Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
• 1Viața timpurie
• 2Debutul literar
• 3Activitatea publicistică
• 4Delavrancea - orator
• 5Delavrancea - academician
• 6Opera literară
o 6.1Tematică și particularități
o 6.2Nuvele și povestiri
o 6.3Basme
o 6.4Proză poetică
o 6.5Dramaturgie
o 6.6Traduceri ale operelor sale în limbi străine
▪ 6.6.1Traduceri în limba franceză
• 7Referințe
• 8Bibliografie
• 9Legături externe
Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“.
Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al.
Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și
povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu
Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în
literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu
Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași,
publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884).
Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor
limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan,
căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul.
Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă
condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui
prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-
se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii
poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a
celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale
pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus
de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează
ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin
numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează
cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de
poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în
numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima
variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P.
Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea
că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă
personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în
bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două
numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române[2]. Atras de copleșitoarea
personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele
savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al
ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală
ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor
problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de
culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură
populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere
înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor
este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori
străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“.
Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin
studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români,
Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a
cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul
popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în
creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației,
cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din
estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru
al Academiei Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași
efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de
literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu
entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale
lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu
accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică
cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri
literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea
caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică.
Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în
câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane
din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și
clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast,
cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de
preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul
rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la
Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în
simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la
Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea
admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din
natură“ (Democrația, 1883)
• Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L.
Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
• Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
• Apără opera unui mare scriitor.
II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie
acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că
omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data
întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care
constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în
reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
• Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza
romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
• După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor
francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i
evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai
convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul
curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică,
instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
• Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase
nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului
(Hagi-Tudose, Paraziții).
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același
timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la
formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe
pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa
activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului
simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe
care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va
aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin
bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe
literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
• Sultănica (1885)
• Apă și foc
• Sorcova (1885)
• Odinioară
• De azi și de demult
• Văduvele
• Liniște (1887)
• Paraziții (1892)
• Trubadurul (1887)
• Zobie
• Milogul
• Înainte de alegeri
• Iancu Moroiu
• Domnul Vucea
• Bursierul
• Șuier
• Răzmerița
• Bunicul
• Bunica
• Boaca și Onea
• Micuții
• Angel Demetriescu
• Irinel
• Hagi-Tudose (1903)
Basme[modificare | modificare sursă]
• Neghiniță
• Norocul dracului
• Moș Crăciun
• Palatul de cleștar
• Dăparte, dăparte
• Delavrancea
• Stăpânea odată (1909)
Proză poetică[modificare | modificare sursă]
• Nu e giaba cafea
• Sadi-el-Mahib
• Fanta-Cella
• Sentino
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
• Trilogia Moldovei:
o Apus de soare (1909)
o Viforul (1910)
o Luceafărul (1910)
• A doua conștiință
• Irinel (1912)
• Hagi-Tudose (1912)
Traduceri ale operelor sale în limbi străine[modificare | modificare
sursă]
Traduceri în limba franceză[modificare | modificare sursă]