Originea și evoluția limbii latine

1. Originea limbii latine.

Originea limbii latine trebuie pusă în relație cu originea poporului roman. În ceea ce
privește nașterea acestui popor, trebuie avute în vedere atât izvoarele istorice, care cuprind
evenimente descrise/amintite de scriitorii antici, dar și fenomenele lingvistice care le
confirmă sau le infirmă.
Din punct de vedere istoric, poporul roman pare să își aibă originea într-un ”amalgam
de seminţii, alcătuit nu din trei componente, cum se afirmă frecvent, ci din cinci elemente:
latinii (cei mai importanţi strămoşi, care au dăruit „cetăţii eterne" chiar limba ei), sabinii şi
etruscii (toţi locuitori ai Italiei), dar şi troienii lui Enea, sosiţi în Laţiu după distrugerea Troiei,
1
şi, chiar înaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru”. Alte influențe în formarea inițială
a limbii par să o aibă și ilirii (veniți dinspre partea de est a Mării Adriatice).
Din punct de vedere lingvistic, latina face parte din marea familie a limbilor indo-
europene, și anume din grupul limbilor italice, toate acestea fiind descendente ale unei limbi
indo-europene comune, neatestate, numită proto-indo-europeană.
În acest context etnico-lingvistic se aflau latinii stabiliți inițial la sud de etrusci, la sud
de Tibru, în regiunea numită Latium. Aici, la aproximativ 20 de km de vărsarea Tibrului, se
aflau 7 coline, la o înălțime de cca. 40-60 m. deasupra cursului apei. Pe cea mai înaltă dintre
coline au fost descoperite de către arheologi urmele celei mai vechi așezări. Se pare că ar fi
vorba despre Roma quadrata,un loc îngrădit, considerat incintă sacră, reprezentând orașul
întemeiat de legendarul Romulus. Datele apologetice confirmă că această așezare, Roma, ar
data din 753 a.Chr. Apoi limba latină se va răspândi treptat în Latium, apoi, paralel cu
expansiunea în Peninsula Italică, va avea loc și extinderea dominației romane dincolo de
teritoriulItaliei.

2. Limba latină arhaică.

Astfel, la origini, sub forma sa arhaică, latina adusă în Peninsula Italică era mai degrabă
un dialect italic, foarte asemănător cu celelalte limbi din grupul italic, osca și umbra. Era limba
comună a unui mic grup de păstori și agricultori, în interiorul căruia nu se manifesta nicio
diferență din punct de vedere calitativ de tipul limbă literară/limbă neliterară. Aceasta se datora
faptului că, în acel context socio-cultural, nu se putea vorbi de o limbă latină
artistică/administrativă, ci accentul se punea pe comunicare imediată.
Limba latină arhaică avea 3 dialecte mai importante: dialectul vorbit în Roma, cel
praenestin (vorbit în Praeneste) și cel falisc (vorbit în Faler). Unul dintre primele atestări ale
limbii latine în faza ei arhaică datează din secolul al VI-lea a.Chr. Aceasta este reprezentată
de de o fibulă descoperită la Praeneste și pe care este gravată o inscripție în graiul praenestin.
 3. Limba latină clasică.
Începând cu secolul al III-lea a.Chr, relațiile cu grecii se intensifică, fapt ce determină
o modificare esențială în ceea ce privește masa latinei comune. Așadar, odată cu pătrunderea
traducerilor din literatura greacă și încercarea de imitare în latină a acestei literaturi, pe aceste
teritorii se poate vorbi de cristalizarea unei limbi litarare. În acest sens, primul scriitor de
limbă latină va fi Livius Andronicus, grec de origine. Mai mult decât atât, odată cu
dezvoltarea din ce în ce mai evidentă a statului roman, se va realiza îndepărtarea de modelul
cultural grecesc, punându-se bazele unei civilizații proprii și creându-se o literatură proprie.
Prin urmare, pe întreg teritoriul Imperiului Roman, limba latina se răspândește sub 2
aspecte: limba latină literară și limba latină vorbită (latina vulgară).

2
1.1. Limba latină literară , ”(latinitas, sermo scriptus urbanus), utilizată de
3
scriitori în lucrările lor literare, în școli, în actele oficiale” , are ca excepție literară de
manifestare comedia. În această specie literară majoritatea personajelor fac parte din pătura de
jos a populației; în plus, spectatorii comediilor erau din aceeași categorie.
 Limba latină literară este o limbă distilată, selectată din limba cotidiană a maselor de
vorbitori. Artiști ai cuvântului, scriitorii au rolul de a fi făcut o selecție, de a fi stabilit o
convenție și de a fi fixat niște reguli.
Procesul de cizelare al acestei forme de manifestare atinge apogeul în perioada
cuprinsă între sec. I a.Chr. – sec. I p.Chr., în special prin intermediul unor scriitori ca Ovidiu,
Horațiu, Vergiliu, Cicero, Cezar, Titus Livius, Sallustius, Catullus.
Secolul lui Augustus este perioada de maximă înflorire a limbii latine literare scrise,
pe care mulți scriitori creștini, ulterior, au păstrat-o, elaborând scrieri destinate păturilor culte
într-o asemenea latină impecabilă.
 Așadar, limba latină clasică este folosită în primul rând la scris de către păturile culte,
de oamenii de litere. Și la nivelul limbii literare există un aspect familial, mai degajat, dar
această patură cultă nu își permite concesiile existente prin spontaneitatea limbii populare.
Mai mult, schimbul lor de replici, mai puțin îngrijit, este influențat de stilul literar-artistic.

1.2. Limba populară / latina vulgară.

Această este ”limba vorbită a ostașilor, negustorilor, meseriașilor, a maselor largi ale
populaţiei, în general. Aceasta era cea mai importantă cale de răspândire a limbii latine în
provinciile romane. Astfel, în afară de limba scriitorilor și a documentelor oficiale, adică de
limba literară, formată, îndeosebi, sub influenţa limbii literare grecești, în toate perioadele
existenţei limbii latine s-a utilizat, de asemenea, și latina vorbită vulgară, varianta mai puţin
4
cizelată a limbii latine”.
Apariția unei astfel de limbi, în contrast cu limba latină literară, este un fenomen
sincronic firesc. Ea este limba vieții cotidiene, în toată complexitatea ei, incluzând limba
comună a unei mari mase de corbitori, caracteristice atât straturilor mijlocii (care dispuneau
de o oarecare educație, ridicându-se prin limbaj deasupra graiurilor), cât și celor cultivați care,
în vorbirea cotidiană, făceau concesii de la reguli.
Din punctul de vedere al grupului de manifestare a unei astfel de forme de comunicare,
se pot distinge mai multe stiluri: sermo urbanis (specifică locuitorilor orașelor), rusticus
(aparținând cultivatorilor de pământ și crescătorilor de vite), cotidianus (limba de zi cu zi),
plebeius (cea a păturilor de jos din orașe), proletarius (cea a muncitorilor din administrașie,
construcții etc.), castrensis (limba celor din castre, în special a militarilor), familiaris (limba
5
vorbită în familie) .
În opoziție cu limba latină clasică literară, despre limba latină vorbită se spune că se
manifestă diacronic în relație sincronică, deoarece nu stă pe aceeași poziție cu prima, ci este,
în același timp, mai veche și mai nouă decât aceasta.
a) este mai veche, deoarece continuă și dezvoltă tendințele limbii vorbite așa cum se
prezenta ea în perioada latinei comune arhaice, utilizate înaintea constituirii limbii latine
clasice. Schimbările continue din latina arhaică (de ex., căderea lui –m final sau al diftongului
–ae final) sunt stopate și restabilite odată cu forma scrisă a acesteia.

4 ibidem
5 Aici avem în vedere familia extinsă, așa cum arăta ea în antichitate, condusă de pater familias,
cuprinzând atât
membrii familiei (așa cum o înțelegem azi, caracterizată de înrudiri de sânge sau alianțe), dar și servitorii și
sclavii.

3
 b) este mai nouă, deoarece prezintă un număr impresionant de inovații ulterioare
epocii de cristalizare a latinei clasice. Ieșind de sub sfera de influență a latinei literare și fiind
mai liberă în exprimare decât aceasta, latina vorbită oferă câmp deschis multor inovații care,
cu timpul, o vor diferenția și o vor îndepărta tot mai mult de latina epocii clasice.
Această diferență se observă în special în comparația dintre limbile vorbite în timpuri
diferite. Astfel, limba vorbită în sec. al III-lea p.Chr. diferă foarte mult de latina epocii clasice
(sec. I a.Chr. – sec. I p.Chr.).

4. Unitate și diversitate; factori care păstreaza înrudirea / creează climatul

propice nașterii limbilor romanice actuale
În pofida teritoriilor întinse pe care s-a vorbit latina și a varietății, latina populară se
caracterizează printr-o oarecare unitate. Starea de echilibru politic central, administrativ,
economic, vreme îndelungată, propagată înspre majoritatea teritoriile cucerite, asigură
transmiterea informațiilor și, implicit, absența unor diferențieri dialectale mari.
Așadar, factorii care mențin o limbă latină populară, relativ unitară, pe întreg teritoriul
Imperiului Roman, sunt:
 Existența acelorași instituții și modalități de guvernare, coordonate din centru, de la
Roma (administrație, școală, armată); așadar, masa mare a populației are acces la
același tip de învățământ;
 Relațiile intense între Roma și provincii, atât din punct de vedere administrativ, cât și
comercial;
 Utilizarea, ca mijloc de comunicare, a aceleiași limbi peste tot prin provincii: limba
latină;
 Superioritatea culturii și civilizației romane, care, prin interpretatio romana, își
îmbogățește orizontul și îi determină pe cuceriți să asimileze realitatea culturală
romană mai ușor;
 Creștinismul, pe întreg teritoriul Imperiului Roman, este același și favorizează
circulația acelorași termeni (baptisare, angelus, ecclesia).
În același timp, există factori care favorizează o evoluție divergentă ulterioară a latinei
populare:
o Dezintegrarea Imperiului Roman. Imensitatea teritorială la care ajunge Imperiul
Roman duce, în primul rând, la decăderea economică. Apoi teritoriile de graniță, tot
mai extinse, fac tot mai dificilă, iar pe alocuri imposibilă, apărarea în fașa atacurilor

4
 barbare.Astfel, în 395 p.Chr., are loc scindarea Imperiului Roman în Imperiul Roman
de Răsărit și Imperiul Roman de Apus. La mai puțin de un secol, în 476 p.Chr., cade
Roma, fapt ce va duce la dispariția Imperiului Roman de Apus. Acest eveniment
crucial duce la dispariția relațiilor dintre provincii și dintre provincii și centru. În
această situație, latina vorbită se dezvoltă în mod diferit, iar inovațiile nu se mai
transmit.
o Cauzele geografice. În actualele limbi romanice se pot observa filoane lingvistice identice,
fapt ce demonstrează originea lor comună. Dar distanțele mari, în special spre teritoriile
periferice, îngreunează propagarea și încetățenirea inovațiilor, determinând
diferențele de dezvoltare.
o Raportul diferit dintre substrat și suprastrat. Substratul și suprastratul diferă de la o
zonă la alta. Substratul este reprezentat de limba vorbită de băștinașii pe care îi găsesc
romanii pe teritoriile cucerite, un aspect evident. În schimb, suprastratul, limba cu care
vin cuceritorii, a fost considerat mult timp de către cercetători un element identic care
influențează în același mod evoluția limbilor cu care intră în contact. Aparent, așa se și
întâmplă. In realitate, însă, latina cuceritorilor este diferită. Astfel, latina cu care vin
romanii în Sicilia în sec. al III-lea a.Chr. este, de exemplu, evident diferită de cea pe
care o aduc în Gallia de Nord la jumătatea primului secol p.Chr., iar aceasta este
diferită de cea adusă în Dacia la începutul secolului următor.

5. Latina medievală
Noțiunea de latină medievală este adesea confundată cu cea de latină târzie, care era o
latină cultă, dar care concentra numeroase tendințe ivite mai târziu în limbă, dupa ce se
stabilise, oarecum, o formă a latinei clasice propriu-zise. Latina Evului Mediu este un limbaj
cu caracter artificial pronunțat, deoarece nu s-a concretizat într-o formă vorbită, ci într-o
formă scrisă. Așadar, această formă de manifestare a latinei o continuă pe cea a limbii
scolastice și literare din ultima perioadă a imperiului și coincide, cronologic, cu faza inițială a
limbilor romanice. Dar această formă a latinei scrise nu pune în umbră limbile romanice,
deoarece există factori de apropiere: în timp, marii clasici ai literaturii latine dispar; învățătura
în limba latină dispare și ea, odată cu decăderea Imperiului Roman; limba se află într-o

5
dinamică permanentă: ”variaţie a unei limbi atît în diacronie, deci în evoluţia ei de la o etapă
6
istorică la alta, cît şi în sincronie, adică în manifestările ei sincronic diversificate” .
Astfel, în timp, persoanele culte, necunoscând limba latină clasică decât din cărți, fără
a o mai stăpâni pe deplin, inserează în scrierile lor elemente din limba vorbită de ei, adică din
limba romanică în devenire.

6. Limbile romanice ca descendente ale limbii latine

În cele din urmă, locul limbii latine l-au luat, și în scris, limbile romanice. Limba
vorbită avansa, lasând în urmă o tot mai evidentă diferență dintre limba latină și vulgata
romanică.
Astfel, în timp, se formează limbile romanice:
a) Dalmata – astăzi stinsă, s-a format pe coasta dalmată, în vestul fortei Republici

b) Sarda – este idiomul italic cel mai arhaic datorită izolării geografice a Sardiniei.
Substratul este cel al populației autohtone – populația paleosardă, de origine libică
(neaparținând, așadar, marii familii indo-europene).
c) Italiana – pentru că e singura dintre limbile romanice cu continuitate latină vorbită
pe propriul teritoriu, se poate spune că istoria limbii italiene se confundă cu istoria limbii
latine, de unde se poate deduce că substratul celor două limbi este identic, aparținând, așadar,
populațiilor prelatine (liguri, celți, veneți, etrusci, osco-umbri, greci, siculi, sicani). Ca
suprastrat, se remarcă în special dominația bizantină de secol VI, dar și influența populațiilor
germanice, arabice și a francezilor provinciali.
d) Franceza – are ca substrat limba galilor (celtilor), iar suprastratul este cel germanic
(al francilor, de unde își derivă și numele).
e) Occitana – este supranumită și langue d'oc sau provensală; are ca substrat celți,
pirinieni, iberi și liguri.
f) Spaniola – este limba cea mai bine reprezentată din punctul de vedere al numărului
de vorbitori; are ca substrat iberi, turdetani, celți, cartaginezi, iar ca suprastrat populațiile
germanice (în special vizigoți), arabi.
g) Portugheza – fiind în vecinătatea Spaniei și apropiindu-se, ca număr de locuitori de
aceasta, are substrat și suprastrat comune.

6
Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană
Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a îmbogățită, București, Editura Nemira, 2001, p. 180.

6
 h) Catalana – vorbită în zona de frontieră dintre Franța și Spania, are ca substrat și
suprastrat aceeași situație ca spaniola.
i) Româna – are ca substrat limba geto-dacilor iar ca suprastrat influenţe slave şi
maghiare (în Ardeal).

7. Concluzii
Deși a luat naștere în aceeași perioadă cu alte limbi indo-europene, se poate spune
despre limba latină că este, atât în timp, cât și în spațiu, cea mai puternică dintre limbi.
Așadar, este impropriu spus că limba latină este o limbă moartă, atâta timp cât ea trăiește prin
fiicele ei, limbile romanice.

7
 Bibliografie

Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I și II, București, Societatea ”Adevărul”
S.A., 1994.
Cizek, Eugen, Istoria Romei, București, Editura Paidea, 2002.
Corlăteanu, Nicolae și Lidia Colesnic-Codreanca, Latina vulgară, Chișinău, Editura
Cartier, 2007.
Grimal, Pierre, Civilizația romană, traducere, prefață și note de Eugen Cizek,
București, Editura Minerva, Colecția Biblioteca pentru toți, 1973.
Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, ediția a II-a îmbogățită,
București, Editura Nemira, 2001.