Barbu Ştefănescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti; † 29

aprilie 1918, Iaşi) a fost unscriitor, orator şi avocat român, Membru
al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi
scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri)
Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

Viaţa timpurie

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera

Vergului, Bucureşti, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ştefan „căruţă-
goală“, pe numele adevărat Ştefan Tudorică Albu, era coborâtor din familia unor ciobani
vrânceni, „strămutat în marginea Bucureştilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind
căruţaş de grâne pe traseul Bucureşti-Giurgiu şi „staroste al cărăuşilor din barieră“. Tatăl lui
Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-
Vodă şi M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la '64
... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalţi ţărani deopotrivă şi lipsa, şi
foamea, şi năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din
Postrăvari, sat locuit de clăcaşi, de pe moşia familiei Filipescu“. Primii ani de viaţă şi-i petrece
în uliţa Vergului, în tovărăşia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc şi acum aminte (aş
fi mulţumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agăţam de scurteica lui lungă şi îmblănită cu
mârsă neagră şi-l linguşeam şi-l mângâiam pe obraji şi pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în
căruţă“ - şi a poveştilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de
somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet,
încetinel, încetişor ...“

Părinţii îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l
înveţe slovele noi şi să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Şcoala de Băieţi Nr. 4,
unde îl are învăţător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să
treacă la Şcoala Domnească, pentru clasele a III-a şi a IV-a. Studiază cu învăţătorii E.
Becarian şi Ion Vucitescu, în condiţiile de rigoare ale internatului şi ale şcolii vechi în care se
practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ştefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“,
învaţă cu cei mai de seamă profesori ai Capitaleidin acea vreme (D.A. Laurian, Anghel
Demetriescu, Vasile Ştefănescu), fiind remarcat pentru talentul şi capacitatea sa de asimilare.
Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ şi imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi
evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 -1877) datează şi primele lui
încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
Debutul literar

Adevărata „producţie poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce
începe să publice versuri în ziarul România liberă, în1878 publică primul său volum, placheta
de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiţia poeziei din
primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viaţa
literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea îşi trece examenul de licenţă la
Facultatea de Drept din Bucureşti, cu teza de licenţă în drept Pedeapsa, natura şi însuşirile
ei, pe care o publică în acelaşi an, semnată Barbu G. Ştefănescu. Gheorghe era bunicul
dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul îşi va semna operele
cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel
ţinut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte).
În perioada 1880 - 1882, Barbu Ştefănescu publică în România liberă foiletoanele
intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează şi debutul propriu-zis al
scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus.
După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-şi desăvârşi studiile juridice,
Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Activitatea publicistică

Reîntors în ţară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulaţie şi de

prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiaţi,
alături de Al. Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale şi plastice, precum şi
nuvelele şi povestirile din prima ediţie a volumuluiSultănica. Publică, pe rând, Şuier, Fanta-
Cella, Iancu Moroi, Răzmiriţa, Palatul de cleştar şi Odinioară, care anunţau cu pregnanţă un
nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) şi cu Hagi-Tudose (1887).
În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacţia României libere la cea de-a XXI-a aniversare
a Junimii la Iaşi, publicând reportajele Ultimele ştiri şi Iaşi şi banchetul Junimiştilor (România
liberă,octombrie 1884). Îl cunoaşte pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoştinţă cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel
izvor limpede de lăcrămioare şi mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric
al lui Dan, căpitan de plai) şi cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de
la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar
mai târziu la Literatură şi ştiinţă, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de
asemenea, la înfiinţarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16
noiembrie 1885până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuţă şi Anghel
Demetrescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem

guvernaţi şi Fiii poporului şi sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de
înapoiere şi de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt
dezvăluite primele note ale pamfletarului şi ale politicianului de mai târziu. Continuându-şi
colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită
critică. În1888, Delavrancea se angajează ca redactor şi colaborator la
ziarele Democraţia şi Voinţa naţională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face
critică muzicală şi dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole
ce vor demonstra multiple însuşiri intelectuale (O familie de poeţi). E prezent în aproape toate
domeniile artei şi ale vieţii publice, încercându-şi talentul în numeroase direcţii. La19
aprilie 1887 tipăreşte revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a
nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuţă, C. Mille, P.
Ispirescu şi Artur Gorovei. Atras de copleşitoarea personalitate a lui B.P. Haşdeu,
Delavrancea devine redactor laRevista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot
mai mult în politică şi în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al
ziarelorDemocraţia şi Voinţa naţională. Publică, în continuare, la Vieaţa (1894), revistă
săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuţă şi, mai apoi, deAlecu Urechia, acordând
acelaşi interes tuturor problemelor literare, istorice şi filologice, sociale sau politice, în articole
de o complexă bogăţie de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariţia
la Fălticeni a revistei de literatură populară Şezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur
Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat şi bun român, căci
cel mai suveran mijloc de a înţelege un popor este acela de a-i cunoaşte şi aprofunda
tradiţiile, ştiinţa şi creaţiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast şi
genial, pe care numai mulţimile şi popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent
cu cele mai de seamă şi mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui
Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă
laDimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicaţie a cuvântului doină,
intuind un strâns raport de interdependenţă dintre om şi natură, pe care cântecul popular îl
reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în
creaţiile poporane (Şezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea
observaţiei, cunoştinţele multilaterale şi adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), aşa cum va
dovedi şi studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepţie cu ocazia alegerii
sale ca membru alAcademiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse şi alte articole în care, cu
aceeaşi efervescenţă intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă,
de limbă şi de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creaţiei dramatice originale,
va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un
stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viaţa pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D.
Pătrăşcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu

accentuate atitudini critice în probleme de critică şi de istorie literară, intrând adeseori în
polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeţi şi critici, publicat
înConvorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala
succint ideea caracterului specific naţional al literaturii, având în vedere o strictă condiţionare
socială şi istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, şi de o serioasă cultură plastică,
Delavrancea va realiza în câteva articole şi unele observaţii deosebit de interesante în acest
domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al
tânărului critic de artă, pe cale de a-şi clarifica preferinţele şi de a-şi consolida atitudinile
(Salonul 1883, Pictura). Pasionat şi entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era
Dolce sau Viator, vor îmbrăţişa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre
câţiva din artiştii români de la sfârşitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae
Grigorescu şi Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

„În faţa peisajelor lui Andreescu vezi natura vie şi mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la
Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface
în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge,
la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge şi te pune pe gânduri, te face să înţelegi, şi
de aceea admiri fără regret şi fără reticenţă, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi
ale esenţialului din natură“ (Democraţia, 1883)

Delavrancea - academician

Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat şi orator, cu vocaţia perceperii evenimentelor politice

şi culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în  1899 primar
al Bucureştilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose şi prin trilogia
dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activităţi de prozator şi dramaturg, scriitorul este
ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuţiunea
omagială. În şedinţa festivă în faţa plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rosteşte
discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În
presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidenţiindu-se forţa inedită a scriitorului de
a argumenta întreaga complexitate a creaţiei populare.

Mulţumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de

soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generaţie:

„Dar sunt alţii cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va
lăsa aşa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia.
Vlahuţă, care a turnat în bronz inspiraţiunile lui de adevărat poet, Coşbuc, care a desprins
dintr-un ghers al poporului strigăte şi poeme de care suntem mândri, şi alţii mai tineri, cărora
li s-ar potrivi aşa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le
nombre des années ...»“
Opera literară

Tematică şi particularităţi
Prezentând o anumită tipologie şi morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de
tipuri şi de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalităţile artistice folosite, în
lumea Paraziţilor este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă şi apoi prin felul în
care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special
opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică şi arta neîntrecută a
lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiţie a nuvelisticii
româneşti înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilaţii între
diversele curente şi metode literare.

 Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinităţi cu

proza romantică eminesciană, pe care, parţial, o şi cultivă în Sultănica şi Linişte.
 După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaşte mai bine operele marilor
scriitor francezi Balzac, Flaubert şi mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă
metodă, care să-i evidenţieze mai bine mijloacele de observaţie şi investigare a vieţii
sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficienţa critică a
romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz,
de la normal la patologic şi la viaţa biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu
Moroi şi Paraziţii.
 Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai
valoroase nuvele şi povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună
tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziţii).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în

acelaşi timp o proză realistă a observaţiei vieţii, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de
renunţare la formele idilice ale existenţei. Delavrancea respinge „naivităţile romantice“, în
numele unei preferinţe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă
a creaţiei sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare preţuire
pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, faţă de ţăranul cu întreaga sa zestre
spirituală, cu imaginaţia sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepţie la Academie şi
în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu
fond romantic, oscilând între realitate şi fantezie, prin bogăţia problematicii operei sale,
Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezenţe literare de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX.

Nuvele şi povestiri

 Sultănica (1885)
 Apă şi foc
 Sorcova
 Odinioară
 De azi şi de demult
 Văduvele
 Linişte  (1887)
 Paraziţii (1892)
 Trubadurul (1887)
 Zobie
 Milogul
 Înainte de alegeri
 Iancu Moroiu
 Hagi-Tudose
 Domnul Vucea
 Bursierul
 Şuier
 Răzmeriţa
 Bunicul
 Bunica
 Boaca şi Onea
 Micuţii
 Moş Crăciun
 Angel Demetriescu
 Irinel

Basme

 Neghiniţă
 Norocul dracului
 Moş Crăciun
 Palatul de cleştar
 Dăparte, dăparte
 Poveste
 Stăpânea odată  (1909)

Proză poetică

 Nu e giaba cafea
 Sadi-el-Mahib
 Fanta-Cella
 Sentino

Dramaturgie

 Trilogia Moldovei:
 Apus de soare (1909)
 Viforul (1910)
 Luceafărul  (1910)
 A doua conştiinţă
 Irinel  (1912)
 Hagi-Tudose (1913)

"Apus de soare"

Inspirată de evenimentul morţii lui Ştefan cel Mare, „Apus de soare" (1909) este o dramă
istorică, romantică, remarcabilă prin lirismul său şi prin dimensiunile grandioase ale
personajului său central, a cărui măreţie conferă lucrării caracter poematic. „Apus de soare"
face parte din trilogia Moldovei, alături de alte două lucrări dramatice: „Viforul" (1910) -
evocând domnia viforoasă a lui Ştefăniţă Vodă şi „Luceafărul" (1910) - a cărui personaj
central este Petru Rareş. Cele două conflicte ale dramei se împletesc de-a lungul a patru acte
care prezintă ultimul an de viaţă al marelui Ştefan (din toamna lui 1503 şi până la 2 iulie 1504
- ziua morţii voievodului).

În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme: soarele
toamnei (care prevesteşte iarna bătrâneţii lui Ştefan) şi bourul Moldovei - simbol al întemeierii
şi al integrităţii. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide să recucerească
Pocuţia, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de doamna Maria să-şi
amâne expediţia (dată fiind rana pe care o avea la un picior şi apropierea iernii), domnitorul
refuză: „... şi Ştefan n-a murit încă". La chemarea voievodului, şirurile de luptători se
îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte, arătând „ce bogată e Moldova".

În actul al doilea, cele dintâi veşti despre victorie le aduce clucerul Moghilă, care anunţă
sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de la picior agravată. Desfăşurarea luptei este
reconstituită în cuvintele acestui martor ocular, în toată măreţia ei. Aflăm astfel că, ajungând
până în zona numită Halici, voievodul şi-a organizat oastea, aşteptând sosirea polonezilor
(leşilor). Tehnica fiind cea a învăluirii duşmanului, bătălia este crâncenă, încât „curse sânge
până la ţurloaiele cailor". Importantă este însă nu desfăşurarea de forţe, ci dimensiunile
aproape fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca şi când în acest
bătrân s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănţuite.

Odată cu sosirea lui Ştefan cel Mare în cetatea de scaun, se manifestă primul conflict al
dramei (previzibil încă din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr şi stolnicul
Drăgan) uneltesc împotriva voinţei domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot
boieresc a existat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, aşa cum relatează Grigore Ureche în
cronica sa. În dramă, cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe Ştefăniţă (convinşi fiind că
„vulturul bătrân" va muri în curând), fapt care le-ar fi permis să conducă ei ţara. Aceasta
contravine însă voinţei voievodului care-l hărăzise ca urmaş la tron pe Bogdan - singurul care
i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui Ştefăniţă ar fi echivalat cu o
întoarcere în haos; şi cum Ştefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este
ca lupta dintre lumină şi întuneric (despre care vorbesc unele mituri).

În actul al III-lea, simţindu-şi sfârşitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni şi oşteni,
pentru „a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absenţa paharnicului Ulea de la
ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul",
deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre
voievod şi boierii uneltitori).

După ce domnul îşi ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47 de ani, urmează momentul
discursului; acesta este punctat de tunete şi fulgere, subliniind furtuna din sufletul
personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul datoriei împlinite şi rezumă o istorie a
cărei esenţă au constituit-o războiul şi jertfa. După impresionantul testament politic lăsat
urmaşilor, Ştefan îi pune mantia lui Bogdan şi-l aşează pe tronul Muşatinilor. Gestul
îngenuncherii în faţa noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfârşitul unei jumătăţi
de veac glorioase, la capătul căreia, rostogolindu-se de pe treptele tronului în bratele
doctorilor, Ştefan cel Mare devine un simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii străini îi
ard rana de la picior cu fierul înroşit în foc, Ştefan aude, afară, printre glasurile celor care-l
aclamau pe Bogdan, câteva voci răzleţe rostind numele lui Ştefăniţă. Devenit justiţiar în
numele legii străbune, Ştefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care „murise înainte de-al izbi",
copleşit de forţa morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ştefan cel
Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oţel"), domnul opreşte „cutremurul" care
ameninţă Moldova şi „umple prăpastia" (ca la o nouă naştere a Pământului). Cel de-al doilea
conflict este psihologic, iar Ştefan constă în conştiinţa sa că moartea se apropie, de aceea el
meditează în faţa portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om şi nu mai e de mult"), în
actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meşterul pietrar care urmează să-i pregătescă
lespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri este marcant:
„Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva şi mi-o şi împart" (cuvinte în care se
îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spune Ştefan, repetarea cuvintelor „bătrân", „bolnav"
şi „neputincios" relevă drama pe care o trăieşte omul în faţa morţii. Conştient de zădărnicia
lucrurilor, ca şi convingerea că strălucirea şi gloria sunt deşarte, se degajă din scena arderii
rănii: voievodul le cere doctorilor să pună foc „pretutindeni", „până s-o preface-n scrum
trecuta mărire de-o clipă, care a fost odinioară nebiruitul Ştefan ". În momentele arderii rănii,
înfrăţindu-şi durerea cu patimile lui Iisus, Ştefan cel Mare capătă o aură de sacralitate.
Măreţia voievodului este însă dincolo de uman: hotărârea de „a duce" Moldova şi după ce nu
va mai fi, testamentul politic lăsat tinerilor (în care domnul le dăruieşte ţara, lor şi generaţiilor
care vor veni, până „în veacul vecilor"), fac din Ştefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-
lea conflict este şi titlul metaforic al dramei, moartea lui Ştefan cel Mare fiind asemuită cu un
grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele
Moldovei" - a cărui măreţie conferă dramei caracter poematic. Fiecare scenă din cele patru
acte constituie o relevare a acestei măreţii. Din lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, sunt alese
câteva momente: o luptă, un complot boieresc, înscăunarea lui Bogdan, moartea voievodului.
Fiecare moment este arhetipal, împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de
istorie, a justiţiarului, a omului, a tatălui. „Soarele Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri:
fetele de la curtea domneasca îl numesc „Măritul", „Slăvitul" şi „Sfântul"; clucerul Moghilă îl
caracterizează prin cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, copleşiţi de măreţia şi autoritatea lui,
îi spun „ Şoimanul" şi „ Vulturul bătrân". „Apus de soare" este o dramă istorică, fiind o lucrare
scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un conţinut grav, conflicte puternice şi
deznodământ trist.

Delavrancea - orator

Prezentă în toate confruntările şi acţiunile politice şi culturale, elocinţa (arta cuvântului) a jucat

şi la români un rol esenţial. Primele noastre manifestaţii şi creaţii oratorice îşi găsesc
începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile
lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale
lui M. Kogălniceanu şi Simion Bărnuţiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile
pentru unirea principatelor şi pentru dobândirea independenţei naţionale.

În acelaşi timp s-a afirmat pe un plan superior şi elocinţa universitară şi academică,

reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu şi Al. Papiu-Ilarian. Paralel
cu aceasta, s-a dezvoltat şi oratoria politică parlamentară, în care aveau să
strălucească Take Ionescu şi Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde
studiase dreptul, cu reputaţia de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea
să fie numit de Titu Maiorescu, aşa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“.

În campania oratorică dezlănţuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea

cutreiera ţara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-
Ungaria. Luând cuvântul la una din şedinţele Academiei Române, Delavrancea dădea glas
vibrant ideii de unitate naţională: „Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni.
Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină ... Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale
noastre şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri ... Visul atâtor generaţii de
strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea“. Acelaşi orator afirma
cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-şi întreacă dotaţii confraţi prin harul genialităţii. Acesta avea să
se manifeste mai ales la oratorul politic şi la avocatul penal. De pe tribună şi de la bară se
desfăşura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea
cuvântului său rostit, „monstrul“ în acţiune (Şerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se
cutremura de forţa emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Aşa s-a
întâmplat în martie 1909, când acţiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentaţiei în scop de
binefacere, laTeatrul Naţional din Bucureşti, de către un grup de amatori din „înalta societate“,
în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante
adeziuni din toate unghiurile ţării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum
însă manifestaţia părea a avea şi o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a
vorbit studenţilor, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în faţa
legaţiei franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani
consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a
lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria
intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar şi împotriva celui mai mare avocat al
timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul şi confereinţiarul îşi păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate şi

patetism. Ţine conferinţe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent
la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuţă: „un cult pios
pentru popor“ (exemplu, conferinţa Ţăranul nostru şi ţăranul mizeriei: „Însăşi libertatea,
supremul element al demnităţii umane, pentru el nu există aproape cu desăvârşire“ ). După ce
abordase în diverse intervenţii Raportul dintre agricultură şi industrie, în 1886 va deschide o
adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei şi limbii populare. Va pune, de exemplu,
câteva probleme estetice în conferinţa Despre limba românească, cu ecouri ample în presă.
Urmează, în acelaşi an, conferinţa Retorica populară, cu elemente concrete în analiza
materialului folcloric. În mai multe localităţi din ţară, va conferenţia despre Logica în
creaţiunile populare şi Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume
mod, substanţa discursului de recepţie de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat şi în calitate de conferenţiar la Universitatea din Bucureşti într-un curs de
folclor, în 1893, „primul ţinut de pe o catedră universitară din Bucureşti“. Ajuns în Parlament,
într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibraţie unică în sprijinul ideii
de dreptate şi de prosperitate a ţăranului român, pentru ridicarea poporului şi pentru unitatea
noastră naţională.

În răspunsul său de la Discursul de recepţie la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea

următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în
public, ţi-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnaţii, dar puţinii oratori ce
s-au produs la noi în generaţia mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră şi
accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată şi curgătoare, înşirarea ideilor trebuie să
fie firească, argumentarea gradată, puternică şi mai ales logică, căci scopul cuvântării nu
este de a impune, ci de a convinge“.

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor
întreg admiră pe Caragiale. Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste
hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt
jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor!“

 Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al

lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
 Evidenţiază personaltiatea marelui dramaturg.
 Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei
acţiuni, fie acţiune obiectivă, fie acţiune subiectivă. Acţiunea, în primul rând, se arată prin
verbe. Şi este ştiut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele şi vârsta
persoanelor, înfăţişarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în
amintirea lui este acţiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Şi cel mai important
mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esenţialul acţiunii, la verb“.

 Discurs de recepţie, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

 Omagiu adus geniului creator al poporului.
 Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observaţii analitice de reală
subtilitate şi incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producţiilor populare.
 „Remarcă printre procedeele poetului noaţia sintetică a aspectelor văzute, nota
fosforescentă, aşa cum îşi va constitui el însuşi tablourile sale ...“ (T. Vianu)

III. Patrie şi patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este

acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus
de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care
nu-i cunoaşte şi nu-i vor cunoaşte. (...) Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste
ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de
unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrimi. Patria nu e pământul
pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele
înaintaşilor noştri“.

 Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.

 Frază plină de armonie, prin cadenţa ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ şi drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş
împropietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la
părinţi: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc
bogăţiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea şi dorul şi am încercat să mă apropii de un
ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi înspre dânsul (...). Sunt al ţăranilor! Îi iubesc fatal.
De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună suferinţele veacurilor
trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.

 Discurs ţinut în şedinţa Camerei.

 Pagini de vibrantă poezie mesianică.
 Stil solemn - confesiv.
 Statornic în a-şi afirma o conştiinţă a autenticităţii sale populare.
 „... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)