Obiective educaționale:

 să comenteze originea și răspândirea limbii latine;

 să definească conceptul latina vulgară (populară) şi latina literară;
 să stabilească perioadele dezvoltării latinei vulgare;
 să menţioneze unele izvoare de cercetare a latinei vulgare;
 să relateze despre contribuţia elementelor nelatine la scindarea romanităţii.

Modulul 7. Latina - sumă de limbi romanice

Teorii privitoare la scindarea romanităţii
Nu se ştie exact când a devenit latina o sumă de limbi romanice. S-au emis mai multe
ipoteze în legătură cu acest proces. Le menţionăm aici pe cele mai importante. (1) W. von
Wartburg consideră, de exemplu, că fuziunea romanic-neromanic s-ar fi produs în secolul al
VIII-lea, după stabilirea triburilor germanice în provinciile apusene ale imperiului. (2) Prima
atestare a unei limbi romanice, Jurămintele de la Strasbourg  ( Les   serments de Strasbourg ,
842), se constituie în, argumentul unei alte teorii care indică secolul al IX-lea lea ca dată pentru
dispariţia latinei şi dispersarea ei în limbi romanice. (3) O altă ipoteză se bazează pe faptul că, în
Dacia, diferenţierea de latină s-a petrecut în secolul al VI-lea. Fiecare dintre aceste teorii are un
punct slab. Aceasta din urmă, de pildă, se întemeiază tocmai pe o zonă în care este ştiut că
procesul de romanizare s-a petrecut, cel puţin în primele primele faze, în mod izolat şi, prin
urmare, nu poate fi un etalon etalon pentru pentru întreaga Romanie. Concluzia cercetătorilor
este că începutul dezvoltării limbilor romanice trebuie  plasat între secolele al VIII-lea şi al IX-
lea.
7.1. Originile limbii latine şi extinderea ei
Populaţiile italice, care includeau şi latinii, s-au desprins din familia triburilor indo-
europene şi, sprea sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.e., au coborât în actuala Peninsulă Italică
în două valuri: (1) valul latin valul latin − care s-a aşezat pe malurile Tibrului, până la Apenini
(Latium) şi (2) valul osco-umbric − care s-a divizat în grupul oscic şi în cel umbric. Între
teritoriul latin şi cel osco-umbric se vorbeau dialectele sabelice şi graiuri mixte (volscian,
marrucin, pelinian etc.), acestea influenţând şi ele viitoarea limbă latină. O influenţă neindo-
europeană importantă a fost exercitată de idiomul etruscilor (veniți din Asia Mică − grupul
mediteranean). Numele Romei chiar este pus în legătură în legătură cu ginta etruscă ruma.
Sufixele etrusce -enna, -inna apar în cuvinte latineşti (catena „lanţ”, „lanţ”, culina „bucătărie”
etc.), iar modul de numire a persoanelor prin prin praenomen  praenomen, nomen, cognomen
este tot de origine etruscă. Alte influenţe neindo-europene au fost exercitate de: liguri (grupul
mediteranean de sud, în nord-vestul Peninsulei Italice), veneţi (din ramura latin-faliscă) şi iliri
((messapi, iapigi etc., care vorbeau idiomuri indo-europene). Influenţa greacă este una dintre cele
mai importante. Grecii întemeiază, încă din secolele VIII întemeiază, încă din secolele VIII −−
VII î. H., o serie de colonii în sudul Peninsulei Italice (coastele VII î. H., o serie de colonii în
sudul Peninsulei Italice (coastele Campaniei şi Apuliei). Aceste colonii se dezvoltă şi formează
Campaniei şi Apuliei). Aceste colonii se dezvoltă şi formează  Magna  Magna Graecia Graecia.
Aici s-au vorbit . Aici s-au vorbit următoarele dialecte: următoarele dialecte: ahean ahean
(primul), (primul), doric doric (originar din Sparta), (originar din Sparta), atic atic (sau (sau ionic
ionic). Influenţele asupra limbii latine s-au transmis înainte de dezvoltarea dialectului atic pe cale
cultă: cf. ampora (mai vechi), mai apoi amfora, melum („măr”) etc.
Celţii (galii), grup indo-european care se apropie cel mai mult de grupul italic din punct
de vedere lingvistic, ocupă teritoriul Galiei, de unde coboară în regiunea Padului (sec. al V-lea î.
H.) şi ajung la porţile Romei în anul 390 î. H. Cuvintele de origine celtă au rezistat foarte bine,
având o largă circulaţie şi transmiţându-se multor limbi romanice (braca „pantaloni” > rom.
(îm)brăca, it. brache, fr. braie, prov., cat., sp., pg. braga „scutec”; carrus „car de luptă al
conducătorilor gali” > rom. car , it., sp., pg. carro, log. karru, engad. k’ar , fr. char , prov., cat.
car ).
 După legende, istoria cetăţii Roma începe o dată cu izgonirea ultimului rege etrusc
Tarquinius Superbus (509 î. H.). Aşadar, la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se
instaurează Republica romană,  puterea fiind împărţită între doi consuli eligibili pe un
an, senat şi adunarea poporului. O serie de cetăţi-oraşe de pe teritoriul Latiumului alcătuiau
Federaţia latină. Roma duce o campanie (sec. V − VI) de supunere a Latiumului în scopul
obţinerii hegemoniei politice şi economice în întreaga  peninsulă, nu numai în Federaţie.
Sub aspect lingvistic, se înregistrează în această perioadă diferenţieri dialectale favorizate
de împărţirea Latiumului în oraşe-state. Cele mai importante graiuri erau: graiul vorbit la Roma
şi în împrejurimi, graiul falisc (cetatea Faler, la N, la graniţa cu Etruria) şi graiul cetăţii
Praeneste. Din acesta din urmă datează cea mai veche atestare a vreunui grai latin (sec. VI î. H.),
este vorba despre o inscripţie reprezentând o scurtă formulă de donaţie, gravată pe o fibulă de
aur:  Manios med   fhefhaked Numasioi („Manius m-a făcut lui Numasius”).
Între secolele IV − III î. H., Roma devine cetate dominantă, asigurându-se astfel
condiţiile favorabile impunerii graiului vorbit aici în limba literară (latina clasică). Latina
clasică (fiind şi cea a literaturii beletristice) are la bază limba stilului politico-oratoric al
senatului, pe cea a actelor  oficiale, a dreptului, dar şi a creaţiilor populare (cântece de ritual
religios, elogii, epitafuri, farse,  bocete etc.). Intensificarea relaţiilor cu lumea şi cultura elenistică
are consecinţe importante şi în domeniul limbii şi literaturii latine. În latina cultă se înregistrează
o reticenţă la împrumuturile din limba şi literatura greacă, lucru care nu se întâmplă în cazul
latinei vorbite. Pe cale cultă apar  compuse după modelul grecesc (cuvintele foarte lungi din
latină sunt, adesea, calchiate din greacă), hexametrul grec, aliteraţia care devine unul dintre cele
mai populare procedee lingvistice din latină. În limba literaturii, influenţele vin în primul rând
dinspre comedia greacă, mai ales că acest gen avea un suport considerabil în aprecierea maselor.
Negustorii, clienţii patricienilor, sclavii vehiculează mai întâi diverse întorsături de frază şi
imprecaţii din limba greacă, pentru ca mai apoi toate acestea să intre şi în limbajul patricienilor.
Perioada cuprinsă între secolele III − II î. H. este una de tranziţie privitor la fixarea latinei
clasice în scris. Încă mai apar elemente arhaice şi populare. Secolul I î. H. însă este secolul de
aur  din istoria Romei şi în ceea ce priveşte izbânda limbii literare latine. Anul 31 î. H.
marchează sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului. Sub consulatul lui Caius Iulius Caesar şi
sub domnia lui Octavian Augustus, Roma „se transformă dintr-un oraş de cărămidă într-un oraş
de marmură” (Suetonius, Augustus, 52). Se construiesc acum Pantheonul, mausoleul lui
Augustus şi multe alte edificii care au impus stilul clasic roman în arhitectură, îmbinare originală
a stilului elenistic şi a elementelor artei realiste italice. Literatura este şi ea marcată de nume
răsunătoare pentru întreaga cultură europeană ulterioară: în proză − Marcus Tullius Cicero, Caius
Iulius Caesar , Marcus Terentius Varro, Caius Salustius Crispus; în poezie − Publius Vergilius
Maro, Quintus Horatius Flaccus, Publius Ovidius Naso, Titus Lucretius Carus, Caius Valerius
Cattulus.
Aşadar, latina clasică se dezvoltă începând cu secolul al III-lea î. H., având ca bază
supradialectală graiul vorbit la Roma şi absorbind elemente dialectale autohtone, ca şi
elemente ale limbii şi literaturii greceşti. Apogeul va fi atins în secolele I î. e. n. şi I î. H.,
perioadă în care  prezenţa elementelor populare şi arhaice este foarte redusă în limba
latină literară.
Latina populară este cea care a stat la baza tuturor limbilor romanice. Deosebirea cea
mai relevantă dintre latina populară şi latina clasică constă în opoziţia  scris/vorbit . Latina
clasică se folosea mai degrabă în scris, iar latina populară reprezenta limba vorbită. O altă
diferenţiere între cele două aspecte ale limbii latine este dată de arealul social de utilizare. Latina
populară se utiliza în sfera familiei, a conversaţiilor curente, a păturilor mijlocii, iar latina
clasică, în senat, la şcoală, în  politică etc.
Latina populară se apropia prin destul de multe aspecte de latina arhaică. Iată câteva
trăsături comune, toate aflate în opoziţie cu latina clasică:
- caracterul expresiv;
- neglijenţa în pronunţare;
- lipsa de afectare;
- atenţia mai slabă la normele gramaticale
- căderea consoanelor finale -m, -s, -t  ;
- preferinţa pentru diminutive şi, în general, pentru cuvintele cu o încărcătură afectivă sporită.
Extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a Imperiului
Roman. În decurs de trei veacuri limba Romei va deveni limba oficială a întregului imperiu, ca
urmare a acestei politici. Supunerii Peninsulei Italice şi a Siciliei (240 î. H.) îi
urmează Macedonia şi Epirul  (168 î. H.), este cucerită şi Iberia (197 î. H.) şi, la intervale scurte,
toate celelalte provincii supuse ulterior romanizării: Iliria (sau Dalmaţia − 59 î. H.), Africa de
Nord (146 î. H.), Galia Meridională (120 î. H.) şi Galia de Nord (50 î. H.), Noricum (16 î.
H.), Moesia (15 î. H.), Panonia (9 î. H.),  Dacia (106 î. H.). Grecia şi Asia Mică erau părţi
integrate Imperiului Roman, dar nu au putut fi asimilate niciodată cultural şi lingvistic.
Evident, romanizarea lingvistică integrală s-a efectuat în timp. Iată cele mai importante
legi care au contribuit la impunerea limbii latine în provinciile cucerite: legea Iulia (90 î. H.) −
prin care toate oraşele rămase credincioase Romei în timpul războaielor aliaţilor (90 − 88 î. H.)
căpătau drept de cetăţenie romană (drept care atrăgea nenumărate privilegii), legea Vespasian
(se. I î. H.) − prin care aristocraţia locală din toate oraşele supuse primeşte cetăţenie romană şi,
punctul culminant al acestei opere de romanizare, legea lui Caracalla (“Constitutio Antoniana”
− 212 î. H.) − prin care dreptul de cetăţenie romană este primit de aproape întreaga populaţie
liberă din imperiu. Colonizarea romană nu a avut aceleaşi efecte în toate regiunile.
Acolo unde Imperiul avea doar  interese economice sau strategice, colonizarea oficială nu a fost
secondată de o romanizare în fapt. Aşa s-a întâmplat în Insulele Britanice, în Panonia, într-o
parte din Retia şi în regiunile din estul  Rinului. Populaţiile migratoare ( germanii, uralo-altaicii,
slavii) au constituit un alt factor de stăvilire a romanizării în unele provincii:  Moesia inferioară
(Bulgaria de azi),  Moesia dintre  Dunăre şi Balcani şi cea superioară (Serbia de
odinioară), Dalmaţia. Romanitatea a mai cedat şi în vestul Africii. Aici au stăpânit pe rând, după
căderea Imperiului Roman de Apus, vandalii, bizantinii şi arabii.
Limba latină a fost limba Romei Antice şi a teritoriilor învecinate Laţiumului (Italia
centrală). Datorită expansiunii romane, limba latină a fost dusă în toate zonele cunoscute ale
lumii antice şi a devenit limbă dominantă a Europei de Vest. Latina a fost limba oficială a
Imperiului Roman, vorbită din Britania (Marea Britanie) şi Portugalia până la golful Piersic
(situat între Peninsula Arabă şi Iran, fiind o prelungire a Mării Arabiei). În evul mediu latina este
mijloc de comunicare internaţional ca limbă a ştiinţei, filosofiei, şi teologiei. Biserica catolică a
adoptat-o ca limbă liturgică. După traducerea Vulgatei (Bibliei sau Sfânta Scriptură) a devenit a
doua limbă internaţională după greacă şi a fost folosită până în secolul al XIX-lea în unele
universităţi europene. Prin urmare, latina a fost limba învăţământului şi diplomaţiei până în
secolul al XVIII-lea şi a liturghiei Romano-Catolice până târziu în secolul al XX-lea.

7.2. Periodizarea limbii latine

Periodizarea limbii latine este prezentată în diverse izvoare în mod diferit. O periodizare
detaliată este oferită în „Enciclopedia limbilor romanice”, unde se disting câteva etape ale limbii
latine:
1. Perioada arhaică- sec. VI - III î.e.n.
2. Perioada preclasică - sec.III -I î.e.n.
3. Perioada latinei clasic e- sec.I î.e.n .- anul 14 e.n.
4. Perioada latinei postclasice- anul 14-200 e.n.
5. Perioada latinei târzii.Ca limbă scrisă s-a situat între anii 200-800, iar ca limbă vorbită între
200-600.
6. Perioada latinei creştine sau medievale, ce a cunoscut aspectul scris şi a constituit o încercare
de revigorare a limbii latine clasice ca limbă de cult între anii 600-800 e.n.
7. Perioada latinei moderne- reprezentată de limbile romanice sau neolatine.
 O altă periodizare ne este prezentată de către profesorul de la Chişinău, Anatol
Ciobanu, în manualul „Lingua latină”, la capitolul Introducere. El distinge următoarele etape:
1. Perioada arhaică- sec.VII - IV î.e.n.
2. Perioada preliterară- secolul IV -III î.e.n.
3. Perioada preclasică – III -II î.e.n.
4. Epoca clasică /literatura de curs/ latina de aur- sec.I î.e.n. – anul 14 e.n.
5. Epoca de argint- sec. I-II e.n.
6. Perioada latinei târzii- sec. II - III e.n
O altă periodizare , care este mult mai simplificată, a fost dată de Iorgu Iordan, în lucrarea
sa „Introducerea în lingvistica romană”. Aceasta cuprinde etapele:
1. latina arhaică- sec. VI -III î.e.n.
2. latina clasică – sec. III î.e.n. – sec. I e.n.
3. latina post clasică- sec. I - III e.n.
4. latina medievală- sec. IV - VIII e.n.
În diverse izvoare periodizarea limbii latine este prezentată în mod diferit. Iorgu Iordan
prezintă în lucrarea sa Introducere în lingvistica romanică o periodizare mai simplificată ce
cuprinde etapele :
1. latina arhaică-sec.VI-III î.e.n.
2. latina clasică-sec.III î.e.n.-I e.n.
3. latina postclasică-sec.I-III e.n.
4. latina medievală-sec.IV-VIII e.n.
Latina arhaică. Conform legendelor istorice cetăţii Romei începe cu sec VI-
 III când este izgonit ultimul rege etrusc Taquinius Superbus şi ia fiinţă Republica Romană în
care puterea e împărţită între doi consoli eligibili (pe un an) Senat şi Adunarea poporului. În sec
V-IV consolidarea şi democratizarea republicii pe plan intern sunt însoţite de lupte pentru
hegemonie (dominație) politică şi economică a Romei în întreaga peninsulă. Împărţirea
Latiumului în oraşe state a favorizat menţinerea unora diferenţieri dialectale destul de accentuate
în limba latină din acea perioadă. În plan lingvistic se impunea pe de o parte diferenţierea
dialectală iar pe de altă parte, fortificarea statului centralizat a dus la diversificarea stilistică a
limbii latine şi a creat premise pentru apariţia aspectului literar. Spre sfârşitul acestei perioade
latina cunoştea stilul oficial administrativ, oratoric, beletristic.
Câteva particularităţi dialectale a latinei arhaice care au atins întreaga limbă latină.
Transformarea timpurie a lui ai în e. Mai târziu către sec II î. e. n. însăşi latina vorbită la Roma
începe să monoftongheze pe ae în e ex: praetor în pretor (magistrat roman cu înalte atribuții
judiciare și care adesea guverna o provincie romană). Monoftongarea se produce în cazul au-o,
ex: caupo – copo (negustor de vinuri).La Cezar era folosit caupo iar la Pretonius copo. Căderea
consoanei finale m,s a luat amploare în perioada imperială fiind atestată în inscripţiile dialect în
această epocă. Un alt fenomen este dispariţia lui h iniţial.
Sursele scrise ale epocii sunt inscripţiile, fragmente de cântece rituale, legi, acte oficiale,
primele încercări de poezie (Livius Andronicus şi Naevius) din prima jumătate a sec. al III-lea
î.e.n. Cea mai veche inscripţie este cea de pe fibula de la Preneste, care datează din jurul anului
600: MANIOS MED FHEFHAKED NUMASIOI (clasic MANIUS ME FECIT NUMERIO
„Manius m-a făcut pentru Numerius“).
Latina clasică se caracterizează drept perioada de dezvoltare ascendentă a aspectului
literal a limbii latine. Cadrul social a favorizat dezvoltarea dialectului vorbit în Roma şi în
împrejurările ei în devenirea limbii literare. Limba literară în dezvoltarea sa nu a pornit de la un
aspect cu totul necultivat deoarece în perioada preclasică se cristalizează forma literară, se
formează sistemul limbii, apare aspectul scris şi se statorniceşte o diversitate funcţional stilistică
care în perioada clasică se aprofundează. Astfel latina din perioada clasică cunoaşte următoarele
varietăţi funcţional stilistice, oficial administrativ, juridic oratoric beletristic, se dezvoltă creaţia
populară orală. Drept monstre ale căreia pot servi cântecele religioase, elegiile, epistolile. Atât
literatura cât şi limba latină din această perioadă au fost puternic influenţate de contactul cu
lumea şi cultura elenă. Dacă la început literatura latină era o copie fidelă a celei greceşti, cu totul
altfel se reflecta influenţa limbii greceşti asupra limbii latine. Reprezentanţii diferitor pături
sociale se comportau în mod diferit faţă de elementele greceşti. Dacă vulgul admite fără
discernământ cuvintele greceşti, elita manifesta reticenţa faţă de ele preferând în locul lor
utilizarea calcului semantic, adică cuvintele latineşti, li se impune nişte sensuri noi improprii ce
exista la corespondentele lor greceşti.
În unele lucrări de specialitate sunt atestate două subperioade ale latinei clasice:
- Latina de aur
- Latina de argint
O atare clasificare nu reprezintă nivelul de dezvoltare al limbii, ci al literaturii. Astfel
Latina de aur este plasată între sec. I î.e.n.-14 e. n. – este faimoasă pentru scrierile în proză ale
lui Iulius Cezar, Cicero şi pentru scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius şi
Ovidiu. În această perioadă atât în proză cât şi-n poezie, limba latină s-a dezvoltat într-o
limbă foarte artistică.
Cea de-a doua perioadă - Latina de argint este marcată de activitatea literară a lui
Tacitus, Seneca, Petroniu. Situaţia lingvistică din această perioadă se caracterizează prin
coexistenţa a două forme ale limbii - limba scrisă şi vorbită.
Latina clasică exprimă concomitent două noţiuni: una cronologică şi una stilistică.
Noţiunea cronologică stă între două limite de timp şi aspectul cizelat al latinei stilistice. În
aspectul stilistic drept clasică este considerată forma literară scrisă, normal aceea a fost fixată în
lucrări de retorica
beletristică, istoriografie.
În acest sens termenul de latina clasică este sinonim cu cel de latina literară ce s-a
dezvoltat începând cu sec III î.e.n. pe baza graiului vorbit la Roma prin absorbirea unor elemente
dialectale precum şi sub influenţa literaturii şi a limbii greceşti ce atinge apogeul său în sec I
î.e.n. odată cu dezvoltarea poeziei şi a prozei latine originale (epoca de aur).
Astfel, latina clasică se caracterizează printr-un aspect scris, printr-o diversitate
funcţional stilistică şi totodată prin prezenţa foarte redusă a elementului popular.
Latina postclasică. Este perioada de criză a Imperiului Roman. Perioada in care în
provincie se atesta iniţial un bilingvism utilizat concomitent ca mijloc de comunicare a latinei
băştinaşilor şi a limbilor latine cu care se interfera. Până la urmă în rezultatul acestui bilingvism
drept mijloc de comunicare devine latina, dar cu unele modificări survenite în urma interacţiunii
celor două idiomuri. Limba latină în aceste provincii nu a fost acceptată uniform de toată
populaţia simultan. Clasa stăpânitoare vrând să-şi menţină poziţia în societate a acceptat mai
repede latina decât restul populaţiei, cealaltă parte, fiind analfabetă au acceptat-o mai târziu.
Astfel latina se impune în stilul oficial administrativ, în oficierea serviciului divin precum şi-n
învăţământ care avea un caracter predominant religios. Anume în aceste domenii limba latină
mai dăinuie şi-n perioada următoare.
La nivelul fonetic particularităţile latinei sunt:
1. reducerea consoanelor finale m ,s continuă precum şi reducerea altor sunete din diverse poziţii
ale cuvântului
2. confuzia diferitor sunete o-u.
Aceste mutaţii fonetice au dus la schimbări şi în gramatică, în morfologie. Drept rezultat s-au
atestat următoarele fenomene lingvistice:
- creşterea ponderei poziţiilor la nivel sintactic, tendinţa se
observa în privinţa topicii care tinde să fie fixă, adică substantivul, predicatul, complementul
direct. În latină era topica aleatorie liberă.
- Dispariţia formaţiilor cauzale care a tras după sine dispariţia
mare dintre cazuri ce a dus la destrămarea sistemului de declinare.
Latina postclasică sau „epoca de argint“ a latinităţii (de la moartea lui Augustus până la
anul 200 e.n.) se caracterizează prin împrumuturi de elemente populare şi arhaice; în primul rând
este reprezentată de un mare istoric ca Tacitus, de un mare filosof ca Seneca, un enciclopedist ca
Plinius cel Bătrân. În această epocă scriu Petronius romanul său Satyricon şi retorul Apuleius
Povestea măgarului de aur. În poezie predomină satira (Juvenal şi Martial), iar oratorul şi
teoreticianul Quintilian încearcă să readucă elocinţa la puritatea ei clasică.
Latina târzie (de la anul 200 e.n. până la primele texte romanice). În această perioadă de
decădere a latinităţii, unii autori încearcă o întoarcere la modele clasice (ca Lactantius la
începutul sec. al IV-lea sau filosoful Boetius la începutul sec. al VI-lea). Importanţi în această
epocă sunt scriitorii creştini care, preocupaţi să fie înţeleşi pentru a face propagandă noii religii,
scriau voit într-o limbă populară: Tertulian, Augustin (354-430 e.n.), Hieronim (340-420 e.n.) –
care a redactat Vulgata, traducerea oficială a Bibliei. Din sec. al VI-lea şi până în sec. al VIII -lea
nivelul literar şi gramatical este într-o continuă şi vertiginoasă scădere.
Latina medievală. Este ultimul aspect al latinei şui în cea mai mare parte este un aspect
scris. Era scris de oameni ce nu cunoşteau latina sau o cunoşteau doar din cărţi şi care o îmbinau
cu elemente din limba vorbită de ei. Din care cauză latina din acea perioadă, după aprecierea
unor lingvişti aceasta ar fi o antilimbă deoarece ea a pierdut capacitatea de a servi drept
instrument de comunicare. Este în cea mai mare parte limba documentelor bisericeşti, juridice,
civile care abundau de vulgarisme şi care aveau o sintaxă denaturată. Cronologia latină
medievală coincide cu faza iniţială a limbilor romanice.
Supravieţuirea limbii latine până astăzi este dublă:
1. Ea dăinuie în limbile romanice ce reprezintă evoluţia modernă a latinei vulgare; limba italiană,
în special, poate fi descrisă ca latină modernă. Limba engleză a împrumutat în nenumărate
rânduri din limba latină, atât direct cât şi indirect prin intermediul limbii franceze.
2. Limba latină este importantă nu doar pentru literatura sa ci şi pentru că un stadiu al dezvoltării
ei gradate oferă informaţii cu privire la istoria limbii în general şi în special cu privire la originile
şi dezvoltarea marilor limbi din Europa modernă.

7.3. Latina populară

Conceptul latina vulgară (populară) – limbă de origine a idiomurilor neolatine
Romanişti de notorietate au elaborat câteva concepţii ce conţin precizări şi explicaţii ale
noţiunii date. Printre acestea, este de menţionat definiţia latinei vulgare ca limba vulgului, a
păturilor de jos ale societăţii romane ce are ca punct de plecare sintagma sermo vulgaris,
propusă de către oratorul şi filosoful roman M.T. Cicero, care îi atribuia o nuanţă depreciativă.
O altă interpretare, împărtăşită, de exemplu, de savanţii C.Grandgent, Al.Rosetti ş. a.,
vizează latina vulgară ca limba păturilor mijlocii, aceasta constituind „limba vorbită de
majoritatea clasei mijlocii a populaţiei”, în perioadele republicană şi imperială. În opinia
romanistului C.Grandgent, „ceea ce numim astăzi latina populară este limba claselor mijlocii, aşa
cum s-a dezvoltat din vechea latină clasică. Această limbă e distinctă de expresia cu îngrijire
şlefuită a societăţii culte, distinctă de dialectul neîngrijit al celor de la ţară, de argoul
mahalalelor, deşi este influenţată de toate acestea”. O teorie similară evidenţiază vorbirea
cotidiană, conferindu-i statut de limba uzuală (cotidiană) a fiecărui roman.
O viziune mai amplă, promovată de numeroşi romanişti, califică latina vulgară drept
limbă a întregului popor, ce cuprinde o varietate mare de tipuri de vorbire: sermo quotidianus
(vorbirea cotidiană), sermo usualis (vorbirea uzuală), sermo vulgaris (vorbirea populară), sermo
plebeius (vorbirea plebeilor), sermo proletarius (vorbirea proletarilor), sermo militaris (vorbirea
militarilor) , sermo rusticus (vorbirea rustică), care dezvăluie răspândirea latinei vulgare printre
păturile largi ale poporului roman. Un argument în favoarea acestei teorii ar fi fenomenele
panromanice, atestate atât în română, cât şi în limbile romanice occidentale.
În baza dicotomiei limba scrisă – limba vorbită a fost elaborată concepţia despre latina
vulgară drept limba vorbită (limbă uzuală, limbă a poporului) ce i se opune limbii literare
(latinei clasice).
 ca limbă literară scrisă (latinitas, sermo scriptus urbanus), utilizată de scriitori în lucrările
lor literare, în școli, în actele oficiale (la romani, ca și la greci, varianta vorbită, populară a
limbii nu apărea în alte lucrări scrise decât în comedii;
 ca limbă vorbită a ostașilor, negustorilor, meseriașilor, a maselor largi ale populatiei, în
general. Aceasta era cea mai importantă cale de răspândire a limbii latine în provinciile
romane. Astfel, în afară de limba scriitorilor și a documentelor oficiale, adică de limba
literară, formată, îndeosebi, sub influența limbii literare greceşti, în toate perioadele
existenței limbii latine s-a utilizat, de asemenea, şi latina vorbită vulgară, variantă mai puțin
cizelata a limbii latine.
Latina vulgară este vorbirea orală a acelor pături ale populației care nu au trecut prin
educația şcolară şi n-au fost supuse influenței literaturii artistice
1). Ea era limba vorbită, cotidiană a majorității coloniștilor stabiliți pe întreg teritoriul Imperiului
Roman în calitate de propagatori activi ai limbii și culturii latine
2).Latina folosită de masele largi ale populației se deosebea de limba lui Vergilius, Cicero,
Horatius şi a altor scriitori atat prin lexic şi frazeologie, cât şi prin morfologie şi sintaxa, deși
lexicul de bază și structura gramaticală a ambelor variante ale latinei erau aceleaşi. Latina literară
s-a păstrat, conform tradiției, în şcoli, unde a căpătat forme stabile, atestate în operele scriitorilor
clasici, axate apoi în lucrările gramaticilor. Gramaticul latin Varro scria: Latinitas est
incorrupte loquendi observatio secundum Romanam linguam – „latinitas înseamnă
respectarea regulilor limbii conform normelor vorbirii din Roma”.
Latina vulgară se distinge prin unele particularităţi, cum ar fi:
 atenuarea sau chiar neglijarea unor norme stricte (de exemplu, a celor gramaticale) ale limbii
latine literare;
 pronunţarea modificată a unor sunete sau grupuri de sunete, mai cu seamă amuţirea
consoanelor finale, sincopa vocalelor protonice şi posttonice etc.;
 preferinţa pentru unele arhaisme (fonetice, lexicale, gramaticale), pe de o parte, şi folosirea
unor inovaţii, pe de altă parte: de exemplu, în locul adjectivelor mai vechi pulcher, -a,-um,
formosus, -a,-um (frumos) este utilizat bellus, -a, -um, cu acelaşi înţeles, care a fost preluat în
unele limbi romanice: it. bello, bella; fr.: bel /beau, belle;
 întrebuinţarea frecventă a formelor diminutivale ale substantivelor şi adjectivelor cu vădite
conotaţii afective, în locul celor obişnuite. Este de subliniat că limbile romanice au moştenit,
de multe ori, diminutivele: lat. auris, -is (ureche), auricula,-ae (urechiuşă) > rom. ureche, it.
orecchia, sp. oreja, fr. oreille; lat. avis,-is (pasăre), avicella (păsăruică) > it. ucello, fr.
oiseau; lat. apes (albină), apicula (albinuţă) > fr.: abeille; lat. miser (nenorocit), misellus >
rom. mişel etc.;
 estomparea unor semnificaţii stilistic marcate ale unor unităţi lexicale ce serveau pentru
substituirea corespondentelor din latina literară. Astfel, nicio limbă romanică nu a preluat
lexemul equus (cal) din latina literară, acestuia luându-i locul caballus care, la început,
însemna „mârţoagă”, sens pierdut în reflexele romanice: rom. cal, it. cavallo, sp. caballo, fr.
cheval. Un alt cuvânt specific latinei vulgare, focus, a înlocuit echivalentul din latina literară,
ignis, evoluând semantic de la sensul „vatră”, „focul din vatră”, la cel de „foc”, atribuit
reflexelor romanice: rom. foc, it. fuoco, sp. fuego, fr. feu;
 folosirea unor structuri analitice în locul formelor sintetice. De exemplu, în paradigma
gradelor de comparaţie, modelul analitic de comparativ şi superlativ al adjectivelor şi
adverbelor, ce ocupa o poziţie periferică în sistemul gramatical al limbii de origine, s-a extins
în detrimentul modelului sintetic: lat. altus, -a, -um; altior, altius, altissimus, - a, -um >
magis / plus altus; maxime altus. A se compara în limbile romanice: rom. înalt,-ă; mai înalt,
-ă; cel mai înalt,-ă, foarte înalt, -ă; sp.: alto, -a, mas alto,-a; el / la mas alto,-a etc.
Lexicul latinesc popular era mult mai sărac decât cel clasic deoarece cunoştinţele de tot
felul ale maselor erau reduse în comparaţie cu ale clasei conducătoare, deţinătoarea culturii.
Viaţa sărăcăcioasă, adesea mizerabilă, pe care o ducea marea majoritate a populaţiei în
Imperiului roman se reflecta în marea sărăcie a vocabularului folosit de ea în relaţiile zilnice.
Totodată se constată o predominare a termenilor concreţi faţă de cei abstracţi, ceea ce se expilcă
tot prin condiţiile de viaţă, reduse în mod obişnuit la satisfacerea nevoilor strict materiale.
 La nivel fonetic limba vorbită se mişcă mult mai liber decât cea scrisă. La aceasta s-a
adăugat pentru fiecare provincie în parte, influenţa exercitată de populaţiile autohtone care şi -au
însuşit limba latină şi au vorbit-o cu deprinderile fonetice ale limbii lor de baştină.
În ce priveşte morfologia, în latina vulgară se simplifică flexiunea: la substantiv,
împuţinarea declinărilor şi a formelor cazuale, iar la verb, dispariţia conjugării .
Şi sintaxa se simplifică, datorită aceleiaşi tendinţe a vorbitorilor de a adapta limba la
nevoile gândirii puţin complicate şi strâns legate de realităţile concrete ale vieţii. Predomină, în
aspectul popular al limbilor, coordonarea, exprimată prin juxtapunere sau cu ajutorul
conjuncţiilor coordonatoare. Subordonarea apare mai rar şi se limitează la raporturile locale,
temporale şi atributive.
În marea majoritate a cazurilor, latina se impunea populaţiilor cucerite de romani prin
admnistraţie, religie şi armată. Între latina clasică şi latina vorbită de soldaţii, funcţionarii şi
coloniştii trimişi din diverse regiuni pentru a romaniza provincile cucerite nu existau deosebiri
esenţiale. Limba vorbită, cotidiană, familiară, era însă ma puţin atentă la normele „corecte”, fapt
care deschidea drum liber inovaţiilor, formelor ma expresive. Toate aceste forme dădeau un
anumit specific, p o p u l a r, aspectului vorbit al latinei provinciale.
Unele izvoare de studiere a latinei populare
După cum susţin specialiştii în materie, „nu există aproape niciun monument de limbă
scris în întregime în latina vulgară”, deşi variate elemente ale acesteia sunt întrebuinţate în
inscripţii, tratate ştiinţifice, gramatici, opere literare, texte religioase etc. Un comentariu judicios
al unor exemple ce ţin de latina vulgară face gramaticianul latin Marcus Terentius Varro. În
tratatul său De lingua Latina, autorul trece în revistă dublete cum ar fi: ovi şi ove, avi şi ave,
civitatum şi civitatium etc., de o largă circulaţie în limbajul popular. Fenomene similare de ordin
fonetic, lexical şi gramatical semnalează şi alţi savanţi romani: Maurus Servius Honoratus,
Donatus, Valerius Probus ş. a.
O sursă valoroasă de studiere a latinei vulgare este Appendix Probi – un caiet datând din
sec. III d. Hr., ce reprezintă o anexă a gramaticii „Instituta artium”, atribuite lui Valerius Probus
(sec. I d. Hr.). „Appendix Probi” cuprinde 227 perechi de cuvinte în care formelor latinei literare
li se opun aceleaşi lexeme ce ilustrează abateri de la normele fonetice şi gramaticale: viridis non
virdis, auris non oricla, vetulus non veclus, pridem non pride etc. Exemplele calificate drept
devieri dezvăluie, de fapt, tendinţe evolutive ale limbii latine ce au fost preluate în actualele
idiomuri neolatine, ceea ce remarcă cercetătorii. Notiţele de mai sus au o deosebită importanţă
nu numai pentru studiul istoriei limbii române şi a altor limbi romanice, dar şi pentru studierea
unor aspecte ale lingvisticii generale. Evoluţia limbii, de regulă, se bazează pe acele schimbări
care, la început, apar ca greşeli, ca abateri de la normele literare.
Să examinăm unele fenomene fonetice, lexicale şi gramaticale proprii latinei vulgare,
pornind de la exemplele ce le conţin.
 O serie de cuvinte denotă sincopa – eliminarea vocalei în poziţie medie: articulus non
articlus, masculus non masclus, iugulus non iuglus, vernaculus non vernaclus, viridis non
virdis, stabulum non stablum, frigida non frigda, oculus non oclus, speculum non speclum ş.
a. sau diereza – suprimarea consoanei în aceeaşi poziţie: avus non aus, rivus non rius,
calcostegis non calcosteis, Flavus non Flaus, favilla non failla, pavor non paor ş. a.
 În unele mostre dispare un grup de sunete format dintr-o consoană şi o vocală (-ve-, -vi-):
vobiscum non voscum, nobiscum non noscum sau se reduc grupuri de consoane: ct > t, ns >
s, drept consecinţă a asimilării regresive totale: mensa non mesa, auctoritas non autoritas,
ansa non asa ş. a.
 Amuţirea consoanelor finale (însoţită uneori şi de reducerea vocalei adiacente) are loc în
exemplele: pridem non pride, passim non passi, olim non oli ş. a.
 Sporadic, se atestă proteza consonantică, însoţită şi de alte modificări fonetice: coruscus non
scoriscus.
 Exemple de tipul: formosus non formunsus, occasio non ocansio ş. a. ilustrează epenteza –
adăugarea unei consoane la mijlocul cuvântului. De indicat geminarea consoanelor: draco
non dracco, caligo non calligo.
 Variate lexeme denotă modificarea vocalelor (închiderea vocalelor o > u, e > i sau
deschiderea vocalelor u > o, i > e): tolonium non toloneum, formica non furmica, solea non
solia, turma non torma, columna non colomna, balteus non baltius, lilium non lileum, proles
non prolis, lancea non lancia, vulpes non vulpis, vinia non vinea, ostium non osteum, senatus
non sinatus, apes non apis,fames non famis, aedes non aedis, linteum non lintium ş. a.
 În exemple de felul: lanius non laneo ş. a., amuţirea consoanei finale s este însoţită de
modificările i > e, u > o.
 „Appendix Probi” inserează multiple mostre ce atestă asimilarea vocalică şi consonantică.
Lexemele bitumen non butumen, umbilicus non imbilicus conţin asimilarea vocalică
regresivă; anser non ansar, passer non passar – asimilarea vocalică progresivă. În exemplul
caelebs non celeps remarcăm, pe lângă monoftongarea diftongului ae > e, asimilarea
consonantică regresivă; a se compara: plebs non pleps. În cuplul: capsensis non capsessis
survine asimilarea regresivă totală ns > ss, în exemplul: grundio non grunnio – asimilarea
regresivă totală nd > nn, iar în exemplul: amycdala non amiddula sunt de indicat trei
modificări: y > i, cd > dd, a > u. A se compara: persica non pessica ce denotă asimilarea
regresivă totală a grupului rs > ss.
 Disimilarea grupului tl >cl poate fi însoţită de sincopa vocalelor: vetulus non veclus, vitulus
non viclus, capitulus non capiclus. Se observă labializarea fricativelor: strofa non stropa,
amfora non ampora.
 Unele exemple ilustrează betacismul (disimilarea v > b) sau vetacismul (disimilarea b > v),
asociate uneori sincopei vocalice şi altor modificări: baculus non vaclus; bravium non
brabium; alveus non albeus; tabes non tavis; plebes non plevis, tolerabilis non toleravilis.
 De relevat sonorizarea consoanei p > b: plasta non blasta, în antepoziţia sonantei l.
 Sunt de relevat cuvintele în care disimilarea afectează grupul qu > c: equus non ecus,
exequiae non execiae; coquens non cocens.
 Sunt de semnalat mostrele referitoare la disimilarea consoanelor sonante r, l, n, m, inclusiv
rotacizarea şi derotacizarea: cultellum non cuntellum; pancarpus non parcarpus; flagellum
non fragellum;terebra non telebra. În exemplul: pusillus non pisinnus se observă asimilarea
regresivă u > i, sub influenţa vocalei i din următoarea silabă şi disimilarea consoanei
geminate ll în nn.
 În cuplul: meretrix non menetris are loc derotacizarea r> n şi reducerea grupului ks=x în s.
 Consoana h este eliminată atât în poziţie iniţială, cât şi în cea medie: adhuc non aduc,
horologium non orologium, hostiae non ostiae. În exemplul: cithara non citera, th îşi pierde
nuanţa aspirată, iar vocala a > e. A se compara exemplele cochlea non coclia, cochleare non
cocliarium în care, pe lângă pierderea nuanţei aspirate, mai observăm e > i şi trecerea din
declinarea a 3-a în declinarea a 2-a, păstrându-se forma de gen neutru.
 În exemplul pegma non peuma menţionăm vocalizarea consoanei g în grupul: gm >um.
 O serie de exemple denotă confuzia vocalelor i şi y, y şi u, pronunţate deopotrivă în perioada
respectivă: crista non crysta; gyrus non girus; virgo non vyrga; vir non vyr; myrta non
murta.
 Sunt de indicat forme hipercorecte ca: miles non milex, aries non ariex, locuples non
locuplex, allec non allex, Hercules non Herculens.
 Dintre fenomenele ce vizează formarea cuvintelor şi vocabularul, am putea aminti atât
cuvintele compuse în care survin modificări fonetice, cât şi preferinţa pentru unele mijloace
afixale: rabidus non rabiosus. De exemplu, în cuplul aquaeductus non aquiductus, constituit
din genitivus aquae şi participiul perfect ductus al verbului duco, ducere, duxi, ductum, are
loc monoftongarea ae > e, urmată de închiderea vocalei e>i. Aceeaşi modificare a diftongului
 ae>e > i consemnăm în exemplul terraemotus non terrimotium, în care substantivul de
declinarea a 4-a motus este înlocuit prin unul de declinarea a 2-a – motium.
 Un număr considerabil de exemple ilustrează formele diminutivale ale substantivelor, în care
se mai observă şi modificări fonetice, bunăoară sincopa vocalelor: catulus non catellus, auris
non oricla, neptis non nepticla, anus non anucla.
 În „Appendix Probi” sunt inserate cupluri de cuvinte, în care modelul imparisilabic al
substantivelor de declinarea a 3-a este substituit cu cel parisilabic: pecten non pectinis; glis
non gliris.
 Un alt fenomen gramatical evidenţiază trecerea substantivelor şi a adjectivelor de declinarea
a 3-a în categoria celor de declinarea 1-a şi a 2-a: acre non acrum; pauper mulier non
paupera mulier; tristis non tristus; clamis non clamus.
 Unele mostre dezvăluie trecerea substantivelor de declinarea a 4-a în categoria celor de
declinarea1-a: nurus non nura, socrus non socra.
 Unele substantive şi pronume atestă înlocuirea unor terminaţiii prin altele: teter non tetrus,
aper non aprus, ipse non ipsus.
Nu doar gramaticile, ci şi alte tratate ştiinţifice din domeniul medicinii, al farmacologiei,
al arhitecturii ş. a. conţin asemenea „abateri”, folosite de autorii respectivi cu scopul de a fi
înţeleşi de un public larg. Ne referim la diverse lucrări, bunăoară: M.Vitruvius Pollio, „De
architectura”, Marcellus Empiricus, „De medicamentis”, Claudius Hermerus Veterinarus,
„Mulomedicina Chironis”, Pedanios Dioscorides, „De materia medica” etc. De exemplu,
Marcellus Empiricus semnalează circa 2500 de reţete întocmite în baza unor credinţe şi
superstiţii care inserează denumiri populare ale unor plante: lingua bovis (compară în
română: limba-boului), pomus (compară în franceză: pomme, pommier).

7.4. Contribuţia elementelor nelatine la scindarea romanităţii

Scindarea romanităţii a fost un proces îndelungat şi foarte complex. Pe de o parte,
eforturile latinilor de a asimila cultural şi lingvistic populaţiile cucerite au întâmpinat diverse
obstacole. Pe de altă parte, deosebirile dintre limbile romanice nu sunt suficient de accentuate
pentru a  putea vorbi de încetarea existenţei unei continuităţi lingvistice romanice. Rămâne de
văzut căror factori li se datorează aceste deosebiri dintre limbile care continuă latina populară
fără a fi identice cu aceasta. Principalele elemente nelatine care au contribuit la scindarea
romanităţii sunt: (1) rezistenţa elementului autohton (a populaţiilor cucerite) şi (2) influenţa
elementului alogen (populaţii migratoare sau aflate ele însele în expansiune).
Elementul autohton
Există puţine informaţii despre limbile popoarelor cucerite şi asimilate de latinitate.
Acest fapt face dificilă reconstituirea a ceea ce lingviştii numesc substrat . Un exemplu la
îndemână este chiar  fondul geto-dac al limbii române asupra căruia nu există prea multe indicii.
Însă primul loc în această ierarhie a dificultăţii reconstituirii fondului autohton îl ocupă „enigma
spaniolă”, sintagmă  prin care cercetătorii numesc limba ibericilor. Formularea vorbeşte de la
sine: se ştiu atât de puţine despre această limbă, încât s-au emis de-a lungul timpului diverse
ipoteze mai mult sau mai puţin contradictorii. Începem prezentarea elementelor autohtone care
au contribuit la scindarea romanităţii chiar cu această populaţie.
Iberii
Concomitent cu victoria Romei din cel de-al doilea război punic (201 î. H.) începe şi
cucerirea Iberiei care se încheie în anul 197 î. H. Romanii intră mai întâi în sudul Iberiei, în
Boetica, părăsită de cartaginezi, ajung mai apoi în nord-est (provincia Tarraconensis) şi în nord-
vest (Lusitania), ocupă Gallaecia, Tarraco şi îşi continuă expansiunea de-a lungul Ebrului,
cucerind  Numantia şi Cantabria.
Spre vestul peninsulei, iberii erau amestecaţi − într-o proporţie destul de redusă − cu
celţii. Aşadar, în studiul formării popoarelor şi, implicit, a limbilor romanice, lingviştii trebuie să
ia în consideraţie nu numai populaţia de bază (majoritară) din teritoriile cucerite de romani, dar
şi eventualele amestecuri ale acestora cu alte populaţii. Alte elemente etnice amestecate cu iberii
au fost ligurii şi bascii. Despre aceştia din urmă, unii cercetători consideră că ar fi strămoşii
iberilor. Asupra originii bascilor şi iberilor s-a emis ipoteza că ar fi înrudiţi cu populaţiile
caucaziene (grecii îi numeau pe locuitorii Caucazului iberi) şi că aceste două ramuri ar fi venit,
în epoci diferite, în Iberia.
Celţii
Celţii ocupaseră Galia (căreia i-au dat şi numele) încă din secolul al V-lea î. H. În secolul
al IVlea î. H. Imperiul Roman începe campania de cucerire a Galiei. Cad mai întâi teritoriile din
Alpi (Galia Cisalpina), romanii înfiinţează mai apoi colonia Narbo (Galia Narbonensis), îşi
continuă expansiunea întemeind Provincia (care va deveni Provence) şi ajung în Munţii Arveni.
Aici se duc lupte grele, populaţia autohtonă condusă de Vercingetorix hărţuindu-i neîncetat pe
romani care le invadaseră teritoriile. Misiunea de a cuceri Galia de dincolo de Alpi îi este
încredinţată lui Caesar, recunoscut ca mare strateg. Acesta va reuşi să anexeze imperiului Galia
Transalpina în anul 52 î. H. În timpul lui Augustus, Galia se împarte în trei provincii: Aquitania
(SV), Belgica (N), Lugudunum (între primele două; Lugudunum este numele roman al Lyonului
de astăzi).
Cultura celţilor era mult mai evoluată decât cea a ibericilor, ceea ce a îngreunat procesul
asimilării lor de către romani. Celţii din ariile îndepărtate (Britania) suportă şi ei cu mai puţină
intensitate influenţa culturii romane. Astfel că, la formarea limbilor galo-romanice (în special la
formarea francezei şi a provensalei), galii (celţii) au avut o contribuţie însemnată. Contribuţia
lingvistică atinge domenii variate: cultivarea pământului (lande − „pământ nisipos”, arpent  −
„măsură de suprafaţă” etc.), numele de plante (la bruyère, l’aune, la fraise des bois etc.),
meşteşugurile (fr. charpentier , prov. carpentier  etc.), prepararea berii (brais − „malţ” şi verbul
brasser , de unde brasserie etc.), organizarea socială (fr. vassal ), toponimele în -dunum (
Lugudunum, Virodunum > fr. Verdun) sau în -briga (mai ales în Spania şi Portugalia, cf. pg.
Coimbra < *Conimbriga) − sufixe care, cu toată forma lor latinizată, trimit la cuvintele celtice
care
însemnau „cetate” − şi multe alte domenii.
Dacii
Particularităţile limbii dacilor conduc la trei mari arii: (1) aria tracă (nordul Greciei până
pe versantul nordic al Munţilor Balcani), (2) aria iliră (nord-estul Mării Adriatice) şi (3) aria
dacomoesiană (vechea Dacie, cele două Moesii şi, după unii, Dardania). Din punct de vedere
lingvistic, substratul limbii române aparţine acestei ultime arii.
Limba dacă este şi ea prea puţin cunoscută. Toponimia şi onomastica sunt mai bogat
ilustrate  prin atestările textelor greceşti şi latine din epocă. Comparaţia cu albaneza
(continuatoare a limbii ilire, din care existau elemente şi în dacă) este un mijloc substanţial de
reconstrucţie a unor forme (circa 80 − după unii cercetători, aprox. 130 − după alţii, Gr. Brâncuş,
de exemplu) din limba
autohtonă a dacilor: moş − alb. mosh, ceafă − alb. kiafë  , buză − alb. buzë, grumaz −
alb. grumas, mugure − alb. mugull, ghimpe − alb. gjiemb, mazăre − alb. modhullë , barză − alb.
bardh∂ etc.
Alte particularităţi ale limbii dace care s-au păstrat în română: vocala [ә], consoana [h],
lat. kt  > pt ( pectum > piept ), lat. ks > ps (coxa > coapsă), distribuţia temelor de gen neutru etc.
Grecii
Aşa cum s-a menţionat deja, Grecia (ca şi Asia Mică) era parte integrantă a Imperiului
roman, însă nu a putut fi asimilată niciodată cultural. Datele culturale ale civilizaţiei greceşti erau
prea puternice pentru a permite acest lucru. Dimpotrivă, limba latină a fost cea influenţată, mai
ales pe cale cultă la început.
Cuvintele romanice de origine greacă veche au fost împărţite de cercetători în două tipuri:
(1) unele care au intrat mai întâi în latină şi s-au transmis apoi, o dată cu cuvintele latineşti
propriu-zise, limbilor romanice şi (2) altele care s-au transmis limbilor romanice prin intermediul
unei populaţii autohtone, înainte de asimilarea acesteia de către romani − mai simplu spus,
netrecute prin filiera latină. Prima grupă conţine, în primul rând, cuvinte legate de cultul religios.
Iată câteva exemple:
 parabola − parabolare > fr. parler, sp. hablar , prov. paraular, cat. parlar, it. parlare;
ec(c)lesia > fr. église, sp. iglesia; basilica (preluat de latină tot din greacă) > rom. biserică;
gr. Petra a înlocuit lat. lapis, cf. fr. pierre, prov. peiro, sp. piedra, it. pietra, rom. piatră.
Din greacă, prin filieră latină, au intrat şi cuvinte din alte sfere decât cea
religioasă.Exemplul următor arată marea lor putere de pătrundere în limbile romanice:
gr. chorda a înlocuit lat. funis (păstrat numai în română − funie; româna îl continuă însă şi pe
chorda > coardă), cf. fr. corde, sp. cuerdo, pg., it. corda. Acestea sunt exemple care ilustrează
influenţa limbii greceşti, prin filieră latină, asupra lexicului. Dar limba greacă şi-a exercitat
influenţa, în unele cazuri, şi în compartimentul sintaxei.
Elementul alogen
În seria elementelor neautohtone intră protogermanii, slavii şi arabii. Aceştia din urmă,
fără a fi fost populaţie migratoare, precum triburile germanice sau slavii, au influenţat într-o
măsură destul de însemantă lexicul multor limbi romanice.
Protogermanii
Triburile germanice se învecinau cu statul roman în regiunea Dunării şi a Rinului. Desele
incursiuni ale germanicilor în teritoriile cucerite de romani, cu scopul de a jefui şi chiar de a se
instala, i-au determinat pe aceştia din urmă să găsească soluţii care să stăvilească în mod paşnic
aceste atacuri. O rezolvare a acestei probleme era luarea germanicilor ca prizonieri şi înrolarea
lor  în armata romană. Aşa a procedat abilul Caesar (sec. I î. H.), folosindu-i pe prizonierii
germani ca mercenari. Numai că numărul acestora sporeşte continuu şi în secolul al III-lea î. H.
devine  preponderent. O altă soluţie pentru evitarea atacurilor de hărţuire ale germanicilor a fost
acceptarea lor ca locuitori propriu-zişi ai teritoriilor romane. Astfel, în sec. IV î. H., când
germanicii ocupă mari părţi ale Imperiului Roman de Apus, găsesc acolo un mare număr de
coetnici instalaţi cu cel  puţin un secol în urmă. Aşadar, lungul contact cu romanii face ca destul
de multe cuvinte germanice să intre în latină şi apoi în limbile romanice ( ganta − „gâscă”,
bandum − „steag” ş.a. m. d.).
Configuraţia teritorială a celor mai importante triburi germanice este: vandalii − estul
Germaniei, ţărmul Mării Baltice; burgunzii (ulterior învinşi de franci) − partea de mijloc a văii
Rinului, francii − nordul Rinului, goţii (ostrogoţii şi vizigoţii) − lângă Dunăre, longobarzii −
Silesia, anglo-saxonii − Britania (tot ei ocupă şi regiunea bretonă, Bretagne de azi) şi normanzii
(germanii de nord) care se extind în secolul al VIII-lea, ocupă Anglia de nord şi Danemarca,
pentru ca, în prima jumătate a secolului al IX-lea, să coboare în teritoriul anglo-saxon, să ocupe
nordul Franţei (Normandia de azi) şi să ajungă până la Rouen (secolul X)
Slavii
Migraţia slavilor a început în secolul al VI-lea î. H., de pe cursul superior al Niprului,
după cum urmează: spre apus − până la Vistula şi Oder; spre nord − până la Marea Baltică; spre
sud − până în Peninsula balcanică. Desfăşurarea pe teritorii vaste a avut drept consecinţă
diferenţierea lingvistică. Slava comună, vorbită pe teritoriile care aparţineau Imperiului Roman,
se divizează în:  grupul   slavilor de vest − sârbii, croaţii (sec. VIII) şi grupul slavilor de sud-
est − slavii care i-au asimilat pe bulgari (populaţie turcică aşezată încă din secolele VI − VII î. H.
în estul Peninsulei balcanice) şi au întemeiat primul stat slavo-bulgar în anul 679.
Prin urmare, contactul între slavi şi populaţiile romanizate s-a făcut la nord şi la sud de
Dunăre. La nord de Dunăre, se produsese încă din secolul al IV-lea o modificare administrativă:
Dacia Aureliană fusese separată de provinciile occidentale, fiind integrată astfel în Imperiul
Roman de Răsărit, alături de Dalmaţia de Sud, Macedonia şi, mai apoi, de Dardania şi Panonii.
Până în secolul VII, latina a fost limbă oficială în Dacia, ceea ce conduce la ideea că
împrumuturile masive din slavă au pătruns în secolele VIII − IX. Câteva aspecte ale influenţei
slave asupra limbii române, deja formată la acea dată: influenţe morfematice − vocativul în -o;
pronumele se folosit ca morfem al reflexivului (însă antepus: a se griji − bg. griža se, a se ruga −
bg. molitĭ se etc.); influenţe lexicale − cuvinte din diverse sfere lexico-semantice (iad, troiţă,
blagoslovire, colindă, babă, blid  , brazdă, clopot  , coş, coasă, livadă, nevastă, scump, slab,
trup, zmeu etc.), ca şi numele dregătorilor statului feudal (vornic, logofăt, paharnic, vistiernic,
comis, stolnic etc.) ş. a.
Arabii
Arabii duc şi ei o politică de expansiune încă din vremea Imperiului Roman. Aceştia
cuceresc Persia, Ierusalimul, Iordania, Siria, Egiptul (641, Alexandria) şi se extind pe coasta de
nord a Africii, unde asimilează populaţia berberă. În secolul VII ocupă şi Bizanţul. O anumită
împrejurare, survenită în secolul al VIII-lea, va coincide planurilor de expansiune ale arabilor. În
anul 711, generalul arab Ţāriq trece Gibraltarul, la chemarea populaţiilor locale de a fi ajutate să
scape de invaziile vizigoţilor  − după cum afirmă unii istorici. În 714, regele vizigot Roderick
(numit de localnici Don Roderigo) este învins la Jérez, dar arabii nu mai pleacă, ci – până în 718
− ocupă toată fâşia cantabro-pirineică, apoi nordul Peninsulei Iberice, ajung în Narbona,
Septimania şi Aquitania (regiunea Languedoc până spre Rhône). În anul 732 este înfiinţat
Califatul  de Cordoba. Din secolul al IX-lea până în secolul al XI-lea, arabii îşi continuă invazia
în Sicilia (va fi ocupată în 843), în sudul Italiei şi Sardiniei.
Bilingvismul romanico-arab a fost favorizat, printre altele, de faptul că arabii veniseră
fără soţii, astfel că se întemeiază căsătorii mixte. Însuşi guvernatorul Andaluziei, Abd-al-Aziz, se
căsătoreşte cu văduva lui Roderick. Arabii, numiţi mauri (după numele Mauritaniei, teritoriul
berberilor din Africa de nord), au fost destul de deschişi în ceea ce priveşte viaţa confesională a
localnicilor. Libertatea religiei creştine a fost recunoscută, lucru vădit şi de dublul statut al
vestitei catedrale din Cordoba care era şi biserică şi geamie. Iberii nu se puteau însă împăca cu
noua orânduire. Lupta  pentru alungarea maurilor, cunoscută în istorie sub numele de
Reconquista, a demarat încă din secolul IX şi s-a încheiat în secolul al XI-lea (1070). Carol cel
Mare a făcut începutul (a doua  jumătate a secolului al VIII-lea) purtând război cu arabii în
Spania şi formând Marca Hispanica (teritoriul catalan şi Languedocul). Căderea ultimei
fortăreţe, Granada, în 1492, numită „victoria regilor catolici”, Ferdinand de Aragon şi Isabella de
Castilia (care se căsătoriseră în 1479, unind astfel statele Aragon şi Castilia), pecetluieşte
sfârşitul stăpânirii arabe. Această lungă convieţuire nu putea să nu lase urme culturale şi,
implicit, să nu aibă influenţă asupra limbilor vorbite pe teritoriile pe care arabii le-au cucerit.
Scindarea romanităţii, anume definitivarea procesului de formare a unor limbi care moşteniseră
latina, dar nu puteau fi confundate cu aceasta, a fost provocată deci şi de elementul arab. Lista
următoare de cuvinte arată, prin larga lor circulaţie, cât de importante au fost influenţele limbii
arabe asupra limbilor romanice: amir (comandant) > sp., pg. almirante, it. a(l)mirante, fr amiré
(> fr. mod. admiral ), rom. mire; dalil  > sp., cat. adalil  (adalid ); kaid  (conducător, conducător)
> fr. aucaise, sp. alcayaz, pg. alcaide (paznic); anbiq (alambic) > fr. alambic, sp. alambique, pg.
lambique, it. lambicco; sukkar (zahăr) > sp. azúcar , pg. açucar  ; kintar (greutate mare) > sp.,
pg. quintal , it. cantaro, rom. cântar ; tarîf (înştiinţare) > sp., pg. tarifa, it. tariffa (> fr. tarif >
rom. tarif ); bâbusch (încălţăminte) > sp. babucha, fr. babouche, it. babuccia, rom. papuci;
garrafa (sticlă pântecoasă) > sp., pg.  garrafa, rom.  garafă (carafă); katifa (covor) > sp., pg.
alcatifa, rom. catifea; kutun (bumbac) > sp. algodón, pg. algodão, fr. hoqueton, it.
cottone; zurafa (girafă) > sp. jirafa, pg. giraja, fr. girafe, it. giraffa; dîwan (canapea) > fr. divan,
rom. divan; ĝabr  (un fel de a socoti) > sp., pg. algebra, fr. algèbre, it. algebra; pronumele fulan
(un oarecare) > sp.  fulano, pg. fuao (cutare); locuţiunea interjecţională ua ša Allah (dacă/cum
vrea Dumnezeu) > sp. ojalá, pg. oxalá şi multe altele.
Acestea sunt principalele elemente care au dus la scindarea romanităţii, însă formarea
limbilor  romanice a reprezentat un proces complex la care au concurat şi alţi factori. Mai
adăugăm aici că vocabularul limbilor romanice s-a îmbogăţit cu timpul prin împrumuturi
reciproce şi din latina clasică, aceasta continuând să fie limbă de cultură, secole de-a rândul,
pentru multe limbi romanice.
Evaluare:
1. Relatați despre originea şi extinderea limbii latine
2. Numiţi și descrieți perioadele de dezvoltare a limbii latine
3. Definiți conceptul de latina vulgară (populară). Explicaţi, de ce latina vulgară ar trebui
considerată drept limba vorbită de întregul popor din toate teritoriile Imperiului Roman în
toate epocile de evoluţie a limbii latine?
4. Indicaţi unele trăsături specifice latinei vulgare
5. Menționați despre contribuţia elementelor nelatine la scindarea romanităţii

Studiu individual.
Comentaţi unele particularităţi fonetice, lexicale şi gramaticale în baza unor exemple din
„Appendix Probi”. Întocmiţi un tabel în care să repartizaţi exemplele disponibile, în funcţie de
fenomenul pe care îl reprezintă. Comparaţi unele cuvinte din latina vulgară cu reflexele lor
romanice.

„APPENDIX PROBI”
Porphireticum marmor non purpureticum marmor, tolonium non toloneum, speculum non
speclum, masculus non masclus, vetulus non veclus, vitulus non viclus, vernaculus non
vernaclus, articulus non articlus, baculus non vaclus, angulus non anglus, iugulus non iuglus,
calcostegis non calcosteis, septizonium non septidonium, vacua non vaqua, vacui non vaqui,
cultellum non cuntellum, Marsias non Marsuas, canellam non canianus, Hercules non Herculens,
columna non colomna, pecten non pectinis, aquaeductus non aquiductus, cithara non citera,
crista non crysta, formica non furmica, musivum non museum, exequiae non execiae, gyrus non
girus, avus non aus, miles non milex, sobrius non suber, figulus non figel, masculus non mascel,
lanius non laneo, iuvencus non iuvenclus, barbarus non barbar, equus non ecus, coquus non
cocens, coqui non coci, acre non acrum, pauper mulier non paupera mulier, carcer non car(car),
bravium non brabium, pancarpus non parcarpus, Theophilus non Izophilus, monofagia non
monofagium, Byzacenus non Bizacinus, capsensis non capsessis, catulus non catellus, doleus
non dolium, calida non calda, frigida non fricda, vinea non vinia, tristis non tristus, tersus non
tertus, umbilicus non imbilicus, turma non torma, caelebs non celeps, ostium non osteum, Flavus
non Flaus, cavea non cavia, senatus non sinatus, brattea non brattia, cochlea non coclia,
cochleare non cocliarium, palearium non paliarium, primipilaris non primipilarius, alveus non
albeus, glomus non glovus, lancea non lancia, favilla non failla, orbis non orbs, formosus non
formunsus, ansa non asa, flagellum non fragellum, calatus non galatus, digitus non dicitus, solea
non solia, calceus non calcius, iecur non iocur, auris non oricla, camera non cammara, pegma
non peuma, cloaca non cluaca, festuca non fistuca, ales non alis, facies non facis, cautes non
cautis, plebes non plevis, vates non vatis, tabes non tavis, suppelex non superlex, apes non apis,
nubes non nubs, suboles non subolis, vulpes non vulpis, palumbes non palumbus, lues non luis,
deses non desis, reses non resis, vepres non vepris, fames non famis, clades non cladis, Syrtes
non Syrtis, aedes non aedis, sedes non sedis, proles non prolis, draco non dracco, oculus non
oclus, aqua non acqua, alium non aleum, lilium non lileum, glis non gliris, delirus non delerus,
tinea non tinia, exter non extraneus, clamis non clamus, vir non vyr, virgo non vyrgo, virga non
vyrga, occasio non occansio, caligo non calligo, terebra non telebra, effeminatus non
imfimenatus, botruus non butro, grus non gruis, anser non ansar, tabula non tabla, puella non
poella, balteus non baltius, fax non facla, vico capitis Africae non vico caput Africae, vico tabuli
proconsulis non vico tabulu proconsulis, vico castrorum non vico castrae, vico strobili non vico
trobili, teter non tetrus, aper non aprus, amycdala non amiddula, fasseolus non fassiolus,
stabulum non stablum, triclinum non triclinu, dimidius non demidius, turma non torma, pusilus
non pisinnus,meretrix non menetris, aries non ariex, persica non pessica, dysdentericus non
disintericus, opobalsamum non ababalsamum, mensa non mesa, raucus non ra(u)cus, auctor non
autor, auctoritas non autoritas, ipse non ipsus, linteum non lintium, terraemotus non terrimotium,
noxius non noxeus, coruscus non scoriscus, tonitru non tonotru, passer non passar, anser non
ansar, hirundo non herundo, obstetrix non opsetris, capitulum non capiclum, noverca non
novarca, nurus non nura, socrus non socra, neptis non nepticla, anus non anucla, tondeo non
detundo, rivus non rius, imago non emago, pavor non paor, coluber non colober, adipes non
alipes,sibilus non sifilus, frustum non frustrum, plebs non pleps, garrulus non garulus, parentalia
non parantalia, caelebs non celeps, poples non poplex, locuples non locuplex, robigo non rubigo,
plasta non blasta, bipennis non bipinnis, hermeneumata non erminomata, tymum non tumum,
strofa non stropa, bitumen non butumen, mergus non mergulus, myrta non murta, zizipus non
zizupus, iunipirus non iuniperus, tolerabilis non toleravilis, basilica non bassilica, tribula non
tribla, viridis non virdis, constabilitus non constab(i)litus, Sirena non Serena, musium vel
musivum non museum, labsus non lapsus, horologium non orologium, hostiae non ostiae,
Februarius non febrarius, clatri non cracli, allec non allex, rabidus non rabiosus, tintinaculum
non tintinabulum Adon non Adonius, grundio non grunnio, vapulo non baplo, necne non necnec,
passim non passi, numquit non nimquit, numquam non numqua, nobiscum non noscum,
vobiscum non voscum, pridem non pride, olim non oli, adhuc non aduc, idem non ide, amfora
non ampora.

Bibliografie:
1. Iordan, Iorgu; Manoliu, Maria − Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti: EDP, 1965.
2. Manoliu-Manea, Maria − Gramatica comparată a limbilor romanice, Bucureşti: EDP, 1971.
3. Iliescu, Maria, Livescu, Michaela, Introducere în studiul limbilor romanice, I, Craiova, 1978,
II, Craiova, 1980.
4. Zgârcibabă–Bogdan, Elena, Introducere în filologia romanică. Note de curs. Cahul, 2010.
5. Introducere în lingvistica romanică. Partea I. https://dokumen.site/download/partea-i-
lingvistica-romanica-a5b39f03b71823 (accesat 21.11.2020)
6. Oglindă, Emilia, Lingvistica generală și romanică. Suport de curs. Chișinău, 2015.

Obiective educaționale:
 să definească limbile creole, pidginurile şi sabirurile;
 să releve primele încercări de a clasifica idiomurile romanice;
 să compare diverse criterii de clasificare a limbilor romanice;
 să comenteze clasificarea limbilor romanice în sec. XIX-XX;
 să descrie răspândirea teritorială a limbilor romanice.

Modulul 8. Configuraţia Romaniei

8.1. Limbile creole, pidginurile şi sabirurile.
Prin Romania se înţelege totalitatea teritoriilor cucerite de romani şi în care se vorbesc
limbile romanice, descendentele latinei populare. Cercetătorii consideră că latina s-a dezvoltat în
10 limbi romanice (româna, dalmata, retoromana, italiana,  sarda,  provensala,  franceza,
catalana, spaniola şi portugheza).
La acestea se adaugă limbile creole (cu bază romanică), adică limbile romanice
transplantate în celelalte continente. Iniţial, cercetătorii le-au considerat un amestec al
idiomurilor romanice cu limbile autohtone. S-a constatat însă că limbile creole sunt, de fapt,
limbi romanice transformate potrivit condiţiilor culturii materiale şi spirituale ale vorbitorilor
indigeni. Aceasta înseamnă că se operează o selecţie în primul rând la nivelul lexicului. Limbile
creole cele mai cunoscute (şi active) sunt următoarele:
malaio-spaniola − în Insulele Filipine;
negro-spaniola − în Republica Dominicană şi în Trinidad;
negro-franceza − în Insulele Mauritius (Oc. Indian), în Louisiana (Statele Unite), în Haiti,
Martinica (în Antilele Mici), în Cayenne (capitala Guyanei Franceze din America de Sud) şi în
Reunión (insulă din Oc. Indian, în estul Africii);
anamito-franceza − în Vietnamul de Sud;
negro-portugheza − în Guineea Portugheză şi în Insulele Capului Verde;
malaio-portugheza − în Djakarta (Insulele Java);
indo-portugheza − în Cotshin şi Mangalore (aflate pe coasta de vest a Indiei).
În afară de limbile creole sunt limbi pidgin și sabir.
 pidgin − „limbă vehiculară non-maternă, cu structură mixtă, servind, în mod
nesistematic, ca mijloc de comunicare între vorbitori cu limbi materne diferite. [...]. Unele
pidginuri au dispărut, altele au evoluat în direcţia creolizării. Pidginurile au un vocabular mai
restrâns decât creolele, dar mai variat sub aspectul  domeniilor semantice decât sabirurile, şi o
structură gramaticală foarte simplă, caracterizată printr-o masivă reducere a formelor
paradigmatice şi prin extinderea analitismului. La baza lor stau − îndeosebi sub aspect
lexical − limbi europene moderne: engleza, franceza, italiana, portugheza, spaniola, limbile
indigene  putând furniza însă nucleul organizării gramaticale (de ex., pidgin English, cu
vocabular englez şi bază  gramaticală furnizată de chineză). Apărute încă din sec. al XVI-lea,
pidginurile mai au circulaţie îndeosebi în Africa şi în Asia de sud şi sud-est.”
sabir (sinonim lingua franca) − „limbă vehiculară (non-maternă), cu o structură mixtă,
extrem de  simplificată, servind ca mijloc de comunicare cu funcţii foarte restrânse, îndeosebi în
porturile de la Marea  Mediterană. În perioada contemporană, sabirurile sunt practic ieşite din
uz. Se deosebesc de pidginuri mai ales prin sursele foarte diverse ale vocabularului: franceză,
provensală, spaniolă, catalană, italiană,  greacă, arabă, turcă, prin numărul foarte redus de
domenii semantice reprezentate (comerţ, navigaţie) şi  printr-o structură gramaticală
rudimentară (câteva reguli de combinare a cuvintelor).”
limbă creolă − „Pidgin (sau sabir) care şi-a pierdut statutul de limbă vehiculară, fiind
adoptat de anumite comunităţi ca limbă maternă. După J. Fishman, creolele au în comun cu
pidginurile absenţa standardizării, a autonomiei şi a istoricităţii, dar, spre deosebire de acestea
din urmă, se caracterizează prin vitalitate. Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene
originare. Creolele cele mai răspândite au la bază franceza,  spaniola, portugheza, engleza şi
olandeza. Apariţia lor se află în strânsă legătură cu procesul creării imperiilor coloniale, după
sec. al XVII-lea. În cea mai mare parte a cazurilor, în anumite condiţii istorice,  sociale şi
culturale, pidginurile s-au creolizat, devenind limbi cu o structură mai complexă sub aspect 
lexical şi gramatical, utilizate în cele mai diverse situaţii de comunicare curentă. Vocabularul de
bază al  creolelor este împrumutat din limbile europene din care derivă, iar în morfo-sintaxă
structurilor sintetice li  se preferă cele analitice. Creolele sunt vorbite în America (de Nord,
Centrală şi de Sud), Africa, Asia (de Sud şi de Sud-Est), precum şi în insulele din Oceanul
Indian.”
8.2. Problema clasificării limbilor romanice. Criteriile clasificării. Istoricul
clasificării
Limbile romanice constituie o grupă de idiomuri din limbile neoindoeuropene cu origine
comună, ele reprezetând varietăţi moderne ale limbii latine în special al aspectului vorbit, al
acestuia rezultate în cadrul unui proces de evoluţie neîntrerupt.
Limbile romanice sunt vorbite actualmente de circa 800 milioane de vorbitori ai globului.
Ele sunt clasificate în 2 categorii:
 limbi romanice de generaţia I;
 limbi romanice de generaţia a II-a.
Limbile romanice de generaţia I sunt cele care s-au dezvoltat şi-au circulat în vechile
teritorii ale Imperiului Roman.
Limbile romanice de generaţia a II-a reprezintă limbile apărute în fostele colonii:
franceza, spaniola, portugheza, italiana ş.a.
Numărul limbilor romanice variază între 10-12.
Iorgu Iordan susţine că sunt 10 limbi romanice:
Româna
Dalmata
Italiana
Retoromana
Sarda
Provansala
Franceza
Catalana
Spaniola
Portugheza
Părerea unanimă a lingviştilor este că limbile romanice sunt considerate următoarele
varietăţi moderne ale latinei:
Româna
Dalmata
Italiana
Retoromana
Sarda
Provansala
Franceza
Catalana
Spaniola
Portugheza
Francoprovansala
Unii cercetători consideră drept al 12 idiom romanic aşa numita „sefarda”, care este un
dialect al evreilor cu elemente de spaniolă şi portugheză vorbită de evrei care au fost izgoniţi din
peninsula Iberică de către catolici.
Necesitatea clasificării limbilor romanice a apărut în primul rând pentru a demonstra
existenţa lor şi în al doilea rând pentru a demonstra asemănările şi deosebirile. Există mai multe
criterii în baza cărora se realizează clasificarea limbilor romanice, însă nici o clasificare nu se
bazează pe un singur criteriu. Fiecare din ele sunt rezultatul conjungării a cel puţin două dintre
ele.
Criteriul teritorial În baza căruia limbile romanice sînt împărţite în grupe, arii, zone în
dependenţă de teritoriile unde sînt vorbite idiomurile respective.
Criteriul filologic Presupune clasificarea limbilor romanice ca exponente a unei tradiţii
literare.
Criteriul tipologic-lingvistic Vizează compararea unor fapte de limbă ale diferitelor
idiomuri, în special compararea elementelor ce ţin de nivelul fonetic şi morfologic.
Criteriul substratului romanic sau etnic Are la bază împărţirea limbilor romanice după
substratul corespunzător, adică după limba băştinaşilor din teritoriul dat peste care la un moment
dat s-a suprapus limba latină a colonizatorilor romani.
Criteriul genealogic Presupune interpretarea limbilor romanice sub forma unui arbore cu
mai multe ramificaţii, tulpina căruia ar fi limba latină, iar ramurile diferite idiomuri neolatine.
Criteriul socio-lingvistic (socio-politic) Mizează pe condiţiile socio-politice în care
funcţionează limbile romanice.
Cel care a semnalat pentru prima dată existenţa câtorva varietăţi neolatine este scriitorul
italian Dante Aligheri în tratatul său „De vulgari eloquentia”, vorbind despre diferite maniere de
pronunţare, el destinge 3 limbi romanice: spaniola, franceza, italiana.
Această clasificare este subiectivă şi de aceea nu reflectă starea adevărată a lucrurilor,
deoarece în perioada dată era în plină înflorire şi provansala, pe care el o confunda cu franceza.
Clasificarea lui nu este una ştiinţifică, ci una intuitivă. Prima clasificare bazată pe criterii cu
adevărat ştiinţifice a fost realizată abia în prima jumătate a secolului al XX-lea de către
Ferdinand Diez (Diţ), în 1836 în lucrarea sa „Introducere la gramatica limbilor romanice”, unde
vorbeşte de 6 limbi romanice, care după părerea lui se impun printr-o tradiţie literară. El împarte
cele 6 limbi în trei secţiuni:
Secţiunea occidentală: spaniola, portugheza;
Secţiunea Nord occidentală: franceza, provansala;
Secţiunea orientală: italiana, româna.
Clasificarea lui F. Diez a fost completată de alţi cercetători printre care se impune Mateo
Batory care a vorbit despre existenţa mai multor idiomuri romanice, în 1866 un alt lingvist Hugo
Schuhardt introduce noţiunea de axă romanică sau axa Est-Vest, delimitând aria romanică de
Vest şi aria romanică de Est.
În anul 1940 ai secolului XX Carlo Tagliavini punând la bază criteriul substratului şi cel
teritorial a delimitat aşa numitele zone romanice, fiecare din ele purtând denumirea substratului
respectiv:
zona balcano-romanică: româna, dalmata;
zona italo-romanică: italiana, sarda, ladina;
zona galo-romanică: franceza, franco-provansala, provansala, catalana;
zona ibero-romanică: spaniola, portugheza.
În anii 1950 revede această clasificare şi delimitează a cincea zonă – retoromana
zona italică: italiana, sarda;
zona iberică: spaniola, portugheza, catalana;
zona galică: franceza, provansala;
zona balcanică: româna, dalmata;
Retoromana

8.3. Caracterizarea limbilor romanice. Cele mai vechi atestări

Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fac parte
din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori
nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa. Limbile
romanice sunt în număr de zece: româna, dalmata, italiana, retoromana, sarda, provensala,
franceza, catalana, spaniola şi portugheza. Teritoriul din Europa locuit de popoarele care
vorbesc aceste limbi poartă numele de Romania.
Cele mai vechi atestări sunt:
Glosele de la Reichenau, datând probabil de la sfîrşitul sec. al VIII-lea. Ele încearcă
să explice prin cuvinte populare, unele expresii, iar la sfîrşit enumeră, în ordine alfabetică,
alte cuvinte. Dacă, de ex., glosele explică iecur prin cuvîntul ficatus (ficat), nu se poate încă
spune că ar cuprinde un termen francez, căci explică un cuvînt din latina clasică printr-unul mai
popular, dacă explică galea prin helmus (cîrmă) clarifică un cuvînt latin, ieşit din uz, cu un
cuvînt germanic intrat de mult în diferitele limbi romanice din Occidentul mare şi de aceia
latinizat.
Un alt glosar Glosele din Kassel prezintă cuvinte latineşti într-o formă foarte
apropiată de limbile romanice, glosate cu cuvinte germanice. Glosarul este în ordine
semantică (părți ale corpului, animale domestice, case, îmbrăcăminte etc.), iar din cînd în cînd se
găsesc şi fraze întregi dintre care unele par să aibă interes practic,ca cele din manualele
moderne de conversaţie.
Din sec. X provine şi Glosarul de la Monza , Italian-grec scris probabil în cîmpia
Padulei care dă aproape numai cuvinte izolate şi foarte rar fraze foarte scurte. Uneori în textele
medievale sînt glosate cuvinte latineşti ieşite din uz. Acelaşi autor pentru o mai bună înţelegere
adaugă un sinonim mai popular introdus cu id est (aceasta este) .
Româna
În teritoriul balcanico-romanic sau romanic-oriental, o singură varietate neolatină a ajuns
pînă la noi: româna. Româna se împarte în patru dialecte principale:
1. Docoromâna, vorbită pe teritoriul României de astăzi, în Basarabia şi într-o parte din
Bucovina, ca şi într-o parte din Banatul care aparţine Iugoslaviei, în cîteva sate din Bulgaria şi
Ungaria. Limba română literară se bazează pe varietatea dialectelor din Muntenia.
2. Macedoromâna sau aromâna, vorbită de aromâni răspîndiţi aproape peste tot în
Peninsula Balcanică în Albania, Macedonia, Grecia şi Iugoslavia.
3. Meglenoromâna sau maglenita vorbită de câteva mii de persoane în zona de nord-est a
Soloniculi, în jurul oraşului Nanta şi de grupuri de emigranţi în Dobrogea şi Asia Mică.
4. Istroromâna vorbită de circa 1500 de persoane, aproape toate bilingve, în Istria, într-un
teritoriu foarte mic nu departe de Fiume care a aparţinut Italiei între 1918-1945
 Româna ocupă extremitatea orientală a domeniului lingvistic romanic. Este vorbită ca
limbă oficială şi majoritară în România şi Republica Moldova de cca 28 milioane de persoane,
dintre care 24 milioane o au ca limbă maternă. Există nuclee importante de vorbitori şi în afara
celor două state, mai ales în ţările învecinate.
Cele mai vechi atestări ale românei
S-a arătat de mai multe ori că româna a avut, din cauza izolării ei de restul lumii
neolatine, într-un mediu de cultură bizantino-slav, o evoluţie mult diferită de cea a limbilor
romanice occidentale, mai ales în ce priveşte adstratul şi superstratul. Nu este de mirare deci
că, în ceea ce priveşte atestările ei, întîlnim condiţii complet diferite de cele pe care le-am
văzut pînă acum.
În timp ce în Occident latina era limba bisericii şi a culturii, limba legislaţie şi a
administraţiei, în orientul bizantin limba de stat şi a administraţiei era greaca, apoi odată cu
formarea principatelor slave, atît în administraţia civilă cît şi în aceea ecleziastică, s-a
introdus folosirea slavei vechi şi a bulgarei medii.
Primele documente cunoscute scrise în limba slavă pe teritoriile române provin din
a doua jumătate a secolului al XlV-lea şi timp de aproximativ două secole tradiţia cancelariilor
şi a bisericii slavo-bizantine va împiedica afirmarea românei în scris. Primul document scris
în întregime în română, dar cu siguranţă nu cel mai vechi în care s-a folosit româna ca limbă
scrisă, este o scrisoare din 1521 a boierului Neacşu din Câmpulung, adresată judelui Hans
Benkner din Braşov, pentru a-1 informa despre o expediţie a turcilor. Scrisoarea (al cărei
original se găseşte la Arhiva de Stat din Braşov, numărul 472) păstrează încă începutul şi
încheierea (precum şi câteva cuvinte în mijlocul textului, ca i pak = aşijderea, tot astfel) în limbă
slavă; este scrisă cu caractere chirilice, pe care românii le-au folosit, cu unele excepţii, pînă la
jumătatea secolului trecut.
Primele texte religioase scrise în română sunt patru manuscrise, nu anterioare
anului 1550, care prezintă toate, într-o limbă arhaică, fenomenul rotacismului lui -n-
intervocalic: Codicele Voroneţean (descoperit în 1871 la mănăstirea Voroneţ din Bucovina,
incomplet, care cuprinde sfîrşitul Evangheliei şi mare parte din Faptele apostolilor);
Psaltirea Şcheiană (care224 cuprinde traducerea în proză a Psalmilor lui David), Psaltirea
Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi (cuprinzînd de asemenea traducerea psalmilor).
Importanţa românei nu constă în vechimea atestărilor sale, ci în păstrarea elementelor latine şi
în puterea de rezistenţă demonstrată de-a lungul atâtor secole în care românii au trăit cu
totul izolaţi de romanitatea occidentală.
Dalmata (a fost vorbită pe coasta de răsărit a mării Adriatice)
Prin dalmată se înţelege ideomul neolatin prevenet, astăzi dispărut, care s-a format de-a
lungul coastei dalmate ca o continuare spontană şi directă a latinei. Ea se extindea odată de la
Segna spre nord, pînă la Antivari, sau cel puţin pînă la Cattaro, spre sud. Dalmata a reuşit să
existe în acele teritorii în care existenţa îi era ameninţată de extensiunea slavei, şi anume în
oraşele de pe coastă. Suferind, despre est presiunea slavei şi despre sud a albanezei, dar fiind
ameninţată tot mai puternic de pătrunderea limbii venete, dalmata a ajuns să fie vorbită în tot mai
puţine insule şi chiar în acestea cu timpul a dispărut. Cu cît mai puternică a fost influenţa venetă,
cu atît mai rapidă a fost dispariţia dalmatei. Într-o arie izolată, în insula Veglia o parte din
oamenii simpli păstraseră vorbirea dalmata pînă prin secolul trecut. Ultimul cunoscător al
dalmatei a murit în 1898. A avut două dialecte:
1. rogusan 2. vegliot
Primele atestări ale dalmatei
Puţine şi sărace sunt documentele în dalmată, nici unul nu are caracter literar. Într-un
inventar (listă, catalog, registru în care sînt enumerate toate bunurile) de la Ragusa se găsesc
multe cuvinte vulgare cu caracter dalmat, dar e vorba de o listă de cuvinte izolante. Cele mai
vechi texte în dalmată sunt două scrisori din Zara din sec. al XIV-lea (1325 şi 1397). In prima
un oarecare Todru de Fomat din Zara se adresează onorabilului Ser Pon, cancelar al Ragusei,
pentru a lua apărarea fiului său Francesco, citat în faţa curţii din Rogusa pentru o pretinsă
datorie. În a doua scrisoare, din 1397, trimisă de la Ancona la Zara, textul este mai clar.
Această scrisoare, scrisă de un oarecare Francesco di Fanfona, aflat temporar la Ancona, tatălui
său, la Zara.
Ladina sau retoromana
Ladina – termen introdus de J. Th. Haller în1832,a fost folosit mai ales de lingviştii
italieni. Lingviştii germani preferă termenul de retoromană. În Elveţia, Italia (nord) are 830.000
vorbitori. Din 1938 devine limbă naţională în Elveţia. Ladina se împarte în trei varietăţi: vestică,
centrală şi estică, numai că ramura vestică are 4 subdialecte:
1. suprasilvan 2. subsilvan
3. engadinez de jos 4. engadinez de sus
Catalana
Catalana, considerată uneori „limbă punte”, este limba oficială a Republicii Andora, iar în
Spania este limba nu numai a Cataloniei istorice, ci şi a unei fîşii de teritoriu din Aragon, a unei
mari părţi din regiunile Valencia şi Alicante. În Franţa este vorbită numai în Roussilon. Pe tot
teritoriul este vorbită de cca 4 milioane de oameni şi are două mari grupuri de dialecte:
dialecte orientale;
dialecte occidentale.
Spaniola
Limba spaniolă, numită uneori și limba castiliană este o limbă romanică din subgrupul
iberic. Este una dintre cele șase limbi oficiale ale Organizației Națiunilor Unite. Spaniola se
situează pe locul doi ca cea mai vorbită limbă în lume conform numărului vorbitorilor care o au
ca limbă maternă, fiind precedată doar de chineza mandarină. O vorbesc ca prima și a doua
limbă între 450 și 500 milioane de persoane. Se plasează pe locul trei ca cea mai folosită limbă
atât maternă, cât și străină, fiind întrecută de chineza mandarină și de engleză. Spaniola ocupă,
de asemenea, locul doi în topul celor mai studiate limbi din lume. Datorită propagării sale în
America, spaniola este limba neolatină care a cunoscut cea mai largă răspândire în lume. În
prezent limba spaniolă este una dintre cele mai vorbite și populare limbi ale lumii și cea mai
folosită limbă romanică. Este utilizată în Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană și, ca
limbă oficială, în Uniunea Latină. Spaniola este una dintre limbi oficiale ale Uniunii Europene,
Organizației Statelor Ibero-Americane, Organizației Statelor Americane, Organizației Națiunilor
Unite, Mercosur-ului și Comunității Andine a Națiunilor. Spaniola este declarată drept limbă
oficială în Spania, țara de la care și-a moștenit numele și unde s-a dezvoltat, dar este vorbită în
Gibraltar, Andorra, Elveția, Regatul Unit, Franța și Germania. Majoritatea vorbitorilor limbii
spaniole locuiesc în America Latină. Dintre țările cu cel mai ridicat număr al hispanofonilor,
doar Spania nu se află în America. Țările cu cea mai mare populație hispanofonă sunt Mexic și
Columbia. La nivel național, spaniola este oficială în Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa
Rica, Cuba, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay,
Peru, Republica Dominicană, Uruguay și Venezuela. De asemenea, este oficială în regiunea
dependentă față de Statele Unite, Puerto Rico, alături de limba engleză. Are 4 dialecte:
asturic-leonez;
castilian;
aragonez;
andaluzian.
Cele mai vechi documente în spaniolă
Cele mai vechi atestări ale spaniolei se găsesc în documentele latine târzii din Spania.
Pentru a găsi atestări directe, adică cuvinte şi fraze într-adevăr trebuie să ajungem pînă la
jumătatea secolului al X-lea. Într-un manuscris de la mănăstirea San Milan de la Gogolla care
cuprinde cîteva predici şi viaţa sfinţilor în latină se găsesc multe glose (comentarii, explicații) în
spaniolă: cele mai multe se limitează la un cuvînt sau două, dar sunt şi câteva care cuprind fraze
întregi. Cea mai veche glosă este o notă de cheltuieli făcută în jurul anului 980 de economul
mănăstirii San Justo Pastor. La mijlocul sec. XII apare un poem epic în castiliană care datorită
calităţilor sale se aşează imediat alături de Chanson de Roland. Acesta este primul monument al
epicii castiliene şi este vorba despre Cântecul Cidului.
Sarda
Limba sardă (în sardă: limba sarda) este principala limbă vorbită în Sardinia, Italia are un
milion de vorbitori în special bilingvi. Limba sardă propriu-zisă se împarte în patru dialecte:
sardă logudoreză (sardu logudoresu) care este vorbită în jumătatea nordică a insulei Logudoro și
care cuprinde la rândul său două graiuri printre care și sarda nogureză, graiul cel mai conservator
al limbii sarde care se aseamănă cel mai bine cu limba latină dintre toate limbile romanice;
campidanez – în partea de sud a insulei Campidano, dialectul cu cei mai mulți vorbitori;
galurez – în partea de nord-est a insuliei Galura;
sasarez – în oraşul Sasari.
Franceza
Franceza este o limbă romanică vorbită de 80 de milioane de oameni ca limbă maternă, 190 de
milioane ca limbă secundară și de încă aproximativ 200 de milioane ca limbă străină, cu un
număr semnificant de vorbitori în 57 de țări. Cei mai mulți vorbitori nativi locuiesc în Franța.
Restul trăiesc în mare parte în Camerun Canada (în special Quebec, și mai puțin în Ontario și
New Brunswick), Belgia, Elveția, Africa, Luxemburg și Monaco. Cei mai mulți oameni care
vorbesc franceza ca limbă secundară trăiesc în Africa francofonică, posibil depășind numărul de
vorbitori nativi. Republica Democrată Congo este țara francofonă cu cea mai numeroasă
populație. Este una din cele 6 limbi oficiale şi de lucru la O.N.U. Are 8 dialecte:
poitevin;
normand;
picard;
walon;
loren;
shampenois;
burgundic;
françien.
Cel mai vechi document în franceză
Un text scris în vulgara romanică şi căruia îi putem cunoaşte data precisă apare la
jumătatea secolului al IX-lea în Franţa. Acesta este cel mai vechi document continuu, adică
format din fraze întregi, redactat intenţionat în limba vulgară. Este vorba despre faimoasele
Jurăminte de la Strasbourg prin care Ludovic Germanicul şi Karol cel Pleşuv, fii lui Ludovic cel
Pios, după bătălia de la Fontenoy-en-Puisauye şi-au reînnoit alianţa împotriva fratelui lor Lothar
pe care l-au constrîns să încheie pacea de la Verdun (prin Tratatul de la Verdun din 843 cei trei
fii rămași în viață ai lui Ludovic cel Pios, nepoții lui Carol cel Mare, și-au împărțit teritoriile
sale, Imperiul Carolingian, în trei regate). Karol cel Pleșuv îi revenea Francia Occidentală
(Franța actuală), lui Ludovic Germanicul, Francia Răsăriteană (Germania actuală) și lui Lothar,
Italia. Ludovic Germanicul a prestat jurămîntul în franceză pentru ca armata lui Karol cel Pleșuv,
formată mai ales din soldaţi de limbă galo-romanică să-l poată înţelege, din acelaşi motiv Karol a
prestat jurămîntul în germană, adică fiecare rege a jurat jurământul nu în latină, ci în limba
poporului celuilalt, în fața ambelor armate, care apoi au jurat în limba proprie. Filologii sunt
interesați de textul în sine al jurămintelor, într-o versiune veche de galo-romană, deoarece este
unul dintre primele texte scrise vreodată într-o limbă romanică alta decât latina.
Provansala sau limba Occitană
Provansala mai este numită limbă Occitană vorbită în partea de sud a Franței, în Italia de
nord-vest (Văile Occitane și Guardia Piemontese) în Spania de nord (Vall d'Aran) și în Monaco.
Are 7 dialecte:
lionez;
dauphinois;
fribourgois;
neuchatelois;
vaudois;
valaisan;
savoyard.
Cele mai vechi documente în provensală
Documentul cel mai vechi scris în întregime în provensală datează din 1102 şi aparţine
zonei Rodez acesta este păstrat la arhiva departamentului din Averyon şi a fost publicat de Cl.
Brunel.
Un document foarte vechi cel puţin din sec. al XI-lea este refrenul romanic dintr-o celebră
compoziţie poetică Alba Bilingva. Din păcate acest text a ajuns la noi atît de modificat încît nu
numai reconstrucţiile şi interpretările de sens variază de la un cercetător la altul, dar nici măcar
nu este sigur dacă limba vulgară reprezintă sau nu provensala.
Cu toate că nu s-a reuşit să se creeze o limbă literară uniformă fiecare poet s-a servit de
dialectul din regiunea sa de baştină datorită valorii poetice mai mari a operei lui Mistral (poet
provensal), dialectul din regiunea de la gurile Ronului a fost acela în care s-a dezvoltat o
producţie literară mai intensă.
Italiana
Limba italiană este o limbă romanică din subgrupul italo-dalmat vorbită de aproximativ
62 de milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia.Se bucură de statutul de limbă
oficială în trei țări — Italia, San Marino și Elveția (împreună cu franceză, germană și
retoromană) și este folosită auxiliar în Vatican. Deține de asemenea statutul de limbă de
minoritate în părțile Croației și Sloveniei situate pe Istria.
Se desting 3 mari subdiviziuni de dialecte :
dialectele nordice, care cuprind:
dialectul genovez
dialectul piemontez
dialectul lombard
dialectul milian
dialectul venet
dialectele centrale, care cuprind :
dialectul toscan
dialectul marchizan
dialectul umbric
dialectul roman
dialectul corsican
dialectele meridionale, care cuprind:
dialectul abrurez
dialectul napolitan
dialectul apulin
dialectul calabrez
dialectul sicilian.
Cele mai vechi atestări ale limbii italienei
În istoriile obişnuite ale literaturii italiene se găseşte, se indică în general ca primul
document de italiană sunt formulele de jurământ din Placito di Capua din 960. Însă a existat un
document anterior, cu toate că nu poate fi considerat italian pur, este vorba de o ghicitoare
veroneză, care a luat naştere într-un mediu de şcolari (clerici) şi a fost compusă în latina
semivulgară din evul mediu şi care era mijloc de comunicare între discipolii care nu erau siguri
pe gramatică şi lexicul latin. Formulele de jurămînt din Placito di Capua este un document, care
a fost emis de judecătorul Arechisi pentru a rezolva o neînţelegere între mănăstirea din
Montecassino şi Rodelgrimo d'Aquino. Martorii chemaţi la proces, chiar dacă nu erau
cunoscători ai latinei, evident afirmau în „vulgară” pentru a stabili dreptul de proprietate.
Documentul este scris în latină,dar declaraţiile martorilor sînt reproduse chiar cu cuvintele
populare în care au fost pronunţate.
Portugheza
Limba portugheza este o limbă romanică originară din nord-vestul Peninsulei Iberice.
Este unica limbă oficială în Angola, Brazilia, Capul Verde, Guineea-Bissau, Mozambic,
Portugalia și São Tomé și Príncipe. Portugheza este oficială și în Guineea Ecuatorială împreună
cu limbile spaniolă și franceză. Are 145 milioane de vorbitori şi 5 dialecte:
mirandez;
portughez de nord;
portughez de sud.
Aceste dialecte sunt numite dialecte continentale.
azoric;
maderic.
Sunt numite dialecte insulare.
Cele mai vechi atestări ale portughezei
În ceea ce priveşte cele mai vechi atestări şi în portugalia se găsesc forme vulgare
(populare) în documentele latinei târzii din sec. IX-XII, dar şi aici ca şi în celelalte ţări romanice
intenţia celui care a scris era de a folosi latina, cuvintele vulgare scapă pe alocuri, dar apar într-o
formă latinizată.
Un număr mare de poezii de la mai mulţi de o sută de poeţi sînt păstrate în diferite cărţi de
cîntece dintre care cele mai importante au fost copiate în Italia. În perioada renaşterii literatura
portugheză şi-a găsit forma definitivă şi limba literară.

8.4. Crearea romanisticii

Lingvistica în calitate de disciplină ştiinţifică apare, după cum se ştie, abia la începutul
secolului XIX. Bineînţeles că până la această dată pot fi remarcate însă unele încercări de
studiere a limbilor romanice, este vorba în primul rând, de studiul marelui poet italian Dante
Aligheri numită „De vulgari eloquentia” (De vulgari elocvenţia). Această lucrare era scrisă în
apărarea limbii materne, care după părerea autorului putea fi folosită cu succes în calitate de
limbă literară. Dante Aligheri lupta împotriva acelora, care considerau că operele literare trebuie
să fie scrise numai în limba latină, cum se obişnuia pînă atunci. Un interes deosebit prezintă
prima parte a lucrării, unde se afirmă că există trei limbi romanice: italiana, provensala şi
franceza. Criteriul de care se folosea Dante Aligheri pentru a deosebi aceste limbi era cuvântul
afirmativ «da», care suna în chip diferit în cele trei limbi: «ok»- în provensală (numită de el
spaniolă), «oui» (ui)- în franceză şi «si» în italiană. Faptul că toate aceste trei limbi provin de la
una şi aceeaşi limbă latină Dante Aligheri proba cu cuvintele care îi sunt comune. Tratatul lui
Dante Aligheri este cea dintâi mărturie a sezizării provenienţei limbilor romanice dintr-un izvor
comun şi cea dintîi încercare de a le clasifica.
In epoca renaşterii apar primele gramatici ale unora dintre limbile romanice. In Franţa
apare, în anul 1531, gramatica lui Jac Diubua, care găseşte în limba franceză cele trei genuri (cu
toate că neutrul dispăruse demult), toate cazurile (cu toate că substantivele nu se mai declinau în
franceză) ş.a. Gramaticile apărute mai târziu au corectat aceste erori, evitând tendinţa de a
atribui limbii franceze toate categoriile limbii latine.Prima gramatică a limbii spaniole, mai
numită şi limba castelană şi în acelaşi timp întâia gramatică a unei limbi romanice a fost
elaborată în anul 1492 de Elio Antonio de Nebrija cu titlul „Arte de la langue castelanna”. Mai
tîrziu autorul va publica în anul 1517 „Regulile ortografice”, iar în anul 1611 apare dicţionarul
explicativ al limbii castelane al cărui autor este Sebastian Covarrubias (Sebastian Covarubias).
La începutul secolului XVI apar primele gramatici ale limbii italiene, dintre care ar fi de
remarcat „Regulile gramaticale” de Francesco Fortunato. Aceste dialecte se referă la dialectul
toscan, pe baza căruia s-a dezvoltat limba italiană literară şi în care şi-au scris operele Dante
Aligheri, Francesco Petrarca, Giovanni Bocaccio.
In orientul romanic primele gramatici apar mult mai tîrziu, abea în secolul XVIII. Cea
dintîi gramatică îi aparţine lui Dumitru Eustatie Braşoveanu. Spre sfîrşitul secolului XVIII şi
începutul secolului XIX în Transilvania apar primele gramatici ale limbii române, alcătuite de
Samuil Micu, Gheorghe Şincai etc. In secolele XVI-XVIII apar primele academii în Franţa, Italia
şi Spania. Scopul academiilor era acela de a elabora gramatici şi dicţionare explicative.
Dicţionarul explicativ al limbii italiene se bazează pe limba lui Dante Aligheri, Francesco
Petrarca, Giovanni Bocaccio.
La începutul secolului XIX Francois Raynouard (Fransua Renuar) lucrează la „Dicţionarul
Academiei Franceze”, după care ajunge la concluzia, că pentru o cunoaştere mai adâncă a
lexicului limbii franceze este necesară studierea etapelor anterioare ale limbii franceze. Studiind
limba franceză ajunge la concluzii greşite, conform căreia limbile romanice nu provin de la latina
populară, ci de la o limbă romană vorbită în toate provinciile romanice. Cu toate că are o teorie
greşită este considerat unul din părinţii romanisticii.
Clasificarea limbilor romanice în secolul al XIX-lea
Odată cu apariţia lucrării lui Franţ Bopp (Franţ Bop) se consideră că a fost fondată şi
lingvistica ca disciplină, bazată pe metoda comparativ-istorică. Aplicând F. Diez metoda
comparativ- istorică la studiul limbilor romanice, elaborează „Gramatica limbilor romanice” în
trei volume, mai târziu F. Diez va realiza şi „Dicţionarul etimologic al limbilor romanice”.
Operele lui F. Diez au servit drept bază pentru alte lucrări din domeniul romanisticii. F. Diez este
considerat şi el părintele romanisticii, deoarece împarte limbile romanice în două grupuri: 1)
oriental în care intră româna şi italiana; 2) occidental, care cuprinde franceza veche, provensala
veche, spaniola, portugheza. Un merit care i se atribuie lui F. Diez constă în aceea că deosebea
litera de sunet.
Un alt mare lingvist, deopotrivă indo-europeist şi Romanist este Graziado Isaia Ascoli
(Graţiado Isaia Ascoli), el este creatorul dialectologiei italiene şi în acelaş timp al celei romanice.
Este considerat părinte al romanisticii pentru că a descoperit încă o limbă romanică –
retromana.
Ascoli atribuie o mare importanţă elementului autohton sau substratului.
In Rusia un mare rol în dezvoltarea romanisticii l-a jucat A.N.Veselovschii, care s-a
ocupat cu studierea literaturii italiene din epoca Renaşterii.
Un alt mare romanist, părinte al romanisticii este şi Wilhelm Meyer-Lubke (V. Maier-
Liubche), autorul «Gramaticii limbilor romanice», care cuprindea fonetica, morfologia, sintaxa,
lucrarea lui este mai superioară, decît cea a lui F. Diez. El a mai scris o serie de lucrări, printre
care «Introducere în studiul filologiei romanice». Partea principală a acestei lucrări este
consacrată celor mai importante probleme ale lingvisticii romanice, pe care le împarte în două
categorii: 1) probleme biologice 2) probleme paleontologice. Prima categorie de probleme
pornesc de la ideea greşită că sunetele sînt de natură fizică şi fiziologică, iar cauza modificărilor
ar trebui să fie de această natură. Wilhelm Meyer- Lubke a alcătuit şi „Dicţionarul etimologic al
limbilor romanice”. El a fost profesor la universitatea din Viena timp de 25 de ani, unii din
discipolii săi au devenit romanişti de vază.
Meritul tuturor romaniştilor constă în aceea că ei au studiat limbile romanice în baza
metodei comparativ-istorice, precum şi a analogiei (asemănărilor) fonetice. Succesele se explică
în bună parte prin faptul că limbile romanice au un sistem fonologic potenţial (vocalism sau
consonantism comun). Astfel, romaniştii au profitat din plin de această situaţie şi de aceea au
realizat mari succese.
Clasificarea limbilor romanice în secolul al XX-lea
În secolul trecut, este precizată atât nomenclatura idiomurilor romanice, cât şi
repartizarea lor în diferite ramificaţii şi criteriile de clasificare. Se recurge la criteriile teritorial-
geografic, tipologic ş. a. De exemplu, savantul italian Matteo Giulio Bartoli (1873 – 1946)
preia ideea despre cele două ramificaţii de limbi romanice, însă propune noi termeni: 1) ramura
apenino-balcanică (româna, albano-romanica, dalmata, dialectele italiene centrale şi
meridionale); 2) ramura pirineo-alpinică (spaniola, portugheza, franceza, provensala etc.).
Remarcăm criteriile teritorial-geografic şi lingvistic ce se află la baza acestei categorisiri.
Asemenea lui Fr.Diez, M.Bartoli scoate în relief asemănările dintre limbile română şi italiană, în
special, dintre dialectele italiene centrale şi de sud, pe de o parte, şi dialectele norditaliene şi
idiomurile galo-romanice, pe de altă parte. Trezeşte însă dubii includerea limbii albaneze
(albano-romanica) în componenţa ramurii apenino-balcanice, din motivul că idiomul vizat
conţine un număr considerabil de gloseme de origine latină.
Un alt specialist în materie, Antoni Griera (1887 – 1874), distinge: 1) curentul africano-
romanic sau grupul ligvistic meridional, la care sunt repartizate limbile spaniolă, portugheză,
dialectele italiene meridionale, româna; 2) curentul galo-romanic ce atestă catalana, provensala,
franceza, dialectele italiene de nord, retoromana.
Clasificarea limbilor romanice este reluată de către savantul italian CarloTagliavini
(1903 – 1982) a cărui lucrare fundamentală Le origini delle lingue neolatine apare în traducere
românească în 1977 cu titlul: Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică. În
lucrarea nominalizată sunt relevate patru ramificaţii ale limbilor romanice: 1) romanica
balcanică (româna), 2) romanica italică (dalmata, sarda, italiana, retoromana); 3) romanica
galică (franceza, franco-provensala, provensala şi gascona, catalana); 4) romanica iberică
(spaniola, portugheza).
O schemă similară găsim în lucrarea Manuale de linguistica romanza (1959) al cărei
autor, lingvistul Benedek Elemer Vidos (1902 – 1987), promovează clasificarea şi delimitează:
romanica balcanică (româna, dalmata), romanica italică (italiana, sarda, retoromana); romanica
galică (franceza, franco-provensala, provensala şi gascona), romanica iberică (spaniola,
portugheza, catalana).
Romanistul spaniol Alonso Amado (1896 – 1952) optează pentru criteriul tipologic şi
evidenţiază limbile franceză şi română, pe de o parte, caracterizate printr-o serie de trăsături
structurale distinctive (iar româna – şi areale), în raport cu celelalte idiomuri romanice. Pe de altă
parte, sunt indicate toate limbile romanice occidentale (portugheza, spaniola, catalana,
provensala, gascona şi, cu unele restricţii, italiana), ce denotă o incontestabilă continuitate
tipologică, cu excepţia limbii franceze. Prima ramificaţie este numită Romania discontinua, iar a
doua – Romania continua. Conţinutul termenilor în cauză nu se suprapune celui redat de termenii
Romania de Vest şi Romania de Est, referitori la arealul de răspândire a limbilor romanice
occidentale şi orientale. Poziţia limbii române, în corelaţie cu alte idiomuri de
aceeaşi origine, şi vechea problemă a clasificării limbilor romanice este abordată de către prof.
E.Coşeriu (1921 – 2002) în mai multe studii importante, dintre care am putea semnala:
Latinitatea orientală, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, Lingvistică din perspectivă
spaţială şi antropologică, Lecţii de lingvistică generală ş. a. În aceste lucrări savantul
examinează tipul romanic, prin prisma raporturilor dialect – limbă istorică – limbă funcţională,
tip lingvistic – sistem – normă – vorbire. Observăm că criteriul tipologic se dovedeşte a fi util
pentru a preciza repartizarea idiomurilor romanice în ramificaţii şi subgrupuri. Definirea lor
drept „o totalitate de limbi provenite din latină” este insuficientă, căci nu oferă posibilitatea de a
stabili prin ce se deosebesc ele de alte limbi, bunăoară de cele germanice sau slave]. Odată
constatat acest fapt, urmează să se indice trăsăturile distinctive ale limbilor romanice.

Evaluare:
1. Dați noțiunile de limbă creolă, pidgin și sabin.
2. Explicați problema clasificării limbilor romanice. Motivaţi ce criterii de clasificare a
limbilor romanice vi se par mai potrivite şi de ce.
3. Evaluaţi răspândirea teritorială și numiți cele mai vechi atestări ale limbilor romanice.
4. Menţionaţi contribuția savanţilor care au abordat problema clasificării limbilor romanice în
sec. al XIX-lea.
5. Comparaţi clasificările efectuate de către A.Griera şi M.Bartoli, pe de o parte, şi de către
B.Vidos şi C.Tagliavini, pe de altă parte. Ce asemănări şi deosebiri remarcaţi?

Studiu individual:
Citiţi studiile: Coşeriu, E., Latinitatea orientală. În: Limba română (Chişinău), 1994, nr.
3 p. 10 – 25; Sala, M., Limba română, limbă romanică. Bucureşti: Editura Academiei Române,
1997. Pregătiţi o comunicare cu tema: „Limba română în raport cu limbile romanice
occidentale”.

Bibliografie:
1. Tagliavini, Carlo, Originile limbilor neolatine, Bucureşti: Știinșifică și Enciclopedică, 1977
2. Livescu, Michaela, Elemente de lingvistică romanică, Craiova: Universitaria, 2003.
3. Copceag, D., Tipologia limbilor romanice. Cluj-Napoca: Clusium, 1998.
4. Sala, M., Vintilă– Rădulescu, Ioana, Limbile Europene, Bucureşti: Univers Enciclopedic,
2001.
5. Introducere în lingvistica romanică. Partea I. https://dokumen.site/download/partea-i-
lingvistica-romanica-a5b39f03b71823 (accesat 21.11.2020)
6. Iordan, I. Lingvistica romanică, evoluţie, curente, metode. Bucureşti: Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1960.
7. Manoliu-Manea, M., Clasificarea limbilor romanice. În: Manoliu-Manea M. Gramatica
comparată a limbilor romanice. Bucureşti, 1971.
8. Oglindă, Emilia, Lingvistica generală și romanică. Suport de curs. Chișinău, 2015.
9. Zgârcibabă-Bogdan, E., Introducere în filologia romanică. Note de curs. Cahul, 2011.

Anexa 7
Obiective educaționale:
 să definească noţiunea romanizare;
 să descrie factorii romanizării;
 să evalueze specificul romanizării Daciei;
 să argumenteze rolul substratului, superstratului şi al adstratului în formarea limbii române;
 să demonstreze că limba română-limbă romanică.

Modulul 9. Limba română - limbă romanică

9.1. Romanizarea geto-dacilor
Numeroase manuale, studii şi dicţionare conţin definiţii ale conceptelor a romaniza,
romanizare. De exemplu, în Noul dicţionar universal al limbii române (Bucureşti, 2006) sunt
semnalate următoarele sensuri ale verbului a romaniza: „1. a imprima sau a impune unei ţări,
unei regiuni, unei populaţii instituţiile, organizarea, obiceiurile, limba, cultura, civilizaţia
romană; a face să devină roman; a romani, a latiniza; 2. (refl.) a-şi însuşi, a asimila modul de
organizare, limba, cultura, viaţa romanilor; a deveni roman sau romanic; a se romani, a se
latiniza...”, iar romanizare este „acţiunea de a se romaniza şi rezultatul ei; latinizare”.
Definiţii similare găsim în Dicţionarul explicativ al limbii române (2009) şi în
Dicţionarul universal ilustrat al limbii române (vol. 9, 2011). Astfel, în DEX (2009) citim:
„ROMANIZÁ, romanizez, vb. I. Tranz. A imprima sau a impune (unei ţări, unei regiuni, unei
populaţii) caracterul romanităţii, a face (să fie) roman, a introduce civilizaţia romană. ♦ Refl. A
deveni roman sau romanic. – Din fr. Romaniser”. În lucrările de specialitate, romanizarea
semnifică răspândirea, pe teritoriile cucerite de romani, a limbii latine, a obiceiurilor şi a culturii
romane şi însuşirea acestora de către populaţia autohtonă. Deşi nu există o deosebire principială
între termenii romanizare şi latinizare, aceştia ar putea fi diferenţiaţi, primul însemnând
asimilarea etnică, lingvistică şi culturală a populaţiei autohtone din teritoriile exterioare Italiei,
pe când termenul latinizare ar putea fi raportat la acelaşi proces ce a afectat populaţia autohtonă
din Italia.
Geto-dacii şi lumea romană în secolele I. î. Hr. - al II-lea d. Hr.
Popor de origine indo-europeană, geto-dacii au reprezentat ramura nordică a tracilor.
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi
spiriturale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza
preliminară a romanizării geto-dacilor). După instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit
de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intensă. Dobrogea de
astăzi a intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d. Hr., făcând parte din regiunea Moesia. Aici,
stăpânirea romană a durat până în anul 602. În urma războaielor daco-romane (101-102, 105-
106), s-a constituit provincia imperială Dacia, stăpânită de romani până în anul 271 (momentul
retragerii armatei şi administraţiei romane la sudul Dunării, la ordinul împăratului Aurelian).
Romanizarea geto-dacilor s-a realizat în trei etape:
 romanizarea preliminară (anterioară stăpânirii romane propriu-zise) - sec. I î. Hr. - 106 d. Hr.;
 romanizarea efectivă (derulată în timpul stăpânirii romane) - 106 - 271/275;
 romanizarea tardivă sau postaureliană (reprezentată de continuarea legăturilor cu Imperiul
Roman după retragerea stăpânirii romane din provincia Dacia) - 271/275 - sec. VII.
Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul
stăpânirii romane au fost:
 armata romană - este un element de bază al romanizării, ea reprezentând permanent 40-
50.000 oameni, cam a zecea parte din trupele imperiului. Unităţile de luptă erau legiunile,
cohortele, alaele şi acele unităţi de gentes barbare înfiinţate de Traian şi transformate în
unităţi permanente de Hadrian (numeri).
 administraţia romană - este un alt element al romanizării. Ca în majoritatea provinciilor şi
aici romanii au pus la punct un foarte bun aparat administrativ. Dacă la început funcţiile sunt
 deţinute numai de colonişti, mai târziu vom găsi şi daci romanizaţi în funcţii, ca Aeliu Ariort
care a condus Drobeta sau Lucius Iulianus „Rundacio”, un fel de primar într-o localitate de
lângă Şendreni (Galaţi).
 veteranii - sunt un alt element important al romanizării. După 15-20 de ani de serviciu
militar, în provincie soldatul îşi stabilea destule legături aici, de cele mai multe ori avea şi
copii cu femei dace, încât la terminarea serviciului militar prefera să rămână pe loc, unde
primea şi lotul de pământ, conform legii lui Marius.
 coloniştii romani - sunt un element extrem de important, de numărul lor ne putem da seama
din informaţia lui Eutropius, care semnalează că Traian a adus în Dacia „mulţimi nesfârşite
din toată lumea romană pentru a popula oraşele, căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi”.
Coloniştii sunt cetăţeni romani din provinciile asiatice, africane şi europene (mai puţin
italici), care vor locui mai ales la oraşe, unde sunt majoritari, dar şi la sate alături de localnici,
unde vor înfiinţa chiar aşezări noi (vicus) sau ville rustice.
 urbanizarea - este un alt factor important al romanizării, şi în Dacia, ca, de altfel, în întreg
imperiul, romanii construiesc numeroase oraşe. Multe dintre ele vor fi ridicate pe locul unor
vechi aşezări dacice şi numărul lor se pare că depăşea 40. Populate mai ales de colonişti, ele
vor atrage şi pe localnici, care trebuiau să înveţe să vorbească în latină. Oraşele erau de două
feluri: colonii (de rang mai înalt, organizate după modelul Romei) ca Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Napoca, Drobeta, Apulum etc. şi municipii (de rang inferior, dar cu
autonomie proprie) ca Dierna, Tibiscum, Porolissum, Ampelum etc.
 dreptul roman - la rândul său acţionează pentru romanizare, normele sale fiind preluate de
autohtoni şi păstrate până târziu în dreptul românesc.
 cultura materială - romană se impune cu uşurinţă fiind, preluată de daci, deoarece este de
mai bună calitate decât a lor. În toate domeniile vieţii economice, de la cultivarea pământului
şi până la exploatarea aurului şi construcţia oraşelor, modelul roman se impune cu autoritate.
 limba latină - este factorul care permite dacilor să intre în armată, în administraţie, sau pur şi
simplu să comunice cu coloniştii. Ea se impune pe tot teritoriul provinciei, în trei generaţii ea
devenind limba locuitorilor Daciei Romane. Latina folosită era cea populară (vulgata) de
factură orientală (ca şi dalmata), învăţată cu greşeli de localnici.
 religia romană - este poate singurul element impus de stat. Provincia va fi inundată de
zeităţi romane (Jupiter, Dierna, Silvanus, Venus, Liber şi Libera etc., zei ai vinului şi
vegetaţiei), dar şi orientale aduse de coloniştii originari de acolo, cum ar fi zeul Mithras
(Soarele nebiruit). Un timp dacii vor adora vechile lor zeităţi prin sincretism sau interpretatio
romana sau prin perpetuarea şi răspândirea cultului Cavalerilor Danubieni. Faptul că
romanizarea a fost foarte rapidă şi totală se poate observa şi din numele unor daci romanizaţi
ca: Iulius Dizzace, Daizus al lui Comozoi, ai cărui copii se numesc Iustus şi Valens sau
Scoris, fiul lui Mucapor, care îşi numeşte copiii Aurelius, Sabina, Valens şi Sabianus. Se
poate observa cu uşurinţă că la a treia generaţie dacii erau deja romanizaţi, fenomenul fiind
asemănător cu cel din Gallia sau Hispania. Rezultatul romanizării a fost formarea unui
nou popor: cel daco-roman.
După abandonarea provinciei Dacia de romani, procesul de romanizarea a continuat, ca
urmare a păstrării legăturilor cu Imperiul Roman, prezent, în continuare, la sudul Dunării.
Astfel, după 271, romanizarea s-a realizat prin:
 extinderea acestui proces asupra dacilor liberi;
 continuarea pătrunderii elementelor romane prin intermediul comerţului sau a mutărilor de
populaţie de pe un mal pe altul al Dunării;
 răspândirea creştinismului în limba latină de misionarii veniţi din imperiu, cu deosebire după
Edictul de la Mediolanum, din anul 313, prin care împăratul Constantin cel Mare acorda
libertate de cult acestei religii.
9.2. Epoca de formare a limbii române
Din punct de vedere al timpului «naşterea» unei limbi nu este niciodată un fenomen de
moment, ci un fenomen de lungă durată. O limbă nu apare, dar se formează şi se dezvoltă într-o
perioadă îndelungată, aceasta înseamnă evoluţie. De aceea Alexandru Rosetti va afirma «Limba
română este limbă latină vorbită permanent din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii şi până în zilele noastre». Un rol important îl au elementele de substrat, superstrat,
adstrat în constituirea limbilor române.
Ca termen lingvistic, substratul - elemente pătrunse într-o limbă din limba populației
autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni
sau a unei colonizări. Termenul substrat a fost folosit pentru prima dată de către savantul danez
J.Bredsdorf, desemnând o limbă dispărută sub influenţa unei alte limbi sau reminiscenţele
acesteia în limba „învingătoare”. În limba română, se atestă peste 100 de cuvinte provenite din
limba daco-geţilor, cum ar fi substantivele abur, brusture, brânduşă, balaur, brad, brâu, buză,
carâmb, colibă, ghiuj, gorn, mal, mazăre, mânz, murg, scai, strungă, căciulă, cătun, ceafă, cioc,
ciută, copil, curpen, fluier, gălbează, ghimpe, groapă, grumaz, guşă, măgură, mărar, moş,
mugure, năpârcă, păstaie, sâmbure, pârâu, pupăză, rânză, scrum, şale, şopârlă, ţap, ţarc, ţeapă,
urdă, vatră, viezure, zgardă, verbele a ademeni, a scăpăra, a (se) bucura, a ciupi, a cruţa, a
curma, a scula, a zgâria; adjectivele gata, searbăd, sterp, strepede etc., iar celelale elemente
sunt în limba română din limba latină.
Termenul superstrat a fost propus de către savantul german W. von Wartburg, cu referire
la adoptarea treptată de către un popor pătruns mai târziu pe un teritoriu a limbii băştinaşilor sau
a poporului stabilit anterior acolo, a cărui cultură este superioară. Sub influenţa idiomului
autohton, limba cuceritorilor se îmbogăţeşte cu noi unităţi lexicale, iar la diferite niveluri
(fonetic, lexical, gramatical) ale acesteia se manifestă tendinţe noi. În limba română superstratul
cuprinde împrumuturile slave, preponderent elemente lexicale. Româna conţine numeroase
împrumuturi de origine slavă meridională (din limbile bulgară şi sârbă), occidentală (polonă) şi
orientală (ucraineană, rusă), dintre care s-ar putea indica: bârlog, bogat, castravete, cârmă, ceas,
clei, clopot, cocoş, colac, coş, daltă, drojdie, gât, a goni, grindă, a iubi, a înveli, luncă, dragoste,
a iubi, muncă, nevastă, obraz, oglindă, ostrov, paznic, prieten, prost, a sfârşi, prag, război, rând,
strajă, a trăi, ulei, val, vâslă, vreme, vorbă ş. a.
Termenul adstrat, promovat de savantul italian M.Bartoli, vizează coexistenţa şi
contactul dintre limbile răspândite pe acelaşi teritoriu sau pe teritorii adiacente şi influenţa
reciprocă a acestora, mai ales la nivel lexical. Deci, adstratul cuprinde împrumuturile lexicale,
datorate contactului de contiguitate geografică dintre două limbi. În română, adstratul include
elemente împrumutate din limbile popoarelor învecinate (maghiară, turcă etc).
Într-un studiu mai vechi Sextil Puşcariu va afirma «Orice limbă vie se află în permanentă
dezvoltare în toate timpurile». Este greu de precizat cu date exacte, când s-a format limba
română. Se presupune că limba română s-a format odată cu venirea romanilor în regiunile
dunărene, adică odată cu cucerirea Daciei de către Imperiul Roman şi utilizarea limbii latine ca
limbă de comunicare şi oficială, totodată limba latină va deveni din acel moment ca bază pentru
originea limbii române. Sfîşitul secolului al III-lea e.n. este marcat de retragerea aureliană,
aceasta înseamnă că Imperiul Roman se retrage, astfel Dacia rămâne în afara graniţelor. Un secol
mai târziu (în anul 395 e.n.), Imperiul Roman se împarte în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul
Roman de Răsărit (numit Imperiul Bizantin). Relaţia dintre Dacia şi Moesia şi Imperiul Roman
de Apus este asigurată pe cale religioasă pînă în secolul al VII-lea, de aceea până în această
perioadă latina rămâne ca limbă oficială.
Epoca de la care se poate presupune formarea limbii române este fixată diferit de savanţi
prin argumente lingvistice şi istorice: secolele al VI-lea şi al VII-lea, cu precizare că «numai din
momentul pătrunderii slavilor romanica balcanică a devenit limbă română, aşa cum ni se prezintă
ea astăzi», aceasta susţine Ovidiu Densusianu (Densuşianu), Alexandru Philippide (Filipide)
consideră că limba română s-a format în secolul al VII-lea, anul 600, Alexandru Rosetti susţine
că limba română s-a format în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, în «Istoria Românilor» limba
română s-a format în secolele al VII-lea, al VIII-lea şi al IX-lea, astfel o limbă se formează şi se
dezvoltă într-o perioadă îndelungată, aceasta înseamnă evoluţie. În această perioadă asupra
limbii române a influenţat şi limba slavă, dar limba română şi-a păstrat latinitatea. De exemplu:

Context fonetic Cuvinte româneşti de origine Cuvinte româneşti de

latină origine slavă

a accentuat +n (+ consoană) a se modifică în î a se conservă

canto>cînt rană

canem>cîne hrană

plango>plîng strană

l intervocalic l se modifică în r l se conservă

solem>soare milă

molam>moară hrană

salem>sare boală

grupuri consonantice cl, gl cl, cg în română se modifică cl şi gl se conservă

în (chi,ghi)
clipi
clavem>cheie
clopot
clamo>chem.
glas
glandem>ghindă

Conform dovezilor pentru latină, secolul al VII-lea marchează epoca de «naşterea» a

limbilor romanice, faţă de care româna are un avans, deoarece unii savanţi consideră că s-a
format mai înainte. Cele mai vechi dovezi şi semne de limbă română este enunţul sau propoziţia
«Torna, torna, fratre (Să ne retragem, să ne retragem frate)». Semnificaţia acestei fraze este:
«Un animal de povară anume şi-a sucit sarcina de pe dînsul, iar un tovarăş al stăpînului
animalului i-a îndreptat sarcina la loc, strigând în limba părintească «Torna, torna, fratre». Şi
stăpînul animalului n-a auzit strigătul, dar l-a auzit oştirea avarilor şi crezînd că au dat duşmanii
peste dânşii au apucat fuga, strigînd cît îi ţinea gura torna, torna. Conducătorul avarilor s-a
speriat şi el şi fugeau toţi în dezordine atât avarii cât şi românii fără nicio pricină». Majoritatea
specialiştilor filologi şi istorici sunt dispuşi să accepte ipoteza că «Torna, torna, fratre» ar putea
fi cea mai veche frază română.
Influenţa slavă
Cel mai mult limba slavă a influenţat limba româna în secolul al VI-lea cînd grupuri de
slavi migratori au părăsit «patria primitivă» îndreptîndu-se spre vestul şi sud-vestul
continentului. Izvoare istorice confirmă faptul că în a doua jumătate a secolului al VI-lea exista
populaţie slavă în Moldova, Muntenia, Oltenia şi Transilvania. Venirea slavilor în ţinuturile
carpato-dunărene nu a avut caracter paşnic de aceea această migraţie a avut urmări. Cel mai
mult slavii au influenţat asupra populaţiei de la sudul Dunării. Contactele entice şi bilingvismul
slavo-român a influenţat activ pînă în secolele al XII-lea şi al XIII-lea prin împrumutarea
liturghiei slave, aplicarea unor modele slave în organizarea feudală românească (cnezatele şi
voievodatele). Vocabularul reprezintă singurul compartiment al limbii, care cel mai mult a fost
influenţat de limba slavă. Termenii de origine slavă au fost preluaţi fie pe cale orală, prin contact
direct cu vorbitorii, fie pe cale cărturărească:
Om, familie: babă, nevastă, obraz, trup ş.a;
Casă, obiecte de uz casnic: blid, ciocan, pod, prag, grajd ş.a;
Ocupaţii: plug, snop, stog, război ş.a;
Natură: deal, iaz, izvor, zăpadă ş.a;
Floră, faună: bob, bivol, rac, cocoş ş.a;
Biserică: mucenic, monah, pomană, troiţă, slavă, vecernie,utrenie, smirnă ş.a;
Noţiuni abstracte: duh, noroc, nevoie, silă, taină ş.a.
Cei mai mulţi termini au fost preluaţi din religie, odată cu termenii religioşi a fost
împrumutată şi religia ortodoxă.
O limbă nu se poate forma şi dezvolta singură, numaidecât asupra ei influenţează şi alte
limbi.

9.3. Latinitatea limbii române

Limba română este unica reprezentantă a Romaniei Orientale, adică a Imperiului Roman
de Apus, totodată ea este şi unica limbă izolată de restul romanităţii. Dar dacă vom compara
limba româna cu celtate limbi romanice se vor observa asemănări şi deosebiri cu celalte
limbi romanice. Înrudirea limbilor romanice este un adevăr filologic ca argumente este
structura gramaticală de tip latin, vocabularul, care are aproximativ 500 de cuvinte din limba
latină. De exemplu:
latină română franceză italiană spaniolă portugheză

Caelum Cer Ciel Cielo Cielo Céu

Dicere Zice(re) Dire Dire Decir Dizer

Filius Fiu Fils Figlio Ijo Filho

Florem Floare Fleur Fiore Flor Flor

Habere A avea Avoir Avere Haber Haver

Homo Om Homme Uomo Homber Homem

Lactem Lapte Lait Latte Leche Leite

Lingua Limbă Langue Lingua Lengua Lingua

Panem Pîine Pain Pane Pan Pāo

Scribere Scrie(re) Écrire Ecrivere Escribir Escrever

Terram Ţară Terre Terra Tierra Terra

Astfel, de termeni ne demonstreză că aceste limbi provin de la limba latină şi sunt

înrudite, numai că sunt modificări fonetice, precum şi cu caracter istoric.
În fonetică, morfologie, sintaxă şi lexic se găsesc urme de latinitate caracteristice numai
limbii române. De exemplu în morfologie sînt trei declinări, cazurile nominativ-acuzativ,
genitiv-dativ, vocativ ca şi în limba latină, aproximativ 100 de cuvinte latineşti: latină adjutorium
– română ajutor, latină putridus- română putred, latină caecia- română ceaţă ş. a, care se
întîlnesc numai în limba română. Sistemul fonetic românesc conţine vocale şi diftongi
specifice: ă ,î, ea, oa, îi. In morfologie şi sintaxă este prezent articolul posesiv (a, al, ai, ale) şi
adjectival (cel, cea, cei, cele), numele de persoană commune şi proprii. Toate aceste trăsături
(morfologice, sintactice, lexicale şi fonetice) ne demonstrează că limba română provine de la
limba latină.
Elementul autohton şi migraţionist sau roman în limba română
Elementul autohton în limba română
Limba geto-dacilor sau traco-dacilor alcătuieşte elementul autohton sau substratul limbii
române. Acestea sînt numele proprii toponime(denumirile de sate şi oraşe), hidronime
(denumirile de ape). Principalul mijloc autohton este vocabularul, deoarece conţine aproape 200
de cuvinte de origine geto-dacică ca: copilaş, copilandru, copilă, copiliţă, copilărie, copilăros,
copilăreşte, precum şi toponime (denumirile de sate şi oraşe): Bucureşti, Lacul Bucura, Valea
Bucurii, Bucuraş, Bucurenciu, Bucurescu, Bucureşteanu, Bucuroiu etc. Cuvintele de origine
autohtonă formează câteva serii de substantive concrete:
Om, casă: brîu, copil, gard, moş, groapă, ţară;
Faună: cioară, raţă, ţap;
Natură: brad, copac, mal, pârău
Hidronime: Olt, Prut, Dunăre, Siret.
Elementul migraţionist sau roman în limba română
Elementul roman este reprezentat de armata şi administraţia, purtători ai culturii şi
civilizaţiei romane. Limba latină se va impune în devafoarea limbii geto-dacice, dar totuşi se vor
păstra câteva cuvinte, deoarece geto-dacii era un popor puternic şi cel mai evoluat sub raportul
agriculturii, creşterea vitelor, albinăritul, prelucrarea metalelor, precum şi în domenii ştiinţifice
ca astronomie şi medicină, ipoteza se va confirma nu numai prin probe arheologice, ci şi prin
mărturii ale învăţaţilor. Elementul migraţionist a apărut odată cu limba latină, care era principalul
mijloc de comunicare dintre populaţia autohtonă şi soldaţi, funcţionari publici, şi comercianţi.
Dovezi ale prezenţei elementului migraţionist sunt numeroasele inscripţii, texte latine etc.
Contactul dintre geto-daci şi romani a contribuit la formarea poporului roman.
Limba latină şi variantele ei
Latina clasică şi latina vulgară (numită populară sau vorbită ) sunt două variante ale
limbii latine. Diferenţa dintre ele este că latina clasică este limba scrisă, iar latina vulgară este
limba vorbită. Latina clasică este varianta literară, cea mai îngrijită a latinei, deoarece are norme
(reguli) fonetice, gramaticale şi lexicale. Latina clasică era folosită de către autorii latini ca
Cicero, Virgilius etc. Latina vulgară sau populară este limba folosită de către clasele mijlocii.
Latina vulgară era limba care ajuta la comunicare între populaţiile de diferite etnii (naţionalităţi)
ale Imperiului Roman. Latina vulgară era vorbită pe un teritoriu mare şi se deosebea la nivel
regional. In latina clasică «eguus» ceea ce înseamnă «cal» şi în latina vulgară «caballus» ceea ce
înseamnă «cal de muncă», latina clasică «ignis» ceea ce înseamnă «foc» şi în latina populară
«focus» ceea ce înseamnă «cămin». Astfel, limba română provine de la latina populară pentru că
are numeroase asemănări cu latina populară.
Latinitatea limbii române
În difiniţia limbii române Alexandru Rosetti afirma: «Limba română este limbă latină
vorbită în partea orientală cuprizînd provincia Dacia din momentul pătrunderii limbii latine în
această provincie pînă în zilele noastre». Intr-adevăr limba română este limbă latină. Procesul de
transformare a limbii latine în limbă română, nu a fost întîmplător, el a fost condus de anumite
reguli. În fonetică schimbările care au fost înregistrate formează o mulţime de legi:
Grupurile consonantice cl, ct, gl s-au schimbat:
Consoanele latineşti erau modificate când erau urmate de vocala i:

Latină română

Ct Pt
 Octo

Lactem Opt

Lapte

Cl Chi

Oclus Ochi

Include Inchid

Gl Ghi

Ingluto Inghit

Latină română

T+i Ţ

Tibi Ţie

Invitio Invăţ

D+i Z

Dico Zic

Dies zi

Morfologia şi ea continuă modelul latin. Substantivul românesc are 3 declinări provenite

din limba latină, dar în limba latină erau 5 declinări. Toate cazurile au provenit din limba latină,
iar în limba latină erau 7 cazuri. Verbul românesc a luat de la limba latină 3 moduri
personale(indicativ, conjunctiv, imperativ) şi trei nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu).
Moştenite din limba latină sînt şi pronumele româneşti, numeralele, numeroase adverbe,
prepoziţii şi conjuncţii.
Vocabularul este şi el de origine latină, conform unor statici în rugăciunea «Tatăl nostru»
din 60 de cuvinte numai 6 nu sînt latine, iar în «Luceafărul» de M. Eminescu din 1907 de
cuvinte, 1685 sunt latine. Cuvintele de origine latină sunt:
Familie: femeie, frate, ginere, mamă, tată etc.;
Om şi părţi ale corpului: cap, om, nas, ochi, dinte, frunte, ficat etc.;
Natură: apă, munte, lac, vale etc.;
Vegetaţie: arbore, codru, nuc, orz, etc.;
Timp: an, zi, ieri, seară, toamnă, vară etc.
Faptul că limba română provine de la limba latină este o descoperire a cărturarilor străini.
In cultura românească, meritul îi revine lui Grigore Ureche, apoi lui Miron Costin şi lui Dimitrie
Cantemir pentru că ei au fost acei care au argumentat latinitatea limbii române.
Teritoriul de formare a poporului român şi a limbii române
Ceea ce ţine de teritoriul de formare şi originea poporului român sunt trei teorii. Prima
teorie este numită teoria originii nord şi sud dunărene, conform acestei teorii formarea
poporului român şi a limbii române a avut loc pe un teritoriu mare romanizat, care cuprindea
regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dobrogea, sudul Pannoniei, Moesia Inferioară şi
Moesia Superioară. În acest caz Dunărea nu a format o frontieră, dar a favorizat formarea
poporului şi limbii române. De asemenea, la acest proces au participat şi dacii liberi. Ipoteza
apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud-dunărean este dovedită de
dovezi istorice, arheologice şi lingvistice. A doua teorie este nord dunăreană. Această teorie au
încercat să o prezinte personalităţi ale culturii româneşti ca D. Cantemir, P. Maior, B. P. Hasdeu,
dar nu au avut demonstraţii convingătoare ştiinţifice, de aceea această teză nu există astăzi. Cea
de a treia teorie este sud-dunăreană. Formarea poporului român şi a limbii române la sudul
Dunării, ca urmare a părăsirii Daciei prin retragere aureliană a fost susţinută şi de savanţi români,
dar mai ales şi de cei străini. Ipoteza originii sud-dunărene a românilor a fost formulată mai întîi
de Fr. J. Sulzer, care îşi propunea să demonstreze că actualii vlahi nu se trag din bulgari, dar din
romanii prezenţi în Dacia lui Traian. Aşadar, în ciuda aparenţei diversităţii, teoriile privind
teritoriul de formare a poporului român şi a limbii române se reduce la două variante: a. Teoria
nord şi sud-dunăreană; b. Teoria sud-dunăreană. Ambele teorii ne demonstrează că poporul
român şi limba română s-a format pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre.
Evaluare:
1. Definiţi procesul romanizării
2. Explicaţi factorii care au condiţionat romanizarea
3. Delimitaţi termenii romanizare şi latinizare
4. Descrieţi procesul de romanizare a Daciei
5. Evaluaţi specificul romanizării Daciei
6. Definiți conceptul de substrat în corelaţie cu superstratul şi adstratul. Argumentaţi rolul
substratului, superstratului şi al adstratului în formarea limbii române.
7. Ilustraţi câteva particularităţi de ordin lexical ale limbii române în corelaţie cu limbile
romanice occidentale
8. Demonstrați în baza a 3-5 argumente că limba română - limbă romanică
Studiu individual.
Selectaţi 20 – 30 de cuvinte moştenite din latină în limba română. Comparaţi-le cu
echivalentele lor din alte limbi romanice. A se consulta: Avram M. et alii / M.Sala, coord.
Enciclopedia limbilor romanice. Bucureşti, 1989; Coteanu I., Sala M. Etimologia şi limba
română. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
Bibliografia:
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
https://materialedeistorie.com/2019/02/25/romanitatea-romanilor-in-viziunea-istoricilor/
(accesat 12.12.2020)
2. Enciclopedia limbii române. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001.
3. Niculescu Al. Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol.I-II, Bucureşti:
Univers Enciclopedic Gold, 1978
4. Macrea, D., Despre „locul limbii române între limbile romanice. În: Cercetări de lingvistică.
Anul XVI, nr.1. ianuarie-iunie, 1974
5. Evdoşenco A. Introducere în studiul filologiei romanice, Chişinău: Lumina, 1986