Cronicarii munteni

1. Istoria Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini (Letopisețul

cantacuzinesc – autor probabil, Stoica Ludescu) (1290-1690)

- până la anul 1660, cronica este o compilație după un letopiseț ipotetic (ipoteza lui N. Iorga)
alcătuit în vremea lui Matei Basarab și care strângea laolaltă izvoarele istorice ale Țării
Românești: vechile anale slavone, Viața patriarhului Nifon (1495-1521) de Gavriil Protul,
Cronica Buzeștilor (pierdută; ea prelucra Istoria oficială a domniei lui Mihai Viteazul, scrisă de
logofătul Teodosie Rudeanu), istoria în versuri grecești a lui Matei al Mirelor, egumen la
Mănăstirea Dealul (Istoria celor întâmplate în Țara Românească de la Șerban Vodă până la
Gavriil Vodă ..., 1602-1618);
- după 1660, începe „secvența” propriu-zis cantacuzinească odată cu episodul uciderii
postelnicului Constantin Cantacuzino din porunca domnului Grigore Ghica, la intrigile familiei
Bălenilor (1663): o cronică polemică, partizană, de familie, care relatează lupta pentru putere
dintre Cantacuzini și Băleni; lupta se încheie, odată cu letopisețul, în 1688, prin căsătoria fiicei
lui Șerban Cantacuzino cu nepotul marelui ban Gheorghe Băleanu;
- o lungă narațiune pe tema „ispășirii”: culpa, păcatul, căruia îi urmează îndeaproape pedeapsa
divină;
- principalul „personaj” al cronicii este „diavolul, vrăjmașul neamului omenesc”; ura înverșunată
împotriva dușmanilor este îmbrăcată în „haine” biblice: „Așa s-au căit pentru moartea
Domnului nostru Iisus Hristos și Iuda; dar nimic n-au folosit, ci au luat plată matca focului”;
- oscilează între encomion și pamflet; valoarea literară a cronicii trebuie căutată în latura
pamfletară, în inventivitatea formulelor de invectivă și imprecație.
2. Istoriile domnilor Țării Rumânești (Cronica Bălenilor – autor probabil, Radu
Popescu, 1290-1688; + Cronica despre Nicolae Mavrocordat de Radu Popescu,
1688-1729, o cronică oficială a domniilor lui Nicolae Mavrocordat)

- este o replică la Letopisețul cantacuzinesc venită dinspre tabăra adversă, cea a

familiei Bălenilor;
- cronicarul Bălenilor este mai cult și mai rafinat în reașezarea polemică și
pamfletară a materialului istoric: folosește mai multe izvoare; dă, în prima parte a
letopisețului, multe informații de istorie universală și urmărește cu atenție istoria
Moldovei; simulează uneori obiectivitatea: „zic unii”, „așa spun”, etc. - „Cei mai
mulți zic că Șărban Vodă, pen mijlocul unor leași, să-l fie otrăvit (pe Gheorghe
Duca, n.n.)”, alteori nevinovăția: „li s-au nălucit (Cantacuzinilor, n.n.) precum
banul Gheorghe cu ai lui [...] făcură sfat între dânșii să omoare pe banul Mareș,
pe Crețulescul și pe Șerban spătar și pă ai lor”;
- predomină gustul pentru senzațional, pentru anecdotă, pentru istoria ca
spectacol.
3. Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod de Radu Greceanu (cronica
oficială a domniei lui Brâncoveanu) (1688-1714)
- un cronicar cult (citează sentenții ale istoricilor greci în original), deprins cu retorica
(lamentații patetice, gradații savante, portrete sarcastice), dar fără harul narațiunii;
- cronica sa este, în general, o succesiune neinteresantă de notații jurnaliere ale
ceremonialurilor de Curte și ale unor evenimente stereotipe („preumblările” Domnului
pe la „satele Măriii-Sale” Obilești, Potlogi sau Mogoșoaia; căftănirea, la întoarcere, a
caimacamilor; pregătirea și predarea haraciului la Poartă etc.).
4. Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă
despre Brâncoveanu sau Anonimul brâncovenesc)
5. Istoria Țării Rumânești de Stolnicul Constantin Cantacuzino – este o istorie savantă, de
tip umanist, despre începuturile neamului românesc (cucerirea și colonizarea Daciei de
către romani), înrudită cu De neamul moldovenilor sau cu Hronicul vechimei a romano-
moldo-vlahilor al lui Cantemir;
- Stolnicul este mai bine informat decât Miron Costin; folosește mai multe izvoare, în
special grecești și bizantine; este singurul istoric din epoca veche care nu afirmă
dispariția dacilor din teritoriul colonizat de romani;
- aduce argumente logice și istorice în favoarea continuității;
- indică de fiecare dată sursa de unde ia o informație; confruntă, cu spirit critic, izvoarele;
introduce numeroase digresiuni savante – între altele, cea despre strălucita cultură a
vechii Elade; sintaxă greoaie, după tipar latinesc;
- ultimul episod narat: invazia hunilor în Panonia (sec.V), cu portretul lui Attila.
 „Renașterea” culturală românească – prima jumătate a
secolului al XVII-lea (epoca lui Matei Basarab și a lui Vasile
Lupu)
- este o perioadă de înflorire culturală în care apar primele traduceri și tipărituri
în limba română sub patronaj ortodox;
- este epoca în care apar primele influențe ale umanismului european în
cultura română din Moldova și Țara Românească (în opera lui Grigore Ureche
sau cea a lui Udriște Năsturel);
- epoca este marcată de polemicile confesionale și de spiritul unei așa-zise
„contrareforme ortodoxe” (ca răspuns la la încercările de prozelitism reformat
sau catolic); sunt folosite „armele” adversarului (influența Contrareformei
catolice fără consecințe doctrinare, dar resimțită din plin în plan cultural):
începutul introducerii limbii române în biserică; înființarea de școli superioare,
la Iași (1640) și Târgoviște (1646), care adoptă programe umaniste de studiu,
după model iezuit; reorganizarea școlilor mănăstirești (de la Cîmpulung,
Dealu, Govora) etc.
 Umanismul

Se pot distinge două accepții, respectiv atitudini, care definesc fenomenul

umanismului european:
1. O direcție „filologică” (umanismul filologic) – caracterizată printr-o atitudine
cultural-literară: admirația față de autorii, operele și limbile Antichității clasice;
umaniștii năzuiesc să-i cunoască pe clasici în textele originale; de aici, preocuparea
pentru restituirea cât mai exactă a operelor antice: știința textului, rigoarea
filologică, studiul critic al izvoarelor;
- apare modelul eruditului; este cultivată tema „înnobilării prin cultură” („ Verus
nobilis non nascitur, sed fit”, Petrarca).
2. O direcție „filosofică” (umanismul filosofic) – se definește prin atitudinea
antropocentrică (omul aflat în centrul Creației lui Dumnezeu); presupune
afirmarea demnității omului, a libertății sale de gândire și de cunoaștere; de aici,
caracterul laic (dar nu ateu) al culturii umaniste; eliberarea de constrângerile
dogmatice ale Bisericii; interesul sporit pentru științele oculte, hermetism,
esoterism, magie naturală.