Scrieri „originale” românești în limba slavonă

• Filotei monahul ( Filos, fostul logofăt al lui Mircea cel Bătrân, călugărit, după 1392, la
mănăstirea Cozia) – Pripealele (sl. „pripeati”= a cânta cu, a repeta); tropare, mici imnuri se
slavă, care se adaugă ca un fel de refrene la imnurile principale din slujbele închinate
Maicii Domnului sau sfinților mari (în număr de 33; se cântă și astăzi la Utrenie, urmate de
unele stihuri din psalmi).
• Viața Sfântului Ioan cel Nou – alcătuită de „Grigorie, monah și prezbiter în marea biserică
a Moldovlahiei”; multă vreme s-a crezut că autorul este una și aceeași persoană cu Grigore
Țamblac, cărturar bulgar, unul dintre ucenicii patriarhului Eftimie al Târnovei, trimis de
patriarhul Constantinopolului în Moldova pentru a aplana conflictul dintre acesta și
mitropolitul Iosif al Moldovei; rămâne în Moldova între 1402 și 1404; astăzi această ipoteză
este pusă sub semnul întrebării. „Mucenicul”- prima formă de eroism consacrată în cultura
română; un eroism pasiv, al rezistenței în fața agresiunii necredincioșilor, al sacrificiului de
sine după modelul suprem al Mântuitorului.
• Protopsaltul Eusthatie de la Putna (conducător al școlii muzicale de la Putna, sec. XV) – a
copiat manuscrisul muzical „de la Moscova” (1511), cuprinzând imnuri religioase în
slavonă și greacă, dintre care unele sunt creațiile sale (între acestea, și imnul închinat
Sfântului Ioan cel Nou).
 Literatura istorică în limba slavă

• Letopisețul de la Bistrița – Letopisețul de când s-a început, cu voia lui

Dumnezeu, Țara Moldovei (1359-1507)
• Letopisețul de la Putna I (1359-1518) și II (1359-1526) – Povestire pe scurt
despre domnii Moldovei
• Cronica moldo-polonă (1352-1564) – tradusă și redactată în limba polonă
de solul polonez Nicolae Brzeski (Bjeski), în 1566.
• Cronica moldo-rusă (1359-1504) – păstrată în șapte copii manuscrise din
sec. XVI și XVII.
• Cronica moldo-germană – cuprinde numai domnia lui Ștefan cel Mare, de
la urcarea pe tron (1457) până în 1499; copiată, în limba germană, în
1502, de Hartmann Schedel.
• Impune profilul unui alt model eroic: eroul creștin războinic care luptă
împotriva necredincioșilor; prototipul este Constantin cel Mare.
 Cronicarii călugări

• Letopisețul lui Macarie (episcop de Roman, între 1531 și 1558) – scrie din
porunca lui Petru Rareș; se păstrează în trei versiuni: a. cuprinde perioada
1504-1530; b. perioada 1504-1542; c. perioada 1504-1551.
• - modelul stilistic și retoric al lui Macarie este Cronica universală, scrisă în
versuri de istoricul bizantin Constantin Manasses (sec. XII) și tradusă în
slavona de redacție medio-bulgară, prin anii 1335-1340.
• Letopisețul lui Eftimie (egumen al Mănăstirii Căpriana) – continuă cea de-a
doua versiune a lui Macarie; acoperă perioada 1542-1552; scrie din
porunca lui Alexandru Lăpușneanu.
• Letopisețul lui Azarie – continuă versiunea lungă a cronicii lui Macarie;
acoperă perioada 1551-1574; scrie din porunca lui Petru Șchiopul
• Letopisețul din vremea lui Ștefan cel Mare împreună cu scrierile
cronicarilor călugări constituie „letopisețul moldovenesc”, izvorul intern al
lui Grigore Ureche.
 „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie”
• -aparține genului parenetic (gr. „paraineo” = a îndruma, a sfătui, a învăța) – scrieri cu sfaturi de guvernare pentru un viitor
monarh (Ale împăratului Vasile Macedoneanul capitole povățuitoare pentru fiul său Leon – sec. VI; Învățăturile lui Vladimir
Monomahul către fiii săi – sec. XII)

• Probleme controversate
• 1. Problema paternității
• - opera unui călugăr admirator al lui Neagoe Basarab, de la începutul secolului al XVII-lea (D. Russo, P. P. Panaitescu)
• - opera lui Neagoe Basarab (N. Iorga - 1904, I. C. Chițimia, Emil Turdeanu, Dan Zamfirescu)
• - opera lui Neagoe Basarab scrisă în colaborare cu un călugăr, care „ a redactat sub auspiciile lui”, dar „sunt fără îndoială și părți
dictate de dânsul” (N. Iorga, Istoria literaturii române. Introducere sintetică, 1929)
• 2. Problema întâietății versiunilor
• - versiunea în limba română, cea mai dezvoltată – traducere datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea (realizată în cercul
de cărturari al lui Udriște Năsturel);
• - versiunea slavonă – versiunea originală; se păstrează doar circa 110 file dintr-un total de 390;
• - versiunea greacă – traducere alcătuită de Manuil din Corint, mare retor al Patriarhiei din Constantinopol (mort în 1530), cu care
Neagoe Basarab se afla în bune relații; versiune prescurtată.
• 3. Problema originalității și cea a izvoarelor folosite
• - scrierea a fost socotită ca fiind un „mozaic” (D. Russo), operă de compilație sau antologie de texte orientate pedagogic;
• - principalele izvoare: Biblia (Cărțile regilor), Panegiricul Sfinților împărați Constantin și Elena de Eftimie al Târnovei (sec. XIV);
omilii ale lui Ioan Hrisostomul (Ioan Gură de Aur) și Efrem Sirul; romanul popular de inițiere Varlaam și Ioasaf; o altă carte
populară, Fiziologul; o scriere cu caracter ascetic Umilința de Simion Monahul (sec. XI) ș.a.
• - părți întregi, mai ales din partea a doua a scrierii sunt originale (în special, capitolele V, VI și VIII)
Începuturile scrisului în limba română (sec. XVI)

A. Texte neliterare (păstrate în număr de 121, în sec. XVI)

• Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521)
• - zapise de vânzare-cumpărare (cel mai vechi: 1563-1564, Țara
Românească), de hotărnicie, testamente, inventare de bunuri, acte de
căsătorie etc.
• - primele acte de cancelarie domnească (hrisoave): 1593 (sub domnia lui
Mihai Viteazul); 1602 (în Moldova, sub Ieremia Movilă)
B. Texte literare (în general, traduceri religioase efectuate sub influența Reformei) -
păstrate în număr de 60 (din care 41 unilingve, 19 bilingve, slavo-române)
Textele rotacizante (rotacismul= -n- intervocalic, trecut la -r- în cuvinte de origine
latină: bire, se adura, creștiru, spurcăciurile)
Codicele Voronețean (1563-1583) – Faptele apostolilor; o epistolă sobornicească a lui
Iacob și două ale lui Petru – traducerea realizată în Banat-Hunedoara, copia, în
Moldova.
Psaltirea Scheiană (1573-1578) – 151 de psalmi și cântările adăugate de obicei:
cântarea lui Moise, rugăciunea Anei, mama lui Samuil etc. – original provenit tot din
zona Banat-Hunedoara și, apoi, copiat în Moldova; donator, Sturdza Scheianul.
Psaltirea Voronețeană (1551-1558) – text bilingv, cu traducere intercalată (servea,
probabil, unor scopuri didactice), păstrat fragmentar (de la ps.77, înainte) – original și
copie, din Moldova.
Psaltirea Hurmuzaki – este cea mai veche; prima jumătate a secolului al XVI-lea;
cuprinde cei 151 de psalmi; donator, Eudoxiu Hurmuzaki.
- Alte traduceri:
Codicele popii Bratul (singurul ms. datat: 7068=1 sept. 1559 – 31 aug.1560;
copist: popa Bratul) – text bilingv (finalitate didactică); Faptele apostolilor,
mai multe epistole sobornicești, o omilie a lui Ioan Hrisostomul, psalmul
necanonic 151, două rețete medicale (De rușață la dinți, De junghiu),
Începătură de nuiale (text de magie populară).
Codex Sturdzanus (1580-1620) – mai multe apocrife: Moartea lui Avraam (cu
rotacism), Apocalipsa apostolului Pavel, Apocalipsa Maicii Domnului ,
Legenda Sf. Sisinie etc.; șase copiști, singurul care semnează: Grigorie din
Măhaci.
 Începuturile tiparului în țările române

• - Macarie, călugăr muntenegrean, adus în Țara Românească de Radu cel

Mare, tipărește primele cărți, în limba slavonă, la Mănăstirea Dealu:
• Liturghier (1508)
• Octoih (1510)
• Evangheliar (1512)

• - Filip Moldoveanul (Maler) tipărește, la Sibiu, primele cărți în limba

română:
• Catehismul (1544) – text pierdut
• Evangheliarul slavo-român (1551-1553) – păstrat fragmentar, fără început
și fără sfârșit
 Primele tipărituri în limba română (sec. XVI)
Diaconul Coresi („ot Târgoviște”) – lucrează pe traduceri gata făcute, dar supune
textele unei acțiuni de prelucrare lingvistică și de revizie – activitatea lui contribuie la
dezvoltarea românei literare; tipărește (la Brașov sau în zona Brașovului), în total, 20
de cărți (din care 14, în slavonă, 9 în limba română, 1 bilingv, slavo-român); :
• Catehism („Întrebare creștinească”) (1559-1560)
• Pravila (1560-1562)
• Tetraevanghel (1560-1561)
• Cazania I („Tâlcul evangheliilor”) (1567)
• Liturghierul (1570)
• Psaltirea (1570)
• Psaltirea slavo-română(1577)
• Cazania a II-a (”Evanghelia cu învățătură”) (1580-1581)

• Alte tipărituri în limba română:

• Palia de la Orăștie (1581-1582) – primele două cărți ale Vechiului Testament
(Geneza și Exodul); traducere efectuată de 5 cărturari români sub patronajul
episcopului calvin Mihail Tordași; imprimarea s-a făcut de către doi ucenici ai lui
Coresi, Șerban și Marian.
 Cărțile populare

• Cartea populară – este o operă individuală fixată în scris care

„călătorește” în timp (prin diferite epoci) și spațiu (de la o țară la alta);
cărțile populare „nicăiri nu se traduc, ci se transformă” (Hasdeu, Cuvente
den bătrâni, 1879); ele sunt deformate, prescurtate sau amplificate,
contaminate cu alte surse, supuse localizărilor succesive în versiuni din ce
în ce mai infidele față de original; se adaptează mereu timpului și locului
cînd și unde se copiază – un fel de „cărți fără frontiere” (N. Manolescu,
Istoria critică...). Se constată o deplasare treptată a accentului de pe
religios pe laic, și de pe eroic pe erotic.
 O tipologie a cărților populare

• A. Cărțile populare religioase (apocrifele – gr. „apokryphos”= ascuns)

• 1. Apocrifele vetero-testamentare – Palia istorică, Melhisedec, Moartea

lui Avraam, Cuvânt pentru Adam și Eva, Cuvânt pentru lemnul crucii ș.a. –
ele urmăresc să accentueze și să înmulțescă elementele de legătură dintre
Vechiul și Noul Testament;
• 2. Apocrifele novo-testamentare – texte cu caracter apocaliptic (gr.
„apokalypsis”= revelație, dezvăluire): Apocalipsa Sf. Pavel, Apocalipsa
Maicii Domnului (Cuvânt de îmblare pre la munci, în Codex Sturdzanus,
1590-1602) ș.a.;
• 3. Legende hagiografice – Legenda Sf. Sisinie, Legenda Sf. Alexie, omul lui
Dumnezeu ș.a.
• B. Florilegiile cu caracter didactic și sapiențial: Floarea darurilor (Fiore di
virtù) (sec. XIV); Fiziologul (sec. IV); Albina.

• C. Romanul popular
• 1. romanul eroic: Alexandria (sec. III);
• 2. romanul de inițiere: Varlaam și Ioasaf; Archirie și Anadan (sec. VI î.Hr.);
• 3. romanul satiric și comic: Esopia (Viața lui Esop) (sec. VI); Giulio Cesare
Croce delle Lira - Viața lui Bertoldo(sec. XVI);
• 4. romanul cavaleresc și erotic: Heliodor-Etiopicele (Theagen și Haricleea)
(sec. IV); Imberie și Margarona (Pierre de Provence et la belle Maguelonne
–sec. XV); Vicențiu Cornaros – Erotocritul (sec. XVI).
• D. Cărțile de prevestire
• 1. Rojdanicul (sl. „roždenije”= naștere) – conține prevestiri astrologice în
care soarta omului este prezisă în funcție de luna sau zodia nașterii;
• 2. Gromovnicul (sl. „gromŭ”= tunet) – prevestiri meteorologice prin care
evenimentele viitoare sunt prezise în funcție de zodia sau luna, punctul
cardinal și momentul zilei (ziua sau noaptea) în care se produce un tunet,
un fulger sau un cutremur;
• 3. Trepetnicul (sl. „trepetŭ”= tremur) – cuprinde prevestiri bazate pe
mișcările involuntare ale părților corpului.
 Cronicarii moldoveni
• Grigore Ureche – primul cronicar care scrie în limba română; primul cronicar
independent (totuși, prima lucrare istorică în limba română este un cronograf:
Cronica universală – de la Geneză, la 1489 – tradusă de călugărul muntean Mihail
Moxa, în 1620, în principal, după Constantin Manasses).
• Cuprinsul - Letopisețul Țării Moldovei acoperă istoria Moldovei cuprinsă între „al
doilea descălecat” (1359) și a doua domnie a lui Aron Vodă (1594); a fost scris între
1642 și 1647.
• Problema autenticității - originalul a dispărut de timpuriu; toate copiile păstrate
conțin interpolările lui Simion Dascălul, la care se adaugă alte două straturi de
interpolări ulterioare: ale lui Misail Călugărul și Axinte Uricariul.
• Izvoarele cronicii lui Ureche: „letopisețul moldovenesc” (vechile cronici în limba
slavonă, traduse, poate, în limba română de Eustratie Logofătul); „letopisețul leșesc”
(Kronika polska,1597, a lui Joachim Bielski); „letopisețul latinesc” (folosit pentru
capitolele despre țările și popoarele vecine Moldovei; o cosmografie în limba latină:
Martin Kromer, Gerard Mercator etc.).
• Umanismul lui Ureche: cultul adevărului; atitudinea neangajată a cronicarului (nu
scrie din porunca nimănui); spiritul critic – confruntarea izvoarelor și raportarea
critică fașă de acestea; interesul pentru originea antică (romană) a poporului român.
• Istorie și literatură în letopisețul lui Ureche:
• o lungă narațiune de război – adecvată vârstei eroice a istoriei noastre; alte
evenimente consemnate: ucideri de boieri; abaterile de la cursul obișnuit al
naturii (cutremure, comete, eclipse, perioade de secetă etc.), interpretate ca
semne providențiale; secvențe epice întrerupte de pasaje moralizatoare, cu sens
pilduitor: „Nacazanie, adecă învățătură și certare celor mari și puternici;
• austeritate narativă, concizie, narațiune liniară (realizată prin juxtapunerea
secvențelor cronologice);
• complexitatea, surprinzător de modernă, a profilului unor domnitori: Ștefan cel
Mare sau Ion Vodă Armeanul (cel Viteaz) – rezultă din contradicția dintre, pe de
o parte, aversiunea marelui boier ( adept al statului nobiliar) în fața domniilor
autoritare și, pe de altă parte, admirația resimțită de acesta în fața marilor figuri
de eroi care luptă pentru izbânda creștinătății.
 Opera lui Miron Costin

• Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1594-1661) – începută înainte de

1675; principalul izvor: cronica, în limba latină, a lui Pavel Piasecki (1645); domnia cea
mai importantă a cronicii: cea a lui Vasile Lupu (1634-1653); începând cu 1653 (cap. al
XVII-lea), letopisețul dobândește o perspectivă memorialistică – cronicarul este martor
ocular la multe dintre evenimentele relatate.
• Istorie și literatură în letopiseț:
• caracterul „antieroic”- letopisețul poate fi citit și ca o proiectare în planul istoriei a
obsesiilor apocaliptice din Viața Lumii: variațiuni pe tema mereu reluată a căderii, a
stingerii, a sfârșitului; fapta eroică, gloria, bogăția sunt marcate de conștiința acută a
sfârșitului: „Iară nu sint vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi” (cap.XVIII);
• expansiunea narativă: alternarea planurilor narative; frecvența mare a divagațiilor și a
digresiunilor epice sau cu caracter meditativ (M. Costin este un „filozof” al istoriei);
abundența detaliilor, a prim-planurilor, a scenelor de culise;
• importanța acordată cauzalitații istorice (prin care acționează în lume providența divină):
întâmplări cu aparența hazardului, motivația psihologică (slăbiciuni și pasiuni omenești),
contextul politic intern, cel extern etc.;
• fraza amplă, sintaxa calchiată după cea latină.
• De neamul moldovenilor – este o operă polemică: scopul ei este să spulbere
„basna” lui Simion Dascălul privitoare la originea românilor din tâlharii Romei și
să probeze că ne tragem din coloniștii romani așezați în Dacia de Traian; cap. I –
Despre Italia; cap. II – Istoria romană, pe scurt; cap. III – Despre Dacia; cap. IV –
Cucerirea și colonizarea Daciei (un singur război între daci și romani!); cap. V –
sunt aduse argumente de limbă (cuvinte de origine latină) și etnografice:
asemănările de port între români și romani; obiceiuri comune la ospețe și
înmormântări.
• Importanța Predosloviei:
• elogiul cărții și al cititului: „iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea”;
„Scriptura departe lucruri de ochii noștri ne învață, cu acele trecute vremi să
pricepem cele viitoare”; „[...] că nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în
toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”;
• „ieșirea din anonimat” a autorului – asumarea responsabilității celor scrise în
fața posterității: „Nici ieste șagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea
ieste un lucru vecinic. [...] Eu voi da seama de ale mele cîte scriu”.
• Viața lumii – scris înainte de 1673; un poem de meditație pe tema
deșertăciunii lumii (motto din cartea Eclesiastului a Vechiului Testament),
„fortuna labilis”; motive subordonate: „ubi sunt?”, „roata norocului”,
„memento mori” ș.a.; importanța celei de-a doua predoslovii, care fixează
primele noțiuni de prozodie în literatura noastră (rima, măsura, eliziunea, mai
puțin ritmul).
• Cronica Țării Moldovei și a Munteniei - scrisă, prin 1677, în limba polonă,
pentru solul polonez Ioan Gninski; primele 5 capitole au un caracter istoric (o
prelucrare a ideilor din De neamul moldovenilor); următoarele au caracter
lingvistic, etnografic și geografic (ținuturi, râuri, orașe).
• Istoria în versuri polone despre Țara Moldovei și a Munteniei (Poema polonă)
– poem compus în 1684, în timpul „prizonieratului” din Polonia; scriere
dedicată regelui Sobieski; cuprinde 750 de versuri; cam același cuprins ca cel
din Cronica Țării Moldovei și a Munteniei: introduce, în plus, pasaje descriptive,
dezvoltă legendele întemeierii, cu Dragoș Vodă și Negru Vodă.
 Continuatorii lui Miron Costin

1. Pseudo - Nicolae Costin (1661-1709) – spune că și-a scos povestirea din

„izvodul lui Vasile Dămian, care au fost treti logofăt, și de pre izvodul lui
Tudosie Dubău logofătul și altora”.

2. Pseudo - Nicolae Muste (Cronica racovițeană) (1661-1729) – pentru

perioada 1661-1705 este întrebuințat „izvodul buhușesc” (favorabil
hatmanului Alexandru Buhuș); se continuă cu o cronică oficială a domniilor
lui Mihai Racoviță.

3. Cronica lui Alexandru Amiras sau Cronica ghiculească (1661-1729) – cronică

scrisă din porunca și în favoarea lui Grigore al II-lea Ghica.

4. Cronica lui Ion Neculce (1661-1743).

 Opera lui Ion Neculce

O samă de cuvinte – o serie de legende și anecdote istorice în număr de 42 sau

44 (în funcție de tradiția manuscrisă), așezate înaintea Letopisețului și alcătuite
pentru a completa omisiunile din letopisețele anterioare (ale lui Ureche și
Costin); acoperă intervalul dintre Dragoș Vodă și Ștefăniță Vodă Lupu; „legenda”
42/43 reprezintă prima biografie din literatura română a unui personaj din afara
familiei domnitoare, Nicolae Milescu;
- se constituie într-un fel de scurtă istorie paralelă a Moldovei, bazată pe
spiritul anecdotic;
- lipsește cultul adevărului („Ce cine va vrea să le criadă, bine va fi, iar cine nu
le va crede, iarăși bine va fi; cine cum îi va fi voia, așa va face”) – Neculce nu
este un cronicar umanist.
• Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat (1661-1743) – a fost scris începând cu anul 1733; pe la 1739, Neculce
ajunsese cu consemnarea faptelor la zi;
• Izvoarele: pentru prima parte a letopisețului, I. Neculce utilizează „izvodul buhușesc”;
de pe la 1691, letopisețul are caracter memorialistic: „Nu i-au mai trebuit istoric strein
să citiască și să scrie, că au fost scrisă în inima sa” (Predoslovie) –→ subiectivitatea
asumată a cronicii;
• - cel mai dezvoltat capitol este cel consacrat domniei lui Dumitrașco Vodă Cantemir
(1710-1711); Neculce încearcă să se disculpe în fața posterității de acuzațiile care îi
fuseseră aduse;
• - prevalența spiritului anecdotic, plăcerea gratuită a faptului divers; întâmplările
mărunte nu mai sunt marginale, ci ocupă adesea partea centrală a „tabloului”;
• - lumea lui Neculce este o lume în care acționează „tâmplarea” sau „nărocul” (Ioana
Em. Petrescu); cronicarul înregistrează cu voluptate oscilațiile hazardului, răsturnările
neașteptate de situație, ironia sorții – istoria ca spectacol;
• - portretele rezultă deseori din deviație – cronicarul surprinde anomaliile fizice,
comportamentele ciudate sau grotești ale personajelor sale; voluptatea picanteriilor;
• - fluența narațiunii – rezultă, între altele, din preeminența coordonatelor asupra
subordonatelor și din frecvența mare a conjuncțiilor, cu rol de conectori, care asigură
continuitatea narativă: și narativ, iar, deci ș.a.