14. 3. Creaţia populară orală. Cronografia slavo​-​română.

Tiparul.

Creaţia populară orală, şi​-​a găsit o strălucită dezvoltare în folclor, care

exprimă în mod profund gândurile, speranţele şi năzuinţele maselor de oameni
ai muncii. În doinele, baladele, legendele, poveştile bătrâneşti se reflectă lupta
pentru apărarea independenţei ţării. Ca erou legendar este Şt​efan Cel Mare.

Un monument al folclorului este balada păstorească ​„​Mioriţa”, descoperită de

Alecu Russo la mănăstirea Soveja (1846) numită ​„​cea mai frumoasă epopee
păstorească din lume” şi tipărită de ​V. Alecsandri în 1852. ​O altă baladă este
Furtuna gerului”care redă lupta maselor contra​​străinilor.
„​

Folclorul moldovenesc se împarte în două grupuri mari: ritualic şi neritualic.

Creaţia populară ritualică cuprinde:
poezia obiceiurilor calendarice;

colinde, urături, teatrul popular ​– „Căluţul”, „Ursul”, „Capra”,

„Malanca”,

cântece ​de stea, oraţii rostite la umblatul cu „semănatul” etc.

poezia obiceiurilor de familie;

cântece ​de leagăn;

oraţii de nuntă ​–​conăcăria, iertăciunea, ​cântecul miresei;

Creaţia populară orală neritualică cuprinde câteva genuri şi specii:

eposul eroic („Gruia”, „Novac”, „Badiu” ş.a.)

cîntecele istorice;

lirica populară − doinele, cîâtecele de dragoste, de dor şi jale, de ciobănie,

de haiducie, de ostăşie, de Joc, de pahar, romanţele, strigăturile şi scrisorile
versificate;

paremiile − proverbe, zicători,

 folclorul copiilor − numărători, cimilituri, frămîntări de limbă, formule
versificate care însoţesc jocuri​le copiilor – „Ineluş​-​învîrtecuş”, „Mijatca”
ş.a.
Proza populară: legende − „Ştefan cel Mare”, „Odochia”, „Legenda
mărţişor​ului”,​​„Legenda rîndunicii” etc.

În sec. XV în sfera culturii o importanţă enormă o are literatura istorică ​–

cronicele şi letopiseţele, alcătuite din îndemnul şi sub conducerea domnitorului
şi orientate să descrie faptele voievodului şi să​-​i slujească politicii lui.

În Cronica moldo-​germană se descriu faptele domneşti din anii​1457-1499; Cronica

moldo-​rusă

– ​menită să informeze conducătorii Moscovei asupra nobilei origini romane a

moldovenilor; ​constituirea statului moldovenesc, faptele lui Şt. cel Mare​. Au apărut
cronicele lui Macarie,

Efimie, Azarie.
O semnificaţie are Letopiseţul anonim al Moldovei, numit şi de la Putna, în care
se relatează istoria Moldovei începând cu întemeierea statului până la domnia lui
Şt. cel Mare​. Al 2-lea ​document este „​Letopiseţul de la Putna”, care conţine date
referitor la mănăstire.
O contribuţie deosebită în dezvoltarea culturii româneşti înscrie autorul
primului tratat umanist, domnitorul Ţării Moldovei din (1512​-1521) Neagoe
Basarab, „​Învăţăturile lui ​Neagoe Basarab către fiul său ​Teodosie​”, ce prezintă o
enciclopedie medievală, cuprinde sfaturi referitor la organizarea activităţii
diplomatice, purtarea războaielor şi pledează pentru consolidarea autorităţii
domneşti.

Cronicarii Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Ion Neculce

(1672-1745)

în Moldova și Constantin Cantacuzino în Țara Românească au studiat problema

omului în strânsă legătură cu cea a civilizației românești, a istoriei ei. Cronicarii
au răspuns prin creațiile lor unor cerințe spirituale impuse de necesitățile
politice ale timpului. În mod conștient au încercat să elaboreze cronologia
completă a țăril​or române de la întemeierea lor. Ei sunt primii care au studiat
originea poporului român, în lucrările cronicarilor este prețuită cultura și virtutea
omenească, se observă tendința de eliberare de mentalitatea strict teologică și
de afirmare a gândirii raționale. În toate lucrările acestui secol este argumentată
ideea nobleței omului prin cultură.

Adevărate centre de cultură românească au devenit tipografiile (tiparul a apărut

în Europa

(1440-1450) autorul lui este germanul Gutenberg). Radu cel Mare ​(domnitorul Ţării
Româneşti) la începutul secolului al XVI-​lea introduce tiparul, făcând apel la
călugărul sârb Macarie, care a ​
studiat meseria în Veneţia, tipărise cărţi slavone
în Muntenegru. Prima tipăritură a lui Macarie la Târgovişte a fost Liturghierul
(1508), urmat de Octoih (1510) şi Evangheliarul (1512). Se tipăreau cărţi şi
pentru Moldova.

Un fenomen de mare importanţă în dezvoltarea culturii româneşti este

apariţia scrisului în ​limba r​omână. Primele scrieri sunt – ​Codicele Voroneţian,
Psaltirea Şcheiană, Psaltirea​​Voroneţiană, Psaltirea Hurmuzachi.

Bogata activitate de tipăritor a lui Coresi la Braşov (1559), când apare prima
carte românească tipărită de el şi către 1583 a contribuit la aşezarea bazelor limbii
literare române ce a constit​uit o fază importantă în desprinderea de cadrele
slavonismului cultural.

Venirea la tron a lui Matei Basarab în Ţara Românească (1632) şi a lui Vasile
Lupu în Moldova (1642) deschide o perioadă nouă în dezvoltarea culturii şi a
tiparului românesc. ​Domn​itorii au apreciat tiparul în viaţa politică şi au deschis noi
tipografii. Prima tipografie în Moldova s-​a deschis în1642 la Iaşi, la mănăstirea Trei
Ierarhi, prin străduinţele mitropolitului ​Varlaam al Moldovei, Petru Movilă mitropolit
al Kievului şi al l​ui Vasile Lupu, domnitor al ​Moldovei. În 1646 a ​ieșit de sub tipar
„​Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de alte judeţe” numită şi ​„​Pravila lui Vasile Lupu​”, primul cod de
legi tipărit în ​limba ​română.
 În 1610 Mitropolitul Varlaam traduce „​Scara”​ de Ion Şinaitul, „​Cartea românească
de ​învăţătură”​. Petru Movilă scrie şi publică lucrări cu caracter religios, ​ca
„​Mărturisirea d
​ ogmatică”. În 1673 Dosoftei editează ​„​Psaltirea”, prima operă
versificată în limba română.

O carte ​de referință a secolului al XVII​-​lea este Biblia de la București, numită și

Biblia lui ​Șerban Cantacuzino (1688). Acesta este un monument literar de limbă,
dar în același timp și un act editorial fără egal, raportat chiar la tehnica
tipografică modernă.

În secolul al XVIII-​lea cultura tipografică cu caracter religios se îmbogățește

cu noi genuri de ​tipărituri, cum ar fi calendarele, cărțile populare, manualele
școlare, îndrumarele practice. Activitatea tipografică se lărgește în acest secol
cu deschi​derea a trei mari tipografii: 1691 - în Buzău, 1705 ​- la Râmnic și 1744 ​- la
Rădăuți. După anul 1750 în țările românești se dezvoltă o cultură luminată,
alimentată de un mare număr de cărți laice. Granițele politice între cele trei țări
românești n​-​au reușit să împiedice circulația cărții și integrarea climatului cultural
unic în esența ​sa.