Barbu Stefanescu Delavrancea

Viata si activitatea literara

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera
Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan
„căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era
descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în
marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“,
devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al
cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la
Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M.
Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș
împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor,
suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile
...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din
Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii
ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la
aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-
ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și
îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și
pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la
gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de
mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge
încet, încetinel, încetișor ...“
Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf.
Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a
(1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe
Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să
treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază
cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale
internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În
registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca
bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai
Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile
Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de
asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea
adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul.
Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări
literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai
târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România
liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana
lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei
din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii,
în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu
Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din
București, cu teza de licență în drept. Pedeapsa, natura și însușirile
ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu.
Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică
Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă
Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după
acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se
simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu
Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag,
semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul
propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 -
15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882
- 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în
1885 volumul de nuvele Sultănica.
Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de
circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă,
numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și
Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și
nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică,
pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar
și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura
română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În
1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea
de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele
știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884).
Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când
observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și
mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui
Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de
la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la
ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă
condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la
înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16
noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori
aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole
semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia
poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și
de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale,
sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de
mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de
Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888,
Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele
Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase
articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886),
polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra
multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în
aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și
talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista
Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-
Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P.
Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut
la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre
a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală,
Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și
nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și
Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei,
care există și în biblioteca Academiei Române. Atras de copleșitoarea
personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la
Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult
în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al
ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la
Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță
și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor
problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în
articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892,
Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură
populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei
„se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun
român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela
de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale
simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe
care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei
noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor
comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina.
Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la
Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă
explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de
interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl
reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se
intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929),
dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației,
cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu),
așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913),
discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei
Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte
articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va
exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de
literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice
originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu,
„mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala
Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D.
Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă
revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în
probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică
cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și
critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult
înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea
caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă
condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor
pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în
câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest
domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va
reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și
clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883,
Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era
Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu
deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului
trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe
care l-a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce
la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este
splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și
suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te
convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune
pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără
reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale
esențialului din natură“ (Democrația, 1883)