Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion Theodorescu, s-a născut la 21

mai 1880 la Bucureşti. Ascendenţii săi erau originari din Carbuneştii

Gorjului. După investigaţiile făcute de istoricii literari, tatăl, Nicolae
Theodorescu; locuia in Bucureşti, era mic negustor şi se pare ca avea
pământuri în arenda în Argeş.
Şi în privinţa pseudonimului ar exista o mistificare.
Scriitorul susţine ca şi-a luat acest pseudonim de la
vechiul nume al râului Argeş (Arghesis). Mai de curând
profesorul C. Popescu-Cadem a scris că numele
scriitorului ar fi o reuniune a numelor de familie din
partea mamei si a tatălui, dar modificate. Mama se
numea Rozalia Arghessi, de origine catolică (dintr-un
sat de lângă Bod-Brasov), iar tatăl se numea Nicolae
Theodorescu (Tudor). Mama fusese menajeră în casa
lui N. Theodorescu iar mai târziu se va casatori si va
locui la Buftea cu un anume Parvulescu. Va îngrijii pe
fiul cel mare a lui Tudor Arghezi, Lothar. Încă din
adolescenta intra in conflict cu tatăl şi se ambiţionează
să se întreţină singur.
Intre 1891 - 1896 urmează cursurile liceului "Sf. Sava", şcoala naţionala
de veche tradiţie, aproape o Universitate". Anul 1896 este anul debutului
literar, publica in ziarul "Liga Ortodoxa" si in "Suplimentul literar" al
acestuia, conduse de Alexandru Macedonski, cincisprezece poezii semnate
„Ion N. Theodorescu” şi „Ion Theo”. Prima apare in numărul 9 din 30 iulie
1896, el frecventând de asemenea câteva luni cenaclul "magistrului". A.
Macedonski apreciază superlativ calitatile tânărului intr-un articol de
sinteza, "Poezie si poeţi , apărut la 10 noiembrie 1896 in "Suplimentul
literar", contemporanii considerându-l "un artist viitor de mare valoare".
Intre 1897 - 1899 continua sa publice versuri si poeme in proza, in "Revista
moderna", si "Viata noua", unde semnează pentru prima data cu
pseudonimul Arghezi. Dificultăţile materiale îl obliga sa părăsească liceul si
sa se angajeze in 1897, lucrând la fabrica de zahar din Chitila.
In februarie 1900 se retrage la Mănăstirea Cernica din preajma
Bucureştiului. Arghezi nu a explicat ce l-a determinat sa intre in viata
monahală. Aproape de adevăr ar fi faptul ca dorea sa obţină o bursă la o
mănăstire in străinătate, lucru ce se întâmplă. Se va stabili in Elveţia la
Mănăstirea Cordelierilor. Aici, după propria-i mărturisire, se vor face
presiuni asupra lui sa treacă la catolicism, dar îşi va păstra adevărata
credinţă; poetul va lucra la biblioteca Universităţii.
După câţiva ani intră in conflict cu Biserica din Bucureşti, si se va stabili
in Franţa, va avea un fiu care va fi crescut in tara de mama scriitorului. Se
angajează intr-un atelier, la o şcoală de meserii, unde confecţionează "dinţi
de aur, inele si capace de ceasornice''.
In 1911 trimite unui prieten, N.D. Cocea, o suita de poezii incluse in
ciclul "Agathe negre". Tot acum se întoarce in tara. In 1922 colaborează la
revistele „Facla", "Viata Romaneasca", "Teatru" si "Rampa" cu versuri,
pamflete, articole polemice, cronici dramatice, articole despre poezie, teatru,
pictura. In "Cronica", Tudor Arghezi publica numeroase articole politice de
condamnare a războiului si de pledare pentru pace si pentru rămânerea
României pe poziţia de neutralitate in conflictul dintre puterile centrale si
Antanta.
După eliberarea teritoriului patriei, Tudor Arghezi este închis vreme de
aproape doi ani împreună cu alţi 11 ziarişti si scriitori, printre care si Ioan
Slavici, in penitenciarul Văcăreşti, acuzat de "trădare", pentru ca in perioada
antebelica se pronunţase împotriva războiului.
Timpul detenţiei poate fi înscris in biografia argheziana ca momentul de
geneza a doua cărţi, una de proze "Poarta Neagra", si alta de versuri „Flori
de mucigai", care vor apărea in 1930 si respectiv 1931.
Tudor Arghezi colaborează la numeroase ziare si reviste literare: "Viaţa
româneasca": "Adevărul literar si artistic", "Gândirea", "Rampa, "Ţara
noastră", "Integral'', "Contemporanul" etc.
In 1927 apare prima carte de versuri a lui Tudor Arghezi - "Cuvinte
potrivite". In 1928 apare, sub direcţia lui Tudor Arghezi, primul număr la
ziarului "Bilete de papagal", "cea mai mica foaie tipărită de la Gutenberg
până azi", iscata de ostilitatea lui Arghezi „faţă de scrisul lăbărţat şi fără
mâzgă”, din dorinţa de a afirma valoarea sintezei, a scrisului artistic "scurt si
îndesat".
La 9 august "Bilete de papagal" îşi întrerupe apariţia, directorul cerând o
vacanta pana la 1 octombrie când se va da la tipar si volumul in proza
"Amintirile ierodiaconului losif".
Cartea promisă apare, pana la mijlocul lunii decembrie dar intitulata
"Icoane de lemn", titlul anunţat devenind subtitlul pe contrapagina
coperţii interioare. Cartea, considerata de critică drept "un preludiu al prozei
artistice", este o colecţie de tablete antisinodale.
La 15 iunie 1930 apare din nou, ca săptămânal, revista "Bilete de papagal"
În decembrie 1930 apare cartea "Poarta Neagra" Volumul primit cu
entuziasm de criticii de vocaţie, apreciat ca o noua „Divina comedie”,
adaptata „evului modern”, este un mozaic de profiluri si situaţii groteşti, de
pamflete si de poeme de mare elevaţie spirituala, inspirat din amintirile
detenţiei in închisoarea Văcăreşti, in anii 1918-1919.
In 1931 apare cu un autoportret al autorului, placheta "Flori de mucigai",
versuri inspirate din aceleaşi împrejurări ca si "Poarta Neagra" Noua carte
surprinde prin noutatea si originalitatea formulei poetice, prin excepţionala
plasticitate a imaginilor, pitorescul substanţial al limbajului. Tot acum
publica un volum de proze "Cartea cu jucării”, o carte de poeme si povestiri
cu si despre copii.
In 1934 colaborează la un număr mare de ziare si reviste:
"Dimineaţa", "Adevărul literar si artistic", "Ramuri", "Tara
Romaneasca", cu articole pe teme sociale, povestiri, articole polemice,
medalioane, poeme in proza si versuri, înfiorate de misterul vieţii, de
puritatea si vigoarea naturii, de suavităţile dragostei. Din aceste pagini de
atmosfera bucolica se vor închega în anii următori culegerile de versuri:
"Cărticica de seara" (1935), "Hore" (1939) si cartea de poeme in proza "Pe o
palmă de ţărâna", apăruta in ediţia definitivă "Scrieri” (1965), dar prezentă
încă din 1923.
In 1934 apare poemul în proză „Ochii Maicii Domnului” subintitulată de
editură "roman"
In acelaşi an Tudor Arghezi primeşte împreună cu G. Bacovia, „Premiul
naţional pentru poezie"
In 1935 apare a treia carte de versuri cu titlul "Cărticica de seara" devenita
ulterior "Versuri de seara", entuziasmând critica prin noutatea universului si
expresiei poetice.
Este prezent în publicistică, semnând articole pe teme literare, povestiri,
pamflete si polemici, in principalele reviste ale timpului.
 In 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", a patra carte de proza a lui
Arghezi si culmea neîntrecuta in literatura româneasca a pamfletului artistic.
In "Revista Fundaţiilor Regale" publică un singur ciclu de poeme intitulat
ulterior "Cântece cu gura-nchisa", in care pentru prima si ultima oara in
decursul întregii lui activităţi abordează versul alb. In 1937 reapare revista
"Bilete de papagal".
In 1942 apare romanul "Ziua", de fapt un poem in proza, de mari
dimensiuni, al tinereţii si elanurilor ei ideale si constructive, punctat cu
viguroase accente pamfletare împotriva gazetarilor şi conducătorilor politici
corupţi, care admiteau, înlesneau si traficau înstrăinarea industriei
naţionale. Cartea se bucura de un mare succes de librărie, ceea ce determină
reeditarea ei in 1943.
In 1943 la 8 aprilie începe sa publice in ziarul "Informaţia zilei" articole
pe diverse teme de actualitate. In acest ziar apare la 30 septembrie 1943,
excepţionalul pamflet "Baroane", prin transparenţele căruia se desluşea
profilul simbolic al ambasadorului Germaniei hitleriste la Bucureşti,
baronul Manfred von Killinger. La câteva ore de la apariţie, ziarul este
confiscat in toata tara, iar scriitorul este închis, iar după ce este ţinut 3 zile în
arest in Bucureşti, este dus în lagărul de deţinuţi politici de la Targu-Jiu.
Aici în "acest bar cu sârmă ghimpata", scrie comedia satirica "Seringa".
După 23 august 1944, data ieşirii României din războiul din Est, Arghezi,
scăpând din lagăr, publică timp de câteva luni ziarul "Bilete de papagal"
In 1946 apar culegerile de tablete "Bilete de papagal" si „Manualul de
morală practică". Tot acum cu prilejul împlinirii a 50 de ani de activitate, lui
Arghezi i se decernează "Premiul Naţional pentru Literatura"
În 1947 apare volumul de versuri "Una suta una poeme" şi placheta "Ţara
piticilor".
În 1954 apare placheta de „versuri copilăreşti", "Prisaca";
În 1955 apare amplul poem de evocare a răscoalelor ţărăneşti din 1907
intitulat "1907-peisaje" si o substanţială culegere de proze adunate din
publicaţiile anilor 1911-1917, sub titlul „Pagini din trecut" Este ales membru
al "Academiei Republicii Populare Romane" iar Prezidiul Marii Adunări
Naţionale îi conferă Ordinul Muncii Clasa I.
În 1956 apare "Cântare omului”: "una din cele mai însemnate opere
poetice apărute in noile culturi sociale ale lumii" (T. Vianu).
În 1957 apare volumul de fabule si pamflete in versuri "Stihuri pestriţe" şi
cartea „Din drum...". Lui Arghezi i se decernează "Premiul de stat pentru
Poezie", si este ales deputat în "Marea Adunare Naţionala"
În 1958 apare volumul "Lume veche, lume nouă"
 În 1959 apare ediţia bibliofilă "Versuri" care adună aproape toată creaţia
argheziană anterioara.
În 1960 cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani este sărbătorit de ARPR
si de Uniunea Scriitorilor si i se conferă înaltul Ordin - Steaua Republicii
Populare Romane - Clasa I.
În 1962 apare primul volum din ediţia definitiva "Scrieri", care cuprinde
„Cuvinte potrivite", "Flori de mucigai", si poemul „Aleluia!"
În 1963 apar: placheta "Poeme noi" si volumele 2, 3 si 4 din ediţia
definitivă "Scrieri".
In 1964 apar: placheta de versuri inedite "Cadenţe", volumul 5 din ediţia
definitiva "Scrieri".
In 1965, la vârsta de 85 de ani, i se conferă cea mai înaltă distincţie: titlul
de "Erou al Muncii Socialiste" si medalia de aur "Secera si Ciocanul". In
primăvară, la 30 aprilie, Universitatea din Viena îi decernează premiul
"Gottfied von Herder" pentru literatură. Tot acum apar si volumele 6-11 din
seria definitivă "Scrieri" si placheta de versuri inedite "Silabe".
In 1966 la 29 iulie se stinge, răpusă de cancer, Paraschiva Arghezi,
născută Burdea: soţia, prietena si tovarăşa lui credincioasă la tot binele si
răul vieţii.
La 21 mai apare placheta de versuri "Ritmuri", două cărţi de
"Versuri", şi volumul 12 – „Icoane de lemn" din "Scrieri”. Alcătuieşte o
antologie de teatru, cuprinzând piesele: "Seringa", "Neguţătorul de ochelari",
"La comisariat", "Interpretări la cleptomanie", "Patriotul", "Dalila", "Focul
şi Lumina" etc. şi o culegere de versuri şi poeme în proză, cu titlul "Zidarii"
în memoria soţiei sale, Paraschiva Arghezi.
În 1967, în primele luni apar volumele 13 si 14 din "Scrieri". Apar
volumele de proze scurte: "Subiecte"(volumele 15,16) şi placheta de versuri
„Noaptea”. Aceasta e ultima carte a lui Arghezi care în seara zilei de 14 iulie
1967 moare si este înmormântat în gradina din faţa casei din strada Mărţişor
(Bucureşti), alături de soţia sa Paraschiva.
 In poezia romaneasca Tudor Arghezi inaugureaza o noua
viziune estetica. Poetul “Cuvintelor potrivite” , Arghezi se situeaza
in imediata vecinatate a lui Eminescu , in ceea ce priveşte
contributia la dezvoltarea literaturii romane . Tudor Vianu releva
rolul “istoric” pe care l-a avut Arghezi in a depasi
eminescianismul:
<<Limba lui Arghezi esta alta decat aceea lui Eminescu , si
tematica si modul de a gandi poetic , si mijloacele de arta sunt
altele. Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile de pe
unde o fixase marea influenta a poetului “Luceafarului” , este
consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui
Arghezi .>>
Garabet Ibraileanu spunea :”Intr-un fel s-a scris inainte de
Arghezi , altfel dupa el.” Tudor Arghezi selecteaza alte sectoare ale
lexicului , cuvinte drastice si dure , uneori forme regionale , pe
care nimeni nu le introdusese in poezie , dand astfel “dreptul de
cetate tuturor cuvintelor, chiar si celor compromise.” Poetul
zdrobeste conventia literara inovand atat in lexic, cat si in sintaxa ,
topica , spargand tiparele acestora .
Ceea ce in general este socotit apoetic ,urat , dizgratios,
dobandeste in viziunea arheziana valori estetice . Constient de forta
sa creatoare, de frumos, poetul isi face un principiu din a valorifica
estetic imaginile realitatii . De fapt , in conceptia artistica a lui
Arghezi cuvantul nu e niciodata simplul vehicul al notiunii.
Cuvintele nu exprima o realitate ; ele o creeaza. Asadar, în cuvinte
zace o forta potentiala echivalenta cu ceea ce a contribuit la facerea
lumii. Artistul trebuie sa stie s-o descatuseze. Arghezi atribuie
cuvantului o functie cosmogonica existentiala. Volumul sau
“Cuvinte potrivite” este un amestec de sublima stangacie , de
maret mizerabil, de perfectă ratare. S-a spus ca T. Arghezi aduce o
limba noua ; in realitate , limba lui este limba obisnuita, devenita
insa o noua limba poetica prin putinta scriitorului de a da o functie
poetica unor cuvinte considerate pana la dansul ca nepoetice.
Nicaieri nu s-ar putea gasi o caracterizare mai viguros
exprimata a esteticii lui Arghezi decat in poezia “Testament”,
poezie ce deschide volumul de debut al poetului – “Cuvinte
potrivite” , definind crezul artistic al poetului, in ceea ce priveste
“estitica uratului”, ca dimensiune fundamentala a creatiei lui
Arghezi .”Testament”, ca o adevarata uvertura , prefigureaza
remarcabil coordonatele tematice ale creatiei argheziene . “Uratul”
in conceptia lui Tudor Arghezi nu este un dar etern , ci o
consecinta a conditiei umane care il genereaza. Valorificandu-l
estetic , poetul il transforma in arma de lupta , punandu-l in fata
celor care l-au provocat , ca un stigmat care acuza si fixeaza
raspunderea istorica.
 Exponent al neamului sau oropsit, poetul este expresia cea
mai inalta prin arta stralucita la care a ajuns scrisul sau ,”hrisovul
vostru cel dintai”, a sirului de numerosi strabuni care au trudit din
greu “pe branci“, urcand cu cazna de-a lungul vremurilor “prin rapi
si gropi adanci “ . Cu recunostinta fata de generatiile care l-au
precedat , poetul , artist al cuvantului, si-a impletit “slova de foc” ,
iesita din durerea “surda si amara” , din “mania” indelungata a
stramosilor. Rezultatul stralucit al acestei trudnice actiuni este
creatia lui artistica contrastantă in cartea pe care, ca un testament, o
lasa fiului sau obligat sa duca mai departe , la noi straluciri
mostenirea primita. Stramosii, trudnici ai ogoarelor , sunt aceia
carora poetul le datoreaza mestesugul lui de astazi, de fauritor de
“cuvinte potrivite”, iscate cu amarul talentului sau din cremenea
graiului “cu-ndemnuri pentru vite”, al strabunilor
indepartati .Printr-un lung proces de creatie artistica , el a reusit sa
prefaca “in visuri si-n icoane” sirul lung de suferinte acumulate de
inaintasi . Ca sa le razbune , poetul gaseste mijlocul cel mai
neasteptat de a plati durerile trecute ale bunilor sai ; va preface in
material artistic, distilat la o inalta temperatura, tot ce a caracterizat
atata timp viata acelora pe care el ii reprezinta acum :”sudoarea
muncii” lor de sute de ani , “zdrentele” lor , “veninul” acumulat
indelung in sufletul lor batjocorit si lovit de asupritorii tuturor
vremurilor.
In laboratorul poetic arghezian truda cizelatoare ,
scrupulozitatea artistica stau la baza procedeului de creatie.
Materia prima a acestui proces o constituie “graiul cu indemnuri
pentru vite” al batranilor, care “au adunat printre plavani /
sudoarea muncii sutelor de ani”. Din acest minereu lexical el a ivit
“cuvinte potrivite/ si leagane urmasilor stapani”, care a avut ca
rezultat transformarea lor in “visuri si icoane” . Capacitatea de a
transforma “veninul in miere” , pastrandu-i totusi “dulcea lui
putere” , de a transforma “bubele, mucigaiul si noroiul”in
frumuseti inedite , constituie si nota diferentiala a lui Tudor
Arghezi. “Slova de foc” este cuvantul spontan , fierbinte de viata ,
expresia directa a sensibilitatii ; este expresia elaborata , cautata ,
migalita .
Specia literara “testament” , de factura lirica , are in literatura
romana traditie prin ceea ce avea sa lase literaturii noastre
Ienachita Vacarescu . In conceptia lui Arghezi creatia sa este
singura zestre lasata de el urmasilor. “Ea este in acelasi timp un
punct final si un inceput , o prima treapta in urma careia se asterne
un lung trecut de truda si suferinta. Fata de aceasta istorie a durerii
(multimilenare) multiseculare , creatia poetica reprezinta clipa
asteptata a implinirii . Ea este sublimarea prin arta a muncii si
umilintei indurate de generatii de tarani care l-au precedat. Este
iesirea la lumina din negura trecutului cu indrazneala si indarjire ;
este expresia unui gest de razbunare , mocnind de mult si
izbucnind acum in slova de foc a poeziei”. Peste ideea legaturii
dintre generatii planeaza un gol adanc , cetos de profunditate , caci
nu iubirea fiului pentru strabuni este tema, ci teribila “sfortare” a
naturii pentru a obtine un rezultat. Strabunii vin din noapte, prin
“rapi si gropi adanci”, batranii se tarasc pe branci, iar trudnicul lor
efort este un morman de oseminte: “Aseaz-o cu credinta capatai /
Ea e hrisovul, vostru, cel dintai / Al robilor cu saricile pline / De
osemintele varsate-n mine” .
“Testament” sintetizeaza nu numai conceptele despre arta ale
lui Arghezi , dar defineste programatic intreaga creatie lirica a
poetului . Poetul anunta , prin titlu , un sfarsit , nejustificandu-se
însa prin raportare la opera, căci el e de fapt un program de
incepere , si nu incheiere a operei poetice ; este expresia unui crez
artistic temeinic si cu consecventa urmat de Arghezi . Arta poetica
a sa isi gaseste aici o stralucita definitie metaforica . Cea care se
raporteaza direct la titlu este legatura intre generatii si
responsabilitatea urmasilor fata de mesajul primit de la strabuni.
Arghezi exprima direct ideea testamentara de a lasa urmasilor
numele sau “adunat pe-o carte”. In lungul drum al istoriei
zbuciumate a acestui popor – “In seara razvratita care vine / De la
strabunii mei pana la tine” – cartea – metafora pentru creatie , arta ,
poezie – este expresia fidela a acestei istorii, tocmai de aceea ea
trebuie cercetata cu incredere de generatiile tinere – “Aseaz-o cu
credinta capatai/ Ea e hrisovul vostru cel dintai / Al robilor cu
saricile pline / De osemintele varsate in mine “. Pentru ca poetul sa
devina urmasul vrednic de a le exprima “robilor” acestui pamant
toate durerile si nazuintele, au fost necesare sute de ani de truda :
”Ca sa schimbam acum intaia oara / Sapa-n condei si brazda-n
calimara /batranii au adunat printre plavani / Sudoarea muncii
sutelor de ani” . Mostenirea spirituala transmisa fiului sau, cartea ,
aduna in ea tot ce au acumulat generatiile lor si devine , la randul
ei o treapta. Aceasta ascensiune nu e insa una domoala , calma,
neteda ci un drum de “sute de ani” , un drum al “caznei” si
“sudoarei” . Ca mesager al acestei trude si dureri , poetul este un
tezaur de oseminte . “Cenusa mortilor” sau memoria lor ii este
poetului plamada pentru idolul inalt, devenit de piatra , ce
simbolizeaza temeiul unei statorniciri morale solicitate urmasilor :
“ Am luat cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de
piatra / Hotar inalt , cu doua lumi pe poale / Pazind in piscul
datoriei tale” . Arghezi e un poet al datoriei, in cautare de
certitudini , el “silabiseste” divinitatea, concluzionand-o din
omenosul batran cult al mortilor si din tot atat de nobila idee a
datoriei.
Cuvantul “carte” este termenul-cheie al intregii constructii:
cartea e “treapta”, e “hrisov” ; pentru a exista a fost nevoie de
“condei si calimara“; la care se ajunge prin cuvinte potrivite” ;
cartea e “Dumnezeu de piatra”, “Hotar inalt cu doua lumi pe
poale” ; cartea inseamna “frumuseti si preturi noi iscate din bube,
mucegaiuri si noroi” ; cartea e “bici rabdat “ care pedepseste
“odrasla vie-a crimei tuturor”.In jurul cuvantului-cheie – carte – se
construieste ideea poeziei . Cartea este in directa legatura cu
sudoarea muncii strabunilor, prin gropi adanci, râpi suite pe branci.
Prin apelativul “fiule” poetul intelege de fapt colectivitatea .
Expresia “un nume adunat pe-o carte” semnifica de fapt , prin
epitetul folosit , ideea de alegere din toate slovele a numelui pe
care il lasa. Termenii :”strabunii”,”batranii”,”osemintele varsate in
mine” ,”cenusa mortilor din vatra”, sugereaza descendenta pe plan
istoric.
Cartea reprezinta o treapta spre urcus : “Si care , tanar , sa le
urci te-asteapta / Cartea mea-i , fiule , o treapta”. De asemenea ,
cartea reprezinta hrisovul cel dintai care trebuie asezat la capataiul
cel dintai , el fiind “al robilor cu saricile, pline/ De osemintele
varsate-n mine” . Asadar , poetul este primul intelectual , primul
care se realizeaza nu prin bunuri materiale, ci printr-o carte , un
bun spiritual . Prin el se face saltul calitativ si acest lucru se
datoreaza strabunilor, dar si propriului sau efort , la care se adauga
si faptul ca el , poetul , a fost ales , el are har , deci a fost născut
pentru a deveni ceea ce este . O data cu trecerea la treapta
intelectuala s-au produs o serie de muatii ale civilizatiilor , prin
schimbarea instrumentelor de munca : “Sapa-n condei si brazda-n
calimara” – printr-un proces indelung si greu. Din cuvintele
comune , dintr-un grai rudimentar adunat din limbajul cu
indemnuri pentru vite , (marturiseste poetul) a facut “cuvinte
potrivite”, pe care le-a prefacut in “versuri si icoane”, realizand
materia inefabila – poezia. Limbajul aspru, frust, in referirile la
lumea strabunilor, concorda cu duritatea vietilor muncite , crancen
inhamate la un jug de piatra. Imaginea groteasca a stapanului
jucand “ca un tap injunghiat” e subliniata de ideea biciului rabdat
intors in cuvinte , “izbavire si pedeapsa” impotriva “domnilor” .
Aspimea cuvintelor alese nu e intamplatoare si nici sensurile
nu sunt gratuit cautate. Din “zdrente” , cuvant ce simbolizeaza
pauperitatea , iar pe de alta parte “resturile” verbale din “venin” ,
cuvant exprimand o forta ucigatoare , dusmanie din “ocara , bube ,
mucegaiuri” – asprimi si sensuri maligne – poetul zamisleste
poezia . Un alt teritoriu verbal delimiteaza lumea artei : “leagane”,
”versuri”, ”icoane”, ”muguri”, ”coroane”, ”miere”, ”frumuseti si
preturi noi”.
Poezia argheziana s-a nascut prin cuvinte de la periferia
vocabularului, carora le-a dat sensuri noi, printr-o munca imensa si
consecventa. Rolul poetului este tocmai de a da cuvantului noi
semnificatii, de a putea razbuna prin arta suferintele celor ce au
rabdat doar jugul.
Opera de arta este o imbinare intre “slova de foc” , adica
inspiratia , imaginea de moment, si “slova faurita” – expresie a
trudei asupra cuvantului :”imperecheate-n carte se marita / Ca
fierul cald imbratisat in cleste”. El , creatorul , este cel care
razbuna suferintele robilor acestui pamant. Aici e munca faurarului
, a celui care prelucreaza indelung , magulit. Sudoarea , veninul ,
ciorchinii de negi , poetul le-a preschimbat in “frumuseti” si
“preturi noi”,asezandu-le “hotar inalt” , marcand renasterea prin
munca. Cartea reprezinta o razbunare care se intoarce ca un bici
sub forma artei “a cuvintelor” , izbavind de suferinta destinul unui
popor , al unei colectivitati . Poezia reprezinta , in conceptia
poetului , si o floare nascuta din acest urat ca un “ciorchin de
negi”.
Singurul bun pe care il poate lasa urmasilor este o carte de
poezie , adica o valoare spirituala in care a subliniat munca
strabunilor robi , a celor ce au trait in penumbra istoriei intr-o
permanenta si chinuitoare razvratire. Semnul cel mai pregnant al
razbunarii este sa pastrezi in floarea de cuvinte a artei parfumul
radacinilor . Poezia e nascuta din “bube,mucegaiuri,si noroi”, si ea
trebuie sa aminteasca tot timpul care-i sunt izvoarele . Poezia poate
fi si o floare a raului , o metamorfoza estetica a suferintei .
Distiland raul originar, poezia produce suferinta stapanului si a
domnitei, e ca o otrava perfida, pentru ca in frumusetea obisnuita
cu foc si truda se ascunde o manie naprasnica, ucigatoare: “Intinsa
lenesa pe canapea/ Domnita sufera in cartea mea”. Prin poezie ,
Arghezi releva cultul instituit prin forma cea mai inalta de cultura ,
de civilizatie si rezistenta in timp – si anume “cartea”. De
asemenea , este definita conceptia potrivit careia uratul poate
deveni obiect estetic, frumosul putand sa aiba si radacini urate, asa
cum unele flori cresc pe mucegaiuri. Cine poate nega ca ceva poate
fi frumos tocmai pentru ca e urat ? Si un alt ceva urat tocmai
fiindca e atat de frumos? Frumusetea are in mod paradoxal radacini
urate. Convingerea lui Arghezi e aceea ca nu numai cuvintele sau
notiunile frumoase pot deveni materie de inspiratie , dar si cele
urate, fiind mai greu sa realizezi ceva frumos din urat. Totul
depinde insa de stradania poetului , de harul sau :
“Facui din zdrente , muguri si coroane”
“Veninul strans l-am preschimbat in miere / Lasand intreaga
dulcea lui putere.”
Poezia sa reprezinta , in ultima instanta , un amestec original
de spontaneitate si disciplina , exprimat metaforic in versurile :
“Slova de foc si slova faurita / Imperecheate-n carte se marita
/ Ca fierul cald imbratisat in cleste.”
Atitudinea poetului este de detasare , de falsa modestie :
“Robul a scris-o , Domnul a citeste / Făr-a conoaste ca-n
adancul ei / Zace mania bunilor mei .”
Arghezi sugereaza in poezia sa cateva idei , si anume : orice
carte instituie un cult al stramosilor , fiind forma cea mai inalta si
mai rezistenta de oglindire a vietii si spiritualităţii unui popor ;
poezia este un proces de purificare a cuvintelor si de modelare in
noua substanta a unui univers de frumuseti care sa exprime si sa
razbune realitatea ; uratul poate deveni estetic, frumusetea avand
doar inspiratie, şi mestesug talent, ci efort intens si migalos.
“Testament” se caracterizeaza printr-o neobisnuita concizie ,
obtinuta printr-un scanteios stil imagistic. Posedand o perceptie
senzoriala foarte concreta si acuta a cuvantului , dublata de o
constiinta extraordinar de intensa a valorii lui simbolice, Arghezi
creeaza in “Testament” , in acelasi timp o adevarata estetica a
uratului . Poezia constituie , astfel , prin excelenta , o splendida
conversiune a uratului si repulsivului intr-o frumusete de mare
gratie , care socheaza şi incinta deopotriva. Imbinarile neasteptate
de cuvinte dau poeziei o incarcatura tulburatoare. Epitetul ,
comparatia , metafora , au la Arghezi o alta coloratura , sfidand
convenientele.
Un poet mare se naste si se face. Iar in poezie , asa cum
afirma insusi Arghezi , “e tipat intre noaptea care ne precede si ne
urmeaza , solutie provizorie intre doua necunoscute “.
 Lirica argheziana se particularizeaza prin introducerea in
poezie a marilor intrebari cu privire la existenta umana – Psalmii –
intrebari cu puternic substrat filosofic si moral. Una din laturile
dominante ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor
filosofico-religioase. Poet al “credintei” si al “tagadei”, Tudor
Arghezi traieste cu o acuitate deosebita lupta interioara ce decurge
intr-o nepotolita foame de absolut. In neputinta sa de a-si implini
aspiratiile , omul cauta un sprijin permanent in forta suprema :
detinatorul cheii , pazitorul lacătului la usa marelui vis – singura in
stare sa ne faca “sa vedem in fundul noptii noastre/ Miscandu-se
comorile albastre”.
In “Psalmi” intalnim durerea spontana, inclinata spre
spovedanie a poetului; aici domina marturiile in legatura cu
existenta pe acest pamant a muritorilor ce se zbat intre credinta si
tagada. Arghezi s-a razboit cu fantomele divinitatii si mortii , ale
vietii viitoare.
La origine, “Psalmii” reprezinta o poezie de lauda adusa lui
Dumnezeu si in “Vechiul Testament”. “Psalmii” sunt scrisi de regii
David si Solomon. “Psalmii” lui Arghezi nu sunt neaparat
religiosi ; mai degraba avem de-a face cu o poezie de meditatie
asupra vietii , asupra rosturilor omului in univers , pentru ca adesea
nu e o lauda adusa divinitatii ci o tăgadă, Arghezi exprimand chiar
lipsa de credinta.”Psalmii nu sunt numerotati ; ei sunt in numar de
optsprezece; dintre care trei au titluri mai dezvoltate , si
anume :”Psalmul mut”, “Psalm de tinerete”, Psalmul de taina” . La
aceste creatii putem adauga si poezia intitulata “Psalmistul” , dar si
poeziile pe tema mortii: “Intre doua nopti”, “Duhovniceasca”, “De-
a v-ati ascuns”. Limbajul acestor poeme este impregnat cu
elemente biblice , folosite de cele mai multe ori simbolic , desi
religiozitatea spiritului arghezian ramane discutabila: credinta si
imbiba cu tagada , cu indoiala , iar suferinta psalmistului se naste
din lispsa unei certitudini religioase. O atitudine caracteristica
acestor poezii o constituie spaima de nefiinta . Astfel , moartea
apare ca o relitate teribila , apasatoare . Motivul cautarii divinitatii
devine in “Psalmi” o obsesie tiranica , infrigurata cautare . Aceasta
drama a cautarilor obsedante capata in versurile din “Psalmi” mai
ales o deosebita forta a expresiei lirice.
“Psalmii”din volumul “Cuvinte potrivite” ocupa un loc aparte
in creatia argheziana , ei concentrand momentele de varf ale unei
probleme existentiale insolubile si obsedante. Importanta nu este
delimitarea neta a atitudinii poetului intre credinta sau necredinta,
ci interpretarea cat mai nuantata a ceea ce spune si sugereaza textul
poetic. In timp ce Blaga impinge contemplatia spre zonele
neguroase ale spiritului , surprins in drama imposibilitatii de a
cunoaste , Arghezi coboara totul spre relieful accidental al vietii
morale. El isi corporalizeaza astfel ideile , le da un trup si un suflet
omenesc, contemplandu-le, apoi abisurile ce se deschid in fiinta
lor.
Esentiala in “Psalmi” este refacerea repetata, insistenta, chiar
monotona a “situatiilor arhetipale ale omului in fata divinului .
Patosul psalmilor deriva din situatia aparte a infruntarii si
confruntarii dintre om si divinitate. Dialogul nu se poate infiripa.
Marele gol, Nimicul, cum ar spune Blaga, nu raspunde. Glasul e
condamnat la singuratate, fiindca rasuna intr-un vid imens. Dar
absenta solutiei, amanarea ei vesnica, nu dezarmeaza fiinta. Intre
credinta si tagada , cautarea e neobosita, chiar daca disperata.
Cuvantul sau este strabatut chiar de tacerea absoluta, careia i se
adreseaza si in care se aude pierind. Dar poetul nu l-ar fi cautat
daca nu l-ar fi gustat si, de asemenea nu l-ar fi parasit, uitat de el, si
nu l-ar fi blestemat daca nu s-ar fi socotit blestemat de el. Stiindu-
se insa blestemat , parasit, nazuieste spre prezenta lui, vrea sa si-l
apropie, chiar daca o face prin blestem.Poetul stie ca in
confruntarea sa cu divinitatea are de ales intre fervoare si raceala
glaciala.
De fapt, “Psalmii” arghezieni se constituie ca sinteza a
experientei umanitatii care este cand luminoasa , cand intunecata .
Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care
defineste aspiratia argheziana:
“As putea vecia cu tovarasie
Sa o iau partaşă gandurilor mele
Noi viori sa farmec noua melodie
Sa gasesc si stihuri sprintene si grele.”
Nelinistita “patima cereasca” ii zvacneste bratul si-i arde
sufletul:
“Orisicum lauta stie sa graiasca
De-o apas cu arcul , de-o ciupesc de coarde
O nelinistita patima cereasca
Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde.”
Acest psalm este considerat de critica acela in care poetul
este constient de vocatia lui exceptionala, si prin acesta el poate
depasi moartea , considerandu-se asemenea Demiurgului , care a
creat lumea prin cuvinte. Si poetul , prin opera , prin harul sau, a
creat o lume:
“Stiu ca steaua noastra , apăra-n tarie
Creste si asteapta-n scripca s-o cobor,
Port in mine semnul , ca o chezasie
Ca am leacul mare-al mortii tuturor”.
In aceasta situatie poetul se considera un razvratit impotriva
lui Dumnezeu :
“Painea nu mi-o caut sa te cant pe tine
Si nu vreau cu stele blidu-nvaluit “
De asemenea refuza sa jertfeasca dragostea:
“Trupul de femeie , cel imbratisat
Nu-l voi duce tie, moale si balan”.
 Poetul se vrea pierdut in bezna si in putregai, ”neincercat de
slava, crancen si scarbit”. In acest final de poezie isi exprima sila
fata de slava divina , simtindu-se atras de asa-zisa lume a uratului:
“Vreau sa pier in bezna si in putregai
Neincercat de slava , crancen si scarbit
Si să nu se stie ca ma dezmierdai
Si ca-n mine insuti tu vei fi trait”.
Apoi poetul se simte vinovat ca a ravnit la fructul oprit:
“Sunt vinovat ca am ravnit
Mereu numai la bun oprit”
Dar incheie:
“Pacatul meu adevarat
E mult mai greu si neiertat
Cercasem eu , cu arcul meu
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu,
Talhar de ceruri , imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria”
“Dar eu ravnind in taina la bunurile toate
Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate”
Drama poetului incepe din momentul in care omul duce o
existenta ce depaseste mediocritatea, banalul, obisnuitul.
Poetul se simte din nou “singur, pribeag,uitat in campie,/ Cu
fruct amar si cu frunzis/ Ţepos si aspru-în indarjire vie”. Psalmul
subintitulat “Tare sunt singur, Doamne si piezis”este considerat a fi
psalmul singuratatii artistului.
“Tare sunt singur Doamne , si piezis !
Copac pribeag uitat in campie
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n indarjire vie.”
Cateva epitete din cadrul acestei metafore intregesc portretul
psalmistului:”singur”, ”piezis”, “pribeag”, “tepos”, “aspru”,
“amar”. Poetul tanjeste “ca pasarea ciripitoare / Sa se opreasca-n
drum / Sa cânte-n mine si sa zboare / Prin umbra mea de fum.”
Asteapta, “crampeie mici de gingasie”sa-i fie date asemeni pomilor
de rod pentru care “te slujesc; dar, Doamne, pana cand?”
 Evident, “Psalmul”nu este expresia unei indoieli ceea ce
izbeste in tonul lor când indarjit si aspru , cand plin de umilinta , in
clarele lor accente retorice sau in vibrarea melodioasa de rugaciune
, nu este incertitudinea existentei , sau certitudinea inexistentei
divine. Suferinta poetului nu provine din faptul ca Dumnezeu este,
fara a se arata , ca se releva si se ascunde in acelasi timp; ci din
faptul absentei sale, care desteapta in sufletul fragil al psalmistului
conştiinta insuportabila a singuratatii in univers. Divinitatea
argheziana isi pierde atributele sacre, cedandu-le omului ,
vietuitoarelor, naturii.
Dar
“Ruga mea e fara cuvinte
Si cantul , Doamne, mi-e fara glas
Nu-ti cer nimic. Nimic nu-ti aduc aminte
Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas”
Sfasietoare implorare, rugaciunea nu mai este rugaciune,
nimic nu mai este omenesc:
“Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune
Nici oful meu nu-i poate omenesc
Ard catre tine-ncet ca un taciune
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc”
Acest psalm este considerat psalmul sfasierii launtrice,
chinuitoare, in fata tainelor de nepatruns ale universului.
Disperarea poetului are ceva pagan in ea, ceva salbatic, neobisnuit,
care n-are nimic de-a face cu crestinismul. Psalmistul este
incredintat ca prin disperare se neaga nu numai conditia
credinciosului, dar si aceea a omului obisnuit.
Nazuinta spre cunoastere a poetului este raportata la
sentimentul de liberatate :
“Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga
Si te scrutez prin albul tau vestmant
Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga
Nengenuncherea firii de pamant.”
 Sufletul poetului “deschis cu sapte cupe” asteapta o ivire de
cristal “pe un stergar cu braie de lumina”.Intrebarile culmineaza
sfasietor:
“Spune tu, Noapte, martor de smarald
In care anume floare tulpina
Dospeste sucul fructului sau cald?”
Noaptea este simbolul acestei lumi necunoscute iar varful
sagetii care se rupe dupa fiecare lupta pentru a se reintregi din
nou , sa fie gata pentru o alta lupta, ar sugera permanenta cautare a
absolutului. Ramane permanenta , prin urmare , aspiratia spre
lumina:
“Sageata noptii zilnic varfu-si rupe
Si zilnic se-ntregeste cu metal”.
In ravna lui de a descifra misterele firii , eroul liric isi
marturiseste neputinta:
“Gatita masa pentru cina
Ramane pusa la pranz
Sunt, Doamne, prejmuit ca o gradina
In care paste-un manz”
Poetul insa afirma :
“Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta
In recea mea-ncruntata suferinta”.
El nu vrea decat ca Dumnezeu sa vorbeasca cu robul sau mai
des:
“Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des”
Si aceasta pentru ca “De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura/
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura/ Si anii mor, si veacurile pier/
Aici sub tine, dedesubt, sub cer”.
Arghezi este preocupat de ideea divinitatii , el o îmbratiseaza
cu sentimentul ca divinitatea este peste tot , in tot ce ne-nconjoara,
sau ca existenta ei poate fi pusa la indoiala din moment ce nu a mai
dat nici o dovada ca exista.
Odinioara, Dumnezeu a trimis magii, sa vesteasca nasterea
lui Iisus, si acestia se ghidau dupa o stea. Altadata, a trimis in lume
ingerii. Poetul se arata nemultumit ca, desi de atata amar de vreme
crede in Dumnezeu, nu i s-a trimis nici un mesager, nici un inger
sau macar un “pui de inger”, ca intruchipare a gingasiei si blandetii
pentru fervoarea mistica pe care o arata.
“Cand magii au purces dupa o stea
Tu le vorbeai – si se putea
Ingerii tai grijeau pe vremea ceea
Si pruncul , si barbatul , si femeia
Dar mie , Domnul , vesnicul si bunul,
Nu mi-a trimis , de când ma rog nici unul”.
Psalmul “Te daruiesc in zgomot si tacere” se constituie pe
aceeasi ambiguitate intre pietate si revolta , pe antiteza dintre
credinta si tagada.
“Te daruiesc in zgomot si tacere
Si te pandesc in timp ca pe vanat
Sa vad: esti soimul meu cel cautat? Sa te ucid?
Sau sa-ngenunchi a cere?”
Lipsa unei marturii sigure a existentei divinului , intr-o epoca
in care ingerii nu mai circula printre oameni , duce la o patetica
lupta dupa certitudine. Dumnezeu ajunge “un vanat”, la a carui
pipaire poetul ar “urla” de bucurie. O astfel de atitudine nu se
poate numi misticism , ci este mai mult efectul unei educatii
religioase in conflict cu realitatile vietii si cu datele stiintei.
Cautarea poetului e permanenta, cerand confirmarea sau
dezamagirea . Suferinta cautatorului mistuit de doruri neimplinite
se transforma intr-o rebeliune impotriva marginirii conditiei
umane. Poetul se vrea un vanator absolut , metafora “soimului”
subliniind inaltimea vanatului – individualizat prin adjectivul
posesiv “al meu”, ”cel cautat”.Trairea dilematica este data de
comunicarea interogativa . Poetul pandeste vânatul – in zgomot si-
n tacere , in timp ce in “netimp” – in eternitate , pentru a ajunge la
absolut . Divinitatea ia de aceasta data forma unui vis frumos la
care poetul tine mai mult din motive sentimentale, desi, rational,
nu mai crede in ea:
“Pentru credinta sau pentru tagada
 Te caut darz si fara de folos
Esti visul meu, din toate cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada”.
Poetul marturiseste ca pentru credinta sau pentru tagada il
cauta darz pe Dumnezeu , dar fara de folos , desi este visul lui cel
mai frumos. Setea de absolut este sugerata de adjectivul-epitet
“darz”. Chemarea apare ca o a treia – aparentele , impresiile
reflectarii in lumea celor vazute :stele , pesti , traind si infiorandu-
se de ideea ezitanta:
“Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti”
Intalnim imaginea cerului rasturnat in apa, langa botul unui
animal ce se adapa, imagine care implica un gest de descacralizare:
“Ca-n oglindirea unui drum de apa
Pari cand a fi , pari cand ca nu mai esti
Te-nrezarii in stele, printre pesti
Ca taurul salbatic cand se adapa”.
Finalul ne arata o alta atitudine a psalmistului – de disimilare
indaratul unei piosenii pline de candoare , care aminteste oarecum
de necredinta lui Toma; regasim , de asemnea, intensitatea trairii ,
tonul provocator, chemarea la “lupta” , nevoia comunicarii , a
revelatiei , setea de comunicare cu absolutul :
“Singur, acum, in marea ta poveste
Raman cu tine sa ma mai masor
Fara sa vreau sa ies biruitor
Vreau sa te pipai si sa urlu:<<Este !>>”
In acelasi plan, ideile poetice se continua in psalmul “Pentru
ca n-a putut sa te-nteleaga “ , psalmul in care poetul il identifica pe
Dumnezeu ca “purtand toiag si barba-ntreaga”.
”Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga
Desertaciunea lor de vis si lut
Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut
Si ca purtai toiag si barba-ntreaga”.
Aratandu-se fapturii in haine de imparat, Dumnezeu
ameninta suparat, incat si vulturii se sfiau de el. In acest psalm
Dumnezeu este considerat izvorul si cantecele poetului :”Nadejdea
mea si truda mea!”.Intalnim aici si ideea descendentei divine a
actului creatiei sale:
“Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire
Era sa fii, sa stai , sa vietuiesti
Esti ca un gand, si esti, si nici nu esti
Intre putinta si-ntre amintire”.
Psalmul “Pribeag in ses, in munte si pe ape” marcheaza , am
putea spune , o renuntare , o “asezare cuminte” – data poate si de
oboseala vietii. Acum, pentru poet, “piscul sfarseste-n punctul
unde-ncepe/ Marea ma-nchide lutul m-a oprit/ Am alergat si-n
drum m-am razvratit/ Si n-am scapat de zarea marei stepe”. Poetul
se vede prins in patru laturi, cu relele si suferintele pe care le
cunoaste , din vitejiile si biruintele trecute a castigat puterea care a
ramas inca:
“Nu mai strabat destinul meu la pas
Ci furtunos de-acum, si iute”.
Poetul se disculpa parca in trecerea sa zgomotoasa , violenta :
“Nu lua in seama cantecele grele
Cu care turbur linistea de-apoi
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi / Şi cântă moartea-n
trambitele mele”. Melancolia strabate aceste versuri. Poezia capata
valori gnomice prin adevarurile exprimate , aproape neinteles, ca
un cod etic superior al intelepciunii, al senectutii.
“Psalmul de taina” se constituie intr-un monolog sfasietor, in
care sentimentul adevaratei iubiri si cel al credintei se intrepatrund
ca-ntr-un cantec al nemuririi, al sperantei , al dorului , al “dragostei
de dragoste” . Psalmul este de fapt o poezie erotica , un elogiu adus
frumusetii feminine. Femeia e “infipta-n trunchiul meu: sacure”
sau e “pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate “ sau
“plasa calda de racoare”. Pana si “gingasia” se precizeaza in
“crampeie mici de gingasie” ; luna isi aseaza “ciobul pe mosie” ;
timpul e subdivizat de ore “ca de mireasma lor niste garoafe”.
Poetul isi cauta sufletul, “ca orbul, ca se cante sparturile de flaut”.
Femeia, raspandita in trupul poetului “ca o mireasma-ntr-o
padure”, i-a prins de cantec viata ; a purtat-o ca pe o bratara la
mana gandirii ; a schimbat cararea si a facut-o “val de mare” .
Adresarea catre simbolul feminin al divinitatii se identifica in
finalul psalmului:
“Ridica-ti din pamant urechea
In ora noptii , cand te chem,
Ca sa auzi, o , neuitato,
Neiertatorul meu blestem”.
In psalmul “Vecinul meu a strans cu neîndurare” Arghezi se
dovedeste a fi ironic si chiar sarcastic. Poetul se declara in
dezacord cu strangatorii de averi ,cu zgarcitii carora li se umple
urechea de mucegaiuri:
“Gingia moale , intarcata , suge
Ochiul porneste bland sa se usuce”.
“In pantec spini, urzici si aguride / Dau stiri de betesugul ce-l
ucide”. Dar , risipind faptura puterii incet , “prefaci in pulbere
marunta / Puterea darza si vointa cruda/ Faci dintr-un imparat/ Nici
praf cat intr-un presarat/ Cocolos esti o-mparatie mare/ Ca o foita
de tigare/ Dintr-o stapanire mareata/ Ai facut putina ceata”.
Primul vers- “Vecinul meu a strans cu nendurare” – justifica
aglomeratia de bunuri si care determina in cele din urma ,
accederea eroului la noua sa conditie . Acum , stapanirea lui se
intinde pana la “hotarele de fum”. Cerul si pamantul se intalnesc,
intrate amandoua sub puterea “vecinului “care ia “din cer fulgere,
din pamant grasimi” si printr-o operatie ce pare matematica –
“adancuri inmultind cu multimi”- incearca sa dea masura verticalei
pe care se inalta pofta sa de inavutire “. Elementele casnice sunt
astfel puse de poet incat sa delimiteze suprafete uriase : cele patru
buzunare prin care trece soarele devin colturile “mosiei” vecinului:
vazduhul e asternut intins , lumina sa inchisa intr-un tarc, iar
miscarea pe verticala se face intr-un adanc si inaltime. Dar in strofa
urmatoare , poetul ne dezvaluie tristetea conditiei reale a
personajului ; urechea s-a umplut cu “scama de mucegaiuri” ;
“gingia e “moale” , “intarcata”, ochiul “se usuca bland” , pantecul
“plin de spini” urzici se aprinde “, e ucis de “betesug” , crestetul e
“puhav sub pipait ca ciupercile”, totul este subred ca o funie intrata
in putrezire. In ultima strofa , rolul vecinului va fi preluat , spre
generalizare , de “faptura lui Dumnezeu”:
“Doamne , asa obisnuit esti, biet
Sa risipesti faptura ta incet”.
Psalmul “Ca să te-ating târâş, pe radacina” este incarcat de
dramatism. Poetul a facut eforturi dure, “in camp , in damb, in rapi
si-n pisc”, ascultand pe crestete, din lume, catre veac, bataia de
“tic-tac”. “Hranit cu piatra si-adapat cu vant/ De-a fi-n vecii o
streaja ma-nspaimant/ Mi-e foame de nisip si lut/ Si dor de apele
din care n-au baut/ M-as umili acum si m-as ruga: Intoarce-ma, de
sus, din calea mea/ Muta-mi din ceata mana ce-au strivit-o muntii/
Si altadata, du-mi-o in dreptul fruntii”. Pentru a face din nou
semnul crucii , semnul credintei , al apropieirii de divinitate, este
necesara linistea , impacarea sufleteasca.

Desi uneori stilul este discursiv, poetul nu mediteaza , in stil

romantic , asupra problemelor lumii , si nici nu le explica in chip
modern, stiintific , ci privind totul cu luciditate , el se rafuieste cu
totul . El sta in fata divinitatii , pe care, in “Psalmii” sai, a incercat-
o , a implorat-o , dar de multe ori a tratat-o ireverentios sau brutal.
“Psalmii” sunt o lupta a poetului cu sine , cu evidenta de
solitudine care-l copleseste. Cand invoca divinitatea , Arghezi stie
ca nu va primi raspuns; dar nu se poate opri s-o invoce. Cu atat mai
adanca este drama lui. Si ea izvoraste din neputinta de a admite ca
este singur in univers , fata-n fata cu un cer desert si mut; din
neputinta de a-si indura conditia , viata redusa la ea insesi ca la o
unica si disperata certitudine.
Poetul insemnat cu har – “Port in mine semnul , ca o chezasie
/ Ca am leacul mare-al mortii tuturor” – este stapanit de o sete
nepotilita de a cunoaste , care se izbeste insa de zidul nepatrunsului
– “Dar eu ravnind in taina la bunurile toate / Ti-am auzit cuvantul ,
zicand ca nu se poate”. Vointa de a-si asuma, intr-un gest sfidator ,
conditia de muritor, elanul vital al celui care nu ocoleste
obstacolele, ci le iese in intampinare – “Cand ma gasesc pe pisc/
Primejdia o caut si o isc/ Mi-aleg poteca stramta ca sa trec/ Ducand
in carca muntele intreg”; sunt urmate de indoiala, de sentimentul
acut al parasirii , abia imblanzit de constiinta “rostului”:
“In rostul meu tu m-ai lasat uitarii
Si ma muncesc din radacini si sânger
Trimite, Doamne, semnul departarii “
Resemnarea ii este straina psalmistului . Explorarea sa este
infrigurata , vegheaza, nu poate acepta expunerea neconditionata la
un destin:
“Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune
Nici omul meu nu-i poate omenesc
Ard catre tine-ncet, ca un taciune
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc”.
Critica si istoria literara au apreciat ca esecul lui Arghezi de a
ajunge la revelatia divina l-a condus pe acesta la o viziune
panteistica asupra vietii, atata timp cat cerul ramane mut.
La Arghezi , nici moartea nu inseamna impacarea cu nefiinta
ca la romantici , ci un fel de atentat continuu la adresa
omului.Poetul nu se amageste , incearca sa strapunga misterul , sa-l
inlature . Poezii cum sunt: “Nehotarare”, “Duhovniceasca”, “De-a
v-ati ascuns”, “De ce-as fi trist” tradeaza un spirit nelinistit ,
dominat de marile intrebari ale Universului , pe sintetica intrebare
“a fi sau a nu fi”.
Exista doua ipostaze poetice: una de acceptare totala a
umilintei, concurenta cu cea a conditiei omului pe pamant, si alta a
refuzului orgolios al supunerii , mereu preocupat de dezlegarea
marilor taine. In “Duhovniceasca” regasim teama poetului de
nefiinta , de neant, iar starea de spirit e zugravita printr-un peisaj
terifiant:
“S-au starpit cucuruzii
S-au uscat busuiocul si duzii
Au zburat din streasina lunii
Si s-au pierdut rândunelele , lastunii,
Stubeiele-s pustii
Plopii-s caramizii
S-au povarnit peretii
 A putrezit orgada”.
Acasta imagine se incheie cu imaginea fugii de pe cruce in
fata perspectivei morţii. Confruntarea omului cu moartea se
contureaza aici prin dramatica spaima a acestei fugi de pe cruce:
“Uite sange, uite slavă
Uite mamă, uite otravă
Am fugit de pe cruce,
Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine”.
Arghezi realizeaza o poezie in care , prin versurile ei
cadentate, explica si se explica , da relatii despre viata de aici si o
sugereaza pe cea de dincolo:
“Ce noapte groasa, ce noapte grea!
A batut in fundul lumii cineva
E cineva, sau, poate, mi se pare
Cine umbla fara lumina
Fara luna, fara lumanare
Si s-a lovit de plopii din gradina...
Cine-i acolo? Raspunde!
De unde vii si ai intrat pe unde?
Pe unde eşti mama? Mi-e frica,
Mama buna, mama mica!
Ti s-a urat în pamant”
Nelinistea devine in “Duhovniceasca” – groaza . Panica in
fata lumii pe care n-o putem patrunde se continua cand, pe furis,
poetul scurma in bezna sapand disperat si zadarnic, ca in poezia
“Intre doua nopti”:
“Mi-am implantat lopata taioasa in odaie
Afara batea vantul
Afara era ploaie
Si mi-am sapat odaia , departe subt pamant
Afara batea ploaia
Afara era vant”
Durerea este proprie sufletelor cautatatoare de adevar – celor
nemultumite cu bataia ”noroiului vremii” de zi cu zi , celor ce se
zbat rabdand “povara a doua vieti “; nefericirea celui care
scruteaza cu mintea in adancul lucrilor:
“De ce nu pot sa stiu , de ce nu pot sa n-aud
In ce sta rostul zilei si pretul de-a ti-o trece?
Deschide-mi-te, suflet, prin sapte ochi de flaut
Si cantecul si viata si moartea sa le-nece”
Deschisa prin afirmatia cu valoare de concluzie:
“Imi voi ucide timpul si visurile , “deci”, poezia
“Nehotarare” proiecteaza in viitor, potentand ideea trecerii vietii
spre eternitate:
“Ciripi-voi pe-ntuneric mantaua vietii mele
Drept multumire sti-voi ca cerurile reci
Vor strecura prin gauri lumina unei stele”
Dar sentimentul timpului trece, lasa urme , raneste , poetul
suferind ca drumul spre viata secreta a Universului este
inaccesibil , el fiind inchis , ca si in Psalmi, de lacate, belciuge,
drugi:
“Si nimic urmeaza s-atarne ca un lacat
Cu cheile pierdute , la portile luminii”
Intrebarea retorica din final explica dramatismul
framantarilor poetului.
Acceptarea este ca un dat firesc , in sens mioritic, a mortii
este o atitudine ilustrata in poezia “De-a v-ati ascuns”, unde
fenomenul este vazut ca un joc , menit sa-i obisuiasca si pe copii
cu ideea disparitiei , candva, a fiecaruia dintre noi.Revolta poetului
in fata mortii se impaca , in sens moiritic. Casa parinteasca este
cuibul cald, locul unde afectiunea este aparata de armonia
familiala. In acest cuib al dragostei, care trebuie sa fie familia, tatal
îi pregateste pe toti ai casei cu un joc nou, ciudat, asemanator
jocului de-a v-ati ascuns. Toate elementele sunt strans legate in
familie de prezenta tatalui, care “s-a ingrijit de voi/ V-a lasat vite,
hambare / Pasune , bordeie si oi” , durerea este cu atat mai
sfasietoare cu cat , încet, din bucuria de zi cu zi se vor desprinde
cei dragicare ne parasesc. Jocul , desi dramatic , potenteaza ideea
mortii, testamentul etic de viata si de familie fiind , de asemenea,
sugerat. Moartea este vazuta ca un joc “ciudat”, “viclean de
batrani”:
“Cu copii , ca voi, cu fetite ca tine
Joc de slugi de stapani
Joc de paseri, de flori, de câini
Si fiecare-l joaca bine”.
Acest joc care incepe cu:
“O sa stau fara cuvant
De pilda , langa copac”
– devine credibil fiindca este exemplificat cu fapte din
Biblie:
“E jocul Sfntelor Scripturi
Asa s-a jucat si Domnul nostru Iisus Hristos”...
”Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti , s-asteptati”.
Comparată cu “Miorita”, poezia prezinta moartea ca o despartire
nedefinitiva, care da iluzia ramanerii printre cei vii. Atitudinea este
calma, izvoratra din dragoste pentru viata familiala – sugerand
sentimente de o mare tristete. In acest drum al vietii toti vor
parcurge anii, crescand , avand diferite meserii , generatiile
varstnice plecand incet si intarziind sa mai vina. Se desprinde din
intreaga poezie o calda afectiune parinteasca, cu care le explica
celor dragi intelegerea jocului:
“Jocul incepe incet ca un vant
Eu o să râd si o sa tac,/ cu o grija speciala pentru durerea
celor din jur la plecarea tatalui. Substantivul “joc” revine insistent
si, ca intr-un ritm de dans crescand in intensitate , in final el este
insotit de marturisirea necazului ca, oricum trebuie jucat. Un lirism
bland traverseaza aceasta “Miorita” argheziana si abia in final o
imprecatie folclorica exprima durerea in fata inexorabilului :
“Puii mei, bobocii mei, copiii mei,
Asa este jocul
Il joci in doi , in trei
Il joci in cati vrei
Arde-l-ar focul !”
 Poezia exprima conceptia taranului nostru ca in vremelnica
trecere pe acest pamant remane bucuria clipei, a tot ceea ce facem
cu iubirea pentru cei dragi ; statornicie pentru cei ce vin dupa noi
sunt bunurile lasate din truda noastra – pamantul, vitele hambarele.
Spaima de moarte este alternata de gandul ce, atat cat traieste
, omul se rascumpara prin realizarile si inplinirile sale. In ele
gaseste taria morala de a se confrunta cu perspectiva trecerii in
nefiinta, chiar daca , uneori nelinistea si tristetea il coplesesc. Frica
de moarte se atenueaza pe masura ce poetul inainteaza in varsta,
intelepciunea spunandu-si cuvantul . Fara sa se anuleze nelinistea
si tristetea , printr-o consolare venita din inplinirile vietii , poetul
se intreaba in poezia “De ce-as fi trist?”:
“De ce-as fi trist , ca toamna tarzie mi-e frumoasa ?
Pridvoarele-mi sunt cosuri cu flori , ca de mireasa...
De ce-as fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina?”
De la cautare la indoiala , de la tagada la credinta , de la
resemnare la cutezanta– poetul strabate lungul drum al celui ce
doreste sa cuprinda lumea cu frumusetile si tainele-i nesfarsite:
“O nelinistita patima cereasca
Bratul mi-l zvacneste mi-l arde”
Durere si revolta , bucurie si tristete , rugaciune si invectiva,
“Psalmii” lui Arghezi marturisesc aceeasi neputinta a omului de a
patrunde misterele acestei lumi: “Si se fac-ntuneric, tacere si
racoare”(“Frunze”). Versurile lui Arghezi sunt mai mult decat
potriviri de cuvinte , contin mai mult decat atat, ele sunt grele de
un bogat continut intelectual si emotiv.