Studiu comparat la Bacovia și Minulescu

Bacovia
Prin poeziile sale, el creează încă de la început - cum avea să scrie E. Lovinscu - ”o atmosferă de copleşitoare
dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş pro-
vincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melan-
colia caterincilor şi bucuria panoramelor, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului o
descompunere a fiinţei organice “.
Cerul poeziei bacoviene e greu, de plumb, înăbuşitor şi duşmănos, gata parcă să se prăbuşească peste
oameni, să-i strivească; orizontul între marginile căruia această poezie îşi vibrează acordurile sumbre
este închis cenuşiu, străbătut de corbi negri.
În volumul Plumb (1916) se creează îndeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, despletite şi
reci, a zăpezilor nesfârşite, care iarna îngroapă totul sub căderile lui continui, viziunea ospiciilor, abatoarelor şi
cărămizilor din care se aude metalic şi sonor cântecul trist şi deprimant al fanfarei militare, într-un cuvânt o
lume a deznădejdii, absurdă şi halucinantă.
În general, Bacovia este un poet al oraşului provincial. Poetul acordă atenţie deosebită descompunerii
orăşelului provincial, mizeriei izolate; manifestă o preferinţă maladivă pentru anotimpul galben al
toamnei, când natura se pregăteşte de hibernare şi când învelişul vegetal se ofileşte, se usucă, piere de -
scompus.
Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura noastră.
Peste târg, pretutindeni plouă fără încetare, obsedant, apărător, rece şi dezolant ca în poeziile: Note de
toamnă; Rar; Plouă:
“Plouă, plouă, plouă
Vreme de beţie
Şi s-asculţi pustiul
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă”.
(Rar)
Toamna Bacoviană e sumbră, mohovită, înfiorată de frigul din camere, de clipocitul murdar al
noroiului călcat în picioare pe trotuare, de melancolia sumbră a tuberculoşilor. Întregul peisaj e cuprins
de fiorul îngheţat al toamnei, al decorului macabru pe care “anotimpul galben” îl evocă poetului:
“E toamnă, e foşnet, e somn
Copacii, pe stradă, oftează
E tuse, e plânset, e gol
Şi-i frig, şi burează”
(Nervi de toamnă).
Iarna bacoviană nu este surprinsă în măreţia ei, ci poetul îi surprinde tocmai momentul critic, topirea,
amestecul de ploaie şi de fulgi, de frig şi de singurătate, caracteristic mai ales începutului anotimpului alb:
“Şi toamna şi iarna
Coboară-amândouă
Şi plouă şi ninge
Şi ninge şi plouă”
(Moină).
Uneori există impresia unei înzăpeziri totale, a unei izolări complete a oamenilor între ei. Întregul târg pare
a fi transformat într-un cimitir, uşile nu se mai pot deschide, zăpada a invadat totul:
“E ziuă şi ce întuneric
Mai spune s-aducă şi lampa
Te uită, zăpada-i cât gardul
Şi-a prins promoroacă şi clampa”.
(Decembre)
 Primăvara bacoviană a lipsită de tumultul, de veselia, de speranţele pe care le aduce acest anotimp. Reîn-
vierea naturii, care este pentru poet doar “o nouă primăvară pe vechile dureri”, îi trezeşte melancolia şi-i inten-
sifică până la înfiorare gândul unei existenţe inutile:
“Melancolia m-a prins pe stradă
Sunt ameţit
Oh, primăvara iar a venit
Palid şi mut
Mii de femei au trecut
Melancolia m-a prins pe stradă”.
(Nervi de primăvară)
Vara, poetul este copleşit de arşiţa dogoritoare şi invadat de miasmele pe care le exaltă descompunerea ma-
teriei organice sub soarele torid:
“Sunt câţiva morţi în oraş, iubito
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun
Pe catafalc, de căldură-n oraş
Încet, cadavrele se descompun”.
(Cuptor)
Iubirea bacoviană poartă şi ea amprenta descompunerii, a perisabilităţii.
Bacovia este în primul rând un simbolist. Găsim în poezia sa influenţe din E. Poe, Rollinat, Laforgue,
Baudelaire, Verlaine - în atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morţii, cromatica şi
predilecţia pentru muzică.
Universul bacovian îl formeaza: copiii şi fecioarele tuberculoase, palidele muncitoare, poetul însuşi
rătăcind fără sens prin parcuri solitare, ascultând somnul, plânsul, golul, frigul, tristeţea, umezeala,
răceala, nevroza. Culorile sale sunt concentrate - dar abundă negrul, culoarea morţii, albul capătă o nu-
anţă de fenebros - e coloarea cancerului, a ftiziei, cenuşiul care sugerează singurătatea vecină cu
moartea. Mai întâlnim violetul, galbenul, roşul incidental, verdele, griul, fumuriul etc.
Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidenta, întrucât acesta recurge la : simboluri , sugestii ,
corespondente , muzicalitate , prozodie . Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poe-
tului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza ,
culorile si muzica , poezia târgului, s.a.
Ceea ce la Verlaine si Baudelaire , ca si la ceilalti simbolisti, urmarea , alaturi de semnificatii muzica si armo-
nia , la Bacovia , dimpotriva , e dizarmonic , aproape antimuzical , datorita sincopelor , ruperilor de vers .
Peisajul sau e întunecat , cu tuse îngrosate pâna la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul , halucinant
pentru ca înfioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei .
Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura sufleteasca ul-
trasensibila , de aceea poate fi încadrata si în directia simbolismului depresiv .
Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de nefiinta , de
izolare: De-atâtea nopti aud plouând /Aud materia plângând/Sunt singur si ma duce-un gând/Spre locuintele
lacustre .
Temele poeziei bacoviene sunt:

1.) Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la el un pustiu lăuntric, care anticipează sfârşitul. Cam-
era în care trăieşte poetul este plină de fantasme, care îl înspăimântă. Ca dovadă poeziile “Gri”, “Singur”:
“Şi ninge-n miezul nopţii glacial...
Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec,—
Încet cad lacrimi roze, de cristal.”
2.) Infernul citadin. Oraşul este la Bacovia un târg de provincie cu uliţe desfundate, cu care mărunte, cu
noroi, cu dezolare:
“Prin măhălăli mai neagră noaptea pare
Şivoaie-n care triste inundară
Şi auzi tuşind o rate-n sec, aramă
 Prin ziduri vechi ce stau dărâmate.”
(“Sonet”)
Este un oraş cu cârciumi pline de disperaţi “Seară tristă”. La marginea oraşului bacovian e abatorul, un ade-
vărat câmp de execuţie “tablou de iarnă”. Oraşul are parcuri în descompunere “Decor”, “În parc”, iar în aceste
parcuri cântă fanfara militară “Fanfara”. Este un oraş cu copii bolnavi “Moină” şi în acest oraş noaptea nu mai
stârneşte emoţii.
3.) Natura la Bacovia este prezentă pron anotimpurile preferate care sunt toamna şi iarna. Dintre
fenomenele naturii frecvente sunt ploaia, vântul, zăpada. Aşa avem în poeziile “Pastel”, “Spre toamnă”, “Nervi
de toamnă”, “Plouă”:
“E toamnă, foşnete somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.”
(“Nervi de toamnă”)
4.) Sentimentul morţii. În oraşul bacovian se înmulţesc decesele, poetul ajunge să se considere şi el un ca -
davru, cum se întâmplă în poezia “Renunţare”:
“Se uita-n grădina noastră
Luna albă, moartă —
Plumb, — corpul meu căzu
Pe banca de piatră.”
5.) Erosul este prezentă în poezia lui Bacovia. Casa iubitei este pentru poet adăpost ca şi în poezia “Decem-
brie”.

Coloristica poeziei baciviene

Influenţat într-o oarecare măsură de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile prin core-
spondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate este negru,
prin care se realizează o atmosferă de infern. Avem poezia “Negru” în care se găsesc alăturate sicrie metal-
ice, ase şi negre, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată prin negru ci
şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru tristul Amor are penele carbonizate. Uneori negru apare
în contrast cu albul creând un decor de doliu funerar. Dovadă poezia “Decor” în care:
“Copacii albi, copacii negri
Stau goli în parcul solitar
Decor de doliu funerar
Copacii albi, copacii negri.”
Alături de negru Bacovia foloseşte violetul. În amurgul de toamnă violet plopii îi par poetului nişte “apos-
toli în odăjdii violete”. Până şi frigul în imaginaţia sa are culoarea violetului în “Plumb de iarnă”. Ca să tran-
scrie sentimentul tristeţii sfâşietoare poetul îi asociază violetului galbenul:
“În toamna violetă
Pe galbene alei
Poeţii trişti declamă
Lungi poeme.”
Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului (bolii) şi a mizeriei:
“Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.”
(“Moină”)
Roşul când apare incidental în poezia bacoviană este culoarea ftizici (tuberculoză) şi e figurat prin sângele
tuberculaţilor “al atacaţilor”. Într-un amurg bolnav, însângerat frunzele curg de pe ramuri ca “lacrimi mari de
sânge”. Tot de sânge pare lacul şi luna.
 Peste acest peisaj colorat când în gri, când în fumuriu de plumb, când în galben, negru, violet Bacovia
aşează vieţile oamenilor.

Plumb

“Dormeau adânc sicriele de plumb

Şi flori de plumb şi funerar vesmânt —
Stam singur în cavou… şi era vânt…
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig —
Stam singur lângă mort… şi era frig…
Şi-i atârnam aripele de plumb.”

Face parte din volumul “Plumb” apărut în 1916. Se pare că are la bază şi un element autobiografic: o vizită
pe care Bacovia o face la Bacău la cavoul familiei Sturza. În cavou erau nişte sicrie masive de plumb peste care
erau depuse covoare de plumb. Acest interior straniu lui-a impresionat pe scriitor şi îl găsim prezent în poezia
“Plumb” care prin întregul ei contest realizează un univers şi o artă poetică. Poezia este formată compoziţional
din două catrene simetrice. Avem un cadru format din cavou care poate să fie simbol al cavoului ca şi casă,
oraş, lumea meschină sau propriul corp în care sălăşluieşte un suflet de plumb.
Poezia cuprinde câteva motive principale printre care acela de moarte sugerat prin concepte de moarte, ca
sicrie de plumb, funerar, vestmânt, mort şi cavou. Moartea mai este sugerată şi prin concepte de somn, poetul
arătând că “dormeau adânc sicriele de plumb”, iar mai departe “dormeau întors amorul meu de plumb”. Acelaşi
motiv al morţii este sugerat şi prin conceptul de iarnă. În cavou era vânt, lângă mort era frig. Pe lângă motivul
principal al morţii apar şi motive secundare, ca amor, tristeţe, însingurare.
“Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig —
Stam singur lângă mort… şi era frig…
Şi-i atârnam aripele de plumb.”
În cadrul poeziei cuvântul cheie este “plumb” repetat obsesiv. Cuvântul este întâlnit în realizarea rimei din
versurile 1 şi 4 în fiecare strofă, precum şi în realizarea cezurii (o pauză în mijloc de vers) versului al doilea.
Bacovia foloseşte sensuri ale cuvintelor pentru a rezulta simboluri. Astfel nemişcarea, încremenirea sunt
cuprinse în cuvintele referitor la sicrie de plumb. Greutatea, oboseala, incapacitatea de a zbura datorită iubirii
au ca simbol amorul cu aripile de plumb.
În ce priveşte limbajul poeziei se poate urmări evoluţia de la epitet la metaforă. Astfel straniul are ca
metaforă amor de plumb. Apăsător are metafora aripile de plumb. Această metaforă aminteşte de albatrosul
rănit al lui Charles Baudelaire. Sărăcia are ca metaforă flori de plumb, sicrie de plumb. De la metaforă Bacovia
ajunge la simbol ca putere de sugestie. Întreaga atmosferă sugerează monotonia, plictisul, mediul meschin cu
străluciri de o clipă, de aceea Bacovia foloseşte plumbul, care are o culoare cenuşie, dar care zgâriat dobân -
deşte un luciu, care se oxidează repede. Folosirea plumbului este o influenţă simbolistă, fiindcă simboliştii erau
preocupaţi de magie. şi în această activitate plumbul se topeşte, se aruncă în apă rece şi forma pe care o ia duce
la diferite interpretări. Întreaga poezie reflectă de fapt soarta intelectualului într-un oraş provincie.
În cadrul poeziei se remarcă muzicalitatea versurilor, poezia în ansamblu seamănă cu tânguirea unui suflet
apăsat. Muzicalitatea se realizează prin folosirea cuvântului plumb, cuvânt cu sonoritate închisă în care o vo-
cală este închisă între patru consoane. Muzicalitatea se realizează şi prin folosirea sunetelor închise în cuvintele
puse în finalul versurilor “vesmânt”, “vânt”. Bacovia foloseşte cuvinte stridente cu valoare onomatopeică
“scârţâiau”, “strig”, “frig”. Au o mare frecvenţă vocalele u, î şi se repetă diftongul au, triftongul erau urmate de
a iniţial al cuvântului următor, care sugerează geamătul poetului ca erou al atmosferei apăsătoare.
Elementele morfo-sintactice au o simetrie aproape perfectă reflectă monotonia. Avem verbe la imperfect
care accentuează atmosfera macabră. “dormea”, “scârţâia”. Apariţia verbului “să strig” precedat de “am în-
ceput” exprimă momentul de tensiune maximă, exasperarea poetului. Repetarea conjuncţiei “şi” di versul 1 şi 4
evidenţiază cauza disperării poetului:
“Stam singur lângă mort… şi era frig…
Şi-i atârnau aripile de plumb.”

Lacustră

“De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce-n gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val —
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-acelaşi vremuri mă gândesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, şi mă duce-n gând
Spre locuinţele lacustre.”

Poezia comunică un sentiment al însingurării totale într-o lume de care poetul se simte despărţit printr-un
gol istoric. Sentimentul este de dezagregare a individului sub imperiul apei, individ apropiat de moarte. În
poezia altor scriitori focul purifică, apa fertilizează. La Bacovia aceste două elemente reprezintă moartea lentă.
În cadrul poeziei avem o succesiune de motive: Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza.
Descoperiri în poezie o suprapunere de planuri. Avem un plan exterior al lumii şi al naturii şi un plan inte-
rior al poetului. Legătura dintre planuri se realizează prin percepţii pornite din subconştient. Poetul tresare
dintr-un somn similar morţii şi începutului, somn agitat fiindcă generează ameninţarea morţii. Somnul lui Ba-
covia este răsturnat fiindcă presupune coşmar. El descoperă o realitate care îl desfiinţează ca om strivind orice
iniţiativă. Prima şi ultima strofă sugerează dimensiunea infinitului printr-o senzaţie auditivă. Cele două strofe
sunt aproape identice cu deosebirea celui de al doilea vers:
“De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mă duce-n gând
Spre locuinţele lacustre.”
Versul al doilea schimbat în ultima strofă “Tot tresărind, tot aşteptând…” are valoare de simbol sem-
nificând adâncirea însingurării până la dispariţia totală.
Amintirea locuinţelor lacustre semnifică întoarcerea ni timp ce subliniază sentimentul singurătăţii. Starea de
nevroză provocat de plânsul materiei din prima strofă se corectează cu frica din a doua. În existenţa primitivă
podul rămas la mal înseamnă un pericol. De aceea poetul tresare prin somn “… şi mi se pare / Că n-am tras po-
dul de la mal”. În această strofă deja imaginile vizuale sunt înlocuite cu cele tactile şi organice, care le simţim
cu organe vitale.
Aici apare epitetul ud în care intră simbolul de solitudine (singurătate) plâns, necunoscut, poetul afirmând:
“Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val —“.
 Nu găsim din partea poetului nici un gest de apărare atunci când îşi dă seama că este ameninţat de moarte
fiindcă “n-am tars podul de la mal”.
În strofa a III.-a poetul se confundă cu începutul afirmând:
“Un gol istoric se întinde,
Pe-acelaşi vremuri mă gândesc…”.
Imaginea piloţilor grei simbolizează apăsarea, dar se include şi timpul greu, succesiunea nopţilor, lumea însăşi
este grea, poetul simţind o înfrângere interioară.
În ultima strofă sentimentul de monotonie exasperantă îl redau gerunziile plouând, aşteptând, care rimează
cu substantivul gând. Întreaga viaţă este o eroziune redată de Bacovia prin pilonii izbiţii continuu de apă şi care
în final se prăbuşesc. Poetul aude plânsul naturii ca simbol al însingurării, al izolării:
“De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, şi mă duce-n gând
Spre locuinţele lacustre.”

Tehnica corespondentelor- legatura dintre starile sufletesti nedefiniteale poetului simbolist si elementele
lumii reale.

Minulescu
Poezia Acuarela Lirica lui Ion Minulescu apartine unui simbolism exterior,absenta profunzimii fiindtrasatura
definitorie.Poezia “Acuarela” de Ion Minulescu este inspirata din refugiul poetului la Husi din1916 si dedicata
sotiei sale,dar apare in volumul “Strofe pentru faptele diverse” din1930. Banalitatea faptului divers,orasul si
ploaia,motiveaza includerea poeziei involum.Poezia “Acuarela” se incadreaza in estetica simbolista prin :
folosirea simbolurilorsi a corespondentelor,motivul ploii, mediul citadin conturat, marcat de
monotonie,banalitate, repetabilitate, starea de spleen,vagul, utilizarea laitmotivului,a versuluirefren,a
sinesteziei,supletea versului obtinuta prin eliberarea lui de rigiditatile ritmice si de tirania rimei,muzicali-
tatea exterioara si interioara. Titlul,”Acuarela”,un substantiv nearticulat,ilustreaza in maniera
simbolista ,prinaluzia cromatica, universul citadin vag conturat,in care domina imaginea ploiicon-
tinue. Tema poeziei este reprezentarea mediului citadin coplesit de monotonie dincauza ploii continue,care
prin repetabilitate si persistenta,capata dimensiunilepotopului biblic. Textul poetic este structurat in doua
strofe cu numar inegal de versuri. Versulrefren,reluat de doua ori pe parcursul fiecarei strofe : “In orasu-n
care ploua de trei ori pe saptamana”,confera simetrie discursului liric si marcheaza trecerea intre ideilepoet-
ice.Interesul pentru pictural face ca din tabloul ploii citadine sa lipseasca marcilelingvistice ale eului liric,ati-
tudinea poetica fiind sugerata indirect ,prin detaliilesurprinse,cu valoare de simbol : “orasenii ... par papusi
automate ...”.

Minulescu se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski. Are o liricã di-
namicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã vãditã pentru trãiri, nu pentru concepte. Renunţã la
polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se adreseazã agorei însetate de poezie. Simbolul este
însã prin definiţie ceva ascuns, doar sugerat prin anumite imagini difuze.

Tehnica sa poate fi privitã ca un fel de dizidenţã in interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imag-
inile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în
sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice, are o acusticã
deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalitãţii sale, care
trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã. Poezia sa, de o muzicalitate plasticã, capteazã în mod
spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul în sine.