Examen BA.

1.Esenţa şi definirea antreprenoriatului.

Activitatea de antreprenoriat este considerată, în prezent, un factor primordial în
dezvoltarea economiei de piaţă a Republicii Moldova, forța motrică a creșterii
economice și a competitivității economiei naționale.

Antreprenoriatul​este asociat cu succesul, banii şi prosperitatea, atît pentru

individ, cît şi pentru societate. Cu cît mai mulţi întreprinzători există, cu cît mai
multe afaceri de succes sunt, cu atît mai dezvoltată este ţara. Astăzi
antreprenoriatul oferă fiecărui şansa de a-şi realiza scopurile şi de a obţine venit
din propria afacere.

În sens larg, ​antreprenoriatul are ca principale obiecte de activitate​crearea,

finanţarea şi gestionarea întreprinderilor, cu scopul de a obţine profit.

Antreprenoriatul​reprezintă o activitate de sine stătătoare a persoanelor fizice şi a

societăţii create cu răspundere materială comună, scopul cărora este primirea unui
profit.

Conform legislaţiei Republicii Moldova, şi anume „Legea R.M. cu privire la

antreprenoriat şi întreprinderi” Nr.845-XII, din 03.01.1992​ , antreprenoriatul​este
definit în felul următor: activitatea de fabricare a producţiei, de executare a
lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurarată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora
în mod independent, din propria iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub
răspunderea lor patrimonială, cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de
venituri.

Activitate de antreprenoriat pot desfăşura atît ​

persoanele juridice​, cît şi cetăţenii
(​
persoanele fizice​).

Antreprenoriatul​poate fi descris astfel: căutarea de noi produse, de noi metode

de producţie, noi pieţe şi noi forme de organizare. Are la bază ​ inovaţia​(caută să
genereze profituri mari în perioade scurte prin asumarea riscului) şi ​ dorinţa de
schimbare​, unde întreprinzătorii privesc lumea aşa cum o vor ei nu neapărat aşa
cum este de fapt. Aşa dar, cea mai importantă calitate a unui antreprenor şi a unei
activităţi antreprenoriale este abilitatea de a vedea o oportunitate, care depinde de
persoană, de mediu, de accesul la resurse şi de încadrarea în prezent.

Din practica actuală, antreprenoriatul înseamnă a căuta şi a înţelege „ce este

necesar”, „ce lipseşte” „ce se schimbă” şi „ce vor cumpăra consumatorii în viitorul
apropiat”.

Antreprenoriatul​este un tip specific de activitate şi se bazează pe ​patru

„piloni”:

-Iniţiativa – întreprinzătorul nu aşteaptă indicaţii ci, de sine stătător, manifestă

iniţiativă, mobilizînd resurse financiare, materiale şi umane, cu scopul de a produce
mărfuri şi a le vinde.

-Luarea deciziei – independent, întreprinzătorul ia decizii referitor la afacere şi

trasează direcţiile de dezvoltare a întreprinderii.

-Inovaţia – întreprinzătorul este inovatorul, raţionalizatorul, care tinde să producă

mărfuri sau servicii sau să implimenteze noi moduri de a le produce/ presta.

-Riscul – întreprinzătorul îşi riscă reputaţia, cu investiţiile sale, adică resursele

investite în afacere.

Antreprenoriatul poate fi considerat și un proces tehnologic, cuprinzînd

următoarele etape:

• elaborarea ideilor şi estimarea posibilităţilor de realizare a lor,

• elaborarea planului de afaceri cuprinde un complex de planuri (de producţie,

de marketing, financiar ) şi strategii de pătrundere a firmei pe piaţă;

• căutarea resurselor necesare;

• conducerea cu întreprinderea formată.

Cele mai des întâlnite forme de activităţi de antreprenoriat sunt: genurile de

activităţi licenţiate şi companiile comerciale.

2. Micile afaceri – forma de bază a activităţii de antreprenoriat.

Afacerea ​- intenţia unei persoane de a întemeia o firmă în mod individual sau în
asociere cu alte persoane, pentru a desfăşura anumite activităţi în scopul obţinerii
de profit. Sau, afacerea - intenţia unei persoane (fizice sau juridice) de
face/întreprinde anumite activităţi în scopul obţinerii de profit. Afacerea poate
aparţine unui singur întreprinzător care îşi asumă întregul risc sau mai multor
persoane asociate care se înţeleg să împartă într-un anumit mod drepturile şi
obligaţiile.

Afacerile mici reprezintă forma de bază a activităţii de antreprenoriat, constituind

componenta numeric preponderentă şi alcătuind de la 60 pînă la 98 % din numărul
total de întreprinderi existente şi antrenînd cca 60% din populaţia activă. Către
micile afaceri se referă ÎMM.
Nu există o definiţie unanim acceptată a IMM-urilor. În Republica
Moldova se aplică următoarele ​ criterii​:
- numărul angajaţilor,
- suma anuală a veniturilor din vânzări,
- valoarea anuală de bilanţ a activelor.
În conformitate cu „Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici
şi mijlocii”, se poate vorbi despre: ​ microîntreprinderi, întreprinderi mici,
întreprinderi mijlocii.

Se consideră întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor

criterii:
- număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 9 persoane,
- sumă anuală aveniturilor din vânzări de cel mult 3 milioane de lei
- valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 3 milioane de lei.
Este considerat întreprindere mică agentul economic ce respectă următoarele
criterii:
- număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane,
- sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel mult 25 milioane de lei
- valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 25 milioane de
lei.
În cazul întreprinderii mijlocii, criteriile de definire sunt următoarele:
- număr mediu scriptic anual de salariaţi de cel mult 249 de persoane,
- sumă anuală a veniturilor din vânzări de cel mult 50 milioane de lei
- valoare totală anuală de bilanţ a activelor ce nu depăşeşte 50 milioane de
lei.
Astfel, o afacere trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi
considerată mică şi, implicit, pentru a beneficia de serviciile administraţiei
micilor afaceri.
3.Avantajele si dezavantajele initierii unei mici afaceri.
Avantaje:

- O întreprindere mică poate constitui punctul perfect de pornire în lansarea unui
nou produs sau serviciu;

- Întreprinderile mici pot prezenta avantaje faţă de cele mari atunci când se pune
problema satisfacerii unor nevoi locale. Adesea nevoile locale au anumite
particularităţi, care nu ar putea fi satisfăcute adecvat de o întreprindere mare;

- Mulţi consumatori sunt plictisiţi de produsele realizate în serii mari şi preferă

produsele de serie mică sau unicate, realizate de întreprinderile mici;

-În anumite domenii prestarea unor servicii de calitate presupune o relaţie

personală, mai apropiată, între client şi producător, avantaj oferit în special de
întreprinderile mici;

- Întreprinderile mici sunt mai flexibile şi se acomodează rapid şi eficient la

conjunctura pieţei şi la schimbările în procesul de producţie.

- Crează noi locuri de muncă, ​ ce asigură cu venituri deţinătorii acestora. Aceasta

aduce implicit şi venituri Statului (prin sistemul de impozitare), care pot fi
repartizate ulterior celorlalţi membri ai societăţii.
-Favorizează inovarea şi flexibilitatea; ​ Afacerile mici îşi concentrează tot
potenţialul lor creativ şi material asupra elaborării unei sau două inovaţii. Aceasta
face ca procesul inovaţional într-o afacere mică să fie mai productiv în comparaţie
cu cel de la întreprinderea mare.

-Fabrică produse şi prestează servicii în condiţii de eficienţă.

Dezavantaje:

-O singură persoană nu poate să posede toate calificările manageriale necesare

pentru coordonarea întregului ciclu de activitate. De exemplu, patronul sau
întreprinzătorul poate fi foarte bine pregătit în tehnica promoţională a vânzărilor,
dar insuficient instruit pentru interacţionarea cu personalul angajat, pentru ţinerea
unei evidenţe riguroase, pentru gestiunea financiară a firmei sale şi pentru
satisfacerea altor obligaţii administrative.

- Într-o afacere mică sistemul de control tinde să fie informal, direct şi personal.
Dacă firma se extinde, evantaiul responsabilităţilor poate deveni excesiv pentru
întreprinzător.

-Preocuparea proprietarului pentru problemele zilnice presante îl determină deseori

să ignore planificarea activităţii pe un termen mai lung. Din această cauză, firmele
mici reacţionează de obicei la schimbările deja realizate şi nu au posibilitatea să le
anticipeze sau să le genereze. Asemenea firme sunt, de cele mai multe ori, mai
degrabă afectate decât favorizate de transformările mediului concurenţial şi de
fluctuaţiile economiei.

-Proprietarul unei afaceri mici este deseori lipsit de o educaţie managerială

adecvată şi de experienţă în domeniul managementului. Pentru micul întreprinzător
este tipică insuficienţa planificării managementului firmei.

4. Riscuri şi beneficii în activitatea de antreprenoriat.

Întreprinzătorul poate avea, în urma iniţierii unei afaceri, atât satisfacţii (beneficii)
cât şi insatisfacţii (riscuri).

Dintre cele mai importante beneficii se pot aminti:

● Independenţa (controlul propriului destin)

● Autorealizarea (atingerea potenţialului maxim)
● Posibilitatea unui câştig nelimitat
● Siguranţa muncii
● Angajarea membrilor familiei
● Folosirea independentă a capitalului acumulat
● Aplicarea cunoştinţelor şi abilităţilor proprii
● Ieşirea din rutină
● Putere şi influenţă
Riscurile activităţii antreprenoriale pot fi următoarele:

● Incertitudinea veniturilor
● Riscul pierderii capitalului investit
● Povara responsabilităţii totale
● Riscul de carieră
● Apelarea la experţi
● Frustrarea în caz de success
● Abaterile de la etică
● Program de lucru foarte încărcat
● Deteriorarea relaţiilor familiale
● Afectarea stării de sănătate
5. Conceptul de întreprinzător şi caracteristicile sale.
Cuvantul întreprinzător provine din limba franceză de la
cuvantul ​„entrepreneur”​ , ce semnifică posesorul unei întreprinderi,
conducătorul și promotorul unei afaceri.

Ca termen ştiinţific, ca subiect de discuţie şi analiză, noţiunea de „antreprenor”

datează încă din sec. al XVIII-lea, când economistul francez Richard Cantillon a
asociat asumarea de riscuri în economie cu antreprenoriatul, formulînd primele
teorii cu privire la antreprenoriat.

R.Cantillon​​(1725):​​întreprinzătorul​- persoana care activează în conditii de

risc fiind gata sa obțina un venit cît și sa-și asume unele pierderi.
J.Baptiste ​Say ​(1800) ​ - ​întreprinzătorul - persoana ce scoate resurse
dintr-un domeniu cu productivitate redusa și le transferă într-un domeniu cu
productivitate înalta și randament ridicat.
Joseph​​Shumpeter​​(1934)​- a constatat ca forța motrică a dezvoltarii
economice este ​întreprinzătorul​.​El a fost primul care a asociat activitatea
întreprinzătorului cu ​activitatea inovațională.​In opinia lui există ​
5​​
tipuri​​
de
inovații​:
-lansarea unui nou produs sau perfecționarea produsului
existent -aplicarea unei noi tehnologii
-lansarea pe o nouă piață de desfacere
-utilizarea unei noi surse de materie
primă -o noua metodă de conducere
Prin urmare, ​întreprinzătorul este persoana care iniţiază şi derulează un set
de activităţi caracterizate prin risc şi inovare în scopul de a obţine satisfacţii
materiale şi personale.
Intreprinzătorul​este persoana care iniţiază și dezvoltă o afacere.
​
Întreprinzătorii activează în toate domeniile – educaţie, medicină, cercetare,
inginerie etc., dar cei mai mulţi se manifestă în sfera economică.

Caracteristicile întreprinzătorului de succes.

➢​spiritul de inovator şi ​ creativitatea - caracteristici care deosebesc
întreprinzătorul de manager. Nu e neaparat ca întreprinzătorul să propună
produse, sau servicii noi, dar să facă ce alţii nu au făcut încă, a face mai bine
cu cheltuieli mai mici;
➢​nevoia de realizare -​ se manifestă prin faptul că acesta singur îşi stabileşte
standarde înalte, el vrea sa-şi demonstreze sie în primul rînd că este capabil
să realizeze ceea ce şi-a propus, apoi şi la ceilalţi, pentru a obţine respectul
din partea lor ;
➢​încrederea în sine - întreprinzătorul se bazează pe propriile forţe şi mai puţin
crede în soartă sau noroc, persoanele care cred în propriile forţe, sunt mai
 rezistente la insucces ;
➢​sesizarea oportunităţilor ​- întreprinzătorul de succes se lansează primul în
domeniul pe care alţii îl cred neprofitabil, ştiind cînd şi cum să dea lovitura,
el poate foarte repede să descopere oportunităţile favorabile şi să le
folosească,
➢ capacitatea de asumare a riscului -​ întreprinzătorul este gata să-şi asume
riscul şi acceptă incertitudinea. Riscurile de regulă sunt calculate şi pentru
mai mulţi întreprinzători pot constitui un factor motivaţional care îi face să
desfăşoare o activitate sau alta. Asumarea riscului este puternic influenţată
de experienţă, vîrstă, educaţie şi cultura afacerii ;
➢​perseverenţa ​-​realizarea cu insistenţă a scopului propus, făcînd faţă
dificultăţilor care pot apărea;
➢​potenţialul energetic ridicat -​ întreprinzătorul lucrează de regulă cîte 6-7 zile
în săptămînă şi mai mult de 8 ore, şi în primii ani fără concediu, urmărind
să-şi conducă cît mai eficient afacerea, de aceea rezistă la acest mare efort
doar acei cu multă energie, cu un potenţial energetic ridicat;
➢​responsabilitatea ​– întreprinzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru
succesul sau insuccesul afacerii. El este responsabil faţă de angajaţi, faţă de
partenerii de afaceri, faţă de clienţi, faţă de familia sa, deaorece luînd decizii,
riscă.
Un antreprenor de succes trebuie să demonstreze: ​ abilităţi de comunicare;
abilităţi tehnice; abilităţi fizice.

6. Rolul întreprinzătorului în societate.

O imagine mai cuprinzatoare si mai realista a supra a ceea ce este un

întreprinzător și asupra poziției și influenței sale în economie și societate se obține
punctînd principalele ​roluri​pe care le realizează .
Intreprinzătorul este un ​ inventator​, deoarece generează, singur și cu alte
persoane, produse și servicii noi și modernizate, concepe și modernizează
tehnologii, modalități de comercializare a produselor, crearea de noi piețe de
desfacere-gasirea unor noi surse de aprovizionare, abordări manageriale etc.
Concomitent, întreprinzătorul este ​ investitor​, intrucît în crearea și dezvoltarea
afacerii foloseste banii proprii și ai altor persoane sau organizații, asumându-și
riscul de ai pierde parțial sau integral.
Rezultatul investitiilor intră total sau cel puțin parțial în proprietatea
întreprinzatorului, care trebuie sa o gestioneze și să le protejeze, îndeplinind deci si
rolul de ​proprietar.​
Intreprinzătorul este și ​managerul afacerii. Funcționarea afacerii și obținerea
de performanță sunt rezultatul deciziilor și acțiunilor de previziune, organizare,
coordonare, antrenare și control-evaluare pe care le exercită întreprinzătorul.
Foarte adesea, întreprinzătorul realizează efectiv munca de execuție de
produse sau de furnizare a serviciilor prin care se derulează afacerea, adică este și
executant​o parte mai mare sau mai mica a zilei de munca.
De reținut că îndeplinirea fiecăruia dintre cele cinci roluri presupune calități,
cunostințe, deprinderi și abilități oarecum diferite. Posedarea acestora cel puțin la
un nivel minim este obligatorie pentru ca întreprinzătorul să fie eficace și să obțină
profit.
Relațiile dintre întreprinzător și comunitatea​în care se află sunt deosebit de
importante pentru ambele părți. Resursele pe care le utilizează întreprinzătorul,
începînd cu resursa umană (angajații), căile de transport, de comunicații, inclusiv
serviciile publice de apă, telefon, energie sunt furnizate de și prin comunitatea
locală. În afara comunității locale, afacerea nu poate funcționa.

7.​Surse de idei pentru lansarea în afaceri.

Există o mare varietate de ​ surse​​de​​

idei​pentru lansarea în afaceri, însă cele
mai viabile surse pentru idei de afaceri se consideră a fi următoarele:
▪​Piața​este o sursă importantă de noi idei de afaceri​ .​Realizînd studiul pieței,
intreprinzătorul poate determina:
1)ce produse sau servicii lipsesc pe piață;
2)care necesități sunt nesatisfăcute, sau prost satisfăcute;
3)care sunt punctele slabe ale produselor sau serviciilor existente;
4)tendintele macroeconomice (demografice, sociale, tehnologice etc). ​De ​ex:
îmbătrînirea ​populaţiei ​poate ​ oferi ​
aşa ​idei ​de ​
afaceri ​ca ​
:​crearea ​centrelor ​de
îngrijire​​a​​bătrînilor,​​prestarea​​
serviciilor​​
la​​
domiciliu​​etc.
▪​Cunoştinţele,​​calificarea​​şi​​ experiența​​ precedentă​​ în​​
muncă​ . Cele mai multe
idei de afaceri provin din experienţa dobîndită anterior de întreprinzători..
Experienţa anterioară este cea mai obişnuită sursă de idei de noi afaceri pentru că
întreprinzătorul s-a format în acel domeniu, a devenit competent pentru a concura
cu alte firme. Concurenţa l-a făcut să cunoască mai bine produsul sau serviciul şi
neajunsurile acestuia. El cunoaşte deja furnizorii, clienţii şi modul de operare a
afacerii.
▪​ Hobbiuri ​şi ​vocaţii​. Transformarea unei pasiuni într-o afacere este alternativă de
afaceri demnă de luat în considerare. În acest caz, cu siguranţă, întreprinzătorul va
face un lucru cu pasiune şi pe care îl cunoaşte foarte bine.
▪​Contacte​​sociale.​Relaţiile sociale joacă, de regulă, un rol deosebit de important
în înfiinţarea de noi firme. Uneori ele au chiar funcţia de generare a unor noi idei
de afaceri. De cele mai multe ori contactele sociale se dezvoltă din relaţiile de
serviciu​. Astfel, ​clienţii​pot furniza idei foarte valoroase privind introducerea unui
nou produs sau serviciu. ​Distribuitorii​pot oferi informaţii utile privind calităţile şi
defectele produselor şi îmbunătăţirile ce pot fi aduse. Prin analizarea atentă a
produselor oferite de concurenţi se poate ajunge la o idee de produs mai
performantă. ​Participarea la târguri şi expoziţii ​ oferă un excelent prilej de a
vedea tendinţele pieţei şi de identificare a unor produse potenţiale pentru noua
afacere. Idei viabile de afaceri pot fi obţinute şi din alte contacte sociale. ​
Prietenii,
rudele​, cunoştinţele au de multe ori idei valoroase pe care nu doresc sau nu pot să
le materializeze şi le oferă bucuroşi celor interesaţi.
▪​ Constatări ​personale. Uneori observarea directă a unei nevoi de zi cu zi poate
deveni o sursă de inspiraţie pentru un produs sau serviciu de succes. Lui King C.
Gillete, de exemplu, i-a venit ideea aparatului de bărbierit cu senzori
bărbierindu-se. Desigur, multe alte persoane ar fi putut-o face înainte. În această
acţiune însă primul pas îl constituie recunoaşterea nevoii şi după aceea găsirea unei
soluţii.
▪ ​Cercetări ​proprii ​deliberate​. Cercetarea deliberată presupune studiul cărţilor,
revistelor de specialitate, lecturarea ziarelor şi a publicaţiilor comerciale din
domeniul respectiv de activitate, toate acestea oferind informaţii utile despre natura
afacerilor.
▪ ​ Instituţii ​de ​cercetare. Numeroase institute de cercetare şi universităţi
realizează cercetări în cele mai diverse domenii. Întreprinzătorul poate cumpăra
patentul unei invenţii.
▪ ​Afacerile ​deja ​existente ​– o altă sursă importantă pot deveni alte afaceri deja
existente, inclusiv concurente, vizitarea altor afaceri poate să-l inspire pe
întreprinzător la noi idei de afaceri.
▪​Expoziţii​​industriale​​şi
comerciale​; ​▪ ​Publicaţiile​​din​​
ziare
şi​​
reviste;
▪​Cataloage,​​publicaţii​​(broşuri,
cărţi);​​▪ ​Televiziune​​şi​​radiou​
;
▪ ​Internet​-ul. Prin Internet se pot obţine alte surse valoroase de idei de afaceri.
Astfel, colectînd mai multă informație din surse variate, potențialul întreprinzător
poate să-si formeze o concepție mai completă privind ideea de afaceri.

Sfaturi utile de urmat în selectarea ideii de afaceri :

• Nu consideraţi că toate ideile bune sunt oportunităţi şi vor aduce
succes; • Nu permiteţi altora să vă spună ce fel de afaceri să iniţiaţi;
• Nu faceţi concluzie că lipsa competiţiei înseamnă oportunitate
extraordinară; • Nu căutaţi concepte de business care vor schimba lumea;
• Feriţi-vă de părerile prietenilor şi familiei despre ideea dvs. de
afaceri; • Nu deschideţi afaceri „şi eu” – copie exactă a altor afaceri;
• Nu iniţiaţi afaceri care nu coincid cu scopurile dvs.
personale; • Nu începeţi afacerea fără a scrie
business-planul​;
• Feriţi-vă de consultanţi care se oferă să scrie business-planul pentru un preţ
rezonabil.

8. Evaluarea opoptunităţilor de afaceri.

Oportunitate​- o idee noua, originala, atractiva, fixata pe un produs sau
serviciu, care are un potențial comercial și aduce un venit acceptabil.
Evaluarea permite întreprinzătorului: să realizeze o estimare a ideii de
afaceri, determinind care vor fi cheltuielile posibile, care va fi venitul, cine vor fi
clienții; de a reduce posibilitatea ca decizia de intrare în afaceri să se bazeze doar
pe intuiţie; să demonstreze investitorului că afacerea are şanse de succes; de a
co-raporta posibilităţile reale, resursele şi mijloacele prezente la necesităţi şi
dorinţe, precum și de a co-raporta ideile cu realitatea implementării lor, etc.
Procesul de evaluare poate avea caracter ​ neformal​sau ​ formal​.
Evaluarea​​neformală​​permite​​ formarea​​unei​​imagini​​
generale​​ privind​​
ideea
de​​
afaceri,​​pentru​​a​​constata​​
dacă​​merită​​
să​​
i​​
se​​
acorde​​atenţie​​
în​​
continuare.
In cazul evaluării ​neformale,​intreprinzătorul verifică ideea, aplicînd așa
tehnici ca: ​Acceptul spontan ​- studierea opiniei referitoare la ideea de afaceri în
rîndul prietenilor și rudelor, daca ideea este acceptată spontan și un număr suficient
de oameni sunt predispuși să devină clienții afacerii, atunci probabilitatea că și
persoanele străine vor accepta produsul/serviciul este mai mare.
Testul bancherului sfătuitor - adresarea în calitate de client la secția creditară a
unei bănci p/u solicitarea unui credit. Dispunînd de o experiență de muncă cu
întreprinzătorii și cunoscînd bine piața, inspectorul creditar își va expune obiectiv
părerea referitoare la ideea propusă, daca aceasta va fi interesantă, el poate să-i
propuna întreprinzătorului sa prezinte planul de afaceri pentru o analiză mai
detaliată.
Realizarea prototipului - se analizează corectitudinea ideii de afaceri fiind
verificat faptul dacă este acceptat de clienți, atunci ideea are șanse mari, daca nu,
ideea mai trebuie revizuită odată.
Tehnica BEST ​(fereastra oportunităților) - analizează factorii relevanți într-o nouă
afacere. Pentru aceasta, întreprinzătorul trebuie să raspunda la o serie de întrebări
specifice despre fereastra oportunităților:
1.​Se deosebeşte afacerea de
altele? ​2.​Are perspectivă de
creştere?
3.​Pentru realizarea ideii sunt necesare mari sume de
bani? ​4.​Sumele acestea pot fi asigurate de
întreprinzător?
5.​Corespunde afacerea interesului individual al întreprinzătorului ?
Fiecărui răspuns i se atribuie un punctaj de la 1 la 5, 1 – punctajul minim în
cazul în care nu îndeplineşte cerinţa, şi 5 – dacă o îndeplineşte.Sumînd punctajele
se obţine un punctaj total posibil de la 5 la 25 de puncte. Rezultatele pot fi tratate în
felul următor:
20-25 puncte perspectivă excelentă trebuie de
încercat 15-19 perspectivă foarte bună ar
trebui de încercat
11-14 perspectivă rezonabilă încercarea nu-i prea
viabilă 10 şi mai puţin perspectivă proastă a evita
pierderea
Tehnica BEST poate fi folositoare numai în cazul în care corect a fost determinat
punctajul pentru fiecare răspuns, în caz contrar concluziile făcute nu vor reflecta
situaţia reală.
Dacă după evaluarea neformală ideea de afaceri nu a fost respinsă, este
binevenită ​evaluarea ​formală,​ ​ care ​ prevede ​
o ​analiză ​ mai ​ detaliată ​
a ​ideii ​de
afaceri, ​prin ​care ​se ​determină ​potenţialul ​
de ​dezvoltare ​ şi ​
şansa ​de ​
reuşită ​a
acesteia.​ Evaluarea formală se poate efectua prin realizarea unui ​ studiu de
fezabilitate​sau a unui ​plan de afaceri​
.
Studiul ​de ​fezabilitate reprezintă o analiză mai rapidă şi mai puţin complexă a
oportunităţii de afaceri, care permite aprecierea faptului cît de realizabilă este
aceasta, care sunt perspectivele şi merită eforturile de analiză şi valorificare.
Studiul de fezabilitate include următoarele componente de bază:
Produse şi tehnologia​- compartimentul dat include o descriere detaliată a
produselor şi serviciilor, cu indicarea caracteristicilor calitative şi a avantajelor
acestora.
Piaţa şi clienţii - aici întreprinzătorul analizează detaliat: piaţa pe care se va
realiza produsul sau se va presta serviciul; tendinţele de dezvoltare a pieţei alese
(piaţa în creştere, descreştere sau staţionară); mărimea pieţei date şi cota pe piaţă a
întreprinderii; măsurile întreprinse pentru pătrunderea pe piaţa respectivă şi lărgirea
poziţiei pe piaţă; caracteristica clienţilor, modalităţile de stabilire a preţurilor;
canalele de distribuire; promovarea produselor/serviciilor.
Concurenţii —​se studiază potenţialii concurenţi, punctele lor tari şi slabe.
Personalul​— se prezintă caracteristicile angajaţilor-cheie; descrierea
obligaţiilor şi
limitelor de autoritate; experienţa în conducere; componenţa personalului; formele
de angajare şi motivare a personalului.
Finanţele necesare - se analizează: sursele financiare necesare pentru realizarea
proiectului şi modul de utilizare a acestora; veniturile şi cheltuielile posibile; fluxul
de mijloace băneşti; punctul critic sau pragul de rentabilitate; bilanţul.
Evaluarea riscurilor - fiecare afacere în procesul de desfăşurare a activităţii sale
va întâmpina o serie de riscuri, care creează unele dificultăţi sau stopează, în
general, realizarea planului. Este necesar de a lua în considerare momentul dat,
ceea ce ar permite, dacă nu evitarea completă a riscului, atunci reducerea lui.
Realizarea studiului de fezabilitate nu presupune obligatoriu obţinerea unor
rezultate pozitive. Chiar şi concluzia negativă este pozitivă pentru întreprinzător,
deoarece sunt evitate posibilele cheltuieli de bani, timp, muncă pentru realizarea
unei idei care iniţial nu are şanse de succes.

9. Erori​​care​​se​​fac​​în​​evaluarea​​
oportunităţilor.
 Etapa transformării unei idei în oportunitate poate fi elementul crucial în
întelegerea dezvoltării viitoarei afaceri. De aceea, întreprinzătorul trebuie sa evite
urmatoarele greșeli care se pot face în procesul evaluării oportunităților.
a. ​
Subiectivismul​. Multor întreprinzători le lipseste obiectivitatea, atunci cînd
evaluează potențialul unei afaceri. Tehnicienii în special sunt înclinați să
supraevalueze calitățile produsului sau serviciului respectiv. Ei par să scape din
vedere o evaluare mai detaliată. Prin investigarea riguroasă însă a tuturor ideilor se
poate evita acest lucru.
b. ​Cercetarea ​superficială ​ a ​pieței​
. Destul de mulți întreprinzători nu
realizează importanța studiului pieței, atunci cînd pun bazele unei noi afaceri.
Întreprinzătorii trebuie nu numai sa proiecteze ciclul de viață al produsului, ci și să
recunoască faptul că întroducerea unui produs la momentul potrivit este deosebit de
importantă în succesul afacerii. Ei trebuie să intervină atunci cînd fereastra
oportunității este larg deschisă.
c. ​Ne​î​ntelegerea ​corespunzatoare ​ a ​cerințelor ​
tehnice​
. Întroducerea unui
nou produs presupune de multe ori folosirea unor tehnici noi. Apariția unor
dificultăți tehnice neașteptate duce în mod frecvent la irosirea timpului și creșterea
costurilor.
d. ​Estimări ​financiare ​ optimiste​. O greșeală obișnuită care se face la
întroducerea unui nou produs este estimarea foarte optimistă a fondurilor cerute
pentru realizarea proiectului. Uneori, întreprinzătorii sunt ignoranți în domeniul
financiar sau sunt victimele unor cercetări necorespunzătoare. Destul de des
costurile necesare introducerii produsului nou sunt estimate doar la 50% din
necesități.
e. ​Ignorarea ​aspectelor ​ legale​
. Orice afacere trebuie sa se supuna multor
restrictii legale. Normele de protecție a securității muncii sunt unele dintre ele. De
asemenea, produsele trebuie în asa fel realizate sau comercializate încat sa nu
încalce cerințele privind protecția consumatorului. Protejarea patentelor și mărcilor
este un alt element important. Daca aceste aspecte nu vor fi luate în considerare,
pot apărea complicații neplăcute.

10.​Formele​​organizatorico-juridice​​
ale​​
antreprenoriatului.
Întreprinderea​​individuală.
Una dintre primele decizii pe care trebuie să le ia întreprinzătorul în momentul
lansării în afaceri este cea ​referitoare la alegerea formei organizatorico-juridice
a acesteia​. Deoarece nu există o formă juridică bună şi alta rea, pentru a lua o
decizie corectă se va ţine cont de domeniul de activitate ales, de resursele
disponibile, precum şi de aşteptările întreprinzătorului de la afacere.
Forma organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat este
întreprinderea. ​Întreprinderea constituie un agent economic cu firmă (titulatură)
proprie înfiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislaţie.
Potrivit legislaţiei republicii Moldova, activitatea de antreprenoriat poate fi
desfăşurată în calitate de ​persoană ​ fizică – ​
întreprinzător ​
individual sau în calitate
de ​ persoană ​juridică ​- ​societate ​ cu ​răspundere ​ limitată, ​societate ​pe ​acţiuni,
societate ​în ​nume ​colectiv, ​societate ​ în ​comandită, ​ cooperativă ​ de ​producţie,
cooperativă​​de​​întreprinzători,​​ etc.
Întreprinderea-persoană juridică şi întreprinderea-persoană fizică au aceleaşi
drepturi şi obligaţii, cu excepţia răspunderii patrimoniale pentru obligaţiile lor.
Întreprinderea devine subiect de drept din momentul înregistrării de stat.
Deci, activitatea de antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme
organizatorico-juridice: ​întreprinderea ​ individuală, ​ societatea ​ cu ​răspundere
limitată, ​societatea ​pe ​acţiuni, ​ societatea ​ în ​nume ​ colectiv, ​societatea ​în
comandită,​​cooperativa​​de​​producţie,​​ cooperativa​​de​​întreprinzător.
Cel mai des întâlnite forme organizatorico-juridice sunt: întreprinderea
individuală, societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni şi cooperativele.
Cota întreprinderilor înregistrate după forma organizatorico-juridică la data
de 01 ianuarie 2014:
- societăţi cu răspundere limitată – 51% -
întreprinzători individuali – 40%
- societăţi pe acţiuni – 3% - cooperative –
2%
- alte forme – 4%
Una dintre cele mai accesibile forme organizatorico-juridice de desfăşurare
aactivităţii de antreprenoriat este întreprinderea individuală (ÎI).
Întreprinderea ​individuală ​ – formă de desfăşurare a activităţii de
întreprinzător în mod individual, în numele şi pe riscul propriu. ​ Întreprindere
individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate
privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.
Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor cetăţeanului
(familiei) şi altor surse care nu sînt interzise de legislaţie​ .
Întreprinderea individuală ​ poate fi întemeiată ​ de o singură persoană sau
de membrii unei familii​ , cheltuielile suportate de întrerpinzător pentru
înregistrarea întreprinderii sunt reduse, iar modalitatea de înregistrare este simplă.
Documentul​​de​​constituire​a întreprinderii individuale ​ este hotărîrea cu
privire la înfiinţarea întreprinderii​ , semnată de către fondator (fondatori).
Denumirea întreprinderii individuale trebuie să conţină numele proprietarului
de exemplu, dacă întreprinderea individuală este fondată de Dan-Constantin
Vârlan,atunci denumirea întreprinderii va fi Î.I. „Vârlan Dan-Constantin”. În cazul
în care aceasta coincide cu denumirea unei întreprinderi individuale deja
înregistrate, se practică indicarea domeniului de activitate.
Deoarece patrimoniul întreprinderii individuale este indispensabil de bunurile
personale ale întreprinzătorului, acesta poartă ​ răspundere ​ nelimitată pentru
obliga-ţiile întreprinderii cu ​întreaga​​ sa​​
avere​.
Întreprinderea individuală poate avea şi probleme de personal, care se
datorează nu atât statutului juridic, cât mărimii întreprinderii, deoarece un
profesionist poate să ceară o remunerare mai mare decât întreprinderea îi poate
oferi, fiind, totodată, limitat în ceea ce priveşte ascensiunea pe scara ierarhică.
 În ​agricultură​activitatea individuală de întreprinzător se desfăşoară sub
formă de gospodărie ţărănească (de fermieri).
Gospodăria​​ţărănească​​ (GŢ)​reprezintă o întreprindere individuală, bazată
pe proprietatea privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca
personală a membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca
scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu
preponderenţă a propriei producţii agricole.
Fondator​al gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vîrsta
de 18 ani, are capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate
privată. O persoană fizică poate fi fondatorul (membrul) numai al unei gospodării
ţărăneşti.
Gospodăria ţărănească se creează în temeiul ​ declaraţiei​​
de​​constituire​
,
semnată de fondator şi de potenţialii membri ai acesteia.
Conducător al gospodăriei ţărăneşti este fondatorul, iar în cazul eliberării
fondatorului din funcţie, unul dintre membri care a atins vîrsta de 18 ani şi are
capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.
Pot fi membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, următoarele
persoane apte de muncă: soţul (soţia), părinţii, copiii, inclusiv adoptivi, fraţii,
surorile şi nepoţii lui care au atins vîrsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sînt
membri ai familiei respective.
Caracteristicile​​de​​bază​​ale​​
gospodăriei​​ţărăneşti:
- are statut juridic de persoană fizică;
- suprafaţa terenurilor şi mărimea altor bunuri, inclusiv arendate, ale gospodăriei
ţărăneşti trebuie să asigure utilizarea preponderentă în cadrul acesteia (mai mult de
50 la sută anual) a muncii personale a membrilor ei;
- denumirea completă a gospodăriei ţărăneşti conţine cuvintele „Gospodărie
Ţărănească”, numele fondatorului (conducătorului) şi sediul gospodăriei;
- înregistrarea gospodăriei de fermieri este efectuată la primăria localităţii în
care se află lotul de pământ;
- membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru
obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor.

11.​Societatea​​cu​​răspundere​​
limitată.
Societatea ​cu ​răspundere ​ limitată ​ (SRL) este o societate comercială cu
personalitate juridică, al cărei capital social este divizat în părţi sociale conform
actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Societatea poate fi constituită de unul sau de mai mulţi fondatori persoane
fizice şi/sau juridice cărora legea nu le interzice acest lucru. La data înregistrării de
stat a societăţii, fondatorii acesteia devin asociaţi. Numărul de asociaţi ​ nu poate fi
mai mare de 50​. Societatea cu un număr mai mare de 50 de asociaţi este obligată,
în termen de 6 luni, să se reorganizeze, să se lichideze sau să reducă numărul
asociaţilor. În cazul neîndeplinirii condiţiilor menţionate, societatea va fi lichidată
în baza hotărîrii instanţei de judecată, la cererea persoanelor interesate.
 Asociat​– orice persoană care posedă o cotă-parte în capitalul social al unei
societăţi.
Actul ​de ​constituire al societăţii este ​ contractul de constituire şi/sau
statutul​. Persoana juridică constituită de către un singur fondator activează în baza
statutului aprobat de acesta.
Capitalul social al societăţii se constituie din aporturile asociaţilor şi reprezintă
valoarea minimă a activelor, exprimată în lei, pe care trebuie să le deţină societatea.
Mărimea capitalului social al societăţii se stabileşte de către fondatori în statut.
Aportul asociatului la capitalul social al societăţii este prezumat a fi în numerar,
dacă actul de constituire nu prevede altfel. Fiecare asociat va trebui să verse
integral aportul subscris în cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii. În
calitate de aport la capitalul social pot fi bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale, şi
bani. În perioada de activitate a societăţii, asociaţii nu pot cere restituirea aportului
lor vărsat în capitalul social.
Pe lângă capitalul social, societatea cu răspundere limitată este obligată să
formeze ​un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social.
Capitalul de rezervă al societăţii poate fi folosit doar pentru acoperirea pierderilor
sau pentru majorarea capitalului social şi se formează prin vărsăminte anuale din
beneficiul societăţii, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, până la
atingerea mărimii stabilite în actul de constituire.
Organul ​suprem de conducere al societăţii cu răspundere limitată este
adunarea ​generală ​a ​asociaţilor​ . Societatea cu răspundere limitată poate crea şi
un ​ consiliu ​al ​societăţii​, format din cel puţin 3 persoane, dacă aceasta este
prevăzut în statut sau în contractul de constituire.
Gestionarea societăţii este realizată de ​administratorul​acesteia, desemnat
de adunarea generală a asociaţilor sau de consiliul societăţii. În calitate de
administrator poate fi numit unul dintre asociaţi sau un terţ.
Pentru efectuarea controlului asupra modului de gestionare a societăţii şi
acţiunilor administratorului, adunarea generală a asociaţilor poate desemna unul
sau mai mulţi ​cenzori dintre asociaţi sau dintre terţi. Dacă numărul asociaţilor
depăşeşte 15, numirea cenzorului este obligatorie. Numărul de cenzori se stabileşte
prin actul de constituire al societăţii. Cenzorul este desemnat pentru o perioadă de 3​
ani şi poate fi oricând revocat.
Principalele​​avantaje​​oferite​​de​​
societatea​​cu​​
răspundere​​ limitată​​
sunt:
- modalitatea relativ simplă de constituire – formalităţile pentru întemeiere sunt
puţine, iar cheltuielile – relativ reduse;
- statutul legal bine definit – în anul 2007 a fost aprobată ​ Legea ​ Republicii
Moldova ​privind ​societăţile ​ cu ​răspundere ​ limitată, care stabileşte modul de
constituire, funcţionare, reorganizare şi de lichidare a societăţii cu răspundere
limitată;
- riscurile financiare mai mici;
- conducerea relativ simplă;
- inexistenţa obligaţiei de a face publice rapoartele financiare, acestea
prezentân-duse doar la Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial;
- răspunderea limitată a asociaţilor – asociaţii nu răspund pentru obligaţiile
societăţii, suportând riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii în limitele
cotei lor în capitalul social.
Dezavantajele​​societăţii​​cu​​răspundere​​ limitată​​
constau​​în:​
- obligaţia constituirii capitalului social, spre deosebire de întreprinderea
individuală;
- posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între asociaţi, ce pot conduce la lichi-darea
societăţii.

12.​Societatea pe acţiuni​
.

Societatea​​pe​​acţiuni​​(SA)​este o societate comercială al cărei capital social este

divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Numărul acţionarilor (fondatorilor) societăţii pe acţiuni nu este limitat, iar capitalul
social minim necesar pentru înregistrarea acesteia constituie 20 mii lei.
Sînt consideraţi fondatori ai societăţii persoanele fizice şi juridice care au
luat decizia de a o înfiinţa. Fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice capabile şi
persoane juridice din Republica Moldova, din alte state, apatrizi, precum şi state
străine şi organizaţii internaţionale.
Întreprinderile de stat şi municipale sînt în drept să fondeze societăţi în
temeiul autorizaţiilor autorităţilor publice.
SA poate fi înfiinţată de o singură persoană (fondator​ , ​alcătuită dintr-un
singur acţionar​) numai în cazul în care acesta nu este unicul fondator al altei
societăţi comerciale.
Acţionar este persoana care a devenit proprietar al unei sau al mai multor
acţiuni ale societăţii. ​Acţiunea atestă dreptul proprietarului acesteia (acţionarul) de
a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parte din
bunurile societăţii, în cazul lichidării acesteia.
Acţionari pot fi persoane fizice şi juridice din Republica Moldova, din alte
state, apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii internaţionale. Autorităţile
publice au dreptul de a fi acţionari ai societăţii numai în cazurile prevăzute de
legislaţie.
Formalităţile de înregistrare a societăţii pe acţiuni sunt relativ dificile şi
costisitoare. Pentru înfiinţarea societăţii pe acţiuni sunt necesare încheierea
contractului de societate, organizarea adunării constitutive şi aprobarea statutului,
subscrierea fondatorilor la acţiunile plasate (în cazul constituirii societăţii de către
un singur fondator, toate acţiunile vor fi achiziţionate de acesta), deschiderea
contului bancar provizoriu pentru păstrarea mijloacelor băneşti obţinute de la
vânzarea acţiunilor, înregistrarea de stat a societăţii pe acţiuni, înregistrarea
acţiunilor plasate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, transferul mijloacelor
băneşti pe contul de decontare al societăţii pe acţiuni etc.
Ca şi în cazul societăţii cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni este
obligată să dispună de un ​capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea
capitalului social. Aceste mijloace pot fi folosite doar pentru acoperirea pierderilor
societăţii pe acţiuni şi/sau pentru majorarea capitalului social al acesteia.
Organele ​de ​conducere ale societăţii pe acţiuni sunt următoarele: ​ adunarea
generală ​a ​acţionarilor, ​consiliul ​ societăţii, ​
comitetul ​ de ​conducere ​sau ​de
directori​​şi​​comisia​​de​​cenzori.
Organul suprem de conducere al societăţii este ​ adunarea ​ generală ​a
acţionarilor, care se convoacă obligatoriu cel puţin o dată pe an pentru adoptarea
unor decizii importante privind activitatea societăţii pe acţiuni.
Consiliul​​societăţii​reprezintă interesele acţionarilor şi exercită conducerea
generală şi controlul asupra activităţii societăţii în perioada dintre adunările
generale ​şi în limitele atribuţiilor sale​.​
Consiliul societăţii pe acţiuni este
subordonat adunării generale a acţionarilor şi prezintă acesteia un raport anual cu
privire la activitatea sa şi a societăţii în general. Componenţa numerică a
consiliului societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mică de 3 persoane. În societăţile cu
un număr de acţionari mai mic de 50, atribuţiile consiliului societăţii sunt exercitate
de adunarea generală a acţionarilor. ​ În societatea cu un număr de acţionari de peste
50, inclusiv acţionari reprezentaţi de deţinătorii nominali de acţiuni, consiliul
societăţii va fi compus din cel puţin 5 membri.
Organul ​executiv al societăţii pe acţiuni, asigură îndeplinirea hotărârilor
adunării generale a acţionarilor, a deciziilor consiliului societăţii şi este subordonat
lor.Organul executiv poate fi colegial (​ comitetul ​de ​
conducere​ ) sau unipersonal
(​
directorul​​general,​​director​ ).
Comisia ​de ​cenzori exercită controlul asupra activităţii financiar-economice a
societăţii. Comisia de cenzori se subordonează numai adunării generale a
acţionarilor şi se alege (numeşte) pe un termen de la 2 la 5 ani.

Avantajele​​de​​bază​​ale​​societăţii​​
pe​​
acţiuni​​
sunt:​
- durata de viaţă mai mare în comparaţie cu alte forme organizatorico-juridice,
datorită transmiterii libere a proprietăţii prin tranzacţiile de vânzare-cumpărare a
acţiunilor;
- posibilitatea de atragere a resurselor financiare suplimentare prin emitere de
obligaţiuni;
- răspunderea proprietarului în limita valorii acţiunilor care îi aparţin.
Dezavantajele​​societăţii​​pe​​acţiuni​​
sunt​​determinate​​
de:
- formalităţile multiple pentru înfiinţare, în comparaţie cu alte forme
organizatorico-juridice, deoarece, pe lângă înregistrarea la Camera Înregistrării de
Stat, este necesară organizarea emisiunii de acţiuni şi înregistrarea de stat a
acestora la Comisia Naţională a Pieţei Financiare;
- cheltuielile mai mari pentru înregistrare;
- plafonul legal al capitalului social mai ridicat – minim 20000 lei;
- obligativitatea de a dezvălui public informaţia, prin publicarea în mijloacele de
informare în masă a situațiilor financiare (bilanţul contabil şi raportul privind
rezultatele financiare), în cazul în care:
- capitalul social are o valoare de cel puţin 500000 lei şi numărul de acţionari
este mai mare de 50, împreună cu acţionarii reprezentaţi de deţinătorul nominal;
- valorile mobiliare ale societăţii se cotează pe piaţa bursieră;
- este bancă comercială, companie de asigurări, fond de investiţii, fond
nestatal de pensii, societate pe acţiuni în proces de privatizare sau societate pe
acţiuni care a plasat public valori mobiliare în perioada de circulaţie a acestora;
- societatea pe acţiuni este calificată ca entitate de interes public.

13.​Societatea în nume colectiv.

Societatea​​în​​nume​​colectiv​​(SNC)​reprezintă o societate comercială creată

prin încheierea unui contract între persoane fizice sau între persoane fizice şi
juridice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de antreprenoriat.
Numărul asociaţilor societăţii în nume colectiv nu poate fi mai mic de 2 şi mai
mare de 20 (persoane fizice sau juridice).
Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat
„societate în nume colectiv” sau abrevierea „SNC”, urmată de numele sau
denumi-rea asociaţilor. Denumirea societăţii trebuie să conţină numele sau
denumirea tuturor asociaţilor, ori numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre
asociaţi şi sintagma în limba de stat „şi compania” sau abrevierea „şi Co”
Asociaţii societăţii în nume colectiv poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia
atât prin cotele de participare, cât şi prin toată averea lor personală în
mod solidar, adică colectiv şi fiecare asociat în parte. În cazul reorganizării
societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere
limitată sau în un termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
asumate pînă la reorganizare.
Avantajele​​alegerii​​formei​​de​​
organizare​​societate​​
în​​
nume​​colectiv​​
sunt:
- formalităţile puţine pentru constituirea societăţii;
- cheltuielile reduse pentru înregistrare;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social.
În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor, deoarece este
necesară încrederea deplină între parteneri, ca urmare a faptului că fiecare partener
este responsabil pentru datoriile societăţii, chiar dacă acestea sunt cauzate de alt
partener.
14.​Societatea în comandită.
Societatea​​în​​comandită​​(SC)​se constituie în urma încheierii unui contract de
asociere a două sau mai multe persoane fizice şi juridice în scopul desfăşurării în
comun a activităţii de antreprenoriat sub aceeaşi firmă.
Societatea în comandită are în componenţa sa cel puţin un comanditat şi un
comanditar. Comanditaţii, sau asociaţii cu cota deplină de participare, poartă
răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile societăţii. Asociaţii numiţi
comanditari sunt membrii-finanţatori ai societăţii în comandită, care răspund pentru
obligaţiile asociaţiei numai în limita cotei de participare, neavând dreptul să
participe la conducerea şi administrarea societăţii şi să conteste hotărârile
comanditaţilor în ce priveşte dirijarea activităţii societăţii.
În momentul înregistrării​societăţii în comandită, comanditarul este obligat
să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat, urmând ca diferenţa
să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se
confirmă prin certificatul de participare eliberat de societate.
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv​, denumirea societăţii​în comandită
tre-buie să includă sintagma în limba de stat „societate în comandită” sau
abrevierea „SC”, urmată de numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt
incluse numele sau denumirea tuturor asociaţilor, denumirea societăţii trebuie să
cuprindă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în
limba de stat „şi compania” sau abrevierea „şi Co”.
În cazul reorganizării societăţii în comandită în societate pe acţiuni, în
societate cu răspundere limitată sau în cooperativă, comanditaţii continuă, pentru
un termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute până
la reorganizare. În ceea ce priveşte comanditatul, acesta nu este absolvit de
răspundere nici în cazul în care înstrăinează, până la expirarea termenului de 3 ani,
dreptul de participaţiune la capitalul social.
În republica Moldova, numărul întreprinzătorilor care aleg statutul juridic
respectiv este redus, cauzele fiind următoarele: comanditatul răspunde nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile societăţii, iar comanditarul, cu toate că alocă resurse
financiare, nu poate participa la conducerea şi administrarea societăţii.

15.​Cooperativa de producţie.
Cooperativa​​de​​producţie​este o întreprindere fondată de 5 sau de mai multe
persoane fizice care au atins vârsta de 16 ani, asociate benevol în calitate de
membri în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi
economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe
cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia.
Cooperativa de producţie este persoană juridică şi activează în baza
statutului. Procedurile de înregistrare de stat a acesteia sunt similare celor pentru
societăţile comerciale, actele necesare fiind prezentate la Camera Înregistrării de
Stat. Pe lângă capitalul social (a cărui mărime minimă nu este specificată în lege)
cooperativa de producţie este obligată să formeze şi un capital de rezervă. Mărimea
minimă a acestuia este stabilită în statut şi constituie cel puţin 10% din capitalul
social al cooperativei.
Capitalul de rezervă se formează prin defalcări anuale din profitul net al
cooperativei şi este destinat acoperirii pierderilor de bilanţ ale acesteia.
Organul ​suprem de conducere al cooperativei de producţie este ​ adunarea
generală ​a ​membrilor​, care alege ​ consiliul ​de ​administrare​ , ​preşedintele
cooperativei​​şi​​comisia​​de​​revizie​​
a​​
cooperativei​​
sau​​revizorul​.
O variantă a cooperativelor de producţie în mediul rural sunt ​ cooperativele
agricole ​de ​producţie,​ care se caracterizează prin faptul că cel puţin 50% din
volumul anual de vânzări constituie producţia agricolă obţinută de cooperativă,
inclusiv produsele obţinute în urma prelucrării primare a acesteia.
Membrii cooperativei agricole de producţie transmit cooperativei pe un
termen de cel puţin un an terenurile agricole care le aparţin cu titlu de proprietate.
Cooperativa agricolă de producţie are dreptul să cumpere terenuri cu destinaţie
agricolă de la alţi proprietari, inclusiv de la membrii cooperativei, care devin
proprietate comună a membrilor cooperativei.
Avantajele​​de​​bază​​ale​​
cooperativei​​sunt:​
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social al
cooperativei;
- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul reciproc al
membrilor cooperativei;
- răspunderea cooperatorilor pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele
cotelor pe care le deţin în patrimoniul cooperativei (cu excepţia cazului în care
valoarea cotei este insuficientă, cooperatorii purtând răspundere suplimentară cu
averea personală).
Dezavantajele​​cooperativei​​ constau​​în:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat datorate modului democratic de
luare a deciziilor;

16. Cooperativa de întreprinzători.

Cooperativa ​de ​întreprinzători ​ (CÎ) este o organizaţie comercială care poate fi
fondată de 5 sau de mai multe persoane fizice şi/sau juridice în scopul desfăşurării
în comun a activităţii de întreprinzător.
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea
profitului de către membrii săi. În funcţie de genul de activitate se disting
cooperative de prelucrare, cooperative de prestări servicii, inclusiv agricole şi de
consultanţă, cooperative de economii şi împrumut etc.
Printre trăsăturile specifice care deosebesc cooperativa de întreprinzători de
cea de producţie enumerăm:
- actele de constituire ale cooperativei sunt contractul de constituire şi
statutul;
- cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din
volumul total al producţiei (serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure (să
beneficieze) de la membrii săi cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei
procurate (serviciilor primite) de către cooperativă;
- pe lângă membrii cooperativei, care deţin cote ordinare şi au drept de vot,
există şi membri-asociaţi ai cooperativei, care deţin doar cote preferenţiale, care le
oferă dreptul exclusiv la dividende şi dreptul preferenţial la patrimoniul liber de
datorii în cazul lichidării cooperativei, fără a acorda deţinătorilor acestora dreptul
de vot.
 Cooperativa, ca formă organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat,
este preferată de persoanele care dispun de anumite calificări pentru a desfăşura
activitatea în comun.
- pot apărea neînţelegeri între cooperatori referitor la contribuţia fiecăruia şi
distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei.

17. Patenta de întreprinzător – alternativă de

desfăşurare a activităţii de întreprinzător.
Patenta ​de ​intreprinzător ​ reprezintă ​
un ​certificat ​de ​
stat ​nominativ, ​care
confirmă ​dreptul ​deţinătorului ​ ei ​să ​desfăşoare ​ genul ​ de ​ activitate ​de
intreprinzător​​indicat​​in​​ea​​in​​
decursul​​
unei​​
anumite​​perioade​​
de​​
timp.
Titular de patentă​poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu
capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent
în Republica Moldova şi are dreptul să desfăşoare activitate de întreprinzător, care
a declarat despre intenţia sa de a procura patentă şi corespunde cerinţelor de
calificare necesare acestui gen de activitate.
Conform legislaţiei, în baza patentei de întreprinzător ​ pot fi practicate 48 de
genuri de activitat​e în aşa domenii ca: comerţul cu amănuntul, producerea şi
realizarea produselor de panificaţie, confecţionarea îmbrăcămintei, prestarea
serviciilor de transport, serviciilor contabile şi juridice etc.
Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii, a
documentelor perfectate în mod corespunzător şi după achitarea taxei pentru
patentă, stabilită de Inspectoratul Fiscal de Stat, iar in cazul in care in localitate
lipseşte oficiul teritorial al Inspectoratului Fiscal, acesta poate fi eliberată de
Primărie.
Taxa pentru patentă depinde de domeniul de activitate şi de locul unde se va
desfăşura activitatea dată, cea mai inaltă fiind in oraşele Chişinău, Bălţi, Bender şi
Tiraspol, apoi, in ordinea descreşterii sumei, in celelalte municipii şi oraşe. Cea
mai mică taxă este in localităţile rurale.
Unele categorii de persoane, ca: studenţii, pensionarii, şomerii inregistraţi la
Oficiul Forţei de Muncă, persoanele ce au la intreţinere 3 sau multe persoane, pot
beneficia de o reducere a taxei respective.
Titularii patentei achită în mod obligatoriu contribuţia de asigurare socială de
stat. Achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat îi asigură titularului patentei
dreptul la o pensie minimă şi la un ajutor de deces prevăzute în legislaţie.
Durata activităţii desfăşurate în baza patentei se include în vechimea în
muncă a titularului patentei, cu condiţia achitării contribuţiilor de asigurare socială
de stat.
Avantaje:
• procedura de obţinere este simplă;
• nu este necesară prezentarea rapoartelor fi nanciare şi statistice, ţinerea evidenţei
contabile şi financiare.
Dezavantaje​​:
• se eliberează numai pentru un gen de activitate, in caz că deţinătorul ei practică
mai multe genuri de activitate, trebuie să procure patente pentru fi ecare gen.
• nu poate fi transmisă altei persoane
și​ cuantumul taxei aferente activităţii
Lista activităţilor de antreprenoriat ​
ș​i cuantumul taxei lunare
alese le poţi găsi în Anexa 4 la lege - Lista activităţilor ​
pentru patenta de întreprinzător.

18.​Acte de bază necesare pentru înregistrarea unei întreprinderi

individuale si a unei persoane juridice.
Înregistrarea de stat a unei întreprinderi, societăţi, firme sau companii în R.
Moldova reprezintă un monopol de stat și se efectuează de ÎS ”Camera Inregistrării
de Stat” (în continuare CIS) care se află pe adresa: 73, Ştefan cel Mare si Sfint,
Chişinău, MD 2001.
Legea ​Nr. ​220 ​din ​19.10.2007 ​ privind ​înregistrarea ​
de ​
stat ​
a​persoanelor
juridice ​şi ​a ​întreprinzătorilor ​
individuali reglementează procedura înregistrării de
stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali.
Înregistrare ​de ​stat - acţiune a organului înregistrării de stat ce constă în
certificarea faptului constituirii, reorganizării, lichidării, suspendării sau reluării
activităţii persoanelor juridice, filialelor şi reprezentanţelor acestora, precum şi a
faptului modificării actelor de constituire ale persoanelor juridice, înscrierii datelor
în Registrul de stat, care are ca efect dobîndirea şi încetarea capacităţii juridice a
persoanelor juridice, obţinerea şi încetarea de către persoanele fizice a calităţii de
întreprinzător individual;

Documente​​necesare​​pentru​​ înregistrarea​​de​​
stat​​
a​​
întreprinzătorului
individual:
- Cererea de inregistrare, conform modelului aprobat de Camera Inregistrării de
Stat
- Buletinul de identitate a fondatorului sau a reprezentantului acestuia, imputernicit
prin procură autentificată în modul stabilit de lege
- Documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare
Oficiul teritorial al Camerei, în termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii
documentelor, adoptă decizia de înregistrare a întreprinzătorului individual.
La înregistrarea de stat se verifică identitatea şi capacitatea de exerciţiu ale
persoanei fizice. În cadrul procedurii înregistrării de stat, organul înregistrării de
stat va efectua procesul de înregistrare (luare la evidenţă) fiscală, statistică,
medicală şi socială a întreprinzătorului individual prin transmitere autorităţilor
vizate, în format electronic, a datelor privind înregistrarea acestuia.

Documente​​necesare​​pentru​​inregistrarea​​ de​​stat​​
a​​
persoanei​​
juridice:
- Cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de CIS
- Buletinele de identitate ale fondatorilor sau ale persoanelor împuternicite în
temeiul legii, precum și ale managerului principal al întreprinderii sau organizaţiei
- Hotărarea de constituire și actele de constituire ale persoanei juridice, în funcţie
de forma juridică de organizare, în două exemplare
- Avizul Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare – pentru societăţile de asigurare,
fondurile nestatale de pensii şi asociaţiile de economii şi împrumut;
- Documentul, eliberat de organul fiscal teritorial, ce confirmă că fondatorii
întreprinderii sau organizaţiei nu au datorii la bugetul public naţional
- Documentul ce confirmă depunerea de către fondatori a aportului în capitalul
social al persoanei juridice în mărimea și în termenul prevăzute de legislaţie
- Documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

19. Procedura​​generală​​de​​
înregistrare​​
a​​
întreprinderii​​
şi​​
etapele​​
ei
principale.
Procedura​​de​​înregistrare​a unei intreprinderii la CIS poate include o serie de
activităţi, etape în dependenţă de forma juridică aleasă. Insă, antreprenorii trebuie
să cunoască că la CIS se verifică și următoarele aspecte pe langă documentele
prezentate pentru înregistrarea de stat și anume:
​Verificarea​dacă pe numele fondatorilor sunt înregistrate întreprinderi care
nu funcţionează și care nu au fost lichidate în modul stabilit de lege sau care au
datorii faţă de bugetul public naţional;
​Denumirea întreprinderii din punct de vedere terminologic-verificarea
unicităţii şi rezervarea denumirii;
​Atribuirea​codurilor statistice;
Luarea​la evidenţă fiscală;
​Eliberarea​certificatului pentru deschiderea contului temporar in instituţiile
bancare;
​Recepţionarea​comenzilor pentru confecţionarea ștampilei;
​Depunerea capitalului social subscris în contul temporar (pentru dovada
depunerii în capitalul social – certificatul bancar sau actul de evaluare, actul de
audit după caz)
​Achitarea ​taxelor necesare (în incinta Camerei) (dovada achitării taxei de
înregistrare și taxei de timbru – bon de plată).
​Eliberarea bonului​de confirmare a primirii cererii, unde se indică lista
actelor depuse, data stabilită pentru înregistrarea de stat;
In final fondatorii se prezintă​la registratorul de stat la data și ora indicată
pentru:
-​autentificarea actelor de constituire,
- ​eliberarea certificatului de inregistrare (luarea la evidenţă fiscală, CNAS și
CNAM),
- ​eliberarea documentelor de constituire
-​eliberarea ștampilei întreprinderii înregistrate.
După efectuarea înregistrărilor în Registrul de Stat, ​ se​​eliberează​
, după caz,
următoarele ​documente​:
 -​Decizia de înregistrare a persoanei juridice (filialei sau reprezentanţei) nou
create
-​Certificatul de înregistrare,
-​Extras din registrul de stat,
-​Actele de constituire, după caz, contract, statut, decizie de fondare;
-​Ștampila persoanei juridice;
- ​Decizia de refuz.
Intreprinderea și organizaţia se consideră constituită la momentul înregistrării de
stat.
Intreprinzătorul este obligat să înregistreze afacerea pînă la începerea activităţii
economice. Aceasta se va face la locul unde se află sediul intreprinderii, la
organele abilitate pentru a i se atribui codul fiscal și statistic. Sediul întreprinderii
poate fi domiciliul unuia din fondatori sau o altă adresă. Dacă sediul este oferit de
către o persoana fizică, atunci se prezintă o decizie autentificată notarial de
acordare a adresei juridice pentru viitoarea întreprindere. Dacă sediul este oferit de
către o persoană juridică, se prezintă o scrisoare de garanţie.

20. Avantajele şi dezavantajele deschiderii unei întreprinderi de la 0.

Ideea oportună de business poate fi materializată numai printr-o afacere,
întreprinzătorului revenindu-i sarcina să aleagă modul de lansare. În general, există
trei variante de începere a activităţii de antreprenoriat:
- deschiderea unei afaceri de la zero,
- procurarea unei francize sau
- cumpărarea unei afaceri existente.
Deschiderea afacerii de la zero este deseori cea mai preferabilă metodă de
lansare, iar în cazul unei idei unice de produs sau de serviciu, aceasta este unica
metodă posibilă pentru întreprinzător. În acelaşi timp, această modalitate este cea
mai riscantă, deoarece totul începe de la zero.
Printre ​avantajele deschiderii unei întreprinderi p​ot fi menţionate:
∙​Implimentarea nelimitată a propriilor idei.
∙​Posibilitatea de a crea afacerea pornind de la viziunea proprie.
∙​Satisfacţia de a crea o întreprindere de la zero – reuşind, întreprinzătorul este
satisfăcut şi mîndru de rezultatul muncii depuse.
∙ ​Posibilitatea de a selecta, motiva şi dezvolta independent personalul –
întreprinzătorul se ocupă independent tot ce este legat de personaş, astfel selectează
pe cine consideră adecvat afacerii.
∙​Alegerea amplasamentului afacerii. Luînd în considerare specificul ideii,
întreprinzătorul alege cel mai adecvat amplasament.
Dezavantajele deschiderii unei întreprinderi ​sunt:
∙​Costul ridicat legat de lansarea în afaceri, procurarea echipamentului etc.
∙ ​
Timp mult pentru lansarea afacerii. Întreprinzătorul este nevoit să cheltuie timp
nu numai pentru ca să realizeze formalităţile legale, dar şi pentru stabilirea
relaţiilor cu partenerii de afaceri, a angaja personalul, a procura echipamentul
neceasr, pregăti spaţiile etc. Ca urmare, timpul de la decizia de lansare şi pînă la
începerea nemijlocită a activităţii poate fi lung.
∙​Alegerea unei afaceri care nu este cea mai potrivită.
∙​Saturaţia pieţei sau existenţa unei concurenţe puternice, ce va îngreuna afirmarea
noului venit.
∙​Riscul legat de realizarea unei idei noi.
∙​Eforturi personale mari pentru a lansa afacerea.
• nu este necesară efectuarea operaţiilor de casă.
• impunerea fiscală se efectuează sub formă de taxă pentru patentă, care include
impozitul pe venit, taxele pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale
şi/sau unităţile de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Alte
impozite, taxe úi încasări se plătesc de titularul patentei pe principii generale

21.Etapele procesului de deschidere a unei afaceri proprii.

Etapele​​procesului​​de​​deschidere​​ a​​
afacerii​​de​​la​​
zero​​sunt​​următoarele:
1.​Luarea​​deciziei​​privind​​deschiderea​​unei​​afaceri​​noi​​şi​​
identificarea​​ideii​​de
afaceri;
2.Alegerea​​formei​​organizatorico-juridice​​ de​​desfăşurare​​ a​​
activităţii​​şi
înregistrarea​​întreprinderii​​la​​Camera​​ Inregistrării​​ de​​
Stat.
Înregistrarea unei afaceri se realizează la Camera Înregistrării de Stat şi la
oficiile ei teritoriale. Procesul de înregistrare se finalizează cu primirea
certificatului de înregistrare, a actelor de constituire şi a ştampilei.
3.Punerea ​în ​evidenţa ​fiscală. Întreprinzătorul trebuie să se pună personal în
evidenţa Inspectoratului Fiscal de Stat teritorial pe a cărui rază întreprinderea îşi
are sediul. Numărul de identitate indicat în certificatul de înregistrare reprezintă şi
codul fiscal al întreprinderii.
4.Înregistrarea​​în​​calitate​​
de​​
plătitor​​
al​​
contribuţiilor​​ de​​
asigurări​​sociale​​de
stat​​
obligatorii​se efectuează la oficiul teritorial al Casei Naţionale de Asigurări
Sociale.
5.Înregistrarea ​în ​calitate ​
de ​
plătitor ​al ​
primelor ​ de ​asigurare ​obligatorie ​de
asistenţă ​medicală se realizează la agenţia teritorială a Companiei Naţionale de
Asigurări în Medicină.
6.Deschiderea ​contului ​bancar. Indiferent de forma organizatorico-juridică,
toate întreprinderile sunt obligate să păstreze mijloacele băneşti la bancă, prin
deschiderea contului bancar. Întreprinzătorul poate deschide mai multe conturi, atât
în lei moldoveneşti, cât şi în valută străină, în orice bancă din ţară.
Pentru deschiderea unui cont curent este necesară prezentarea ​ următoarelor
documente​:
- cererea de deschidere a contului, semnată de conducătorul şi de contabilul-şef
al întreprinderii;
- fişa cu specimenele de semnături şi amprenta ştampilei legalizată notarial (2
exemplare);
- certificatul de atribuire a codului fiscal, emis de Inspectoratul Fiscal de Stat
(originalul şi copia);
- extrasul din registrul de stat al persoanelor juridice sau din registrul de stat al
întreprinzătorilor individuali (în cazul întreprinderii individuale), eliberat de
Camera Înregistrării de Stat (originalul sau copia legalizată notarial);
- certificatul de înregistrare a întreprinderii, eliberat de Camera Înregistrării de Stat,
sau alte documente care confirmă înregistrarea de stat conform legislaţiei în

vigoare (originalul şi copia);

- documentele de constituire (statutul, contractul de constituire etc.) (originalele şi
copiile);
- copia actului de identitate al persoanei care prezintă documentele pentru
deschiderea contului;
- actul sau copia actului, legalizată notarial, care atestă împuternicirile persoanei de
a deschide contul (în cazul deschiderii contului de către persoana împuternicită);
- alte documente la cererea băncii.
7.Obţinerea​​licenţei.​Conform legislaţiei republicii Moldova, practicarea a
circa 50 de genuri de activitate se realizează numai în baza licenţei. De aceea, la
etapa lansării în afacere, întreprinzătorul trebuie să studieze ​ Legea​​
privind
reglementarea​​prin​​licenţiere​​a​​ activităţii​​
de​​
întreprinzător​, pentru a stabili dacă
activitatea pe care doreşte s-o desfăşoare necesită sau nu obţinerea licenţei, şi să
întreprindă acţiunile necesare pentru obţinerea acesteia. ​ Licenţa​pentru practicarea
unui anumit gen de activitate reprezintă un act administrativ care atestă capacitatea
şi dreptul titularului de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate
indicat în aceasta, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere. Autoritatea
publică centrală abilitată cu elaborarea, aplicarea şi monitorizarea politicii de stat în
domeniul licenţierii este Camera de Licenţiere.
Licenţa se perfectează în termen de 3 zile lucrătoare de la data prezentării
documentului ce confirmă achitarea taxei de eliberare a licenţei.
8.Obţinerea​​autorizaţiilor.​Pentru desfăşurarea activităţii este necesară şi
obţinerea unor autorizaţii, aşa ca:
-​Autorizaţia​​de​​funcţionare​​a​​unităţilor​​comerciale​​şi​​
de​​
prestare​​a​​
serviciilor
sociale,​care este eliberată de Primărie şi legalizează amplasamentul afacerii.
Pentru autorizaţia respectivă întreprinzătorul achită taxa trimestrial, până în ultima
zi a lunii imediat următoare după trimestrul gestionar
-​Autorizaţia​​sanitară​​de​​funcţionare,​care este eliberată de Centrul de Medicină
Preventivă şi confirmă faptul că activitatea desfăşurată de deţinătorul acesteia
corespunde integral prevederilor cerinţelor sanitaro-epidemiologice în vigoare.
Pentru eliberarea autorizaţiei respective nu se percepe taxă, însă se achită plata
pentru testele de laborator.
-​Autorizaţia​​de​​prevenire​​şi​​
stingere​​a​​incendiilor​​
la​​
exploatarea​​construcţiilor,
obiectivelor,​care este eliberată de Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor
Excepţionale, cu avizul de la serviciul pompieri referitor la respectarea cerinţelor
antiincendiare.
 -​
Autorizaţia​​de​​construire,​în cazul construcţiei etc.
Pe langă formalităţile menţionate mai sus, Dvs., in calitate de antreprenor,
trebuie să realizaţi o serie de activităţii legate de organizarea nemijlocită a afacerii:
-​Alegerea​​amplasamentului​​ afacerii,​incăperile pot fi construite, procurate sau
inchiriate;
-​Pregătirea​​spaţiilor,​​procurarea​​ sau​​
inchirierea​​
echipamentului​​ şi​​
instalarea
acestuia;
-​Stabilirea​​relaţiilor​​cu​​furnizorii;​
-​Recrutarea​​şi​​selectarea​​personalului​;
-​Promovarea​​afacerii.​
Numai după parcurgerea acestor etape puteţi începe activitatea.

22. Avantajele​​şi​​dezavantajele​​
cumpărării​​
unei​​
afaceri​​
existente.
Cumpărarea unei afaceri existente reprezintă a doua modalitate de lansare în
afaceri. Ca şi în cazul deschiderii unei afaceri de la zero, înainte de a lua decizia
privind cumpărarea acesteia este necesară o analiză detaliată a avantajelor şi
deza-vantajelor pe care le va obţine noul proprietar.
Avantajele​​ cumpărării​​
unei​​
afaceri:
- Durata de lansare este relativ mai mică, deoarece întreprinderea deja există,
dispune de utilajele necesare, de personal calificat, de relaţii stabilite cu furnizorii
şi clienţii.
- Obţinerea unor venituri imediate, deoarece nu se începe de la zero.
- Existenţa unei amplasări favorabile, care în cazul începerii afacerii de la zero ar fi
dificil de obţinut.
- Folosirea experienţei şi a relaţiilor vânzătorului, deoarece întreprinderea are un
nume cunoscut pe piaţă, are stabilite relaţii cu furnizorii de materii prime şi
materiale.
- Existenţa personalului calificat, astfel nu va fi nevoie de a recruta şi selecta
personalul.
- Reducerea riscului, deoarece, în comparaţie cu întreprinderile nou-create, aceasta
are o piaţă de desfacere şi experienţă în domeniul respectiv.
Dezavantajele​​ cumpărării​​
unei​​
afaceri:
- Posibilitatea procurării unei întreprinderi neprofitabile.
- Existenţa unui personal necalificat, pentru a cărui instruire sunt necesare
chel-tuieli atât financiare, cât şi de timp.
- Nedorinţa, neacceptarea personalului calificat de a lucra pentru noul proprietar.
-Moştenirea unei reputaţii îndoielnice. Chiar dacă are loc schimbarea
proprietarului, este nevoie de o perioadă de timp pentru a schimba opinia clienţilor,
furnizorilor etc. despre întreprindere.
- Existenţa unor fonduri fixe necorespunzătoare, de exemplu echipamentul uzat
moral şi fizic, spaţii care necesită mari cheltuieli pentru reparaţie şi întreţinere.
- Amplasamentul nefavorabil.
- Dificultăţi în efectuarea schimbărilor, ca urmare a costurilor ridicate pentru
acestea şi/sau a rezistenţei din partea personalului etc.

23. Etapele​​procesului​​de​​
cumpărare​​
a​​
afacerii.
Dacă întreprinzătorul decide că achiziţionarea unei afaceri este varianta
optimă pentru el, acesta purcede la parcurgerea următoarelor etape:
1.Stabilirea ​criteriilor după care va fi căutată afacerea dorită, de exemplu,
domeniul de activitate, locul amplasării, mărimea, costul afacerii, termenul de
răscumpărare etc.
2.Căutarea ​afacerii ​pe ​care ​ dorim ​să ​
o​ procurăm - în procesul de căutare a
afacerii, ca surse de informaţii pentru căutarea ei (după stabilirea criteriilo) pot
servi întreprinzătorii care cunosc afacerile puse în vânzare, anunţurile din presa
periodică şi Internet, de la televiziune şi radio.
3.Determinarea ​motivului ​ vînzării - dacă oferta l-a interesat pe întreprinzător,
acesta trebuie să afle motivul vânzării întreprinderii şi să efectueze diagnoza
acesteia. Cunoaşterea motivului real al vânzării îl va ajuta să facă o alegere corectă,
împiedicându-l să investească bani şi timp într-o afacere nerentabilă, cu o reputaţie
îndoielnică sau cu multe probleme.
4.Diagnosticarea ​afacerii - specialiştii recomandă ca evaluarea afacerii să
înceapă cu diagnosticarea afacerii din punct de vedere comercial, tehnologic,
financiar, juridic, al resurselor umane şi al managementului, fiind urmată de
determinarea valorii acesteia. ​ Diagnoza ​ unei ​întreprinderii, în scopul evaluării,
presupune determinarea precisă a situaţiei existente la întreprindere sub aspect
comercial, tehnologic, al resurselor umane, financiar şi juridic.
Diagnoza​​comercială​include următoarele aspecte esenţiale:
- tendinţele de dezvoltare a pieţei – piaţa este în creştere, descreştere sau
staţionează;
- mărimea pieţei şi cota pe piaţă a afacerii ce se vinde;
- clienţii şi structura clientelei – cine sunt, care sunt veniturile şi preferinţele lor,ce
factori influenţează decizia lor de cumpărare;
- furnizorii – numărul şi structura acestora, dependenţa faţă de anumiţi furnizori;
- concurenţii – cine sunt, unde sunt amplasaţi, care sunt punctele forte şi cele slabe
ale concurenţilor în comparaţie cu întreprinderea evaluată;
- amplasamentul – unde este amplasată întreprinderea, care sunt avantajele şi
dezavantajele amplasării date;
- produsul şi preţul;
- acţiunile publicitare, bugetul promoţional şi imaginea întreprinderii pe piaţă.
Diagnoza​​tehnică​se referă la analiza:
- echipamentului existent, pentru a evalua starea de funcţionare şi gradul de uzură,
a determina peste cât timp va fi necesară modernizarea sau înlocuirea acestuia şi
care vor fi cheltuielile suportate;
- clădirilor (oficii, secţii de producţie, depozite) şi terenurilor, a corespunderii
situaţiei reale cu documentaţia tehnică;
- tehnologiei aplicate şi a modului de organizare a procesului de producţie;
- calităţii producţiei şi a nivelului inovaţiilor.
Diagnoza​​resurselor​​umane​​ şi​​
a​​
managementului:
- numărul, structura şi calificarea personalului;
- productivitatea muncii;
- relaţiile din colectiv;
- competenţa echipei manageriale(experienţă, stagiu, vîrstă);
- mărimea salariilor;
- loialitatea angajaţilor faţă de noii proprietari.
Diagnoza​​financiară:
- cheltuielile suportate de întreprindere şi veniturile obţinute de aceasta;
- situaţia fluxurilor de numerar;
- rentabilitatea;
- lichiditatea financiară;
- capacitatea de plată.
Diagnoza​​juridica​​:
- ​analiza documentelor referitoare la legalitatea constituirii afacerii şi actele de
constituire, la dreptul de proprietate, fondatori, cota acestora în capitalul social al
societăţii, contractele de vânzare-cumpărare şi de arendă, informaţia despre
existenţa litigiilor şi etapa de soluţionare a acestora.
5.Evaluarea​​întreprinderii​​ (costului​​efectiv​​
al​​
întreprinderii).
Evaluarea - constituie procesul de determinare a valorii acesteia la o dată
concretă, ţinându-se cont de factorii fizici, economici, sociali şi de altă natură care
influenţează asupra valorii întreprinderii.
Una dintre cele mai dificile etape ale procesului de cumpărare a
întreprinderii este evaluarea complexă a acesteia. Deoarece nu întotdeauna
întreprinzătorul dispune de cunoştinţe suficiente pentru evaluarea afacerii, este
recomandat ca acesta să apeleze la serviciile evaluatorilor, ale brokerilor imobiliari,
ale contabililor-auditori şi ale juriştilor, care chiar dacă sunt costisitoare, pot
preveni erorile regretabile.
Evaluarea corectă şi reală se bazează pe studierea situaţiei la întreprindere,
precum şi pe analiza documentaţiei existente, inclusiv a informaţiei despre istoria
întreprinderii, procesul de producţie, echipamentul existent, bilanţul contabil,
raportul privind rezultatele financiare şi raportul privind fluxul mijloacelor băneşti
etc. Sunt investigate şi sursele de date externe: furnizorii, concurenţii, angajaţii,
clienţii. Din aceste discuţii întreprinzătorul poate obţine informaţii suplimentare
despre situaţia la întreprindere, care îl vor ajuta să ia o decizie corectă.
6.Negocierea ​condiţiilor ​ privind ​ determinarea ​ valorii ​
întreprinderii ​şi
stabilirea ​preţului ​afacerii ​- de regulă, preţul se stabileşte în procesul negocierilor
dintre vânzător şi cumpărător, astfel încât suma să fie acceptată de amândoi. În
urma negocierilor se concretizează toate condiţiile de vânzare-cumpărare, care ar
asigura o tranzacţie fără probleme majore.
7.Dacă procesul de negociere s-a finalizat cu succes, atunci are loc ​ încheierea
contractului​​de​​vînzare-cumpărare​a întreprinderii, care este autentificat notarial
şi se înregistrează la Camera Înregistrării de stat. Din momentul semnării actului de
 predare, cumpărătorul intră în drepturi depline asupra afacerii, devenind noul ei
proprietar.

24.​Definiţia franchisingului şi dezvoltarea lui in Republica

Moldova. Contractul de franchising.
O altă modalitate de lansare în afaceri este franchisingul.
Prin ​franchising se înţeleg relaţiile contractuale dintre ​ vânzător
(franchiser) şi ​cumpărător ​(franchisee) privind acordarea drepturilor de operare
a afacerii şi obţinerea asistenţei din partea vânzătorului în schimbul unei plăţi.
Sau, ​franchisingul reprezintă întelegerea între vînzator (franchiser) si
cumparator(franchisee) privind oferirea unor drepturi (de a folosi marca
comerciala, tehnologia, etc) în schimbul unei plati pe o anumita perioada de timp.
A cumpăra o franciză înseamnă să cumpăraţi dreptul de a utiliza o anumită
marcă comercială cunoscută sau un concept de afacere care a fost deja testat în
practică. De regulă, se plăteşte o anumită sumă la început pentru a deschide
afacerea, pentru a instrui personalul, pentru echipamente şi utilaje care au un
anumit design standard, etc. Proprietarul afacerii în franciză ajută la etapa de
iniţiere a afacerii. In continuare, plătiţi anual o sumă pentru dreptul de franciză (în
literatura de specialitate - „royalty”).
În Republica Moldova, apariţia franchisingului a fost condiţionată de
adoptarea în 1997 a Legii cu privire la franchising. În prezent pe piaţa
moldovenească activează aşa francize ca: Mango, Celio, Mexx, Olsen, Sele,
McDonald`s, РОСТИК’С KFC, Fornetti, Buon Giorno, ​ La Boucherie , ​
1C etc. Cea
mai mare extindere o au francizele din domeniul comerţului, în special al
confecţiilor, precum şi companiile din domeniul serviciilor, cum ar fi
fast-food-urile. Apariţia marilor centre comerciale, mai ales în mun. Chişinău, a
devenit de asemenea un stimulent în dezvoltarea franchisingului.

Contractul de franchising. Baza relațiilor de franchising este evidențiată în

contractul de franchising, încheierea caruia este obligatorie. ​ Contractul ​de
franchising este un document cu valoare juridică ce reglementează raportul de
franchising şi reprezintă o înţelegere privată între părţi, prin care proprietarul unei
afaceri, numit franchiser, cedează beneficiarului numit franchisee, dreptul de
folosinţă al numelui firmei, al mărcii, dreptul de producere/comercializare/prestare
a unor bunuri/servicii, care sunt deja prezente pe piaţă şi înregistrează succes.
Părţi ale contractului de franchising sunt ​Franchiserul şi ​ Franchiseeul​. In
calitate de ​Franchiser poate fi o persoană fizică sau juridică, din Republica
Moldova sau din străinătate, întreprindere producătoare, reputată pe o anumită
piaţă, care dispune de marcă proprie şi care a încheiat contract de franchising cu o
altă intreprindere autohtonă sau străină.
Franchisee​-ul poate fi o persoană fizică sau juridică, autohtonă sau străină,
care a incheiat un contract de franchising cu o întreprindere autohtonă sau străină
sau care s-a creat în urma Încheierii unui astfel de contract. Intreprinderile
autohtone create înainte de încheierea contractului de franchising îşi menţin forma
de organizare juridică.
Intreprinderile create în urma încheierii contractului de franchising se
înregistrează în modul stabilit de legislaţia ţării de reşedinţă în conformitate cu
procedurile legale pentru forma organizatorico-juridică aleasă de asociaţii noii
întreprinderi.
Cel mai des contractele de franchising se încheie ​
pe o perioadă​de la 3 pînă la
15ani, excepție face compania McDonald’s, care practică încheierea contractelor
pe o perioadî de 20ani.
În RMoldova conform Legislației contractele de franchising sunt înregistrate
la AGEPI, iar informația privind înregistrarea acestora se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială.

25. Tipurile de franchising.

În literatura de specialitate se disting mai multe clasificări ale tipurilor de
franchising, în funcţie de următoarele ​ criterii:​
După ​obiectul oferit în franchising,​​deosebim:
Franchisingul​​numelui:​franchiserul oferă franchiseeului dreptul de a se
folosi de marca sa de comerţ. Franchisingul mărcii de comerţ se aplică mai des în
lanţurile hoteliere, reţeaua de restaurante (McDonald`s, Burger King, Pizza hut),
firme de închiriere a automobilelor (Avishertz) etc.
Acest tip de franchising presupune existenţa unei mărci cunoscute, care îi va
garanta franchisee-ului succesul pe piaţa de desfacere. În cazul dat franchisee-ul
are dreptul de a folosi numele franchiserului, prelucrând sau modificând produsul,
cu condiţia că va respecta strict procedurile de lucru şi de marketing ale acestuia.
Franchisingul ​comercial ​ sau ​ franchisingul ​ distribuţiei ​ produselor:
franchiserul oferă franchiseeului dreptul de a comercializa produsele sale pe un
teritoriu limitat. Acest sistem este larg răspândit în industria automobilelor, fiind
utilizat de aşa companii ca Chrysler, Ford, General Motors; în industria produselor
petroliere – Exxon, Shell, Texaco, a băuturilor răcoritoare – Pepsi-Cola şi
Coca-Cola.
Franchisingul ​corporativ sau ​ franchisingul ​ afacerii: franchiserul oferă
franchisee-ului un pachet complet al afacerii care este deja cunoscută pe piaţă.
Prima franchiză corporativă a fost lansată de compania McDonald’s. Compania
oferă atât know-how-ul necesar, ce cuprinde totalitatea cunoştinţelor nepatentate,
care se bazează pe experienţa şi probele efectuate de franchiser – instruirea
completă a personalului, amenajarea restaurantului, ajutorul în angajarea
personalului, oferirea consultanţei permanente, cât şi standardele de calitate.
Datorită aplicării franchisingului corporativ, McDonald’s este unul dintre liderii
globali în sectorul fast-food-urilor cu mai mult de 31000 de restaurante locale, care
deservesc în fiecare zi peste 58 milioane de oameni din 118 ţări.
În funcţie de ​profilul participanţilor​,​există mai multe tipuri de franchising:
Tipul ​franchiser-producător​şi f​ranchisee-producător​este des aplicat în
industria băuturilor răcoritoare şi alcoolice.
Relaţia ​franchiser-producător şi ​ franchisee-vânzător cu ridicata sau
vânzător cu amănuntul este tipică industriei constructoare de automobile,
echipamente agricole, produselor petroliere, vopselelor etc.
În cazul în care ​franchiserul ​ este ​un ​
vânzător ​cu ​
ridicata​
, acesta oferă
franchisee-ului (vânzător cu ridicata sau cu amănuntul) dreptul de a comercializa,
uneori în exclusivitate, unele produse sub numele său pe un teritoriu limitat sau
într-o anumită locaţie. De exemplu, vânzarea produselor cosmetice sau a
electrocasnicelor etc.
Franchiserul ​vânzător ​ cu ​ amănuntul ​ sau ​
întreprindere ​prestatoare ​de
servicii autorizează pe franchisee să deschidă un nou magazin sau o nouă
întreprindere prestatoare de servicii, care este înfiinţată şi condusă conform
standardelor proprii. De exemplu, lanţul de restaurante fast-food Wendy,
McDonald`s sau afacerile de spălare şi întreţinere a autoturismelor.
După ​nivelul de intermediere​există:
Franchisingul ​direct presupune încheierea unui contract direct cu fiecare
franchisee locală, asigurându-se astfel o legătură strânsă între franchiser şi
franchisee. În cazul în care franchisee este situată, din punct de vedere geografic,
departe de franchiser, aplicarea sistemului creează unele inconvenienţe legate de
lipsa susţinerii la nivel local, necunoaşterea particularităţilor naţionale, a gusturilor
şi preferinţelor consumatorilor şi, ca urmare, poate condiţiona adoptarea unor
decizii greşite. Astfel, pentru a-şi dezvolta reţeaua de francize peste hotare,
franchiserii apelează la master franchising.
Master ​franchising constă în oferirea de către franchiser unei francize
locale a dreptului de subfranchiser în regiunea dată. Astfel, subfranchiserul local
încheie contracte de franchisee locale, având responsabilitatea verificării respectării
acestora. Sistemul dat este avantajos atât pentru franchiser, cât şi pentru
subfranchiserul local, deoarece primul, minimizându-şi riscurile, are posibilitatea
să-şi extindă afacerea şi să obţină venituri din realizarea francizei, iar
subfranchiserul local beneficiază de drepturi exclusive pentru dezvoltarea afacerii
pe un teritoriu şi obţine venit din taxele achitate de franchisee-urile locale.
Partenerii de franchising desfăşoară activitate sub orice formă de organizare
juridică, în conformitate cu legislaţia ţării lor de reşedinţă.

26. Avantajele şi dezavantajele franchizeului.

Avantajele​​franchizeului​​:
- Franciseeul are o șansă mai mare de succes, deoarece chiar de la iniţiere este
sprijinit de un partener experimentat, micşorîndu-se astfel posibilitatea apariţiei
unor erori.
- Investitii inițiale mai reduse, deoarece poate beneficia de materialele,
echipamentul şi tehnica franchiserului.
- Asistență managerială și de marketing – franchiserul acordă un sprijin în
instruirea personalului , consultanţă permanentă.
- Produse si servicii de calitate standard – franchiseeul primeşte afacerea, unde este
prezentat în detaliu procesul tehnologic, receptura, etc, astfel el nu este nevoit să
consume bani pentru elaborarea produselor.
- Cheltuieli reduse p/u promovarea produselor și serviciilor, deoarece franchiserul
oferă un nume cunoscut, o marcă de prestigiu, franchisee beneficiază de rezultatele
campaniilor de promovare la nivel naţional desfăşurate de frasnchiser.

Dezavantajele​​ franchizeului​​
:
- Firma nu-i aparține niciodată cu adevarat – cu toate că franchisee este o
întreprindere independentă, el trebuie să respecte cu stricteţe cerinţele impuse de
franchiser, neavînd posibilitatea de a-şi conduce firma aşa cum doreşte el.
- Costul ridicat al franchisei și contribuția la profit – franchiseeul achită taxa
iniţială, royalty şi taxa pentru publicitate şi pentru a începe afacerea trebuie să
dispună de investiţii pentru lansarea ei.

- Respectarea riguroasă a tuturor operațiunilor standardizate – franchise-ul este

obligat să activeze conform standardelor impuse de franchiser, care are dreptul de a
controla respectarea lor.
- Linie limitată de produse, -
Aria geografică limitată,
- Politica prețurilor și a reclamei este dictată de franchiser, franchiseeul poate să
facă unele modificări numai cu acceptul franciserului.

27. Avantajele​​şi​​dezavantajele franchizerului.

Avantajele​​franchizerului​​:
- Posibilitatea relativ rapidă de a-și extinde propria afacere – franchiserul cucereşte
noi piţe fără mari investiţii.
- Obtinerea veniturilor suplimentare din taxele de franchising. Indiferent de tipul de
franchising, franchiseeul trebuie sa plateasca :
∙ taxa ​initiala ​unica​-reprezinta o suma fixa achitata pt dreptul de a practica
afacerea sub marca franchiserului, pe un anumit teritoriu, precum și o recompensă
a cheltuielilor efectuate de franchiser, inclusiv pentru instruirea personalului şi
consultaţii.
∙ royalty​- taxă periodică pe drepturile de marcă, ce reprezintă recompensa
pentru dreptul de a obține o franchise. Mărimea taxei date este stipulată în contract
şi constituie de la 0 pînă la 15% din cifra de afaceri sau venitul din vînzări.
- Reducerea cheltuielilor legate de distribuția și marketingul produselor, deoarece,
acestea sunt parțial acoperite de către franchisee prin taxa pentru publicitate, care
se calculeaza în procente din cifra de afaceri înregistrată şi se foloseşte pentru
marketingul şi promovarea afacerii.
- Conducerea mai eficienta si mai profitabila a afacerii, deoarece experienţa a
demonstrat că nici cel mai bun angajat nu va fi la fel de cointeresat în succesul
afacerii ca proprietarul acesteea.

Dezavantajele​​ franchizerului​​:
- Acordarea unui sprijin tehnic și uneori chiar financiar franchiseeului pe toată
perioada contractului de franchising,
- Dificultăți în efectuarea controlului,
- Afectarea prestigiului franchiserului, în cazul în care franchiseea falimentează, -
Dificultăți în păstrarea confidențialității informației.

28.​​
Planul de afaceri – conceptul, necesitatea şi scopurile elaborării.
Planificarea afacerii este una din cheile succesului ce permite definirea
exactă a scopului şi a activităţilor ce trebuie făcute pentru atingerea lor, precum şi
repartizarea judicioasă a resurselor necesare pentru obţinerea profitului aşteptat.
Planificarea afacerii este un proces repetitiv de identificare, colectare, analiză
şi interpretare a informaţiilor legate de activitatea unei firme în scopul definirii
misiunii, obiectivelor, strategiilor şi planurilor de acţiune ale acesteia pentru o
perioadă determinată de timp.
Redactarea planului de afaceri ar trebui să fie unul din primii paşi în iniţierea
oricărei afaceri. Planul de afaceri poate da o primă imagine asupra perspectivelor
reale ale afacerii; pot fi astfel evitate pierderile provocate de proiecte neviabile
înainte ca ele să se fi produs efectiv.
Planificarea​​afacerii​​este​​
necesară​deoarece:
▪​Ne ajută să vedem afacerea ​pe​​ termen​​ lung​, fiind importantă nu atât lansarea ei
cât mai ales menținerea și dezvoltarea ei în perspectivă;
▪​Ne ajută să vedem dacă ideea este ​ oportună​și va avea succes;
▪​Ne ajută să derulăm afacerea într-un mod ​ organizat;
▪​Ne ajută să luăm ​decizii​în cunoștința de cauză;
▪​Ne ajută să obținem ​finanțări​sau să creăm ​ parteneriate
Un ​plan​​de​​afaceri​ajută o afacere să privească înainte, să aloce resurse, să
se concentreze asupra punctelor-cheie şi să fie pregătită pentru a soluţiona
probleme şi a folosi oportunităţi. Din păcate, mulţi antreprenori înţeleg ​ planul​​de
afacere​doar ca pe o necesitate pentru a începe o afacere nouă sau pentru a efectua
împrumuturi. Planul de afaceri este vital pentru conducerea unei afaceri, chiar dacă
aceasta nu are nevoie de noi împrumuturi sau investiţii. Afacerile au nevoie de
planuri pentru a se dezvolta dinamic şi în concordanţă cu priorităţile stabilite.
Întocmirea planului de afaceri permite:
∙ stabilirea realistă a necesarului de resurse şi a surselor din care acestea pot fi
obţinute;
∙ încadrarea în timp a etapelor afacerii;
∙ coordonarea fazelor viitoare ale afacerii şi rezolvarea eventualelor
neconcordanţe.
Totodată, un plan bun îi ajută pe manageri şi proprietari în următoarele ​ direcţii​:
✓​Să înţeleagă poziţia curentă a întreprinderii lor pe piaţă,
✓​Să stabilească obiective realiste pentru afaceri,
✓​Să selecteze cea mai optimă variantă pentru implementare reieşind din utilizarea
la maximum/oportun a factorilor de producere,
✓​Să identifice riscurile şi obstacolele şi să stabilească strategiile pentru a le face
faţă,
✓​Să supravegheze şi să controleze realizarea performanţelor întreprinderii
Planul ​de ​afaceri ​- un document confidenţial în care sunt descrise
obiectivele şi scopurile întreprinderii, demonstrându-se în detalii modalităţile de
atingere a acestora. Planul de afaceri răspunde la următoarele 6 întrebări:
1. ​
“CE”​– se referă la ce reprezintă afacerea în prezent şi ce vrea să se obţină în
viitor (obiectiv/obiective);
2. ​
“Cînd”​– se referă la perioadele de desfăşurare şi realizare a obiectivelor;
3. ​
“Unde”​– priveşte locul / locurile de desfăşurare a activităţii;
4. ​
“Cine”​– persoanele care vor îndeplini sarcinile specifice esenţiale;
5. ​
“Cum”​​–​metodele şi tehnicile de atingere a obiectivelor propuse;
6. ​
“Cît”​​–​resursele materiale, financiare şi umane necesare pentru atingerea
obiectivelor.
Planul de afaceri este un ​document​care:
-​​
descrie​​toate​​aspectele​​afacerii;
-​​
analizează​​toate​​problemele​​posibile;
-​​
determină​​soluţiile​​alternative​​ în​​
scopul​​obţinerii​​ de​​
profit.
Planul de afaceri este un ​document​​ analitic​în care:
-​​
sunt​​clar​​definite​​obiectivele​​
companiei;
-​​
este​​
determinată​​strategia​​de​​ realizare​​a​​
acestora;
-​​
este​​
dezvăluit​​modul​​în​​care​​vor​​fi​​
folosite​​
resursele​​ existente​​
pentru​​atingerea
scopurilor.
Planul de afaceri se elaborează în următoarele ​ cazuri​ :
▪​pentru ​a ​stabili ​un ​plan ​de ​ acţiuni ​care ​va ​
fi ​
folosit ​ca ​
instrument ​ de ​gestiune
- planificarea detaliată a afacerii permite să se evalueze situaţia actuala, să se
analizeze perspectivele şi sa se calculeze riscurile posibile, astfel, antreprenorul
îşi stabileşte din timp căile şi mijloacele de atingere a scopului;
▪​pentru ​a ​obţine ​un ​credit ​ bancar ​ - prezentarea planului de afaceri este o
condiţie obligatorie a oricărei instituţii financiare care înainte de a oferi
împrumutul, solicită să evalueze perspectivele dezvoltării afacerii, precum şi
şansele recuperării fără probleme a sumei împrumutate;
▪​pentru ​a ​atrage ​investiţii ​ - orice investitor, înainte de a efectua investiţii, va
analiza situaţia la întreprinderea în care investeşte pentru a calcula
profitabilitatea plasamentului.
Planul de afaceri este important din mai multe ​ motive​. El determină
managementul să analizeze:
- ideea afacerii; - concurenţii;
- obiectivele; - resursele şi facilităţile;
- echipa managerială; - nevoile de capital pe termen
- produsul; lung şi scurt.
- strategia de marketing;
Dat fiind faptul că este un document de perspectivă, se recomandă ca planul
de afaceri să fie întocmit pentru o perioadă de 3 – 5 ani, să fie revăzut periodic,
pentru a reflecta situaţia curentă, ideile noi şi planurile pentru viitor.

Planul de afaceri este prima şi, poate, cea mai bună oportunitate a
managementului de a atrage interesul investitorului potenţial. El descrie produsul
sau serviciul şi defineşte piaţa în termeni cantitativi şi calitativi, permiţând
investitorilor să înţeleagă capacitatea managementului de a dirija compania.

29.​​Funcţiile​​planului​​
de​​
afaceri.
Planul de afaceri reprezintă un document care oferă afacerii o imagine
generală asupra activităţii sale. El are o aplicabilitate vastă, în continuare fiind
descrise ​funcţiile​sale principale.
a. ​Este ​un ​instrument ​ de ​
management ​ şi ​
planificare – prin intermediul
planului de afaceri antreprenorul poate conduce şi controla întreg procesul de
demarare a afacerii sale;
b. ​Este ​un ​instrument ​ de ​
monitorizare ​şi ​
de ​
evaluare ​ a ​
afacerii – ca
instrument de management, planul de afaceri îl ajută pe antreprenor să
monitorizeze şi să evalueze modul în care afacerea se dezvoltă. El este un
instrument dinamic, care poate fi modificat pe măsura acumulării experienţei şia
cunoştinţelor;
c. ​Este ​un ​instrument ​de ​
comunicare ​externă – planul de afaceri este folosit
pentru a atrage capital investiţional, împrumuturi şi parteneri de afaceri. În cazul în
care se doreşte obţinerea unui credit sau a unei finanţări nerambursabile,
prezentarea planului de afaceri, care să demonstreze că afacerea are potenţial
pentru a aduce profit, este absolut indispensabilă;
d. ​Este ​un ​instrument ​ de ​prezentare/promovare – planul de afaceri arată
modul de evoluţie a afacerii, obiectivele trasate şi rezultatele obţinute, etapele
următoare necesare a fi parcurse.

30. Recomandări privind elaborarea planului de afaceri.

În procesul elaborării planului de afaceri urmează să ținem cont de următorele
recomandări:
• Nu trebuie încărcat cu scheme şi desene, iar calculele financiare e bine să fie
prezentate în tabele accesibile;
• Coperta trebuie să fie atractivă, însă nu ţipătoare;
• E indicată descrierea de la persoana a III, în unele cazuri poate fi utilizată
prezentarea la persoana I singular sau plural;
• Dacă în plan sunt folosite acronime, termeni de argou, e necesar de definit
aceştea în glosar;
• Dacă investitorul sau creditorul propune o anumită structură a planului e
necesar de ţinut cont de structura propusă, folosindu-se acei termeni care
sunt utilizaţi de potenţialii finanţatori.
Nu există un format standard pentru un plan de afaceri. Însă el trebuie sa fie
simplu,​​specific,​​realist​​şi​​complet.​
Cerinţele înaintate unui plan de afaceri variază, depinzând de scopul urmărit.
Astfel spre exemplu, un plan de afaceri menit să atragă investitorii în mare parte va
dovedi profitabilitatea investiției, iar unul pentru obținerea creditului – capacitatea
întreprinderii de a rambursa creditului în termenii stabiliți.
Cele mai frecvente greșeli comise la elaborarea si redactarea unui plan de
afaceri sunt considerate a fi următoarele:
- planul este prea lung, prea tehnic sau prea detaliat;
- datele financiare nu sunt în concordanţă cu restul planului;
- lipseşte partea de planificare a acţiunilor propuse și de organizare a procesului;
- misiunea şi strategiile sunt focusate pe prezent în loc de viitor;
- nu sunt identificaţi factorii cheie de succes;
- nu există focus pe consumator;
- lipsa / insuficienţa datelor despre piaţă;
- inabilitatea de a identifica concurenţa si de a reacționa la acţiunile sale;
- lipsa unui plan de marketing;
- subfinanţare sau un tip nepotrivit de finanţare;
- planul nu răspunde cerinţelor destinatarului;
- subestimarea cheltuielilor și/sau supraestimarea veniturilor;
- subestimarea timpului necesar lansării noilor produse / servicii.

31. Structura ​şi ​conţinutul ​

compartimentelor ​
de ​
bază ​
ale ​
planului ​
de
afaceri.
Structura și conținutul compartimentelor de bază ale planului de afaceri se
redau în continuare :
1.​​
Pagina​​de​​titlu​​-​serveşte drept copertă pentru planul de afaceri şi conţine
informaţii privind:
- denumirea completă a întreprinderii
- adresa juridică
- numărul de telefon, fax, e-mail
- numele şi prenumele directorului, semnătura lui
- data (luna, anul) întocmirii planului de afaceri
- trimiterile la confidentialitatea informatiei
De asemenea, pe copertă poate fi menţionat scopul întocmirii planului de afaceri.
2.​​
Cuprins​- include compartimentele de baza ale planului de afaceri cu
indicarea paginilor la care se află acestea, pentru a simplifica accesul la informaţia
necesară a persoanei cointeresate.
3. ​Sumarul conţine de la 1 pană la 4 pagini de text ce include informaţia de
bază privind afacerea. Descrierea trebuie sa trezească interesul potenţialului
investitor în continuarea lecturii şi în dorinţa de a se întâlni cu cel care a prezentat
proiectul. Este necesar ca în compartimentul dat să fie inclusă informaţia cu privire
la scopul elaborării planului de afaceri. Sumarul este scris după elaborarea
celorlalte compartimente ale planului și va mai include:
- Descrierea succintă a afacerii
- Informaţia privind piaţa, produsul, personalul
- Resursele financiare necesare pentru realizarea proiectului, inclusiv creditul
solicitat
- Rezultatele economice-financiare planificate.
4. ​Descrierea ​generală ​a ​ companiei ​ şi ​
a​obiectivelor ​
- înainte de a decide
finanţarea, creditorul sau investitorul doreşte să ştie cui acordă banii şi are nevoie
de o informaţie generală cum ar fi:
- date privind înregistrarea întreprinderii (cînd a fost creată şi cu ce scop)
- locul amplasării, infrastructura
- forma organizatorico-juridică, forma de proprietate
- fondatorii
- domeniul de activitate - de producere, comercială (cu amănuntul, cu ridicata,
import, export), acordare de servicii, etc.
- scopul şi obiectivele afacerii
Scopul şi obiectivele afacerii pot fi definite după analiza mediului intern şi
extern. Scopul este motivul pentru care există întreprinderea, care de regulă este
ceva general şi reprezintă o viziune a unei stări ideale. El este de obicei formulat
astfel încât sa includă o condiţie care sa fie atinsa pe termen lung. Obiectivul este
cea ce vrem să realizăm, determinat foarte clar în timp şi volum. Pentru formularea
obiectivelor se recomanda utilizarea următorului model: ​ "De​​
obţinut​​rezultatul​​X,
în​​
zona​​geografică​​Y,​​în​​perioada​​Z",​De ex.: "De mărit în anul 2017 volumul
vînzărilor cu 10 % în spaţiile comerciale din sectorul Botanica".
5. ​Produsul ​sau ​serviciile - trebuie să cuprindă o ​ descriere ​ detaliată ​a
produselor ​/serviciilor pe care întreprinderea le plasează pe piaţă. La indicarea
caracteristicilor ​calitative şi a ​avantajelor produselor / serviciilor întreprinderii se
include informaţia despre:
- caracteristicile tehnologice şi calitative ale produsului/serviciului,
- asortimentul şi nomenclatura, cu precizarea cantităţilor anuale de livrat exprimate
în unităţi fizice şi valorice,
- necesităţile pe care le satisface produsul sau serviciul dat,
- ambalajul şi design-ul produsului.
Este necesar de argumentat de ce consumatorii aleg sau vor alege anume acest
produs. De asemenea, la compartimentul dat pot fi anexate cataloage, fotografii sau
schiţe ale produsului.
6.​​
Piaţa​​(planul​​de​​marketing)​​ -​este unul din compartimentele de bază ale
planului de afaceri în care este necesar a se analiza următoarele aspecte:
-​caracteristicile pieţei pe care activează întreprinderea, structura şi mărimea pieţei
-​evoluţia pieţei (va creşte ori descreşte sau va rămâne aceeaşi in perioada
planificată)
-​clienţii actuali şi potenţiali, cine sunt aceştia, care sunt caracteristicile şi
preferinţele lor
- analiza necesităţilor consumatorilor
- politica de preţ – ce modalităţi de stabilire a preţului vor fi alese: bazate pe
calcularea costului, după cerere, după concurenţi etc.; vor fi modificate preturile
etc.
-​canalele de distribuţie –se referă la drumul parcurs de produs pentru a fi transferat
de la producător la consumatorul (utilizatorul) final
-​promovarea produsului sau serviciului – ce mijloace de promovare vor fi alese
-​tendinţele de dezvoltare a pieţei alese (piaţa în creştere, descreştere sau staţionară
-​mărimea pieţei date şi cota pe piaţă a întreprinderii (e de dorit ca mărimea pieţei
să fie descrisă în mărimi naturale şi valorice)
- concurenţii ​- cine sunt concurenţi, caracteristica produselor concurenţilor; analiza
comparativă a concurenţilor care va contribui la poziţionarea afacerii pe piaţă şi la
stabilirea strategiei concurenţiale.
7.​​
Planul​​operațional​​(de​​producție)​va cuprinde următoarele informații :
- descrierea procesului de producţie şi etapele de bază, menţionând timpul şi
fondurile necesare fiecăruia
- descrierea cerinţelor producţiei: materiile prime, standardele, licenţe etc.
- furnizorii de materii prime, materiale, combustibil, etc.
- ce echipament / maşini sunt folosite
- cum va fi organizat fluxul de producţie /magazinul/biroul pentru comerţ/ servicii?
- organizarea controlului calităţii, cine îl va înfăptui şi procedurile de control.
- personalul (câţi angajaţi, calificarea, formele de salarizare şi stimulare, cum vom
perfecţiona cadrele, ce consultanţi vom avea nevoie)
8.​​
Managementul​​şi​​organizarea​va cuprinde detalii referitoare la:
- cine va conduce afacerea – persoanele cheie (anexaţi
CV), - care este structura organizatorică a întreprinderii?
- cum va fi supravegheat personalul,
- fişele de post ale personalului cheie, etc.
9. ​Analiza ​SWOT - se axează pe realitatea internă si externă, examinând
părţile ​tari şi ​slabe din cadrul companiei, precum si ​ oportunităţile şi
ameninţările legate de mediul extern care pot afecta realizarea scopului
planificat.
Analiza SWOT conventional se divizează în două etape:
I etapă​- analiza mediului intern ​(punctele​​ Tari​​
şi​​
Slabe​​
care​​
caracterizează
compania)
II etapă​- analiza mediului extern, ​(Oportunităţi​​ şi​​
Ameninţări​​factorii​​
externi
care​​pot​​influenţa​​afacerea)
10.​​Planul​​Financiar​cuprinde informații referitoare
la: ​
1.​De cîţi bani veţi avea nevoie la realizarea
proiectului?
2.​Sursele financiare (credit bancar, împrumuturi, donaţii, mijloace proprii)
Necesarul şi sursele de finanţare poate fi prezentat sub forma următorului
tabel:
Denumir Valoarea, Sursa
ea lei
activelor Proprie Împrumut Donaţie Alte
 Total

3.​Sursele financiare (credit bancar, împrumuturi, donaţii, mijloace

proprii) ​4.​Descrierea condiţiilor de rambursare a capitalului împrumutat
Informaţia necesară privind rambursarea capitalului împrumutat se poate
reda conform tabelului de mai jos:

Denumirea​​indicatorului Valoarea
Mărimea creditului, lei sau $

Termenul de creditare, luni

Rata anuală a dobânzii, %

Numărul de rambursări pe an

Numărul perioadelor de graţie, luni

Rata de rambursat calculată

5.​Vânzări previzionate, cheltuieli fixe şi variabile, cheltuieli comerciale,

cheltuieli generale şi administrative.
În ceea ce privește vânzările planificate trebuie să:
- Calculaţi vânzările în fiecare categorie de produse şi servicii
oferite. - Calculaţi preţul de vânzări al fiecărei unităţi din fiecare
categorie.
- Calculaţi vânzările totale în fiecare
categorie. - Calculaţi totalul pe lună şi pe an.
- Cheltuielile fixe şi variabile:
✓​ Cheltuielile ​fixe (amortizarea clădirilor si echipamentului, plata pentru arendă
sau leasing, dobânda bancară, cheltuieli comerciale, cheltuieli generale şi
administrative;
✓​ Cheltuielile ​variabile (materia primă şi materialele, energia electrică şi
combustibil folosite în scopuri tehnologice, salariul muncitorilor de bază,
costul furajelor, costul mijloacelor de producere, etc.)
6.​Situaţia despre profit şi pierderi va
cuprinde: ​-Vînzări​​nete:
✓​Producţie agricolă
✓​Servicii mecanizate
✓​Servicii de depozitare
/răcire
-​​
Total​​vînzări
nete​​-​​Costul
 vînzărilor
-​​
Marja​​de​​contribuţie.
-​​
Rata​​profitului
marginal:​​✓​Cheltuieli
comerciale
✓​Cheltuieli generale şi
administrative ​✓​Uzura
✓​Alte cheltuieli
operaţionale. -​Profitul​​până
la​​impozitare.
7.​Calcularea contribuţiei marginale. ​ Metoda​​ Marjei​​ de​​
Contribuţie:
- Venitul din vânzări - Consumuri si cheltuieli variabile = ​ Marja de
contribuţie;​- Marja de contribuţie – Consumuri si cheltuieli constante = ​Profit
- Marja de contribuţie / venitul din vânzări = ​ Rata​​ marjei​​
de​​contribuţie
(%)​​8.​Fluxul mijloacelor băneşti va cuprinde:
- Intrări de numerar – reprezintă venitul lunar care se presupune a fi obţinut în
anul respectiv
- Ieşiri de numerar – reprezintă costurile monetare (băneşti) lunare fixe şi
variabile
- Fluxul de numerar înainte de finanţare
- Finanţarea deficitelor de flux de numerar
9.​Bilanţul planificat: ​Activele​​ =​​Datoriile​​
+​​Capitalul​​Propriu
10.​Analiza indicatorilor financiari p ​ rincipali: ​lichiditatea, solvabilitatea sau
acoperire​a ​financiară, profitabilitatea.
11.​ Punctul critic sau pragul de rentabilitate ​ reprezintă ​acel ​volum ​de ​
producţie,
la ​care ​veniturile ​şi ​costurile ​
sunt ​egale, ​
iar ​întreprinderea ​ nu ​
obţine ​nici
profit,​​nici​​pierderi.
- ​Punctul​​critic​= Consumuri si cheltuieli constante / Rata marjei
de contribuţie
- ​Volumul​​vânzărilor​necesar pentru obţinerea profitului dorit
= (Consumuri si cheltuieli constante + Profitul dorit) /Rata marjei de
contribuţie
Anexele​sunt foarte importante, mai ales pentru obţinerea de fonduri şi crearea de
parteneriate strategice. În anexe la planul de afaceri pot fi prezentate :
-Fotografii ale produselor/ serviciilor
-Rapoarte de cercetare şi de audit
-Materiale promoţionale
-Declaraţii financiare
-Bilanţul contabil
-Copii ale contractelor de bază
-Copii ale acordurilor de parteneriat
-Alte documente relevante despre activitatea şi/ sau intenţiile întreprinderii.
32.​Alegerea​​amplasamentului​​
unui​​
magazin.
Este deja proverbială afirmația că ”​ există ​
3 ​factori ​
care ​
condi,ioneazăa
succesul afaceii – amplasamentul, amplasamentul și încă o dată
amplasamentul” ​.
Alegerea celui mai corespunzător amplasament poate fi un important factor de
succes în afaceri. Un bun amplasament poate permite supraveţuirea chiar şi a unei
afaceri mediocre, iar unul prost poate duce la eşec şi o afacere prosperă. Problema
amplasamentului trebuie pusă în funcţie de specificul fiecărei afaceri şi de
obiectivele întreprinzătorului. Alegerea incorectă a amplasamentului duce la
apariţia unor cheltuieli suplimentare necesare pentru transferarea afacerii,
amenajarea acesteea, informarea clienţilor sau chiar la închiderea acesteia.
În alegerea amplasamentului unei afaceri trebuie parcurse următoarele ​etape​:
- determinarea​​localităţii​​unde​​va​​
fi​​
amplasată​​ afacerea;
- alegerea​​zonei​​în​​cadrul​​
localităţii​​
date;
- stabilirea​​amplasamentului​​ exact​​în​​
sectorul​​
respectiv.
Un magazin medicoru poate prospera în cazul unui amplasamant favorabil,
pe cînd unul bun, dar cu o localizare nereuşită poate falimenta.
La alegerea ​amplasamentului ​ unui ​ magazin este necesar de ținut cont de
starea economică și demograficaă a zonei unde va fi amplasat acesta ; venitul
mediu al unei familii ; capacitatea de cumparăre a clienților ; vîrsta cumparătorilor
; preferințele acestora ; cererea la oficii și apartamente ; prețurile la spatiile
comerciale și locative și compararea acestora cu prețurile din alte sectoare. Acestea
reprezintă surse utile de informaţii privind perspectivele dezvoltării zonei şi
posibilităţlie obţinerii de venituri în urma amplasării respective.
De asemenea, la alegerea amplasamanetului unui magazin este necesar de a
analiza și aşa ​factori​ca :
- Numarul si structura populaţiei şi puterea de cumpărare a acesteia. -
Natura produsului și frecvenţa cumpărării diferitelor produse
- Intensitatea traficului pietonal. -
Apropierea concurenților.
- Vecinătatea cu alte afaceri
- Numarul locurilor de parcări. -
Costul amplasării.
- Conditiile contractului de închiriere. -
Imaginea localului.
- Reglementări și norme specifice. -
Accesibilitatea pentru clienți.

33. Alegerea ​amplasamentului ​

afacerii ​
din ​
domeniul ​
prestării
serviciilor.
Alegerea amplasamentului unei ​ afaceri ​
prestatoare ​ de ​servicii​
, depinde de
specificul activității. Pentru o afacere ce se ocupă, de ex. cu reaparația și deservirea
copiatoarelor, amplasarea nu joaca un rol decisiv. Intreprinzatorul se deplasează la
client, deoarece acesta vizitează foarte rar afacerea. In cazul dat este important nu
atît amplasamentul cît posibilitatea de a ajunge repede la client, soluționînd
problema apărută. Insă, de ex. în cazul unei frizerii, un atelier de confecții,
curățăatorie chimică, aceste afaceri trebuie să fie localizate în apropierea clienților.
Amplasarea departe de consumatori îi va determina pe unii clienți să aleagă altă
afacere amplasată în apropiere, excepție face prestarea unor servicii unicate.
La stabilirea amplasamentului unei afaceri prestatoare de servici este necesar de
tinut cont de următorii ​factori​:
- Existența transportului public,
- Existența unui numar suficient de locuri de parcare, -
Posibilitatea extinderii ulterioare a afacerii,
- Cît de ușor și de repede pot găsi clienții afacerea,
- Marimea cheltielilor suplimentare pentru promovarea amplasamentului
respectiv, etc.

34.​Alegerea​​amplasamentului​​
întrerpinderii​​
producătoare.
La alegerea amplasamentului - ​ întreprindere​​producatoare​se va ține cont
care din amplasamente va satisface cel mai bine scopurile pe termen lung.
Deoarece modificarea amplasamentului, de regulă, necesită mari costuri legate de
demontarea echipamentului, transportarea, montarea acestuia la noul loc, pregătirea
spatiilor,etc.
Criteriile​pentru alegerea amplasamentului întreprinderii-producătoare sunt:
Disponibilitatea foreți de muncă calificate,
Apropierea de sursele de materie primă,
Apropierea de piețele de desfacere pentru bunurile finite,
Accesul la căile de transport,
Costul transportului,
Costul și calitatea utilităților,
Prevederile legale referitoare la protecția mediului înconjurator.
De asemenea, se ia în calcul specificul activității.

35. ​
Alternative de amplasare – afacerea la domiciliu, incubatorul de
afaceri, afacerea virtuală.
Afacerea la domiciliu​- este o metodă netradițională de amplasare a afacerii,
de regulă, această afacere este una micro, activitaea căreia poate fi realizată la
distanță.
Avanataje:
reducerea cheltuielilor pentru chiria oficiului,
cheltuieli legate de întreținere, plata pentru energia electrică, pot fi trecute la
cheltuielile întreprinderii,
reducerea cheltuielilor de timp pentru deplasarea la serviciu,
 practicarea unui regim liber și flexibil.
Dezavantaje:
este dificil de delimitat obligațiunile de serviciu și cele de familie,
autoizolarea la domiciliu cere o autodisciplină de la întreprinzator pentru a-l
motiva spre realizarea obiectivelor propuse.
Incubatorul de afaceri – o alta alternativă de amplasare a afacerii și
reprezintă un spațiu limitat în care sunt concentrate întreprinderi recent create,
oferindu-li-se o combinație de facilități, idei antreprenoriale și administrative,
suport managerial care în ansamblu, susțin companiile în fazele critice ale
dezvoltării.
Incubatorul de afaceri reprezinta o instituție specializată, ce oferă spații
întreprinderilor mici nou create pe un termen de la 1 pînă la 3 ani.
Obiectivele ​incubatorului de afaceri:
❖​Crearea unui mediu de afaceri favorabil dezvoltării și creșterii ÎMM;
❖​Promovarea culturii antreprenoriale și îmbunătățirea performanțelor
manageriale;
❖​Facilitarea accesului ÎMM la surse de finanțare, crșterea numărului de activități
economice competitive, întărirea climatului investițional, reducerea ratei șomajului
în zonele țintă;
❖​Consolidarea unui sector privat dinamic, capabil să facă față forțelor
concurențiale și competiției internaționale.
Facilități o​ferite de incubatorul de afaceri:
➢​ Servicii administrative, de secretariat, de informare și documentare;
➢​ Cooperarea între investitori în cadrul incubatorului;
➢​ Spațiul incubatorului, inclusiv spațiile pentru întîlniri, expoziții, instruiri, care
este pus la dispoziția ÎMM, în condiții de calitate și prețuri convenabile;
➢​ Utilități pentru spațiile de lucru (energie termică, electrică, apă, gaz), cît și
servicii de telecomunicații (telefon, fax, internet, e-mail).
Avantaje:
pretul pentru chirie este mic,
există o dotare minimă pentru desfășurarea activității de birou, reducandu-se
cheltuilile necesare pentru demararea afacerii,

afacerile incubate benficiază de servcii de secretariat, telefon, fax, copiator,

bufet, etc,
se beneficiază de asistență și suport profesional din partea administrației și a
consulatanților incubatorului.
Dezavanataje:
amplasarea este temporară și peste 2-3 ani întreprinderea incubată trebuie să
părăsească oficiul.
Exemple de incubatoare de afaceri ce activează pe teritoriul Republicii
Moldova:
•​IA​​
“SOROCA”​– primul incubator cu profil mixt creat în RMoldova, pune la
dispoziție micilor antreprenori spații de producere și spații pentru birouri;
•​IA​​
“CASA​​ANTREPRENORIATULUI”​​ (Ungheni)​​ –​oferă 32 spații mobilate
corespunzător pentru oficii;
•​IA​​
“IMPULS”​(Bălți);
•​IA​​
“ELIRI-INC”​(Chișinău); •
IA​​“ASEM”​(Chișinău);
•​IA​​din​​SÎNGEREI”​; •
IA​​din​​REZINA,​etc.
Afacerea virtuală​​-​dezvoltarea rapidă a intrenetului a contribuit la apariția
unor afaceri exclusiv virtuale, ce își desfășoară activitatea numai în sistemul
on-line, fără a avea nevoie de un spațiu fizic. În acest sens, afacerea virtuală mai
poate fi numită ​afacere​​on-line​sau ​ afacere​​ electronică​.
Afacerea​​virtuală​este orice afacere care utilizează tehnologiile informatice
și comunicațiilor pentru execuția activităților sale și colaborarea cu partenerii de
afaceri, furnizorii și clienții;
Afacerea virtuală poate fi privită ca conceperea de noi afaceri într-un timp
foarte scurt plus noi piețe de desfacere plus noi produse / servicii / informații
plusservicii non-stop.
În​​afacerea​​virtuală:
- nu există un contact direct cu publicul,
-totul se efectuează prin intermediul internetului;
- amplasarea se referă la amplasarea afacerii în spațiul Internet, unde trebuie de ales
domeniul (adresa ce identifică afacerea în rețeaua Internet). In Republica Moldova,
de regulă, se practică domenul ​ “md”.
Exemple de afaceri virtuale pot servi magazinele virtuale, motoarele de
căutare, portalurile, site-urile de tranzacții etc.
Un magazin virtual este:
➢​ Metoda cea ​mai​​puțin​​costisitoare​de promovare;
➢​ Modalitatea cea mai avantajoasă de a afișa ​ ofertele​​tale​​
non-stop​ ;
➢​ Procedeul cel mai eficient de a penetra ​ piețe​​ , internetul nu ține cont de
noi​
granițe, clienții pot fi din toată lumea;
➢​ Ușurință mare în ​menținerea​​ la​​
zi​​
a​​
ofertei​de produse;
➢​ Posibilitatea de a ​încasa​​banii​​tot​​
electronic​(prin card sau sms);
➢​ Mijlocul de a realiza ​statistici​​privind​​ vînzările,​​
stocurile,​​numărul​​ de
vizitatori​;
➢​ Posibilitatea cea mai bună de a ​ consolida​​ imaginea​​ firmei,​​
a​​
mărcii,​​a
produselor​​sau​​a​​serviciilor​pe piață;
➢​ Avantajul de a genera ​venituri​​ prin​​publicitate​în momentul în care site-ul are
un trafic ridicat și reprezintă deja o platformă virtuală valoroasă.

36. Determinarea ​mărimii ​

mijloacelor ​
băneşti ​
necesare ​pentru
iniţierea​​afacerii.
Pentru a începe o afacere, fie şi una mică, aveţi nevoie de resurse financiare
disponibile chiar de la bun inceput. De aceea una din primele întrebări la care
trebuie să daţi răspuns la momentul iniţierii - “De caţi bani am nevoie?”
Necesarul de mijloace financiare, pentru pregătirea şi începerea activităţii, o
să-l determinaţi iniţial în planul de afaceri, cînd evaluaţi ideea de afacere. In caz
contrar, este foarte mare probabilitatea ca, înregistrand afacerea şi realizînd toate
formalităţile legale, să va “treziţi” că nu mai dispuneţi de resurse financiare
necesare pentru începerea activităţii.
Pentru a reduce la minim acest risc, este recomandbil de a alcătui şi o listă
cît mai completă a cheltuielilor necesare pentru pregătirea şi lansarea afacerii.
Astfel, principalele categorii de cheltuieli care urmează a fi suportate la
momentul iniţierii afacerii sunt:
- In primul rand, este necesar să luaţi în calcul ​ cheltuielile​​
suportate​​
pentru
efectuarea​​formalităţilor​​legale​necesare începerii afacerii:
• înregistrarea afacerii: taxa pentru inregistrare, taxa pentru perfectarea
documentelor, taxa pentru publicarea denumirii in Buletinul oficial al Camerei
Inregistrării de Stat , etc.;
• confecţionarea ştampilei;
• deschiderea contului bancar;
• licenţierea activităţii, în cazul în care activitatea poate fi practicată doar în baza
licenţei;
• obţinerea autorizaţiilor necesare.
- O cotă considerabilă în cheltuielile de iniţiere o va constitui ​ cheltuielile
atribuite ​alegerii ​amplasamentului:​ cumpărarea sau închirierea spaţiilor,
construirea sau renovarea acestora. Este foarte important să se ia în calcul
condiţiile necesare pentru practicarea afacerii alese. De exemplu, pentru o frizerie
este foarte importantă amplasarea în zona centrală a localităţii. Deşi costurile legate
de chirie sunt ridicate, încasările mari vor permite obţinerea unor profituri
considerabile, în comparaţie cu amplasarea în suburbie, unde aceste costuri sunt
mai joase, dar şi încasările vor fi modeste.
-​Cheltuieli​​pentru​​cumpărarea​​ mobilierului​​ şi​​
a​​
echipamentului​reprezintă un
alt domeniu unde se alocă investiţii. Reieşind din posibilităţile Dvs. financiare,
decideţi ce fel de echipament şi mobilier veţi procura şi de unde.
- In calcul veţi lua şi ​ cheltuielile ​suportate ​ pentru ​formarea ​ stocurilor ​de
materii ​prime ​şi ​materiale necesare pentru desfăşurarea activităţii în primele cateva
luni.
- Deoarece la momentul lansării potenţialii clienţi tratează afacerea cu o
anumită rezervă, necunoscand ce le poate aceasta oferi, trebuie să includeţi şi
cheltuielile ​legate ​de ​promovarea ​ afacerii​: editarea cărţilor de vizită, realizarea şi
plasarea panourilor publicitare, publicarea anunţurilor în ziare etc.
- Cheltuielile de iniţiere a afacerii includ şi ​cele​​
legate​​de​​
salarizarea​​personalului​.
Reieşind din numărul angajaţilor şi mărimea salariilor, este necesar
de calculat fondul de salarizare pe următoarele 3 - 6 luni. Este important de
memorat că la suma de bani care este planificată pentru salarizare se adăugă
contribuţiile de asigurări sociale de stat şi primele de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală.
-​Taxe​ș​i​​impozite​, pe care trebuie să le vărsați în bugetul statului, în funcție de
activitatea desfășurată.
- De asemenea este necesar de prevăzut nişte resurse financiare suplimentare
pentru ​cheltuieli​​neprevăzute​care pot apărea la etapa iniţială.

37.​Surse​​externe​​de​​finanţare​​
a​​
unei​​
afaceri.
Din categoria ​surselor​​externe​​ de​​
finanţare​fac parte următoarele:
Creditul bancar - reprezintă o sursă principală de finanţare, în special pentru
firmele mici şi mijlocii. Însă accesul la credite al firmelor noi sau de mici
dimensiuni este mai dificil decât al firmelor cu o importantă istorie creditară.
Susţinerea oferită de partenerii de afaceri,​care pot să vă finanţeze afacerea
prin livrarea în avans a echipamentului, a materiei prime şi materialelor cu condiţia
achitării ulterioare a costului acesteia. Acest mod de finanţare este denumit şi credit
comercial, care este practicat, de regulă, între întreprinderi ce au relaţii comerciale
îndelungate şi stabile.
Programe speciale de finanţare naţionale şi internaţionale pentru susţinerea
sectorului intreprinderilor mici şi mijlocii, care prevăd oferirea creditelor la o
dobîndă bancară redusă, iar dacă sunt respectate anumite condiţii, o parte din credit
poate fi oferit sub formă de subvenţie sau grant nerambursabil. Lista acestor
programe o găsiţi pe site-ul ​www.odiim.md​​ sau www.businessportal.md.
Statul sau colectivităţile locale, prin intermediul programelor speciale de
finanţare (rambursabile, parţial rambursabile sau granturi), stimulează crearea
întreprinderilor în anumite domenii de activitate de interes general.
Dintre sursele de finanţare a afacerii prin programe speciale se pot evidenţia
următoarele:
- bugetul statului (prin programe naţionale de finanţare);
- bugetele locale (prin programe regionale şi locale de finanţare);
- fondurile structurale (prin finanţări nerambursabile);
- fondurile de garantare (garanţii bancare);
- organismele nebancare (microfinanţări, credite).
Obţinerea unor astfel de finanţări presupune:
- informarea permanentă asupra programelor existente;
- studierea criteriilor de eligibilitate, a documentaţiei necesare, a termenelor de
depunere a cererilor de finanţare, a condiţiilor de derulare a finanţării şi de
evaluare a proiectului;
- selectarea variantelor potrivite cu profilul de activitate al firmei;
- perfectarea documentaţiei necesare şi depunerea proiectului.
Înainte de a depune o cerere de finanţare, este necesară o ​ evaluare​​riguroasă​​a
şanselor​​de​​reuşită​ale acesteia, evitatând astfel consumurile ineficiente de timp şi
bani. În unele cazuri însuşi programul de finanţare poate indica oportunităţi şi
variante noi de extindere sau diversificare a activităţii firmei. Înainte de a căuta
programe speciale de finanţare, întreprinzătorul trebuie să estimeze corect efectele
unei astfel de mişcări strategice. De multe ori finanţarea acordată în condiţii
teoretic avantajoase se poate transforma într-o problemă, mai ales în cazul în care
firma nu reuşeşte să o folosească în termenii prevăzuţi de programul de finanţare.
În plus, întreprinzătorul trebuie să ţină cont şi de condiţiile referitoare la
contri-buţia​​proprie​în cadrul proiectului, precum şi la ​ garanţiile​​
necesare.
Programele​​internaţionale​​de​​ asistenţă.​Întreprinzătorii pot apela la ​
linia​​
de​​credit
oferită de Banca Mondială în cadrul Proiectului de Investiţii şi Servicii
Rurale (RISP). RISP acordă împrumuturi investiţionale cu subvenţie investiţională
pe termenr lung (pînă la 15 ani) întreprinzătorilor din mediul rural. În cazul dat se
cere existenţa obligatorie a gajului – 130% din suma împrumutului, precum şi o
contribuţie proprie a întreprinzătorului – cel puţin 10-20% din valoarea investiţiei.
Instituţiile financiare nebancare (de microfinanțare),​ca ”Prime Capital”
SA, „Corporaţia de Finanţare Rurală” SA, „Microinvest” SRL, „Invest Credit”
SRL, oferă acelaşi set de produse creditare ca şi băncile comerciale, însă
procedura de obţinere a creditului este mai simplă şi se cheltuie mai puţin timp.
Astfel termenul de luare a deciziei de eliberare a creditului este de la 1 pînă la 7
zile. În unele cazuri, creditul poate fi oferit şi fără prezentarea garanţiei. Însă rata
dobînzii practicate de instituţiile financiare nebancare poate fi mai mare în
comparaţie cu cea solicitată de băncile comerciale.
Emiterea de acţiuni şi obligaţiuni reprezintă o sursă importantă de finanţare
pentru firmele mari, însă este mai puţin accesibilă firmelor aflate la început de
activitate.
Donaţiile. Unele fondaţii şi organizaţii internaţionale oferă în bază de
concurs de proiecte granturi pentru dezvoltarea micilor afaceri şi
antreprenoriatului. Avantajul finanţării respective constă în faptul că granturile sunt
nerambursabile, astfel întreprinzătorul obţine posibilitatea de a începe o activitate.
Leasingul a devenit în ultimul timp o sursă de finanţare tot mai populară şi
reprezintă o formă de arendă pe termen lung, caracterizată prin transmiterea în
folosinţă a echipamentului, instalaţiilor, mijloacelor de transport etc. în schimbul
plăţii chiriei. Sau leasingul preupune transmiterea de către finanțator (compania de
leasing) utilizatorului (antreprenorului) dreptului de folosință al unui bun pentru o
perioadă anumită de timp contra unei plăți periodice. Pe tot parcursul contractului
compania de leasing rămîne proprietarul acestui bun, iar antreprenorul intră în
posesia lui odată cu plata întregii valori contractuale.
Leasingul este o formă specială de realizare a operaţiei de creditare pe
termen mediu şi lung, care se aplică, de regulă, pentru procurarea echipamentului
indusrtrial. Echipamentul este cumpărat de către societatea de leasing şi este
închiriat ulterior solicitantului. Codul civil al republicii Moldova, în art.923 alin.
(1), defineşte astfel contractul de leasing: „Prin ​ contractul ​de ​
leasing, o parte –
creditorul financiar (locator) – se obligă să dobândească în proprietate sau să
producă bunul mobil specificat în contract şi să-l dea în posesiune şi folosinţă,
pentru o perioadă determinată în contract, celeilalte părţi (locatar), iar aceasta se
obligă la plata în rate a unei sume de bani (redevenţă).”
Indiferent de forma leasingului, la sfârşitul perioadei stabilite solicitantul are
mai multe opţiuni:
1) încetarea contractului;
2) continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp;
3) cumpărarea utilajului la preţul prestabilit.
Printre ​avantajele​​reale​​ale​​
leasingului​putem menționa:
- permite finanțarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea dorește să le
exploateze ( pe cînd băncile de obicei cer ca investițiile să fie finanțate din surse
proprii de minim 20% din costul întregului proiect),
- oferă finanțare flexibilă: contractele de leasing au mai puține acorduri restrictive
decîtcontractele de credit( nu impun cerințe de a menține unii indicatori
financiariale companiei în anumite limite, spre exemplu),
- avantajele fiscale- deductibilitatea isală a amortizării permite economisirea
mijloacelor financiare prin diminuarea impozitului pentru întreprinderile care
închiriază față de cele care posedă bunul,
Totodată, ​dezavantajele​​leasingului​se referă la:
- cost - comparativ cu creditul, leasingul este mai costisitor,
- un eventual faliment a companiei de leasing poate lipsi antreprenorul de bunul
închiriat, deoarece acesta este proprietatea companiei de leasing.
Factoringul.​​Termenul factoring provine din limba latină de la cuvântul
factor ce semnifică o persoană , care activează în numele şi pentru altă persoană.
Factoringul semnifică o înţelegere privind procurarea de către bancă sau altă
firmă-factor de la client, numit aderent, a creanţelor (facturilor) sale comerciale
înainte de scadenţă. ​Factoringul - operațiunea prin care un antreprenor își vinde
creanțele (de regulă cele pe termen scurt) unei bănci sau altei instituții specializate,
aceasta urmînd să încaseze la scadență suma respectivă de la cumpărătorul
întreprinderii. Antreprenorul va plăti dobînda aferentă perioadei cuprinse între
momentul vînzării creanței și momentul scadenței.
O firmă poate conveni cu cei care cumpără mărfuri de la ea să-i plătească
facturile într-o perioadă de timp viitoare, stabilită în momentul tranzacţiei (ex. – 30
zile). Dacă firma are nevoie de bani imediat, poate apela la serviciile unei companii
factor p/u încasarea mai rapidă a contravalorii mărfurilor vândute pe credit de 30
zile. În rezultatul acestei operaţiuni întreprinderea vinde creanţele sale firmei
factor, care în decurs de 2-3 zile achită de la 70 până la 90% din valoarea totală a
facturilor în avans. Firma înştiinţează clientul că datoriile lui au trecut de la
furnizor la ea şi toate problemele se vor soluţiona prin intermediul ei. Restul sumei
10-30% fiind achitat de către firma factor nu mai târziu de 2-3 zile după ce a
încasat de la client suma prevăzută în factură.
Comisionul pentru servicii constituie 0,5 – 2,5% de la valoarea contractului,
incluzând plata pentru risc şi administrarea facturilor.
Factoringul este eficient pentru producătorii şi vânzătorii cu ridicata, la care
termenul de plată a facturilor este de 1-3 luni.
38.​Finanţarea​​bancară.​​Costurile​​
creditării.
Creditul ​bancar reprezintă un împrumut acordat de către o parte (denumită
creditor, de exemplu o bancă) unei alte părţi (denumită debitor) pe o perioadă
determinată de timp şi cu un grafic de rambursare (întoarcere a sumei
împrumutate), la terminarea căreia debitorul întoarce suma împrumutată plus o
anumită dobîndă (procent).
Avantajele​creditului bancar sunt următoarele:
- obţinerea de fonduri suplimentare;
- stabilirea unor relaţii de încredere cu instituţiile financiare şi accesul mai uşor la
alte servicii furnizate de bănci;
- lansarea de semnale pozitive pentru alţi potenţiali investitori, care să ofere
susţinere financiară;
- în cazul anumitor forme de credit, existenţa unui grad de flexibilitate privind
sumele angajate, termenii de creditare, dobânzile şi termenele de rambursare;
- necesitatea de a convinge banca de potenţialul pozitiv al afacerii sau simpla
completare a unei cereri de creditare poate „impune” întreprinzătorul să-şi
analizeze în mod obiectiv afacerea, să obţină o imagine clară a situaţiei sale
financiare şi o caracteristică a punctelor slabe şi a celor forte, a oportunităţilor şi
ameninţărilor ce caracterizează situaţia firmei, să reevalueze ideea proiectului,
strategiile de implementare etc.
Printre ​dezavantajele​creditului bancar se numără:
- atitudinea sceptică şi reţinută a băncilor în ceea ce priveşte finanţarea noilor
firme, banca având nevoie de siguranţa că va primi înapoi banii acordaţi drept
credit, în timp ce firmele nou-înfiinţate nu oferă această garanţie din diferite motive
(nu au istoric, nu au experienţă, nu sunt stabile);
- riscul de a pierde garanţiile depuse pentru obţinerea creditului sau chiar riscul de
faliment în cazul nerestituirii creditului;
- implicarea unui factor extern în managementul firmei, apariţia unor restricţii;
- expunerea proiectului la riscuri noi – de exemplu riscul ratei dobânzii;
- riscul întreruperii creditării în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.
În cazul deciziei antreprenorului de a contracta un credit, el trebuie să
cunoască principalele tipuri de credite, caracterizate în continuare conform
clasificărilor curente:
∙​după statutul instituţional al debitorului​
,​există credite (împrumuturi) acordate:
-​pesoanelor​​fizice​– atât pentru consum, cât şi pentru desfăşurarea activităţilor
economice legale;
-​persoanelor​​juridice​– pentru desfăşurarea activităţii economice legale;
∙​conform duratei (termenului) de acordare, există credite:
-​pe​​termen​​scurt​– mai puţin sau egal cu 1 an;
-​pe​​termen​​mediu​– mai mult de 1 an şi mai puţin sau egal cu 5 ani;
-​pe​​termen​​lung​– mai mult de 5 ani;
∙​conform destinaţiei creditului (indicate în contractul de împrumut), există:
-​credite​​investiţionale​– pentru procurarea echipamentului, imobilelor etc.
necesare pentru desfăşurarea activităţilor curente ale întreprinderii;
-​credite​​ipotecare​– pentru procurarea de imobile (apartamente, case de
locuit),terenuri; pentru renovarea imobilelor aflate în proprietatea aplicantului;
- ​credite ​de ​consum – pentru procurarea bunurilor sau serviciilor în folosinţa
personală şi de familie: a tehnicii de uz casnic, a automobilelor personale, a
mobilierului, pentru studii etc.;
∙​
în funcţie de valuta în care sunt acordate, există credite: -
în​​lei​​
moldoveneşti;
-​în​​valută​​străină​– destinate în exclusivitate pentru executarea operaţiilor de
import;
∙​
în funcţie de modul de acordare, creditele pot fi:
-​în​​numerar​– suma în lei este eliberată debitorului prin casa creditorului;
-​fără​​numerar​– suma în lei sau în valută este transferată în contul curent al
debitorului sau al partenerului (partenerilor) lui.
Accesarea unui credit (împrumut) presupune şi ​ costuri​​
aferente​​procesului​​de
creditare​, reprezentate de:
-​​
dobânda aferentă creditului (împrumutului);
-​​
comisioanele aferente activităţii de creditare (împrumutului);
-​​
penalităţile aferente activităţii de creditare (împrumutului).
Dobânda este unul dintre elementele de bază în procesarea creditelor
(împrumuturilor). Din punctul de vedere al debitorului, ea reprezintă ​ plata ​pentru
suma ​împrumutată, iar din punctul de vedere al creditorului (împrumutătorului),
ea este ​recompensa ​pentru ​renunţarea ​ la ​
lichiditate ​
pentru ​ o​anumită ​ perioadă
de​​timp​şi presupune ​acoperirea​​ riscurilor​legate de proiectul creditat.
Marimea​​dobânzii​​totale​depinde de următorii 3 factori:
-​mărimea​​creditului​​acordat;
- ​durata ​creditului ​- calculată în număr de zile şi reprezintă intervalul de timp
(termenul) în care debitorul (împrumutatul) a utilizat creditul şi pentru care el este
obligat să achite dobânda;
-​rata ​ dobânzii ​- este preţul plătit pentru a dispune timp de 1 an de 100 de unităti
monetare. Ea reprezintă ​raportul ​ procentual ​ (%) dintre mărimea absolută a
dobânzii anuale plătite şi mărimea absolută a creditului acordat.
Pentru a calcula ​suma​​dobânzii​sunt necesare următoarele date:
-​suma​​(soldul)​​creditului,​utilizat de debitor în intervalul respectiv de timp;
-​rata​​(%)​​anuală​​a​​dobânzii,​conform contractului de credit;
-​intervalul​​de​​timp​​(în​​zile)​pe parcursul căruia suma creditului nu s-a modificat.
Suma​​dobânzii​​(lei)​​=​​Soldul​​ creditului​​
(lei)​​
x​​
Numărul​​ de​​
zile/360​​
x​​
Rata
dobânzii​​(%)/100(%)
Fiecare creditor stabileşte diferite limite ale ratelor dobânzii pentru
diferite tipuri de credite acordate, De regulă, informaţia privind rata dobânzii la
contractul concret de credit (împrumut) este o informaţie confidenţială, ​ stabilită ​de
părţile​​contractante​​în​​procesul​​ negocierii​​condiţiilor​de creditare.
Rata dobânzii negociată de părţile contractante poate fi:
 -​fixă​– stabilită iniţial de comun acord între părţi, inclusă în contractul de credit
(împrumut) şi neschimbată pe parcursul întregii perioade de valabilitate a
creditului (împrumutului);
- ​flotantă ​(variabilă) – stabilită iniţial de comun acord între părţi, inclusă în
contractul de credit (împrumut), ​ dar pe parcursul perioadei de valabilitate a
creditului (împrumutului) ​modificată de către creditor (împrumutat) la discreţia sa
ori de câte ori el găseşte necesară o astfel de modificare.
- ​anuală, ​lunară, ​săptămânală ​ sau ​ zilnică – stabilită ca raport procentual al
dobânzii aferente faţă de suma creditului (împrumutului) utilizată de debitor
(împrumutător) în prioada unui an (lună, săptămână, zi);
-​ unică – dobânda este calculată pentru suma creditului (împrumutului) contractat
pentru întreg termenul de utilizare cu o rată (în %) determinată şi aplicată
indiferent de graficul de rambursare a creditului.
Prin contract pot fi stabilite şi alte scheme de calculare şi de aplicare a ratei
dobânzii la creditele acordate. În sistemul bancar se practică:
-​dobânda​​simplă​– folosită pentru perioadele de acordare a creditului
(împru-mutului) mai mici de un an;
-​dobânda​​compusă​– folosită pentru perioadele de acordare a creditului mai mari
de un an; în acest caz dobânda se capitalizează (se plateşte dobândă la dobândă).
Comisioanele aferente activităţii de creditare sunt prevăzute în Codul civil,
art.1238: „În afară de dobândă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru
serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului.” Comisioanele se stabilesc în
procente (%) de la valoarea operaţiilor efectuate sau în sume fixe pentru anumite
servicii aferente activităţii de creditare; se achită în baza unui acord (inclusiv
contractul de credit) semnat de părţi sau în baza unui document de plată;
Calculul sumei comisioanelor, în cazurile în care ele nu sunt exprimate în sume
fixe, ci în cotă procentuală din suma creditului, se bazează pe: suma pentru care se
achită comisionul; cota procentuală (%) aplicată:
Suma​​ comisionului​​(lei)​​=​​Suma​​creditului​​(lei)​​
x​​
Cota​​
procentuală​​
a​​
comisionului
(%)​​/100​​
(%)
Penalităţile aferente procesării creditului​sunt stipulate în clauzele respective
ale contractelor de credit (împrumut) şi garanţie, stabilite de comun acord între
părţi, şi au scopul de a preveni derularea neconformă a creditului în ce priveşte:
- nerambursarea integrală sau parţială a creditului (împrumutului) în termenele
stabilite prin contract;
- neachitarea dobânzii în termenele stabilite de contract;
- utilizarea creditului în alte scopuri decât cele indicate în contract;
- deţinerea gajului în condiţii neconforme etc.
Penalitatea se calculează în procente faţă de suma creditului. La calculul
penalităţii pentru nerambursarea creditului sau pentru neachitarea dobânzii se iau în
considerare:
- cota (%) penalităţii pentru fiecare zi de întârziere a plăţii respective, prevăzută în
contract;
- suma creditului sau dobânzii neachitate în termenele stabilite în contract;
- numărul de zile de întârziere a plăţii.
Suma​​penalităţii​​(lei)=​​Soldul​​
creditului​​
/​​
dobînzii​​
neachitate​​
în​​termen​​(lei)​​x
Numărul​​de​​zile​​de​​întîrziere​​
x​​
Cota​​
penalităţii​​
(%​​
)​​
/​​
100%
39.​Noţiunea​​de​​risc,​​tipurile​​
de​​
riscuri​​
antreprenoriale.
Desfăşurarea activităţii de antreprenoriat presupune un risc, deoarece există
probabilitatea ca mediul economic să se înrăutăţească, produsul sau serviciul să
nu mai fie cerut pe piaţă, echipamentul să se deterioreze, întreprinderea să suporte
cheltuieli şi pierderi etc.
Riscul ​- ​un ​eveniment ​posibil ​ şi ​nedorit, ​
previzibil, ​
producător ​ de ​
pierderi
materiale ​sau ​morale, ​ce ​se ​ manifestă ​ în ​
raporturile ​ dintre ​
oameni ​ şi ​
raporturile
dintre​​om​​şi​​natură.
Riscul​​în​​afaceri​​-​​o​​incertitudine,​​ condiţionată​​de​​probabilitatea​​apariţiei
pe​​
parcursul​​derulării​​afacerii​​ a​​
unor​​ evenimente​​ inconveniente,​​care​​
ar​​putea
afecta​​bunurile,​​capacitatea​​de​​ muncă,​​ viaţa​​
ori​​
sănătatea​​ oamenilor.
Astfel, atat la etapa demarării afacerii, cat şi în procesul derulării acesteia,
este necesar să luaţi în consideraţie posibilele riscuri. Aceasta ar permite, dacă nu
evitarea completă a riscurilor, atunci cel puţin minimizarea lor.​ 37
Scopul​​gestiunii​​riscului​​ în​​
afaceri​​ constă​​în:
• Identificarea riscului extern și intern al afacerii și evaluarea consecințelor;
• Optimizarea riscului astfel, încît să se maximizeze profitul sau să diminueze
cheltuielile și daunele;
• Elaborarea de soluții practice privind diminuarea, eliminarea, finanțarea sau
asigurarea riscurilor;
• Implementarea soluțiilor de management al riscului.
Principalele​​etape​​de​​urmat​​ în​​
procesul​​ de​​gestiune​​a​​
riscurilor​​
sunt:
•​Identificarea​​riscurilor;
•​Evaluarea​​riscurilor;​•
Răspunsul​​la​​risc;
•​Monitorizarea,​​raportarea​ș​i​​ controlul​​riscului.
Apariţia unor riscuri poate să se datoreze acţiunilor întreprinse, sau mai bine
zis, neintreprinse de antreprenor :
- lipsa unui plan de afaceri şi a planificării, în general,
- selectarea şi angajarea unui personal nepotrivit,
- neverificarea partenerilor de afaceri;
- întocmirea incorectă a contractului de afaceri.
Cele mai probabile riscuri antreprenoriale care pot apărea sunt:
✓​ Riscuri ​inovaţionale – sunt condiţionate de scurgerea informaţiei
confidenţiale privind afacerea (produsul), proiectarea greşită a produsului,
obţinerea unor rezultate negative, neatingerea parametrilor tehnici planifi caţi la
etapa proiectării constructive şi tehnologice a inovaţiilor, depăşirea devizului de
cheltuieli in procesul cercetărilor ştiinţifi ce etc.
✓​ Riscuri ​privind ​fabricaţia ​ (riscurile ​ de ​fabricaţie) apar in procesul de
producere, aprovizionare şi deservire post-realizare, ca urmare a comercializării
unui volum de producţie mai mic decat cel planificat, majorării cheltuielilor
materiale, respingerii de către consumator a producţiei propuse sau rambursarea
acesteia, accidente şi defectări de utilaj, obţinerea producţiei neconforme etc.
✓​ Riscuri ​comerciale - sunt riscurile care apar în procesul comercializării
producţiei sau prestării serviciilor, ca urmare a modificării preferinţelor
consumatorilor, majorării preţului la produs, apariţiei noilor concurenţi etc.
✓​ Riscuri ​financiare – sunt cauzate de neexecutarea de către intreprindere a
obligaţiunilor financiare. Riscurile date pot apărea ca urmare a fluctuaţiei cursului
monedei naţionale, evoluţiei dobanzilor bancare, neachitării creanţelor,
penalităţilor contractuale etc.
✓​ Riscuri​​politice​​sau​​legislativ-juridice​- pot apărea ca urmare a politicii de
stat, instabilitatea politică din ţară, introducerea unor restricţii etc.
✓​ Riscurile​​sociale​- sunt cauzate de accidentele de muncă, majorarea salariilor
etc.
✓​ Riscuri​​naturale​– sunt cauzate de condiţiile climaterice nefavorabile (in
special, pentru intreprinderile agricole şi ale industriei alimentare).
✓​ Riscuri ​privind ​proprietatea – pot apărea ca urmare a deteriorării complete
sau parţiale a bunurilor: clădiri, construcţii gospodăreşti (garaje, depozite), incăperi
separate (ateliere, laboratoare, cabinete), obiecte de construcţii nefi nisate; utilaj
ingineresc, tehnologic sau de producere, inventar, echipament tehnologic, obiecte
ale interiorului, valori in mărfuri şi materiale (mărfuri, materie primă, materiale).

40.​Strategii​​de​​reducere​​
a​​
riscurilor.
Printre măsurile organizatorice ce le puteţi folosi pentru a reduce riscul sunt
următoarele:​40
✓​evitarea ​riscului – ca urmare a refuzului întreprinderii unei acţiuni care ar
condiţiona apariţia riscului. De exemplu, depunerea zilnică a banilor la bancă
elimină pierderile cauzate de posibile furturi a acestora din casa întreprinderii.
✓​limitarea ​riscului – in cazul dat se stabileşte o limită, care nu poate fi depăşită.
De exemplu, un volum anumit al cheltuielilor sau cota produselor ce pot fi
comercializate în credit.
✓​diversificarea ​riscului – repartizarea resurselor pentru diverse proiecte care nu
au o legătură unul cu altul. Astfel dacă un proiect generează pierderi, există
probabilitatea ca al doilea proiect va aduce profit.
✓​transmiterea ​riscului - care se realizează prin intermediul contractului, cînd
pentru partea ce transmite riscul pierderile sunt mult mai considerabile, decît pentru
partea ce-l primeşte. Exemple de contracte de transmitere a riscului: contracte de
păstrare şi transportare a incărcăturilor, contracte de vînzare, deservire şi furnizare,
etc.
✓​asigurarea ​riscului - transmiterea unor riscuri companiei de asigurări, astfel
antreprenorul obţine asigurarea că în cazul apariţiei unor pierderi acestea vor fi
recuperate total sau parţial de către societatea de asigurări.
41.​Asigurarea​​împotriva​​
riscurilor.
Asigurarea - transferul unui risc eventual, inclusiv al riscului unei pierderi
financiare şi/sau al unei pagube materiale, de la asigurat la asigurător, în
conformitate cu contractul de asigurare.
Pentru a lua decizia referitor la asigurarea unor riscuri este necesar să
calculaţi pierderea maximală potenţială care o puteţi suporta în urma neasigurării.
Dacă pierderea respectivă va conduce întreprinderea Dvs. la faliment sau va aduce
pierderi financiare considerabile, merită să vă gandiţi la asigurare.
Există două ​forme​​de​​asigurare:​
-​obligatorie​​;
-​​
benevolă​​(facultativă).
In asigurarea ​obligatorie​, raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile
şi obligaţiile fiecărei părţi, condiţiile şi modul lor de implementare se stabilesc prin
lege.​Printre asigurările obligatorie pe care le va plăti intreprinderea Dvs. sunt:
asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, asigurarea socială obligatorie,
asigurarea obligatorie de răspundere civilă a mijloacelor de transport, etc.
In asigurarea ​benevolă​ , raporturile dintre intreprinderea Dvs. (asigurat) şi
compania de asigurări (asigurător), drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc
prin ​ contract ​de ​asigurare​ . Condiţiile asigurărilor benevole sunt stabilite de
asigurător, în conformitate cu legislaţia şi cu actele normative ale Autorităţii de
supraveghere. Exemplu de asigurare facultativă: asigurarea CASCO, asigurarea
de accidente a persoanelor, asigurări de bunuri etc.
Gest​ In funcţie de resursele disponibile, de specificul afacerii, de riscurile posibile,
puteţi alege mai multe ​tipuri​​de​​asigurări​oferite de companiile de asigurări:
- ​asigurarea ​bunurilor ​ întreprinderii - prevede protecţie de asigurare
pentru o pagubă materiala sau deteriorarea clădirilor, distrugerea tuturor bunurilor
care se află în încăperi, indispensabile activităţii de antreprenoriat, care le aparţin
sau de care este responsabil asiguratul legal, precum şi mărfurile clienţilor,
neacoperite de o altă asigurare, aflate in incăpere; a mărfurilor din depozite, alte
active imobile, precum şi pentru pierderea plăţii de chirie pe perioada neutilizării
spaţiului inchiriat din cauza producerii următoarelor riscuri: foc, fulger, vînt şi apă,
scurgeri din instalaţiile de stingere, coliziune, explozie, cutremur de pămant,
deteriorarea cauzată de avion, revolte şi greve, vandalism şi acţiuni premeditate ale
terţelor persoane, deteriorare accidentală;
- ​asigurarea ​de ​la ​furt, stipulează compensarea pierderilor şi daunelor
cauzate bunurilor şi stocurilor de mărfuri, ca rezultat al furtului, tentativei de furt,
atacului împotriva întreprinderii sau a angajaţilor săi, fraudei sau înşelăciunii din
partea oricăruia dintre angajaţi;
- ​asigurarea ​de ​la ​ deteriorarea ​ maşinilor ​ şi ​
mecanismelor prevede
compensarea daunelor survenite în urma deteriorării fizice, accidentale şi
neaşteptate din cauza defecţiunilor interne ale maşinilor, echipamentului electric,
folosit de către asigurat în activitatea de producere;
- ​asigurarea​​de​​accidente​​a​​
persoanelor​– prevede acoperirea cheltuielilor,
apărute în urma vătămării sănătăţii atat a angajaţilor, cat şi a clienţilor​;
-​​asigurarea​​de​​răspundere​​ profesională​- acoperă prejudiciile produse în
timpul exercitării funcţiei de către persoana de răspundere (director, administrator).
In caz că activaţi în domeniul agricol şi doriţi să reduceţi riscurile de
producţie în agricultură puteţi să vă asiguraţi următoarele bunuri agricole:
- recolta culturilor agricole şi a plantaţiilor multianuale;
- animalele, păsările, familiile de albine şi peştii care aparţin producătorilor
agricoli şi piscicoli.
Nu​​pot​​fi​​supuse​​asigurării:
- recolta culturilor agricole care, fiind cultivate pe parcursul a 3 şi mai mulţi ani, nu
au rodit;
- recolta plantaţiilor multianuale care, fiind în fază de fertilitate, nu au rodit în
ultimii 5 ani;
- animalele bolnave, precum şi animalele care se afl ă in zona de carantină;
- pierderile provocate de scăderea calităţii producţiei agricole sau de reducerea
preţurilor acesteia.
Inainte de a alege Compania de Asigurări cu care să încheiaţi contractul de
asigurări este necesar de analizat condiţiile de asigurare (mărimea primei de
asigurare pe care va trebui să o achitaţi, precum şi mărimea compensaţiei pe care o
veţi primi în urma apariţiei unor riscuri), posibilitatea de onorare a obligaţiilor de
plată a despăgubirilor, reieşind din valoarea activelor proprii, mărimea capitalului
statutar, nivelul rezervelor de asigurare, active disponibile, perioada de activitate pe
piaţă, clienţii principali, reţeaua de filiale şi reprezentanţe, oferta de produse de
asigurare etc.
Numai după o analiză detaliată incheiaţi Contractul de asigurare care trebuie
să conţină următoarele clauze:
a) numele sau denumirea părţilor contractante, numărul de identificare de stat,
domiciliul sau sediul lor;
b) obiectul asigurării;
c) riscurile care se asigură;
d) inceputul şi durata asigurării;
e) suma asigurată;
f) prima de asigurare, locul şi termenele de plată;
g) modalitatea de modificare, reziliere şi incetare a contractului;
h) condiţiile de plată a despăgubirii de asigurare şi/sau a indemnizaţiei de
asigurare;
i) drepturile şi obligaţiile părţilor;
j) răspunderea părţilor;
k) jurisdicţia soluţionării litigiilor;
l) alte clauze stabilite prin lege sau prin acordul părţilor.
Dacă totuşi, prima de asigurare este mare pentru afacerea Dvs. şi nu sunteţi
în stare s-o achitaţi, ar fi bine să revizuiţi activitatea, să acumulaţi resurse
financiare pentru a vă asigura riscurile. In caz contrar, un accident de muncă sau un
incendiu poate distruge tot ce Dvs. aţi creat de-a lungul anilor, tot în ce aţi investit
timp, efort, suflet şi bani.

42. Funcţia​​de​​planificare in actv. De antreprenoriat.

Oprindu-ne la domeniul managementului, înainte de a încerca o definire a
acestuia, este util a se cunoaşte cînd a apărut managementul și care sunt sensurile
pe care le are.
În forma sa embrionară ​ managementul a apărut odată cu constituirea
primelor comunităţi umane, dar ​ ca ​
ştiinţă – abia la începutul sec XX, odată cu
apariţia marilor teorii care au guvernat procesul productiv sau chiar anterior acestei
etape.
Pentru prima dată conceptul de management a fost folosit în ţările
anglo-saxone – aceasta datorîndu-se cu precădere nivelului mai ridicat de
dezvoltare industrială şi socială existent în aceste ţări. Promovarea managementului
pe plan mondial s-a efecuat în ordinea dezvoltării societăţii în general şi a
industriei în special.
Primele aprecieri mai concrete asupra termenului de management, asupra
elementelor sale de conţinut au fost efectuate în sec. XVIII, odată cu derularea
revoluţiei industriale, proces prin care munca manuală a omului a fost înlocuită cu
producţia industrială de grup.
Termenul management provine din limba latină de la cuvîntul ​ “manus”​–
mînă,​fiind o expresie cu sens de manevrare, mînuire, îndrumare.
Francezii susţin cuvintele “manege” – loc de dresaj, “manier” – a manipula, a
modela.
În engleză termenul a derivat de la “to manage” – a administra, a organiza, a
conduce, a reuşi, a mînui.
“Dicţionarul ​explicativ ​ al ​
limbii ​române” acordă noţiunii de management
sensurile: activitatea şi arta de a conduce; ansamblul activităţilor de organizare, de
conducere şi de gestiune a întreprinderilor; ştiinţa şi tehnica organizării şi
conducerii unei întreprinderi.
Cuvîntul “management” rămîne intraductibil.
Managementul poate fi definit ca procesul de coordonare a resurselor umane,
informaţionale, materiale şi financiare în vederea stabilirii şi realizării scopurilor
organizaţiei.
Management​– proces prin care se acţionează împreună, cu şi prin alţii pentru
a realiza obiectivele organizaţiei într-un mediu în continuă schimbare.
In general, management înseamnă a decide ce să faceţi şi apoi să motivaţi
oamenii să facă ce aţi decis. Această definiţie pune accentul pe OAMENI – cele
mai importante resurse pe care le are la dispoziţie un manager. Doar prin
intermediul oamenilor poate fi realizat managementul altor resurse –
informaţionale, financiare, materiale.
Magementul afacerilor mici, mijlocii, mari se bazează pe îndeplinirea unor
funcții manageriale.
 Termenul ​“funcţie”​provine de la latinescul ​
“functio”,​ceea ce înseamnă
execuţie,​​îndeplinirea​​unei​​anumite​​
munci.
Funcţia​​de​​conducere​se definește ca:
1
 • ansamblul de intervenţii şi acţiuni prin care managerii prevăd, organizează,
coordonează, motivează şi controlează activitatea executanţilor;
• acţiunile întreprinse de personalul de conducere ce contribuie la stabilirea şi
îndeplinirea obiectivelor prestabilite.
Teoria clasică defineşte următoarele 5 funcţii ale managementului:
•​Planificarea​- Ce trebuie şi ce poate fi realizat?
•​Organizarea​- Cine şi cum contribuie la realizare?
•​
Coordonare​– Cum de coordonat activitățile pentru a atinge anumite rezultate?
•​Motivarea​- Cum de satisfăcut necesităţile angajaţilor în vederea realizării
obiectivelor stabilite?
•​Control-evaluare​- Ce rezultate au fost atinse?
Planificarea este unul dintre cele mai importante elemente ale
managementului unei afaceri. Posibil pentru faptul că e primul element, aşa cum
temelia este primul element al unui edificiu, al unei case. Se spune că o planificare
bună asigură deja succesul afacerii cu mai bine de 50%.
Planificarea constă în ansamblul proceselor de muncă, prin intermediul
cărora se determină principalele obiective ale întreprinderii şi a componentelor
sale, precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor. Funcţia de
planificare se materializează în elaborarea de: ​ prognoze,​​ planuri​​
şi​​
programe​.
In general, ​procesul​​de​​planificare​​include​​următoarele​​ activităţi(etape):
• ​identificarea ​punctelor ​tari ​ şi ​
punctelor ​ slabe ​
ale afacerii, oportunităţilor şi
pericolelor sau cu alte cuvinte realizarea ​ analizei ​
SWOT ​ (acronimul de la iniţialele
cuvintelor englezeşti Strength – puncte tari, Weakness - puncte slabe, Opportunity
– oportunităţi şi Threat – pericole/riscuri),
•​stabilirea​​obiectivelor​​afacerii​pentru diferite perioade de timp (La formularea
obiectivelor incercaţi să ţineţi cont de regula SMART: ​ S​​–​​
specific;​​
M​​măsurabil;
A​​ –​​
(de)​​atins/abordabil;​​R​​–​​relevant;​​T​​
–​​
raportate​​ la​​
timp.​De exemplu: “De
mărit volumul de producţie cu 10 procente in următorul an” sau “Lansarea in
cursul anului viitor a unui nou produs” etc. In caz că obiectivul este mai general, va
fidificil de realizat şi controlat atingerea acestuia),;
•​stabilirea​​strategiilor​​necesare pentru realizarea obiectivelor şi ​ determinarea
necesarului​​de mijloace materiale şi financiare pentru realizarea acesteia,
•​definirea​​acţiunilor​​potrivite pentru obţinerea rezultatului aşteptat,
•​​
implementarea​​planului,​​evaluarea​​ rezultatelor​şi ​
revizuirea​​ acestuia.
De obicei, în activitatea antreprenorială pot fi evidenţiate patru tipuri de
planificări:
1. ​Planificarea ​operativă ​ - reprezintă planificarea de zi cu zi, pentru ziua de
maine şi, posibil, pentru următoarele 5-6 zile. In literatura de specialitate pot fi
găsite mai multe metode şi tehnici de planificare, de la cele mai simple pană la cele
mai sofisticate, inclusiv cu utilizarea calculatorului.
2.​​
Planificarea​​pe​​termen​​ scurt​​
-​presupune o planificare pentru o perioadă de
pană la un an cu grad diferit de detaliere pentru o lună, trimestru, jumătate de an şi
un an. Intrucat, o dată cu creşterea perioadei pentru care se face planificarea, creşte
şi gradul de incertitudine. Chiar şi pentru planificarea pe termen scurt se impune o
prognoză a mai multor scenarii care se pot realiza.
2
 3. ​Planificarea ​pe ​termen ​
mediu- porneşte de la planificarea pe termen scurt,
pentru o perioadă de un an cu detalii pentru fiecare lună, şi continuă cu planifi
carea pentru următorii 2-3 ani cu mai puţine detalii şi, respectiv, cu prognoze mai
puţin precise, dar cat mai realiste. Un exemplu elocvent de plan pe termen mediu
este Planul de Afaceri.​Managementul​​ afacerii96
4. ​Planificarea ​strategică ​ - ​reflectă viziunea managerului afacerii, a
patronului sau a echipei manageriale şi conţine un şir de activităţi ce vor fi
continuate sau se vor finaliza peste 5, 10 sau chiar 15 ani. Un plan strategic va
developa situaţia afacerii peste 10-15 ani. Din această cauză nu va fi foarte detaliat,
nu va conţine prea multe date şi cifre. Desigur, şi acest tip de planifi care se va
baza pe analiza situaţiei curente, in primul rand, a afacerii propriuzise, dar in
special a mediului extern, şi anume a tendinţelor de pe pieţele locale, regionale şi
mondiale.
Caracteristicile​​generale​​
ale​​
unei​​planificări​​
reuşite,​​
bune:
• Un plan bun, în special primele trei tipuri, trebuie să fie cat mai specific – să
conţină date concrete, măsurabile; termene de executare; nume de persoane sau
departamente care vor fi responsabile şi cele care vor fi antrenate in realizarea
acţiunilor prevăzute; mărimea şi sursele de fi nanţare pentru executarea
activităţilor.
• Un plan bun, in special Planul operativ sau operaţional, trebuie să fie flexibil –
să conţină şi alternative pentru cazurile in care lucrurile vor evolua altfel decat cum
aţi prevăzut.
• Un plan bun trebuie să fie realist – adică bazat pe date şi informaţii reale, pe
analize şi prognoze competente.
• Un plan bun, in special cel pe termen mediu şi planul strategic, trebuie să
conţină şi strategiile de realizare a activităţilor planificate (calea sau căile pe care
se va ajunge de la situaţia in care se afl ă afacerea la situaţia pe care o doriţi peste
3, 5 sau 10 ani).

43. Funcţia​​de​​organizare in actv. De antreprenoriat.

Funcţia de ​organizare constă în ansamblul proceselor de management prin
intermediul cărora se determină structura întreprinderii, se stabilesc şi se
repartizează sarcinile pe compartimente concrete, se stabileşte modul de colaborare
dintre grupuri sau persoane, în vederea realizării în cît mai bune condiţii a
obiectivelor previzionate
Organizarea reprezintă ansamblu acţiunilor intreprinse in vederea utilizării cu
maximum de eficienţă a resurselor materiale, umane şi financiare pe care le are la
dispoziţie intreprinderea.
Organizarea​un proces de diviziune a muncii, de precizare a atribuţiilor şi a
sarcinilor ce revin oamenilor în activitatea de management
Realizarea funcţiei de organizare, presupune îndeplinirea următoarelor
sarcini:​​
9
• stabilirea activităților care trebuie executate;
determinarea structurii organizatorice a intreprinderii;
• stabilirea posturilor necesare;
• precizarea sistemului de relaţii organizatorice; •
desemnarea responsabilităţilor pentru rezultate;
• stabilirea unor reguli detaliate şi a sistemului de lucru.
Astfel​, ​raţiunea ​organizării constă în: crearea structurii formale a
organizaţiei; stabilirea unor niveluri de management şi a unei linii clare de
autoritate; selectarea cadrelor necesare pentru realizarea deciziilor adoptate la etapa
de planificare.
Organizarea asigură următoarele ​ beneficii:
•​Un​​mediu​​de​​lucru​​bine​​definit,
•​Un​​mediu​​de​​lucru​​coordonat,
•​O​​structură​​formală​​de​​luare​​a​​deciziilor.
Elementele​pe care se bazează exercitarea funcţiei de organizare:
-​
Responsabilitatea​- obligaţia de a îndeplini anumite atribuţii şi sarcini, care
implică totodată şi răspunderea pentru rezultatele obţinute.
-​
Autoritatea​​-​puterea oficială care dă dreptul conducătorului de a întreprinde
acţiuni, de a da ordine, de a dispune şi de a lua decizii.
- ​
Delegarea ​de ​autoritate ​ - un raport personal dintre un conducător şi un
subaltern, în baza căruia primul transferă celui de-al doilea o parte din
atribuţiile sale.
Structura organizatorică depinde în mare măsură de dimensiunea afacerii. De
regulă, mai toate afacerile mici încep cu „supravegherea directă”, ceea ce înseamnă
că patronul sau antreprenorul supraveghează de unul singur activitatea tuturor
angajaţilor. Adică toţi angajaţii se află în subordonarea directă a antreprenorului.
Pentru ca afacerea să se dezvolte eficient, antreprenorul trebuie să grupeze foarte
atent toate sarcinile ce trebuie îndeplinite în funcţii, iar pentru fiecare funcţie să
pregătească aşa-numita ​„Fişă​​a​​ Postului”​- document operaţional care conţine lista
principalelor sarcini, responsabilităţi ale postului şi cerinţele înaintate către acest
post. Componentele pe care le cuprinde fișa postului sunt:

-​prezentarea​​postului(​​descrierea​​ postului):
• denumirea postului şi a compartimentului în cadrul căruia se află postul dat
• scopul general, sarcinile de bază ce trebuie să le îndeplinească angajatul
• obligațiile de bază;
• atribuţiile, responsabilităţile şi autorităţile postului, relaţiile (de subordonare și
conducere) ierarhice şi funcţionale;
• condiţiile de muncă etc.
(specificația​​
-​​cerinţele​​faţă​​de​​post​​ postului):
• studiile necesare, calificarea, specializarea, experienţa;
• calităţi personale, aptitudini, abilităţi, comportament, specifice necesare pentru
ocuparea postului.
O dată cu creşterea afacerii creşte şi numărul angajaţilor şi pentru patron
devine tot mai dificil să exercite de unul singur funcţia de supraveghere. Prin
urmare, un manager sau un antreprenor nu poate face totul de unul singur. Astfel
anumite sarcini trebuie delegate angajaţilor, adică transmise temporar persoanelor
subordonate, insoţite de autoritatea şi responsabilitatea corespunzătoare. Astfel de
sarcini care nu cer creativitate, care sunt repetitive şi regulate, pe care alte persoane
le pot indeplini mai bine sau care consumă din energia şi timpul managerului de la
alte activităţi mai importante, trebuie să fie delegate.

44. Funcţia​​de​​motivare in actv. De antreprenoriat.

Un rol important în reuşita unei afaceri îl joacă capacităţile profesionale ale
subordonaţilor şi creativitatea lor. Pentru implicarea acestora şi dirijarea
comportamentelor lor spre realizarea obiectivelor generale ale intreprinderii, este
necesară indeplinirea corespunzătoare a funcţiei de motivare de către manager, prin
utilizarea unor tehnici şi mijloace de stimulare motivaţională, practicarea unui stil
de conducere corespunzător situaţiei etc. Nu trebuie să uitaţi că angajaţii, ca de
altfel toţi oamenii, sunt interesaţi, in primul rand, de propria bunăstare. Prin
urmare, principala preocupare a antreprenorului in cadrul activităţii sale ca
manager trebuie să fi e grija pentru ca fiecare angajat să se simtă confortabil la
locul său de muncă.
Motivarea constă în ansamblul proceselor prin care se determină personalul
firmei, să contribuie eficace la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, pe
baza luării în considerare a factorilor , care îi motivează.
Motivarea​- corelarea satisfacerii nevoilor şi intereselor personalului cu
realizarea obiectivelor şi sarcinilor atribuite.
Motivaţia este ceea ce-i face pe oameni să se comporte si să acţioneze aşa
cum o fac. Pentru ca motivaţia să fie eficientă, antreprenorul, managerul trebuie să
ştie mai multe despre necesităţile care afectează motivaţia – clasificarea
necesităţilor şi cum acestea „operează”, generează acţiuni.​ 03
Cele mai cunoscute ​teorii​​ ale​​
motivaţiei​sunt: Teoria lui A.Maslow (piramida
necesităţilor) și Teoria lui F.Hertzberg.
Teoria lui Maslow afirmă că sunt cinci categorii majore de necesităţi pe care
le au oamenii în general:
1. ​Necesităţile​​fiziologice​– sunt necesare pentru existenţă şi includ:
necesităţile în hrană, apă, locuinţă, îmbrăcăminte, odihnă şi necesităţile sexuale.
2. ​Necesităţile ​în ​securitate ​şi ​siguranţă ​ (apărare) includ: securitatea de
pericolele fizice şi psihologice din partea mediului înconjurător, atît personală cît și
a bunurilor, evitarea riscurilor, rănirii şi încrederea în faptul că necesităţile
fiziologice vor fi satisfăcute în viitor.
3. ​Necesităţile​​sociale​includ: simţul apartenenţei către ceva sau cineva,
simţul că eşti primit de alţii, simţul susţinerii.
4. ​Necesităţile​​în​​stimă​includ: necesităţile în autorespect, în realizările
proprii, în competenţă, recunoştinţă din partea celor din jur., simț de împlinire.
5. ​Necesităţile ​în ​autorealizare includ necesităţile în realizarea posibilităţilor
potenţiale proprii şi în creştere ca personalitate, independență, creativitate și
exprimare de sine.
Conform teoriei lui Maslow, necesităţile fi ziologice şi cele de securitate sunt
considerate necesităţi primare şi ele ​ influenţează mai întâi de toate asupra
comportării omului şi după părerea sa, omul îşi satisface necesităţile de jos în sus
(de la 1 la 5).
Celelalte trei categorii de necesităţi - sunt secundare. De îndată ce nevoia de
la nivelul inferior a fost satisfăcută, intr-o măsură rezonabilă, ea nu mai prezintă o
motivaţie, iar la om vor apărea deja alte nevoi de la nivelul imediat superior. Este
important, in calitate de manager, să cunoaşteţi prin satisfacerea căror nevoi pot fi
motivaţi angajaţii Dvs.. In cazul cand oamenii sunt concentraţi asupra necesităţilor
fiziologice, atunci factor motivaţional poate deveni salariul, deoarece angajatul este
preocupat in satisfacerea acestor necesităţi. Dacă pentru angajaţi necesităţile de
securitate sunt cele mai importante, acordaţi o mai mare atenţie condiţiilor de
muncă şi siguranţei muncii, etc.​ ntul​​afacerii
1 F.Hertzberg a elaborat un model al motivării bazat pe necesităţi - ​ „modelul
celor ​două ​grupuri ​de ​factori ​ ai ​necesităţilor ​
oamenilor ​ la ​
locul ​de ​muncă”.
Rezultatele cercetărilor sale au fost clasificate în două categorii mari, pe care le-a
numit factori ​igienici​şi ​motivaţionali​ :
Factori​​igienici Motivaţionali
1. Politica firmei şi a administraţiei 1. Realizările
2. Condiţiile de lucru 2. Avansarea în post
3. Salariul 3. Muca însăşi (Recunoaşterea,
aprobarea
4. Relaţiile interpersonale cu şeful, rezultatelor muncii )
colegii,subalternii 4. Nivelul înalt al responsabilităţii
5. Nivelul controlului nemijlocit asupra 5. Posibilitatea creşterii creatoare şi
lucrului în domeniul afacerii
După Hertzberg, factorii motivaţionali sunt cei care duc la satisfacţie, iar
dacă factorii igirenici lipsesc cu totul ori nu îndeajuns există, atunci la om apar
nemulţumiri, insatisfacţie în lucru. Prezenţa lor face să ridice satisfacţia şi
motivează lucrătorii la ridicarea eficienţei activităţii lor.
04 ​Eficienţa managerială a unui antreprenor rezidă in capacitatea lui de a identifica
pentru fiecare angajat aparte la care nivel (după Maslow) pot fi, pe de o parte,
atribuite necesităţile acestuia, iar pe de altă parte, care grup de factori (după
Hertzberg) este mai importantă pentru el. Nu intotdeauna remunerarea, salariul este
cel mai important factor motivator pentru un angajat.
În procesul de motivare a salariaţilor antreprenorii, managerii pot aplica
diferite motivaţii. ​Motivaţiile reprezintă acele elemente, pe care managerii şi
proprietarii organizaţiei le administrează salariaţilor întreprinderii
satisfăcându-le anumite necesităţi individuale şi de grup, pentru ai determina ca,
prin atitudinile, eforturile, deciziile, acţiunile şi comportamentele lor să
contribuie la desfăşurarea activităţilor şi îndeplinirea obiectivelor organizaţiei.
Se deosebesc mai multe tipuri de motivaţii, iar principalele categorii sunt
următoarele:
- motivaţii ​formal-economice​: salariu, premiu; participare la profit; autoturism
de serviciu; locuinţă de serviciu; penalizare la salariu; amendă;
- motivaţii ​formal​​moral–spirituale​ : titlu onorific; medalie; avertisment scris,
mustrare scrisă:
- motivaţii ​formal​​complexe​: promovare; suspendare temporară din post;
retrogradare din post.
- motivaţii ​informal-economice​ : masă festivă; cadou.
- motivaţii ​informal​​moral​​–​​spirituale​ : acordarea încrederii; mulţumire;
ceremonie de sărbătoare; manifestarea dispreţului; critica.

45. Funcţia​​de​​control-evaluare in actv. De antreprenoriat.

In ceea ce priveşte executarea funcţiei de control, aceasta este la fel de
importantă ca şi celelalte funcţii manageriale şi permite verifi carea rezultatelor
obţinute in raport cu standardele convenite sau planifi cate in scopul asigurării unui
progres adecvat şi a performanţelor satisfăcătoare.
Originile​​conceptului​​de​​ control​​–​în latinescul ​
„contra​​
robus​” - verificarea
unei informaţii prin compararea cu o altă informaţie.
Controlul - ansamblul proceselor prin care performanţele firmei,
subsistemelor şi componentelor acesteea sunt măsurate şi comparate cu obiectivele
şi standardele stabilite iniţial în vederea eliminării deficienţilor constatate şi
adoptarea acţiunilor corective în cazul abaterilor.
Controlul​- procesul prin care se verifică şi se măsoară realizarea cantitativă
şi calitativă a performanţelor, a sarcinilor sau lucrărilor, care se compară cu
obiectivele planificate şi indică măsurile de corecţie, ce apar ca necesare.
Necesitatea controlului:
➢​ folosirea raţională a resurselor, pentru că acestea nu se găsesc din abundenţă;
➢​ nedefinirea, neclaritatea mediului ambiant;
➢​ este motivul pentru care organizaţia planifică mărimea rezultatelor, generate prin
combinarea resurselor disponibile;
➢​ prevenirea eşecului şi susţinerea succesului, deoarece managementul firmei se
interesează dacă se potrivesc mărimile anticipate cu configuraţia reală a
performanţelor;
➢​ stimularea activităţii de producere calitativă şi creativă;
➢​ furnizarea feed-back-ului necesar celor ce elaborează planurile şi standardele,
dar și celor care le transpun în practică;
➢​ informaţiile obţinute prin control sunt esenţiale pentru finalizarea funcţiei de
planificare şi pentru începerea unui nou ciclu managerial;
➢​ evitarea situaţiilor de conflict şi stres.
Un control eficace trebuie să pună accentul pe preîntîmpinarea abaterilor şi să
poarte caracter preventiv şi constructiv.
Etapele​​de​​baza​​ale​​controlului​​
managerial​​ prevăd:
• ​stabilirea ​standardelor ​ de ​performanţă. Standardele reprezintă valori
etalon in funcţie de care se stabilesc abaterile. De regulă, standardele se stabilesc in
procesul planifi cării activităţii şi se exprimă in unităţi fi zice (numărul clienţilor,
normele de consum de materiale, mărimea capacităţii de producţie etc.) sau unităţi
valorice (cifra de afaceri, nivelul profi tului, nivelul costurilor etc.). Este important
ca standardele să fi e percepute şi inţelese de angajaţi, de aceea mulţi specialişti in
management recomandă ca la determinarea standardelor să participe şi angajaţii;
• ​măsurarea​​performanţelor​​ efective​- la această etapă se măsoară
rezultatele obţinute de intreprindere;​106
• ​compararea​​performanţelor​​ efective​​cu​​standardele​– se determină
gradul corespunderii performanţelor efective cu standardul de performanţă;
 • ​stabilirea ​abaterilor ​ şi ​
a​cauzelor ​ acestora, dacă abaterile sunt nesemnifi
cative, acestea pot fi tolerate, dacă acestea sunt esenţiale, sunt necesare unele
măsuri de corecţie;
• ​introducerea ​măsurilor ​ de ​corecţie – inainte de adopta unele măsuri de
corecţie este necesar de a stabili cauzele care au generat apariţia abaterilor. Acestea
pot apărea ca urmare a faptului că iniţial n-au fost corect stabilite standardele de
performanţă sau că in procesul de realizare a acestora au fost făcute unele greşeli
care nu au permis atingerea standardelor.
Domeniile de aplicare ale controlul managerial sunt foarte largi, printre care
cele mai frecvent aplicate sunt:
•​Controlul​​asupra​​personalului​– evaluarea performanţelor salariaţilor.
•​Controlul​​financiar​– care se concentrează asupra unor valori fi nanciare.
Indicatorii care vor fi controlaţi (standardele),
de regulă, se stabilesc in planul de afaceri.
•​Controlul ​calităţii - scopul acestui control este ca bunurile produse sau serviciile
prestate să corespundă standardelor stabilite şi să satisfacă cerinţele şi dorinţele
clienţilor. Controlul calităţii include atat controlul produselor, cat şi al proceselor.
Astfel, intr-o brutărie trebuie să avem controlul calităţii materiei prime (făină,
drojdie), controlul calităţii pe fazele procesului tehnologic şi controlul calităţii
produselor.
•​Controlul​​inventarului​– se axează pe controlul materiei prime şi materialelor, al
produselor in curs de producţie şi al celor fi nite.​ 07
•​Controlul​​total.
Pentru ca un control să fie ​ eficient​, este important ca acesta să fie:
• ​
Chibzuit ​şi ​cumpătat - dacă costurile pregătirii şi desfăşurării propriu-zise ale
controlului sunt mai mari decat rezultatele obţinute în urma controlului atunci
controlul respectiv nu merită a fi realizat.
• ​
Să ​ fie ​continuu – controlul să constituie o analiză constantă a obiectivelor, a
planurilor, activităţilor, sarcinilor, etc.. El incepe de la planifi care şi continuă pe
tot parcursul activităţii intreprinderii.
•​Să​​
fie​​relevant,​​individualizat​– să fie adaptat specificului locurilor de munca şi
activităţilor pe care le desfăşoară personalul controlat.
•​Să​​
se​​realizeze​​la​​timpul​​oportun​.
•​Să​​
fie​​preventiv,​​flexibil​​şi​​adaptiv​– procedurile de control trebuie să se adapteze
schimbărilor care pot interveni.
•​Să​​
se​​axeaze​​pe​​elementele-cheie​- controlul se va efectua cu precădere in
elementele-cheie, deosebit de importante pentru rezultatele finale.
•​ fie​​simplu​​și​​clar​– procedurile de control trebuie sa fie simple, uşor de inţeles,
Să​​
adaptat şi aplicat.
•​Să​​
fie​​obiectiv​​şi​​constructiv.
•​Să​​
fie​​deschis,​​demonstrativ,​​ public.
46. Motivele​​încetării​​activităţii​​
antreprenoriale.
Încetarea activităţii reprezintă ultima etapă a procesului antreprenorial.
Lansîndu-se în afaceri, toţi antreprenorii speră că afacerea lor va activa o perioadă
cît mai îndelungată şi nu vor finisa-o curînd. Însă anual în Republica Moldova
peste o mie de întreprinderi îşi încetează definitiv activitatea. Deci, important este
ca fiecare antreprenor să conştientizeze faptul că afacerea poate eşua. Statisticile
confirmă faptul că majoritatea întreprinzătorilor au suferit eşec cel puţin o dată,
experienţa eşecului fiind o bună şcoală de antreprenoriat.
Cel mai des procesul de încetare a activităţii este asociat cu eşecul afacerii,
însă nu orice închidere a întreprinderii este cauzată de eşec. Oboseala şi stresul,
dorinţa de a se retrage din afaceri, schimbarea locului de trai sau propunerea de
vînzare a afacerii pot condiţiona vînzarea acesteia şi încetarea activităţii. Eşecul
este o cauză a încetării activităţii ca urmare a falimentului, adică a imposibilităţii
achitării datoriilor faţă de creditori.
Încetarea activităţii poate fi influenţată de următorii factori: politici,
legislativi, evoluţia generală a economiei, inflaţia, rata dobînzii, costul resurselor
financiare, etc.
O cauză mojoră a încetării activităţii este inflaţia, care duce la creşterea
preţurilor la materia primă şi materiale, resurse energetice, servicii, etc. şi implicit
la creşterea costurilor. Astfel afacerile mici sunt nevoite să mărească preţul la
produsele şi la serviciile lor. Pe de altă parte, inflaţia duce la scăderea capacităţii de
cumpărare a consumatorilor, care în aceste circumstanţe sunt predispuşi mai mult
spre economii şi mai puţin spre consum.
Cauze ale eşecului pot fi şi accesul limitat la sursele de finanţare şi rata înaltă
a dobînzii.
Deşi mediul extern are o influenţă majoră asupra oricărei întreprinderi, deseori
cauzele încetării activităţii survin nu din afară, dar din interiorul afacerii, şi anume:
➢​ Alegerea ​ideii ​care ​nu ​ este ​cea ​ mai ​ potrivită ​– lansîndu-se pe piaţă,
antreprenorul poate descoperi că mai există şi alte întreprinderi care oferă acelaşi
produs sau serviciu, iar piaţa este saturată sau cererea este mai mică decît s-a
prognozat.
➢​ Lipsa ​unei ​echipe ​manageriale ​ – de obicei antreprenorul încearcă să rezolve
totul de unul singur, însă specialiştii recomandă ca echipa managerială să fie
creată chiar înainte ca întreprinderea să aibă nevoie.
➢​ Lipsa​​unui​​plan​şi a unei viziuni clare despre afacere nu va asigura
antreprenorului şanse de succes.
➢​ Insuficienţa ​resurselor ​financiare ​ – previziunea incorectă a cheltuielilor duce la
aceea că afacerea la un moment dat nu mai dispune de resurse financiare pentru
a-şi acoperi cheltuielile.
➢​ Amplasament​​nefavorabil.
➢​
Subestimarea ​competiţiei ​– se referă la existenţa concurenţilor care pot răspunde
provocărilor din partea antreprenorului, propunînd produse mai performante.
➢​
Lipsa ​unei ​strategii ​de ​marketing ​ – pentru ca orice produs să ajungă la
consumator, acesta mai întîi de toate trebuie să fie informat şi motivat să
cumpere.
➢​
Lipsa ​de ​numerar ​– afacerea poate fi profitabilă, dar insuficianţa de numerar, ca
urmare a încasărilor întîrziate, creează probleme. Dezechilibrul între încasări şi
plăţi nu permite de a desfăşura normal activitatea.
➢​
Erori ​în ​selectarea ​personalului ​ – dacă angajaţii sunt incompetenţi, se
eschivează de la muncă, nu sunt politicişi cu clienţii, este foarte mare
probabilitatea că afacerea va eşua.
➢​
Lipsa​​controlului​regulat nu permite depistarea rapidă a problemei, iar
întîrzierea poate să coste mult, ca urmare a imposibilităţii înlăturării ei.

47. Metode​​de​​încetare​​a​​
​ activităţii​​ de​​
antreprenoriat.
Încetarea activităţii de antreprenoriat poate fi atît ​
temporară​ ,​cît şi ​definitivă.
Încetarea​​temporară​​a​​activităţii​trebuie să fie declarată la oficiul teritorial al
Camerei de Înregistrări de Stat, activitatea fiind suspendată pe o perioadă de pînă
la 3 ani.
Pentru suspendarea temporară a activităţii, antreprenorul trebuie să:
∙​prezinte în scris o cerere privind suspendarea activităţii întreprinderii la oficiul
teritorial al Camerei de Înregistrări de Stat;
∙​publice în ​Monitorul​​Oficial​​al​​
R..M.​un aviz referitor la suspendarea activităţii
întreprinderii cu indicarea termenului suspendării;
∙​informeze creditorii privind încetarea temporară a activităţii;
∙​prezinte certificatele de la instanţele financiare cu privire la închiderea
convenţională a conturilor;
∙​predea ştampila pentru păstrare oficiului teritorial al Camerei de Înregistrări de
Stat.
Încetarea​​definitivă​​a​​activităţii​​
de​​
antreprenoriat poate avea loc prin
vînzarea afacerii, fuziunea sau asocierea cu alte întreprinderi, transferarea ei către
membrii familiei, lichidarea sau declararea falimentului acesteia.
Lichidarea poate fi realizată în baza deciziei fondatorului sau a instanţei de
judecată, ca urmare a insolvabilităţii afacerii, neprezentării dărilor de seamă,
încălcărilor legislaţiei etc.
Procedura de lichidare a afacerii reprezintă un proces complicat, care include
următoarele ​etape:
o​formarea comisiei de lichidare care se va ocupa de lichidarea afacerii;
o​publicarea în două numere consecutive ale ​ Monitorul​​Oficial​​
al​​
R..M.​a avizului
despre lichidarea întreprinderii cu indicarea termenului limită de înaintare a
creanţelor de către creditori;
o​informarea în termen de 15 zile, de la ultima publicare, a creditorilor despre
lichidarea întreprinderii,
o​întocmirea procesului-verbal de evaluare a activelor întreprinderii, listei
creanţelor înaintate de creditori şi sumei acestora, precum şi rezultatul
examinării lor;
o​întocmirea proiectului bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi
valoarea de piaţă a activelor, creanţelor, datoriilor persoanei juridice,
o​executarea tuturor creanţelor creditorilor;
o​repartizarea bunurilor rămase după executarea creanţelor creditorilor; ​ depunerea
o​
în termen de 3 zile de la data aprobării bilanţului de lichidare la
Camera Înregistrării de Stat a cererii de radiere a întreprinderii din Registrul de
Stat al întrepronderilor şi organizaţiilor, la cererea de radiere se anexeză toate
actele necesare lichidării;
o​în termen de 3 zile de la data primirii actelor Camera Înregistrării de Stat adoptă
decizia de radiere din registru şi în termen de 3 zile informează organele fiscale
şi statistice privind radierea întreprinderii. Afacerea se consideră lichidată cînd
informaţia despre acestea a fost radiată din Registrul de Stat al întreprinderilor şi
organizaţiilor.

48.Definirea, avant/dezavant. ​
Societatii​​
cu​​
răspundere​​
limitată.
Societatea ​cu ​răspundere ​ limitată ​(SRL) este o societate comercială cu
personalitate juridică, al cărei capital social este divizat în părţi sociale conform
actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Principalele​​avantaje​​oferite​​de​​
societatea​​cu​​
răspundere​​ limitată​​
sunt:
- modalitatea relativ simplă de constituire – formalităţile pentru întemeiere sunt
puţine, iar cheltuielile – relativ reduse;
- statutul legal bine definit – în anul 2007 a fost aprobată ​ Legea ​Republicii
Moldova ​privind ​societăţile ​ cu ​răspundere ​ limitată, care stabileşte modul de
constituire, funcţionare, reorganizare şi de lichidare a societăţii cu răspundere
limitată;
- riscurile financiare mai mici;
- conducerea relativ simplă;
- inexistenţa obligaţiei de a face publice rapoartele financiare, acestea
prezentân-duse doar la Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial;
- răspunderea limitată a asociaţilor – asociaţii nu răspund pentru obligaţiile
societăţii, suportând riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii în limitele
cotei lor în capitalul social.
Dezavantajele​​societăţii​​ cu​​
răspundere​​ limitată​​
constau​​în​:
- obligaţia constituirii capitalului social, spre deosebire de întreprinderea
individuală;
- posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între asociaţi, ce pot conduce la lichi-darea
societăţii.
49. Definirea, avant/dezavant. ​
Societatii pe actiuni.
Societatea ​pe ​acţiuni ​(SA) este o societate comercială al cărei capital social este
divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Avantajele​​de​​bază​​ale​​societăţii​​
pe​​
acţiuni​​
sunt​:
- durata de viaţă mai mare în comparaţie cu alte forme organizatorico-juridice,
datorită transmiterii libere a proprietăţii prin tranzacţiile de vânzare-cumpărare a
acţiunilor;
- posibilitatea de atragere a resurselor financiare suplimentare prin emitere de
obligaţiuni;
- răspunderea proprietarului în limita valorii acţiunilor care îi aparţin.
Dezavantajele​​societăţii​​pe​​acţiuni​​sunt​​
determinate​​de:
- formalităţile multiple pentru înfiinţare, în comparaţie cu alte forme
organizatorico-juridice, deoarece, pe lângă înregistrarea la Camera Înregistrării de
Stat, este necesară organizarea emisiunii de acţiuni şi înregistrarea de stat a
acestora la Comisia Naţională a Pieţei Financiare;
- cheltuielile mai mari pentru înregistrare;
- plafonul legal al capitalului social mai ridicat – minim 20000 lei;
- obligativitatea de a dezvălui public informaţia, prin publicarea în mijloacele de
informare în masă a situațiilor financiare (bilanţul contabil şi raportul privind
rezultatele financiare), în cazul în care:
- capitalul social are o valoare de cel puţin 500000 lei şi numărul de acţionari
este mai mare de 50, împreună cu acţionarii reprezentaţi de deţinătorul nominal;
- valorile mobiliare ale societăţii se cotează pe piaţa bursieră;
- este bancă comercială, companie de asigurări, fond de investiţii, fond
nestatal de pensii, societate pe acţiuni în proces de privatizare sau societate pe
acţiuni care a plasat public valori mobiliare în perioada de circulaţie a acestora;
- societatea pe acţiuni este calificată ca entitate de interes public.

50. Definirea, avant/dezavant. Cooperativei de productie.

Cooperativa ​de ​producţie este o întreprindere fondată de 5 sau de mai multe
persoane fizice care au atins vârsta de 16 ani, asociate benevol în calitate de
membri în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi
economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe
cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia.
Avantajele​​de​​bază​​ale​​
cooperativei​​
sunt:​
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social al
cooperativei;
- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul reciproc al
membrilor cooperativei;
- răspunderea cooperatorilor pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele
cotelor pe care le deţin în patrimoniul cooperativei (cu excepţia cazului în care
valoarea cotei este insuficientă, cooperatorii purtând răspundere suplimentară cu
averea personală).
Dezavantajele​​cooperativei​​ constau​​în:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat datorate modului democratic de
luare a deciziilor;
- pot apărea neînţelegeri între cooperatori referitor la contribuţia fiecăruia şi
distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei.