, uneori ajungându-se până la
autonomizarea unora dintre ele. Trebuie adăugat în acest punct că între dialect (subdialect, grai) şi limbă
literară există o distincţie esenţială: dialectul (subdialectul, graiul) este un produs spontan, pe când
limba literară este unul rezultat din acţiuni conştiente, de aceea limba literară are caracter de normă
voită.
În perioada de care vorbim s-au înregistrat cele mai importante asemenea acţiuni: trecerea de
la alfabetul chirilic la cel latin (impusă ca normă de Academie în 1860 − trecerea în cauză a devenit un
fapt de limbă literară treptat, dar fără normarea ei nu s-ar fi produs niciodată probabil), diversele
reglementări privitoare la unificarea limbii sub aspect ortografic, susţinutele eforturi ale marilor
personalităţi ale culturii noastre de a promova o literatură naţională ş. a. m. d. Aşadar, acum se pun
bazele autentice pentru ceea ce se numeşte limbă literară, adică − preluând esenţa cunoscutei definiţii
a lingvistului Iorgu Iordan − aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale, prin existenţa normelor la toate
compartimentele lingvistice (fonetic, morfosintactic, lexical).
c) ultima perioadă − începând cu secolul al XX-lea − se înfăţişează ca o epocă de îmbogăţire,
cultivare şi perfecţionare a limbii literare, dar şi ca una în care se înregistrează o sporire a influenţei
aspectului literar al limbii asupra subdialectelor. Isoglosele, mai stabile în perioadele anterioare, suferă
acum modificări evidente. Însă cu acest subiect, dinamica ariilor dialectale, intrăm în cel de-al doilea
aspect al raportului de care ne ocupăm.
2) În ceea ce priveşte acţiunea exercitată de limba literară asupra graiurilor dacoromâne,
influenţa propriu-zisă începe relativ târziu, mai exact de-abia în perioada fixării aspectului scris al limbii

15
literare, căci este recunoscut că aceia care vorbesc dialectal se exprimă literar cu mai multă uşurinţă în
scris. Însuşirea limbii literare vorbite este un proces mult mai dificil şi, prin urmare, mai lung. Lingvistul
danez Otto Jaspersen spunea că se exprimă literar acela care nu-şi trădează originea locală prin felul
cum vorbeşte. Durata însuşirii limbii literare vorbite depinde de distanţa existentă între norma literară şi
uzul graiului. Cu cât norma este mai diferită de particularităţile unui grai, cu atât ea se va impune mai
greu, afară doar de cazul unei renunţări conştiente, printr-un efort intelectual susţinut al vorbitorului
interesat să dobândească uzul literar al limbii sale.
Cel mai frecvent fenomen însă, întâlnit în rândul vorbitorilor de graiuri şi care nici nu au un
anume grad de instrucţie, este acela al însuşirii corecte ca sens a termenilor literari, dar pronunţarea
acestora este alterată de suprapunerea unor particularităţi fonetice specifice graiului respectiv. Astfel,
un bănăţean va pronunţa acšidént, ažént, cánšer, un moldovean − deşî, facultáti, sărvietî, iar un
muntean − defrişeá, fişé, garajĭ etc. Se creează în acest fel forme intermediare, rezultat al conflictului
dintre dialect (subdialect, în cazul limbii române) şi limba literară vorbită. Totalitatea acestor forme
intermediare este numită de dialectologi semidialect sau interdialect (prima denumire fiind mai
potrivită cu fenomenul, după părerea noastră). În legătură cu acestea, lingvistul J. Vendryes vorbea de
“o variantă cu aspect dialectal a limbii comune”. Alţi cercetători vorbesc de variante regionale ale limbii
literare vorbite. Pe măsură ce influenţa limbii literare creşte, particularităţile dialectale introduse în
semidialect dispar.
Importanţa studierii dialectelor
Gramatica istorică are, prin urmare, numai de câştigat din studiul dialectelor, căci − aşa cum am
menţionat deja − dialectele conţin dovezi importante privind dezvoltarea limbii, prin studiul acestora,
obţinându-se o imagine a românei comune (străromâna sau protoromâna sunt alte denumiri întâlnite în
lucrările de specialitate).
În fine, o ultimă serie de exemple va ilustra raportul gramatică istorică (istoria
limbii)/dialectologie, în scopul demonstrării importanţei care trebuie acordată celei din urmă.
Dacoromânii preferă astăzi pe plug (de origine slavă), dar l-au avut pe arat (din latină, cf. arom. arat,
aratru), de asemenea, pe zăpadă (din sl. zapadati , „a cădea”) care l-a înlocuit pe nea (din lat. nix,
nivis), păstrat în graiurile de peste munţi şi în sudul Dunării (în arom. şi megl. neauă, istr. nę). La fel, se
preferă azi − în limba literară ca şi în graiurile din Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea − forma
cioban (din turcă, čoban), în detrimentul formei păcurar (< lat. pecorarius), păstrată în graiurile
transilvănene şi, parţial, în Banat şi reperată în dialectele sud-dunărene, cf.: arom. picuraru , megl.
picurar, istr. pecurår.

16
GEOGRAFIA LINGVISTICĂ: NEOGRAMATICII ŞI ADVERSARII DIALECTULUI, GRANIŢE DIALECTALE, ARII DE
TRANZIŢIE
Trei puncte de vedere asupra dialectului şi a graniţelor lui dialectale, opinii susţinute de
numeroşi reprezentanţi:
1) neogramaticii (Şcoala de la Leipzig − Hermann Paul, Karl Brugmann etc.) concep
graniţele dialectale ca pe nişte linii foarte precise de demarcaţie. Evoluţia limbii era
pentru ei un proces mecanic, schematic, de unde reieşea că legile fonetice ar acţiona
cu o precizie matematică (pentru un sunet, s-ar înregistra aceleaşi modificări în toate
cuvintele care prezintă context fonetic asemănător1). Mai mult, cuvintele ar avea
acelaşi mod de difuziune în limbă (se răspândesc într-o manieră consecventă), deci
isoglosele se suprapun punct cu punct. De aici şi până la a afirma că dialectele sunt
unităţi închise, desăvârşite, net deosebite de unităţile învecinate, nu mai era decât
un pas: anume că, dată fiind consecvenţa imuabilă a legilor fonetice, între dialecte
există limite precise. Contraargumentul care a zdruncinat această teorie a venit chiar
din interiorul grupării. Georg Wenker, adept convins al neogramaticilor, dorind să
demonstreze practic ideile înfăţişate mai sus, întreprinde o serie de anchete pe teren
şi publică în 1881 o primă fasciculă de hărţi lingvistice în care liniile de isoglosă
apar, fără dubiu, destul de sinuoase, ceea ce a infirmat conceptul de graniţă precisă
(care implică linie dreaptă, arii geometrice) elaborat teoretic de neogramatici. Deşi se
poate reproşa caracterul exagerat al teoriei graniţelor fixe, aceasta are − printre altele
− meritul de a fi împins mai departe cercetările dialectale.
2) adversarii neogramaticilor (P. Meyer, G. Paris şi J. Gilliéron), dimpotrivă, neagă
existenţa limitelor dialectale şi chiar pe aceea a dialectului. Meyer consideră
dialectul un concept arbitrar al minţii, pentru că isoglosele se întretaie, de unde
concluzia că „orice definiţie a dialectului este o definitio nominis, iar nu o definitio
rei”. Aşadar, sarcina dialectologului constă în a studia geografia particularităţilor
dialectale, nu pe aceea a dialectului, iar termenul dialect este folosit, spune Meyer,
„pentru a vorbi ca toată lumea” − altfel spus, pentru a se adapta la jargonul de
specialitate. Gaston Paris, adept al teoriei de mai sus, susţine într-o comunicare
celebră (Les parlers de France) că graniţa dintre langue d’oc şi langue d’oïl este
imaginară şi că, în general, orice încercare de delimitare a dialectelor este sortită
eşecului. Pot fi studiate, în schimb, în mod separat, particularităţile lingvistice.

17
 Jean Gilliéron, deşi adept al teoriei de mai sus, este reţinut ca întemeietor al geografiei
lingvistice − metodă de cercetare specifică dialectologiei, constând în înregistrarea pe hărţi a formelor
lingvistice culese prin anchete teritoriale. Gilliéron a formulat principiile geografiei lingvistice sau, mai
degrabă, explicaţii cauzale generale ale inovaţiilor lingvistice regionale, valabile pentru orice situaţie
concretă. Geografia lingvistică a contribuit la perfecţionarea metodelor de cercetare a varietăţilor
teritoriale ale limbii, punând în evidenţă sursa individuală a inovaţiilor din limbă, precum şi raporturile
dintre factorii lingvistici şi cei extralingvistici în producerea acestor inovaţii.
3) apărătorii dialectului (G. I. Ascoli, A. Horning, L. Gauchat, A. Dauzat) reprezintă
tabăra cu opiniile cele mai echilibrate şi care, de altfel, întrunesc astăzi adeziunea
majorităţii specialiştilor în domeniu. Această grupare admite linii de demarcaţie în
general, dar nu fixe ori trasabile geometric: dialectul este o unitate complexă.
Trecerea de la un dialect la altul nu se face brusc (ca în cazul ariilor izolate), ci sub
forma unor zone în care particularităţile ariilor învecinate se amestecă − acestea
sunt arilei de tranziţie (fâşii de isoglose, cum le numeşte Dauzat). Interesant este că
s-a ajuns la această concluzie plecându-se tocmai de la Atlasul lui Gilliéron, adversarul
dialectelor, lucru ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că orice teorie, în ciuda unor
exagerări de un tip sau altul, este benefică pentru studiul general al fenomenelor
specifice unui domeniu de cercetare şi că adevărul se află undeva, la mijloc.
Graniţe dialectale, arii de tranziţie
Raportul dintre elementele de discontinuitate ale dialectelor trebuie înţeles altfel decât îl
concepeau neogramaticii sau adversarii lor: când limba este în general mai unitară, ariile se opun mai
puţin una alteia prin nucleul lor, iar zonele de trecere sunt mai întinse şi, implicit, mai greu de
delimitat.
Conceptul arie de tranziţie prezentat mai sus rezolvă problema delimitării dialectelor
(subdialectelor, graiurilor). Ariile de tranziţie se caracterizează prin bilingvism sau plurilingvism şi se
mai numesc şi graiuri de tranziţie. Zonele acestea de trecere reprezintă rezultatul unor relaţii
economice, sociale, culturale etc., existente în regiunea geografică de contact a ariilor dialectale
învecinate. Însă nici chiar aceste zone nu sunt omogene. De regulă, în părţile marginale domină
particularităţile ariei mai apropiate. Ariile de tranziţie suferă modificări în timp, în funcţie de modificările
ariilor învecinate.

18
 Limitele dialectale nu sunt aşadar fixe. Se poate vorbi de o dinamică a ariilor dialectale, în
funcţie de modificările survenite în timp, ceea ce impune o cercetare susţinută a acestora prin anchete
periodice pe teren.
CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ROMÂNEŞTI – PREMISE, SCURT ISTORIC
Constituirea dialectologiei româneşti ca disciplină cu un domeniu de cercetare delimitat riguros
ştiinţific s-a produs concomitent (deceniile 8 − 9 ale secolului al XIX-lea) cu procesul european privitor la
punerea bazelor acestei ramuri lingvistice. George Baronzi, Ioan Nădejde, Émile Picot (fostul viceconsul
al Franţei la Timişoara) se numără printre primii cercetători care sau ocupat de dialectele limbii române.
Ultimul dintre aceştia a aplicat pentru prima oară transcrierea fonetică la dialectele româneşti. Urmează
B. P. Hasdeu, Alexiu Viciu (profesor), iar cu Gustav Weigand (1860 − 1930) începe o nouă etapă în istoria
dialectologiei româneşti. Weigand − romanist german, profesor la Universitatea din Leipzig − a fost
preocupat atât de probleme teoretice, cât şi de aspecte practice de ordin dialectal. El a avut elevi ale
căror nume sunt de răsunet în cercetarea lingvistică dialectală: Pericle Papahagi, Iosif Popovici, Sextil
Puşcariu, Theodor Capidan. Apoi, plecând de la ideile sale, s-au remarcat prin studii importante şi alţi
lingvişti români: Ov. Densusianu, I. A. Candrea, Th. D. Speranţia, Tache Papahagi. În Şcoala lingvistică din
Cluj se impun dialectologi precum: Emil Petrovici, Sever Pop, Şt. Paşca. În perioada interbelică apar studii
centrate pe problemele dialectologiei româneşti ale unui alt romanist german − Ernst Gamillscheg. Al.
Rosetti este lingvistul român cu o contribuţie deosebită şi în câmpul de cercetare dialectală. Sub
conducerea lui a fost înfiinţată Arhiva fonogramică a limbii române (1956), azi − Institutul de cercetări
etnologice şi dialectologice. Urmează, în imediata contemporaneitate, nume precum: Dimitrie Macrea,
Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Romulus Todoran, Emanuel Vasiliu, Ion Coteanu, Ion Gheţie,
Alexandru Mareş, Liliana Ionescu Ruxăndoiu şi mulţi alţii.
TRANSCRIEREA FONETICĂ DIALECTALĂ
Sistemele nonalfabetice − propuse de lingviştii Baudoin de Courtenay şi Otto Jespersen − nu au
fost create pentru redarea vorbirii în toate nuanţele ei de pronunţare. Scopul acestor sisteme de
transcriere s-a limitat la redarea componentelor articulatorii ale sunetelor. Aceste sisteme însă nu au
avut viaţă lungă, s-a renunţat destul de repede la ele, deoarece erau foarte complicate şi nu şi-au
dovedit utilitatea nici măcar în fonetica descriptivă, iar din cercetarea dialectală curentă a fost de la
început exclusă.
Sistemele alfabetice, după cum este de aşteptat din denumire, au la bază alfabetele
întrebuinţate în scrierea curentă (pentru limba română, alfabetul latin). La semnele alfabetului respectiv
se adaugă semnele diacritice. Acestea schimbă valoarea fonetică a literelor la care se ataşează, dându-le

19
o valoare nouă: c − fac [fak] / č − faci [fač], t − frate [frate] / t’ − [frat’e] (pronunţie palatalizată), n − bine
[bine] / ń − [bińe] etc. Se mai împrumută litere din alte alfabete decât cel curent; de exemplu, din cel
grecesc: ρ − r uvular (în aromână − [guρă]), δ − fricativă interdentală sonoră (în aromână − [δară],
„zară”), ŋ − n velar (în [luŋg], [luŋcă] etc. − subd. muntean) etc.
O altă modalitate de a întregi inventarul grafemelor necesare transcrierii fonetice dialectale
constă în modificarea literelor deja existente − fie prin adăugarea unor semne diacritice, altele decât
cele folosite în transcrierea fonetică pentru limba standard, fie prin răsturnarea literelor sau
„desenarea” lor în mod diferit decât cel pentru uzul alfabetic.
Semnele grafice din transcrierea fonetică au un caracter conventional.
Transcrierile fonetice se clasifică, în genere, după trei criterii, după cum urmează:
• după materialul lingvistic urmărit a fi anchetat:
1) normalizantă (sau schematizantă) − adoptată de puţini specialişti şi care neglijează nuanţele
de pronunţie şi particularităţile individuale şi
2) impresionistă − materialul lingvistic este notat de anchetator în mod spontan, cât mai exact
posibil, are totuşi, ca şi prima, caracter subiectiv, căci depinde în primul rând de organul auditiv al
anchetatorului;
• după materialul lingvistic anchetat pe compartimente sau integral:
1) aproximativă − se notează numai cele mai pregnate particularităţi de rostire la un nivel
lingvistic sau la toate nivelurile lingvistice şi
2) riguroasă − se notează absolut toate particularităţile indiferent de nivel;
• după prezenţa / absenţa subiectului anchetat şi a mijloacelor tehnice utilizate:
1) directă − în prezenţa subiectului anchetat şi
2) indirectă − după înregistrări.
METODE DE STUDIERE A DIALECTELOR
Studiul unui dialect, subdialect, grai, subgrai presupune două etape: informarea − culegerea
materialului şi interpretarea − studierea propriu-zisă a materialului cules în anchete. Pentru fiecare
etapă se pot utiliza metode multiple.
Informarea-Aceasta implică respectarea unor condiţii de lucru foarte riguroase, deoarece de
corectitudinea culegerii materialului depinde interpretarea acestuia.
Etapa informării presupune două faze:
1) pregătirea cercetătorului − acesta trebuie să cunoască cele mai importante date în legătură
cu graiul respectiv, cu vechimea aşezării, originea populaţiilor etc. şi este necesar să aibă cunoştinţe de

20
istorie, etnografie, folclor, antropologie, pentru că toate aceste domenii se interconexează şi sunt
benefice studiului dialectal prin instrumentele şi metodele lor specifice de lucru;
2) faza care priveşte aproape exclusiv particularităţile graiului cercetat, acestea putând fi
cunoscute prin două subetape: a) observaţia şi b) ancheta dialectală propriu-zisă.
Observaţia constă în situarea cercetătorului vreme destul de îndelungată în mijlocul
colectivităţii de vorbitori care urmează a fi studiată sub aspectului graiului. Dialectologul urmăreşte pe
viu particularităţile lingvistice fără a nota nimic şi fără a se servi de liste de cuvinte. De altfel, această
fază este cea în care se elaborează cu mare atenţie chestionarele ce se vor utiliza în anchetă. Metoda
aceasta a observaţiei prezintă şi dezavantaje: timpul îndelungat petrecut pe teren, culegerea de fapte
variate, disparate uneori, conduce la adunarea unui material greu de interpretat, mai ales în ceea ce
priveşte compararea lui cu altele culese pentru alte graiuri.
Ancheta dialectală propriu-zisă utilizează chestionare, liste de cuvinte, albume de fotografii,
schiţe, desene − toate acestea servesc la cercetarea sistematică a faptelor lingvistice, fiind auxiliare ale
anchetelor care folosesc un informator (sau mai mulţi). Aceasta este principala metodă de culegere
ştiinţifică a materialului lingvistic.
Ancheta dialectală poate fi, în principiu, de două feluri: 1) indirectă şi 2) directă.
Ancheta indirectă se realizează prin corespondenţi, ceea ce nu presupune deplasarea pe teren a
specialistului. Se dau chestionarele intelectualilor din zonă (G. Wenker a procedat aşa), li se face
instructajul în privinţa scopului anchetei şi sunt familiarizaţi cu transcrierea fonetică dialectală.
Facilităţile tehnice (aparatele de înregistrare) uşurează mult în contemporaneitate munca acelora care
întreprind astfel de anchete. Este evident că asemenea procedură este foarte comodă pentru specialist,
însă − cum lesne se poate închipui − dezavantajele nu întârzie să apară: nu există certitudinea transcrierii
fonetice (în lipsa aparatelor de înregistrare), nu există nici siguranţa că s-a ales cel mai indicat informator
sau că s-au respectat chestionarele şi listele de cuvinte etc.
Ancheta directă, dimpotrivă, presupune contactul nemijlocit. Se serveşte de aceleaşi
instrumente de lucru: chestionare, înregistrări ş. a. m. d. Majoritatea specialiştilor sunt de acord, în
privinţa acestui tip de anchetă, că este mai bine să nu dureze prea mult, pentru că documentele de
comparat trebuie să fie contemporane.
În funcţie de scopul urmărit, se mai întreprind anchete speciale (se cercetează un anumit aspect
al graiului respectiv), generale (care, prin opoziţie cu cele speciale urmăresc toate compartimentele
lingvistice), de probă (sau preliminare; aşa cum dezvăluie denumirea, acestea le precedă pe cele directe
sau definitive, durata lor fiind mai mică; acestea au mai multe obiective: selectarea cu atenţie a

21
informatorilor, definitivarea chestionarelor şi a reţelei de puncte de anchetat etc.; anchetele de probă
sunt recomandabile mai ales când se vizează elaborarea unor lucrări colective) şi definitive (se înţelege
că se numesc aşa mai mult prin opoziţie cu cele de probă; acestea se aseamănă destul de mult cu cele
directe, diferenţele constând numai în nuanţarea modului de lucru).
Chestionarul dialectal este fixat dinainte şi definitivat în ancheta preliminară. Întrebările trebuie
să ţină cont de specificul localităţii (sau regiunii), adică de o întreagă serie de elemente: ocupaţiile
preponderente, felul de viaţă etc. De asemenea, întrebările trebuie să fie simplu şi precis formulate.
Acestea pot fi directe şi indirecte. Cele directe − de exemplu, „Ziceţi fie-mea sau fiicămea?” − nu sunt
recomandabile, pentru că pot influenţa informatorul (acesta, intimidat de prezenţa specialistului − „om
cu carte” − este tentat să aleagă forma literară, evident, în detrimentul anchetei). Întrebările indirecte,
de tipul „La un om tare bătrân, cum îi ziceţi?”, asigură spontaneitatea răspunsului. Tot întrebări indirecte
sunt şi cele care lasă în suspensie răspunsul, înglobându-l în întrebare: „Când cineva ţi-a stricat ceva, îl
dai în judecată pentru că ţi-a făcut... (pagubă este răspunsul aşteptat sau alt lexem, în funcţie de zonă)”.
Se mai utilizează şi întrebările indirecte de tip ostensiv1 : „Cum numiţi bucata aceasta de pânză de la
umărul cămăşii?” şi se arată cu mâna porţiunea respectivă a obiectului vestimentar.
Mai trebuie menţionat că, pentru studiul monografic, chestionarele sunt mult mai amănunţite
decât cele pentru elaborarea atlaselor lingvistice regionale. Ancheta care vizează realizarea unui studiu
monografic merge pe verticală, în vederea cunoaşterii minuţioase a graiului, pe când cea în urma căreia
se întocmesc atlase, urmează o „direcţie” de lucru orizontală, deoarece surprinde „momente” din
evoluţia graiului respectiv.
Anchetatorul presupune şi el, prin persoana ca atare şi prin condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească, probleme specifice. De pildă, s-a pus întrebarea dacă anchetatorul trebuie să fie sau nu
specialist. Gilliéron credea că nu, pentru că un specialist s-ar putea lăsa influenţat de cunoştinţele sale
teoretice despre graiul cercetat şi, astfel, ar interveni modificări − evident, inconştiente − ale
răspunsurilor. De aceea l-a şi ales pe Edmond Edmont, nespecialist, dar cu un mare interes pentru
graiurile populare şi cu un auz foarte fin. S-au constatat totuşi erori ale Atlasului lingvistic francez care se
datorau tocmai faptului că acest colaborator nu era lingvist.
Calităţile necesare unui anchetator sunt: auz foarte bun, stăpânirea sistemelor de notaţie
fonetică dialectală, mânuirea adecvată a aparatelor necesare (reportofon, aparat foto etc.), să fie un
bun cunoscător al psihologiei umane (trebuie să ştie să-şi apropie informatorii pentru a le crea o stare
de bunăvoinţă, absolut obligatorie actului informării, şi să ştie, în general, să lucreze cu oamenii de la

22
ţară), să nu se lase influenţat de cunoştinţele sale teoretice, prin obiectivitate ştiinţifică şi
discernământ.
O altă problemă vizează numărul anchetatorilor: este nevoie de un singur anchetator sau de
mai mulţi pentru realizarea unei lucrări? De regulă, se deplasează pe teren mai mulţi specialişti, în
primul rând pentru că se reduce durata anchetelor. Este de la sine înţeles că, pentru a forma o echipă,
aceştia trebuie să se pună de acord în privinţa tuturor aspectelor legate de ancheta respectivă −
obiective, chestionare, sisteme de transcriere etc. În fine, se mai ridică problema modului de adresare
folosit de anchetator(i): în limba literară − acest mod de adresare duce, de obicei, la literarizarea în mod
forţat a graiului de către subiecţii anchetaţi − sau în graiul respectiv − în acest caz este de dorit ca
membrii echipei de anchetatori să fie, pe cât posibil, din părţile locului.
Informatorul (sau subiectul) este un element deosebit de important pentru ancheta dialectală.
De alegerea lui depind calitatea şi, implicit, rezultatele interpretării materialului obţinut.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească informatorul sunt următoarele:
− să fie (el ca şi familia sa) din localitatea respectivă şi să-şi fi trăit cea mai mare parte a vieţii
acolo (mai exact să nu fi fost plecat din localitate pentru o perioadă mai mare de doi ani);
− să lucreze în localitate şi nu în împrejurimi sau în oraşele apropiate;
− să aibă o pronunţie clară;
− să fie inteligent fără un grad ridicat de instrucţie (dar să nu fie nici complet neştiutor de carte);
− să înţeleagă scopul venirii anchetatorului, de acest lucru depinzând calitatea răspunsurilor
sale;
− să fie binevoitor şi să stea cu plăcere la dispoziţia anchetatorului pentru un timp;
− să aibă, de preferinţă, vârsta cuprinsă între 30 şi 65 de ani (după G. Weigand, limita inferioară
de vârstă este de 9 ani; după alţi specialişti, această limită trebuie împinsă către vârste mai mari,
căci răspunsurile unui copil nu pot fi reprezentative pentru graiul unei întregi comunităţi).
Una dintre îndatoririle anchetatorului este aceea de a întocmi fişe ale informatorului. Când
scopul anchetei este acela de a elabora un glosar sau o monografie, se întrebuinţează subiecţi diferiţi (ca
vârstă, sex, grad de instruire etc.). Pentru un atlas, de regulă, este suficient un informator. Mai pot fi
folosiţi informatorii secundari (ocazionali). Aceştia asistă un timp la anchetă şi pot face completări sau
chiar răspund în locul informatorului principal atunci când acesta nu cunoaşte răspunsul.
Anchetatorul-informator − specialistul însuşi − este o altă soluţie utilizată în studiile dialectale.
S-a dovedit a fi o metodă bună pentru monografii şi glosare, nu şi pentru atlase. Principalul dezavantaj
constă în faptul că anchetatorul-informator nu poate cuprinde decât o localitate cu al cărei grai

23
trebuie să păstreze permanent contactul (şi aici intervin informatorii secundari, aceştia asigurându-i
specialistului verificarea constantă a particularităţilor graiului şi aducându-i la cunoştinţă modificările
survenite).
Punctul de anchetat şi reţeaua de puncte sunt termeni de specialitate care acoperă
următoarele realităţi: punctul este reprezentat de orice localitate în care se efectuează ancheta
dialectală − în situaţia în care se urmăreşte elaborarea unui glosar sau / şi a unei monografii, iar reţeaua
de puncte corespunde unui grup de localităţi care trebuie studiate în vederea realizării unui atlas
lingvistic; în această ultimă situaţie, schema geografică a punctelor reţelei este un „desenplasă”.
Punctele se reprezintă pe harta lingvistică cu o cifră. Pentru o arie dialectală mai mică, se anchetează
toate localităţile, pentru una mai întinsă − „ochiurile” plasei sunt mai mari.
Interpretarea, cea de-a doua etapă a studierii variantelor teritoriale ale limbii, prelucrează
materialul cules prin anchete şi îl valorifică în lucrări diferite. Principalele asemenea lucrări sunt: glosarul
dialectal, monografia dialectală şi atlasul lingvistic.
Glosarul dialectal reprezintă o listă de cuvinte, ordonată după un anumit criteriu − alfabetic,
pe câmpuri lexico-semantice etc. − şi poate constitui un studiu ca atare sau poate fi anexat la o lucrare
mai amplă de tip monografic. Glosarele sunt mai bogate în termeni decât atlasele, acestea din urmă
nefiind aşa de bogate în sinonime (nu se pot trece prea multe cuvinte pe hărţi). Primul glosar, care are
doar parţial caracter dialectal, este Dicţionarul anonim de la Caransebeş (Dictionarium valachico-
latinum) şi datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Dicţionarul conţine peste 5000 de cuvinte, între
care se află şi cuvinte din graiul bănăţean şi din alte graiuri de peste munţi.
Atlasele lingvistice sunt de mai multe feluri: naţionale, regionale, microatlase, plurilingve,
istorice. Hărţile lingvistice cuprinse în acestea pot fi şi ele, în funcţie de anumite criterii, de mai multe
tipuri
-fonetice, morfologice -după conţinutul lor;
-analitice şi sintetice− după natura lor;
-descriptive şi interpretative − după modul de prezentare a faptelor de limbă;
- unitare şi neunitare − în funcţie de repartiţia teritorială a faptelor lingvistice ilustrate;
-generale şi parţiale − după cuprinderea integrală sau nu a teritoriului lingvistic înfăţişat).
Monografia dialectală este o lucrare mai amplă, pentru un singur grai şi are următoarea
structură:
-capitolul introductiv − conţine informaţii despre ţinut, populaţe, obiceiuri, legături ale
populaţiei respective cu vecinii;

24
 - partea pur lingvistică − parte care înfăţişează studiul graiului în cauză pe compartimente
lingvistice (fonetic, morfologic, sintactic, lexical) şi în care, evident, se insistă pe particularităţile specifice
zonei;
-textele transcrise fonetic (texte variate, pentru a-i interesa şi pe folclorişti, etnografi etc.);
- glosarul − acesta pentru a explica cuvintele regionale mai puţin cunoscute sau semnalate
pentru prima oară (glosarul se ordonează, de obicei, alfabetic, însă şi gruparea cuvintelor pe câmpuri
lexico-semantice şi-a dovedit utilitatea); indice de nume, de materii etc.;
-anexele − acestea conţin fotografii, hărţi, desene, planşe ilustrative etc.

25