Tudor Arghezi

-Omul-

Tudor Arghezi este de departe unul dintre cei mai mari poeti romani .A avut o
contributie enorma pentru dezvoltarea liricii romanesti.Un prozator si gazetar,cu o
cariera literara intinsa si foarte bogata,dar mai presus de toate acestea el a fost un
simplu om.

Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut la 23 mai 1880, la Bucureşti,
într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.Între 1887 și 1891 a fost
elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl,
Nicolae Abramescu.Anii copilăriei au fost trişti, Arghezi mărturisind ulterior: “Este
cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. Totuşi perioada
Şcolii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje
fiind aproape de sufletul său, printre aceştia aflându-se dascalul şi profesorul de
Limba română Gîrbea,pe care îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.

Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întreţină singur,

din cauza situaţiei financiare precare a familiei.

A urmat apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat

cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii
scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Arghezi afirma, peste ani: “…
această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune …
pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. Ca elev, şi-a
câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16
ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.

Debuteaza la o revista obscura, "Linia dreapta" cu articolul "Vers si poezie",iar ca

poet incepe,in 1896, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga
Ortodoxă” ,cu poezia "Tatalui meu". Poetul se semneaza sub speudonimul “Ion
Theo”.Macedonski il recomanda intr-un articol ca pe un poet care "rupe cu o
cutezanta fara margini [] cu toata tehnica veche a versificarii, toate banalitatile de
imagini si de idei". In acelaisi an ii apar in aceeasi revista 15 poezii si il cunoaste pe
Caragiale si pe pictorul Stefan Luchian. intre anii 1897-1898 colaboreaza la "Revista
moderna" si "Viata noua" a lui Garabet Ibraileanu si semneaza pentru prima oara cu
pseudonimul care va deveni celebru, Tudor Arghezi.

La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era
îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute
alinarea îndreptându-se către Dumnezeu.

In 1899 se retrage la Manastirea Cernica, langa Bucuresti, cu numele de losif, fiind

hirotonisit diacon la Mitropolie un an mai tarziu, unde va colabora la traducerea
unor carti religioase.Liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele
folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă,
el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas
însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris
pentru a ascunde sarcina.Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un
călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea
bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei
rude, înaltă faţă bisericească.

În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar
poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează
situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge
apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la
catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva,
unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă
participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să
exceleze, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-
un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra
o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în
Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.In 1911 se intoarce in
tara, scrie si publica poezii in revistele vremii.În 1912 revine în România. Până în
1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi
articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în
timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în
penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea
neutralităţii României în primul război mondial.Pentru eliberarea lor intervenind
Nicolae Iorga.

Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul

avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”.
Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.În
1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta
neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză
“Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua
mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”,
“Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care
este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de
seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939,
romanul “Lina” – 1942. Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete
usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943
apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la
Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la
Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat,
distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet
naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul
“Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de
literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme
noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul
mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur
mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de
dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul
“Copilărești”).
În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia
sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi
muzeu.