oet al tragicului cotidian al alinearii, Bacovia este creatorul

unei poezii al carei univers este inchis, sufocant, invadat de spaime

nedefinite, de tristeti autumnale, de o natura contaminata de boli
incurabile. Motivul nevrozelor, al solitudinii, al apleen-ilui, al
ploilor nesfarsite si la tristetii fara leac se intalnesc, pe rand sau in
sinteze expresive, colorand un univers sumbru, exasperat. Lumea
concreta tinde sa se obiectualizeze, sa se neantizeze. Formele
nimicirii sunt inchiderea, uniformitatea, automatismele ce golesc
universul de consistenta, de sens.
Dupa Eugen Lovinescu poezia lui Bacovia este lipsita de orice
artificiu – “expresia celei mai elementare stari sufletesti, secretia
unui organism bolnav, dupa cum “igrasia e lacrima zidurilor
umede”. La cealalta extrema se situeaza insa G. Calinescu, care
considera ca in poezia lui Bacovia “tocmai artificiul te izbeste si ii
formeaza in definitiv valoarea”.
Cert este ca Bacovia este, mai presus de oricare alt simbolist
din literatura romana, un poet profund original, creatorul unei
atmosfere lirice inedite: atmosfera bacoviana, inegalabila si
inimitabila. O acuta notatie a senzatiilor de moarte, de
descompunere, de plictis organic, de degradare a materiei si
dezaxare a eului invadeaza opera poetului; care “orbecaie lucid
prin universul sau moral dezintegrat, facandu-ne sensibila aceasta
dezintegrare. Tensiunea interioara este o stare paroxistica a durerii.
Bacovia este prin excelenta poetul toamnelor reci si umede, al
iernilor aspre, cu amurguri sumbre, de metal, cu ninsori care
ameninta sa transforme lumea intr-un cimitir; poetul verilor
excesiv de calduroase, toride, de ale caror calduri nu numai
cadavrele se descompun, dar si cei vii par sa fie atinsi de moarte;
poetul primaverilor timide, de un verde crud, care ar semnifica
reinvierea naturii, dar si a sperantelor.
Poezia lui Bacovia e plina de parcuri solitare, cu copaci
desfrunziti, de gradini devastate, mancate de “cancer ftizic”, de
ploi, de ninsori, de vanturi nimicitoare, de corbi, de figuri palide,
spectrale.
Bacovia este poetul nevrozelor, al ftizicilor, al celor care isi
hranesc disperarea in parcurile solitare, dand astfel relief
deznadejdii, sentimentului de a trai intr-o lume absurda, de a fi
inchis intr-un cerc blestemat.
In versurile bacoviene, remarcabile printr-o originalitate
incontestabila, intalnim o atmosfera dezolanta, cu toamne reci, ploi
putrede, cu arbori cangrenati, limitat in peisajul de mahala de oras
provincial, plasat intre cimitir si abator.
Pretutindeni in opezia bacoviana pluteste tristetea, spaima de
neant, care devine obsedanta.
Volumele de poezii: “Plumb”, “Stante burgheze”, “Cu voi”,
“Comedii in fond”, “Scantei galbene”, poarta pecetea influentei lui
Edgar Poe, dar mai ales a unor simbolisti francezi ca Verlaine si
Baudelaire prin: gustul pentru satanic, prin atmosfera de nevroza,
ideea mortii, cromatica, si nu in ultimul rand prin predilectia pentru
muzica.
Coborarea in infern a lui Bacovia este adanca, dar nu totala,
nostalgia paradisului o strabate si uneori o insenineaza. Universul
lui de plumb e predominant, dar nu complet, il copleseste cerul, dar
nu-l anuleaza.
Cadrul bacovian este orasul de provincie, cu parcuri solitare,
cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate
demoralizata, amenintand sa se prabuseasca. Figurile proiectate pe
acest fundal sunt cele ale copilelor si fecioarelor tuberculoase, o
fata palida, poetul insusi ratacind fara sens, facand gesturi absurde,
alaturi de acestea, toamna, somnul, golul, frigul, tristetea,
umezeala, raceala, nevroza, descompunerea devin proiectii ale unei
nopti poetice. Trairea existentiala a durerii, sentimentul de
pustietate si singuratate sunt realizate prin corespondente intre
sentiment si culoare, sentiment, si muzica.
Poetul traieste intens realitatea “el coboara in infern, intr-un
bogat registru psihologic, care atinge disperarea si dezordinea
lumii organice; poetul este un insingurat intr-o lume care trece
printr-o criza si care intra in descompunere.
Bacovia este de fapt un regizor genial al unei simplitati dozate
cu maxima subtilitate. Bacovia inregistreza fortele obiective ale
lumii cu o imposibilitate absoluta. El nu infrunta, ci evita lumea. E,
de fapt, um imigrant in infern.
Ritmul sacadat al ploii continue, imaginea dezolata a copacilor
goi, scufundarea treptata a lucrurilor, totul e privit cu detasare,
drept disolutie fireasca, inregistrata neutru.
Pretutindeni in lirica bacoviana, lumea intreaga apare amorfa,
redusa la un numitor comun funebru. Nimic inaltator nu se mai
poate ascunde in spatele mortii, nu exista nici o minima tentativa
de imaginare a vreunei divintati.
Universul liricii bacoviene poate fi inteles studiind sugestiile
cromatice, iubirea, anotimpurile, elementul social. Intalnim in
lirica bacoviana o viziune profund originala a anotimpurilor.
Astfel, toamna apare asemeni unui cataclism, un flagel care
pustieste tottul, care alunga viata, este o toamna rece putreda, cu
ploaie marunta, care duce la nevroza, la alienare. Natura este
imposibila, vrajmasa omului, contribuind la destramarea interioara,
adancind disperarea;