Elemente simboliste poezia bacoviana

Simbolismul, curent literar de dimensiune europeana ce a aparut n Franta la sfrsitul secolului al XIX-lea, constituie o reactie mpotriva parnasianismului, a romantismului, dar si a naturalismului. Astfel, simbolismul renuntala modalitati care sunt de domeniul epicului sau al dramaticului, optnd, n schimb pentru o lirica a inefabilului realizata prin sugestie, aluzie, analogie, corespondenta. Simbolistii refuza ideile si imaginile clare, precise, prefernd sa exprime impresii vagi, stari sufletesti neclare, sa cufunde sufletul n reverie. Sensibilitatea simbolista se caracterizeaza prin melancolie, anxietate, nevroza, spleen, prin gustul pentru bizar. Bacovia este unul dintre marii poeti originali de dupa Eminescu, desi opera sa a strnit reactii controversate n rndurile criticilor. Nichita Stanescu considera ca "dintre poetii a caror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilitatii emotive, n ordinea poeziei romnesti, Bacovia este primul", pe cnd George Calinescu l pune n mari drepturi, numindu-l "poet care cultiva artificiul". Creatorul volumelor "Plumb", "Scntei galbene", "Cu voi", "Comedii n fond" si "Stante burgheze", recunoaste ca o importanta sursa de inspiratie o reprezinta operele simbolistilor francezi: "Una din obsesiile mele a alcatuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-1903 m-am preocupat adnc de Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moreas pe care i-am descoperit n colectia "Les hommes d'aujourd'hui"" si marturiseste ca poeziile sale nu sunt o manifestare pe plan social, ci un lucru personal, un mijloc de a-si procura satisfactii proprii: "Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru ca mi place aceasta ndeletnicire". Eugen Lovinescu spune ca, n operele sale, Bacovia creaza "o atmosfera de plumb", surprinde un univers exterior "de coplesitoare dezolare", pustiu, apasator, obsedant prin repetitie ("Buciumul toamna/ Agonic - din fund - / Trec pasarele si tainic s-ascund. /rie ploaia / Nu-i nimeni pe drum; / Pe-afara de stai / Te-nabusi de fum." - "Pastel"). Imaginea toamnei cu ploi monotone, ce grabeste declinul vitalului, cu copaci decompusi n parcuri devastate, este limitata ntr-un peisaj de mahala al trgului provincial de altadata, cu casele scufundate n noroaie eterne, "ntre cimitir si abator". Poezia lui Bacovia este un avertisment dat lumii, de la care nu asteapta vreun raspuns: de aici, sentimentul vidului, rsul absurd, nervozitatea. Bacovia experimenteaza procedee moderne. Trei sunt elementele care duc la dezagregarea si la dezordinea lumii: focul, care mocneste si agonizeaza, apa, care descompune, vntul, ale carui sunete sinistre reprezinta simbolic dezechilibrul lumii. Bacovia valorifica teme si motive simboliste autentice, pe care le preia de la poetii francezi si pe care le mpleteste cu maiestrie: motivul trgului provincial, motivul toamnei dezolante, motivul ploii, motivul parcului solitar, motivul

singuratatii, motivul vagabondului si alcoolismului, motivul mortii si a descompunerii materiei, motivul poetului damnat, motivul iubirii (vazuta ntr- maniera opusa romantismului). Motivul nevrozei provocate de un anotimp sumbru, schimbator este insuflat de Baudelaire. La Bacovia, cerul jos si greu este de plumb, umezeala atinge dimensiuni apocaliptice ("De-attea nopti aud plound, / Aud materia plngnd" - "Lacustra"), nsa, spre deosebire de Baudelaire, Bacovia nu nzestreaza urtul cu puteri supranaturale, ci i alatura starea de atrofiere, de deteriorare continua. ("Sunt ctiva morti n oras, iubito, / si-ncet, cadavrele se descompun. " - "Cuptor"). n creatiile bacoviene, orasul apare sinistru, potrivnic vietii, ca un lacas al figurilor de ceara, al terorii, un loc unde curge snge pe strazi, iar corbii se prabusesc din zbor. ("si snge cald se scurge pe canal, / Plina-I zapada de snge animal" "Tablou de iarna"; "Departe, pe cmp, / Cad corbii, domol" "Pastel"). n "Nevroza" este zugravita imaginea trgului acoperit de zapada, ntunecat, pustiu, imagine ce produce melancolie, tristete, angoasa ("si geme greu ca n delir"). Laitmotivul acestei poezii este orasul cimitir (prin repetitia versului "si singe ca-ntr-un cimitir"), simbol al mediului sufocant, lipsit de speranta.

"Afara ninge prapadind, Iubita cnta la clavir, si trgul sta ntunecat, De parca ninge-n cimitir. si plng si eu, si tremurnd Pe umeri pletele-I resfir . Afara trgul sta pustiu, si ninge ca-ntr-un cimitir." Trgul mizerabil, sarac, cu strazi mici acoperite de fn si noroi este prezentat si n poezia "Proza". Eul liric si exprima regretul ca iubita este nevoita sa traiasca ntr-un mediu degradant, printre crsme si dughene murdare. "Ploua. Pe-un trg mizerabil De glod si coceni Pe-un trg jidovit si plin de dugheni

-si-aici sta iubita. si ulita-i plina

Cad grele, udate."

"Nervi de toamna" De fn si coceni si trec cotiugare Cu saci de faina si ploua si mai tare Pe crsme murdare, Pe-un trg saracit -si-aici sta iubita. Ploua. Pe-un trg jidovit." Fenomenele naturii se mbina armonios cu cadrele sumbre, cu atmosfera de degradare si astfel, se ntlneste motivul toamnei dezolante, anotimp al descompunerii si al mortii. "Amurg de toamna" prezinta un peisaj pustiu, cenusiu ce trezeste stari de neliniste, de nevroza, de infiorare datorita acusticii sinistre. Soarele este anemic, iar copacii scheletici se ndoaie molatec n bataia vntului. "Amurg de toamna pustiu, de huma, Pe cmp sinistre soapte trec pe vnt Departe plopii s-apleaca la pamnt n larg balans lenevos, de guma." Toamna este n acord cu faptura umana cuprinsa de boala, de tristete, chiar de dementa, reprezentnd un simbol al declinului. Ploaia monotona si frigul patrunzator, grabeste descompunerea vegetala, ct si cea umana: frunzele cad rapuse de umezeala, copacii ramn goi, iar oamenii sunt cuprinsi de delir. "E toamna, e fosnet, e somn. Copacii, pe strada, ofteaza; E tuse, e plnset, e gol. si-i frig, si bureaza. Amantii, mai bolnavi, mai tristi, Pe drumuri fac gesturi ciudate "Da, ploua cum n-am mai vazut" - "Ploua" Iar frunze, de vesnicul somn, Preferinta pentru peisajele ploioase l apropie pe Bacovia de Verlaine. Bacovia are tendinta de a crea din ploaie un cadru obsesiv, privind-o ca element ce accelereaza descompunerea materiei. Existenta motivului ploii se explica prin frecventele mentiuni sau aluzii la acest fenomen. n poezia "Lacustra" numeroase cuvinte fac parte din cmpul semantic al apei ("ploua", "plns", "val", "mal", "piloti"). Astfel ploaia capata dimensiuni potopice. Metafora "materia plngnd" sugereaza dimensiunile cosmice pe care le ia ploaia monotona, cauza de disperare si de nerabdare. Imaginea ploii este largita prin folosirea adverbului "attea"(ce capata rol de superlativ) si reprezinta un simbol al deznadejdii, al senzatiei de permanenta amenintare, de cadere n neant. Eul liric este pasiv, sensibil, fiind doar martor al manifestarilor lumii, fapt dovedit de verbele de stare la timpul prezent ("aud", "simt", "sunt", "tresar").

"De-attea nopti aud plound, Aud materia plngnd. Sunt singur, si ma duce-un gnd Spre locuintele lacustre. si parca dorm pe scnduri ude, n spate ma izbeste-un val Tresar din somn, si mi se pare Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se ntinde, Pe-aceleasi vremuri ma gasesc. si simt cum de atta ploaie Pilotii grei se prabusesc." La Bacovia, ploaia nu este usoara, calda, ca cea de vara, ci abundenta, monotona, rece, nvaluind lumea ntr-o stare sumbra, de melancolie, de apatie, de deznadejde si disperare.

"Ploua, ploua, ploua Vreme de betie si s-asculti pustiul, Ce melancolie! Ploua, ploua, ploua. Singur, singur, singur, Vreme de betie I-auzi cum mai ploua, Ce melancolie! Singur, singur, singur." "Rar" n cadrul trgului provincial, parcul devastat este nelipsit la Bacovia. si acest element constituie un simbol, cel al eternitatii ("parc secular"), dar si al pustietatii, la mortii. Poezia "Decor" zugraveste parcul solitar n doua culori: alb si negru, iar imaginea pe care aceasta alternanta de nuante o creaza este ambigua, obscura, vaga. Numeroasele repetitii subliniaza obsesia eului liric n legatura cu elementele de dcor, dar si n legatura cu starea de visare pe care viziunea alb-negru o creaza. "Copacii albi, copacii negri Stau goi n parcul solitar: Dcor de doliu, funerar. Copacii albi, copacii negri. n parc regretele plng iar. Cu pene albe, pene negre O pasare cu glas amar Strabate parcul secular. Cu pene albe, pene negre. n parc fantomele apar."

Obsesia singuratatii la Bacovia este ilustrata n poezii ca "Lacustra" ("Sunt singur si ma duce-un gnd / Spre locuintele lacustre"), "Plumb" ("Stam singur lnga mort. si era frig."), "Gri" ("Ca si zarea. gndul meu se nnegri. / si de lume tot mai singur, tot mai barbar -") si genereaza stari de depresie, nevroza, isterie ("Tovaras mi-i rsul hidos, si cu umbra" - "Palind"). n poezia "Singur", motivul singuratatii se mpleteste cu tema claustrofobiei si cea a oglinzii. Oglinda, la fel ca si fereastra reflecta imagini echivalente, dar nu identice. Aceasta tema este mprumutata de la Rodenbach, care considera oglinda simbolul solitudinii ntr-un spatiu nchis. Astfel, n poezia bacoviana, oglinda este prezenta ca martor al singuratatii, reflectnd imagini halucinante, distorsionate, capabile de a intensifica zbuciumul interior.

"Odaia mea ma nspaimnta, Cu brie negre zugravita Prin noapte, toamna despletita n mii de fluiere cnta. - Odaie, plina de mistere, n pacea ta e nebunie Dorm umbre negre prin unghere, Pe masa arde o faclie. - Odaie, plina de ecouri, Cnd plnsu-ncepe sa ma prinda, Stau triste negrele tablouri Faclia tremura-n oglinda. Odaia mea ma nspaimnta. Aici n-ar sta nici o iubita,Prin noapte, toamna despletita n mii de fluiere cnta. Alcoolismul, vagabondajul sunt aspecte degradante ale vietii pe care Bacovia le valorifica si pe care le transforma n motive ce se regasesc n poezii ca: "Nocturna" ("Fug ratacind n noaptea cetatii"), "Poem finala" ("Eu trebuie sa plec[.] Singur sa ma pierd n lume, nestiut de nimeni"). Aceste motive se mpletesc cu cel al singuratatii si al trgului parasit, formnd un tot unitar.

"Prin mahalali mai neagra noaptea pare sivoaie-n case triste inundara s-auzi tusind o tusa-n sec, amara Prin ziduri vechi ce stau n darmare. Ca Edgar Poe ma rentorc spre casa, Ori ca Verlaine, topit de bautura si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa." "Sonet" Alcoolistul hoinareste pe strazile aceluiasi trg cu mahalale sordide, n care se aude tusea prin peretii deteriorati si n care ploaia intra siroaie. Motivul vagabondajului este asociat n poezia "Plumb de iarna" cu ideea de libertate si de evadare din monotonie. "Iarna, de-o vreme, ma duce regretul

distrus: vremea este apasatoare, sufocanta, frunzele se descompun n bataia vntului si a ploii tomnatice. "Afara o vreme de plumb si vntul mprastie ploaia, Un bolnav poet, afectat Asteapta tusind pe la geamuri Tomnatice frunze prin trg Alearga, pe drumuri, cu droaia. O fata, prin gratii, plngnd, Se uita ca luna prin ramuri.

Ea plnge. el palid se pierde Prin trgul salbatec, sever; si pare tabloul acesta

Prin crnguri, pe margini de linii ferate Ca-i antic si plin de mister !." Cnd flfie, pe lume, violetul. [.] O, vis.o, libertate." ntr-o atmosfera de deznadejde, de tristete, pe vreme de toamna monotona, poetul prezinta "publicului anonim" operele sale, nsa oamenii marcati de dramele existentei, nu l remarca si astfel poetul este nfrnt. Bacovia a preluat un motiv romantic, al poetului damnat, n ciuda faptului ca simbolismul se opune romantismului. "n toamna violata, compozitori celebri Au aranjat un vast concert. Pe galbene alei, poetii tristi declama lungi poeme - [.] Pierdut, ma duc si eu, cu bratele nvinse, Plngnd, si fredonnd, Gndindu-ma la mine." "Note de toamna" Soarta poetului este vitrega, acesta fiind nevoit sa pribegeasca pe strazile ude, palid, bolnav, fara speranta. Natura este n deplina concordanta cu sentimentele poetului Cuvntul "antic" sugereaza faptul ca, desi insuccesul poetului reprezinta o enigma, este un lucru ce s-a ntmplat mereu, ca si n trecut, creatorul a fost urmarit de nefericire. Motivul mortii si al descompunerii materiei este un motiv fundamental n opera lui Bacovia. Poezii ca "Plumb", "Mars funebru", "Melancolie" dezvolta aceste motive, continnd o serie de cuvinte din sfera semantica a mortii: "sicriu", "cavou", "mort", "coroane", "lugubru", "funerar", "catafalc", "pamnt". Imaginea funerara din poezia "Plumb" este terifianta ntruct presupune ideea mortii. Fiinta umana, nchisa n acest spatiu lugubru, avnd ca elemente de dcor cavoul, coroanele, sicriele si privegheaza amorul mort, cuprins de disperare. Atmosfera creata este sumbra, apasatoare, datorita sugestiei plumbului si datorita monotoniei vocalelor nchise urmate de consoane nazale ("Dormeau adnc sicriele de plumb,/ si flori de plumb si funerar vesment - "). Clavirul si vioara care cnta marsul funebru sunt simboluri ale melancoliei grave. ("Iar la clavir o bruna despletita/ Cnta purtnd o mantie cernita,/ si trist cnta, gemnd ntre faclii/ [.] Apoi, veni si-o blonda n salon. / si-aproape goala prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca nnegrita - / si urmari, pierduta, marsul monoton."). Moartea este prezentata ca un spectacol macabru, acompaniat de sunetele monotone ale instrumentelor muzicale. n poezia "Cuptor", dezagregarea materiei, descompunerea cadavrelor asezate pe catafalc si chiar a oamenilor vii, sunt simboluri ale conditiei umane n societate. Ideea mortii este sugerata de imagini vizuale si "Toamna"

olfactive ("Sunt ctiva morti n oras, iubito/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;[.]/ E miros de cadavre, iubito"). n numeroase poezii apare formula de adresare "iubito", astfel nct se poate vorbi de existenta motivului iubirii. Totusi, acest motiv este tratat ntr-un mod total diferit de maniera romantica. Dragostea devine un spectacol hilar hidos pentru eul liric. Daca n lirica romantica iubita este o fiinta angelica, simboliznd aspiratia spre nalt, la Bacovia, iubita se lasa prada gesturilor patetice ("Afara ninge prapadind,/ Iubita cnta la clavir,[.] Iubita cnt-un mars funebru,/ Iar eu nedumerit ma mir;[.] Ea plnge, si-a cazut pe clape,/ si geme greu ca n delir." - "Nevroza"). Daca romanticii i declarau iubitei dragostea nemuritoare, n poeziile bacoviene eul liric i mpartaseste persoanei dragi viziuni macabre ("Sunt ctiva morti n oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;" - "Cuptor") sau si marturiseste nepasarea ("Din tot ce scriu, iubito,/ Reieseatt de bine - / Aceeasi nepasare/ De oameni, si de tine." "Ego"). Imaginea iubitei, a femeii, este foarte des asociata cu cntecul clavirului, simbol al tristetii, al duiosiei ("Iubito, si iar am venit./ Dar astazi, de-abia ma mai port - / Deschide clavirul si cnta-mi" - "Trudit"). Plnsul, nevroza sunt stari caracteristice personajelor bacoviene si sunt o reactie la fenomenele naturii, la saracia si degradantul mediu n care traiesc; de aceea motivul plnsului si cel al nevrozei sunt nelipsite n poeziile n care sunt prezente motivul toamnei, al ploii, al parcului solitar si al trgului ("si plngi. si-i frig de toamna." "Alean"; "Oh, plnsul talangii cnd ploua!" - "Ploua", "si-am plns la geam, si m-a cuprins delirul" - "Mars funebru"). Datorita corespondentelor ce se stabilesc ntre imagini si stari de spirit apare ideea de dramatism. Tragicul, nsa nu este de esenta clasica, ci este degradat, uneori aspectele tragice provocnd o stare comica. Cromatica la fel ca si acustica poeziei bacoviene are un rol esential n conturarea atmosferei. Bacovia si marturiseste preferinta pentru culoare: "n poezie, m-a obsedat ntotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau auditie colorata. Fiecarui sentiment i corespunde o culoare." Cromatica stridenta, compusa din culori n stare pura. Albul, negrul, rosul, galbenul, violetul ocupa cel mai important loc n poeziile bacoviene, fiecare avnd rol de simbol. Albul reprezinta visarea si eternitatea, violetul sugereaza monotonie, spleen, iar negrul este culoarea mortii; galbenul sugereaza deznadejdea, boala, iar rosul este simbolul vietii, dar si al tuberculozei, ftiziei. Verdele asociat cu roz sau albastru simbolizeaza nevroza. Acustica, la fel ca si cromatica este stridenta, zgomotoasa (tuse, plns, racnete, urlete de cini) si deloc evanescenta. Acest lucru dovedeste faptul ca Bacovia nu este doar simbolist, ci face un pas spre expresionism. Motivul strigatului ca forma de revolta ("Dormea ntors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb. si-am nceput sa-l strig" "Plumb") si extrapolarea cosmica a unor situatii sau a unor stari sunt, de asemenea elemente expresioniste.

Poetul urmareste, totusi si efectele melodice, de aici provenind preferinta pentru instrumente muzicale, n special clavirul, vioara ale caror cntecele sunt simboluri ale melancoliei grave, ale tristetii. Sunetele fanfarei sunt simboluri ale monotoniei provinciale. Jucnd rolul compozitorului, Bacovia alatura poeziei cele mai diverse sonoritati si obtine un efect unic. "Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti; e poezia cinesteziei imobile, ncropite, care nu se intelectualizeaza, nu se spiritualizeaza, nu se rationalizeaza; cinestezie profund animalica: secretiune a unui organism bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferentiaza de natura putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu care se contopeste. O astfel de dispozitie sufleteasca e prin esenta muzicala; i s-ar putea tagadui interesul, nu I se poate nsa tagadui realitatea primara; n ea salutam, poate, cea dinti licarire de constiinta a materiei ce se nsufleteste". Eugen Lovinescu Realismul este o ideologie estetic, n care se pune accentul pe relaia dintre art i realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atent a realitii i reflectarea ei veridic, obiectiv n creaie. Realismul a avut un impact major n epic, n special asupra romanului i n dramaturgie. Una dintre trsturile caracteristice ale acestuia este interesul acordat de ctre scriitori raporturilor dintre om i mediu, dintre individ i societate. Elementele unui stil realist pot fi identificate n diferite culturi i epoci istorice. n cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, realismul capt, pe plan european, caracterul unui curent, al unei orientri estetice, teoretizate de ctre artiti i de ctre critici i ilustrate prin numeroase creaii. Autori celebri de romane realiste sunt considerai a fi Honor de Balzac, Stendhal i Gustave Flaubert n Frana, Charles Dickens i William Makepeace Thackeray n Anglia,Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski i Ivan Sergheevici Turgheniev n Rusia. Caracteristici A aprut ca o reacie mpotriva romantismului; Oglindirea realitii contemporane, a omului n mediul su social, familia de zi cu zi; Observaia, analiza psihologic i reflecia moral;

Critic mediul i individul; Romantismul a aprut prima dat n literatura german concomitent cu apariia clasicismului i interacionnd cu acesta. La sfritul secolului al 18-lea a aprut i n literatura englez,iar n anii 1820 n literatura francez i rus. Una din caracteristicile romantismului este faptul c se mpotrivete clasicismului. Tema central a romantismului

este idealul i dorina de libertate, individul autoexplimarea sunt promovate n prim-plan.

Fundalul istoric este dat de dezamgirea izvort din Revoluia francez, apoi rzboaiele napoleniene. Caracteristicile generale ale literaturii romantice: prezena eului liric n textele literare, subiectivitatea tririlor exprimarea cu prioritate a sentimentului i sensibilitii libertatea creaiei, absena oricror reguli sau constrngeri estetice (prezente la clasicism) ntoarcerea spre trecut i adoraia trecutului, n special al evului mediu i goticii mbogirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme i stilistic exprimarea specificului naional n literatur tendina de a prezenta istoria ntr-o lumin ideologizat, glorificarea eroilor i libertii apar multe opere care au loc n peisaje, culturi, personaje ri exotice cere reflect dorina de evadare din viaa real descoperirea folclorului naional aspiraia spre absolut (iubirea perfect, libertatea deplin i cunoaterea total) apar culegerile de basme i folclor naional i includerea limbajului popular n literatur teme romantice: viaa, moartea, iubirea, libertatea, exotismul. Mihai EMINESCU Luceafarul (autor Mihai EminescU). Catalina este simbolul omului comun, caracterizat prin instinc-tualitate, incapacitatea de a-si depasi conditia, prin vointa de a trai si de a se implini prin fericire. Fiinta terestra, marginita, Catalina nu se poate ridica la inaltimea la care se afla Luceafarul, simbol al fiintei superioare, al geniului. Ea isi recunoaste deschis incapacitatea de a-si depasi sfera, conditia, limita omeneasca: Desi vorbesti pe inteles,/ Eu nu te pot pricepe". in cel de-al doilea tablou al poemului ne este infatisata idila dintre Catalin (viclean copil de casa,/Ce imple cupele cu vin/Mesenilor la masa,//Un paj ce poarta pas cu pas/A-mpara tesii rochii,/Baiat din Jlori si de pripas, /Dar indraznet cu ocliii") si Catalina. Pentru Catalin ea are, la inceput, un dispret neretinul: nu il ia in seama si ii respinge manioasa: Da ce vrei, mari Catalin?/Ia du-t de (i vezi de treaba". Pe masura ce visul ei de a-1 urma pe Lueeafar se dovedesle a li irealizabil, acesta devine Toarte dureros: Da-mi pace, fugi departe/ - O, de Iu

ceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte". Catalina cedeaza chemarii lui Catalin, caci vede in el un exponent al lumii sale: .. - inca de mic/Te cunosteam pe line, /Si guraliv si de ni mic/Te-ai potrivi cu mine" Ea nu il prefera" pe Catalin in locul Luceafarului, ci se supune legilor lumii ei, neavand de ales. Idila terestra reprezinta implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantesti. Nici chiar in voluptatea dragostei fata nu renunta, nu poate renunta la visul ei, che-mandu-1 pe Luceafar sa-i ocroteasca, sa-i lumineze norocul. Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 98 de catrene, structurate in patru tablouri ce sunt subordinate a doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru. Incipitul il constituie prima strofa in care este prezentata fata de imparat. Faptul ca la originea poemului se afla un basm , Eminescu a pastrat doar schema epica, cadrul; formula de inceput tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana aIII-a, prezenta personajelor, constructia gradate a subiectului, numarul mare de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter liric. Primul tablou cuprinde idila dintre fata de imparat si Luceafar si reuneste planurile universalcosmic si uman-terestru. Spatiul este de poveste "A fost odata", iar timpul este istoric, irepetabil "A fost ca niciodata". Se reia tema iubirii imposibile dintre doua finite ce apartin unor planuri diferite, din "sburatorul" de Ion Heliade Radulescu. In acest tablou se deosebesc o serie de motive printer care se enumera: motivul lunii, al castelului, stelelor, al noptii, marea, visul, somnul, oglinda. Contempland, Luceafarul de seara se indragosteste de o "prefrumoasa fata" de imparat. Fata la randul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. Portretul fetei de imparat este conturat in primele strofe. Intruchipeaza idealul de femeie "prefrumoasa", este unicizata "una la parinti" si este comparata cu stelele si cu Fecioara. In conceptia fetei, Luceafarul este un suflet, iar pentru chemarea lui este nevoie de o formula

magica, de un descantec "Cobori in jos, luceafar bland". Descifrand alegoria se poate spune ca pamanteanul aspira catre absolute in timp ce sufletul are nevoie de concret. Intrucat cei doi fac parte din doua lumi diferite, spatial acestora de comunicare este somnul si visul. Metamorfozarea Luceafarului se implineste prin intermediul oglinzii si al apei.. Fiintele supranaturale au posibilitatea de a se metamorfoza, astfel, intocmai ca intr-un basm, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat se arunca in mare si se preschimba intr-un tanar cu parul de aur, ochi scanteietori, cu o cununa de trestii, si se arata fetei ca un inger, ca un zeu. Metamorfozatrea Luceafarului aminteste mituri cosmogonice, intrucat la prima intrupare, Luceafarul are ca parinti cerul si marea: "Iar cerul este tatal meu/ si muma e marea." Luceafarul este "un mort cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rand o forma a mortii; de aceea fata de imparat avea o senzatie de frig: "Cci eu sunt vie, tu esti mort,/ Si ochiul tau mangheata". Peste cateva nopti, fata cheama din nou Luceafarul. Acesta o asculta din vaile haosului, avand acum, in cea de-a doua intrupare, ca tata soarele si ca mama noaptea. Acum vine invesmantat in negru si purtand pe suvitele negre o coroana ce arde. Infatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din noapte, iar dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tanarul ii fagaduieste miresei cununi de stele, ii ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare ca celelalte, dar si de data aceasta fata ii respinge apropierea si simte de data acesta o stare de caldura. Alegoria este ca fata incapabila sa iasa din conditia ei si sa convietuiasca impreuna cu Luceafarul, aceasta ii cere sa devina muritor ca si ea. La aceasta cerere, Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificial supreme pe care este gata sa-l faca "in schimb pe-o sarutare", pentru a-i demosntra fetei ca o iubeste.

Tabloul al II-lea se desfasoara in plan terestru si prezinta idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera familiara, eroina nu mai este o prefrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, o fata ca oricare alta. Catalin este un "copil viclean", un paj din preajma imparatesei, baiat din flori, dar indraznet cu ochii. Tanarul Catalin se afla in antiteza cu Luceafarul intrucat acesta era un om obisnuit, iar ceea ce-I putea oferi era doar iubirea pamanteana, fata de Luceafarul care-i oferea cerul, marea. Inca din primul tablou fata de imparat manifesta o retinere fata de Luceafar intruncat nu-l intelege "Desi vorbesti pe inteles,/ Eu nu te pot pricepe". De aceea Catalina raspunde cu asa rapiditate la declaratiile lui Catalin, baiat simplu in comparative cu aspiratiile Luceafarului. Urmarind-o pe Catalina, socoteste ca este momentul sa-si incerce norocul si ii marturiseste dragostea lui. Se observa in aceasta scena de dragoste un limbaj comun, obisnuit, popular, adecvat unei scene de dragoste obisnuite, trecatoare, aventuroase. Catalina la inceput este retrasa, mai retinuta si ii marturisete baiatului dragostea pe care i-o poarta Luceafarului. Fata constientizeaza asemanarea sa cu cel din plan terestru, Catalin, stabilind departarea uriasa de Luceafar: "Si guraliv si de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine". Catalin gaseste remediul: "Hai si-om fugi in lume" si astfel Catalina va pierde visul cu luceferi. Tabloul al III-lea al poemului prezinta calatoria Luceafarului spre Demiurg si concorbirea dintre cei doi si cuprinde spatial cosmic si expone un tablou cosmogonic. Luceafarul face o calatorie interstelara de cu noastere si autocunoastere, la inceputul lumii, la origini. Se stabileste diferenta dintre timpul cosmic "cateva clipe" si timpul uman "mii de ani".

Demiurgul intruchipeaza creatorul absolut, este cel care cunoaste numele Luceafarului. Pentru un zbor ata de indraznet, Luceafarului ii creste o aripa de dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura, miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt. In discutia dintre cei doi se observa un limbaj familiar ca intre parinte si fiu ("parinte", "Doamne"). Demiurgul formuleaza o serie de definitii filozofice ale conditiei umane (antiteza dintre omul de geniu sic el obisnuit). "Tu vrei un om sa te socoti,/ Cu ei sa te asemeni?", "Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte.". In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin, este numita Catalina, iar Luceafarul, in momentul in care vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume. Demirugul ii ofera alte solutii in schimbul mortii "pamantu-n lung si marea-n larg/ Dar moartea nu se poate". Ii atrage atetia ironic, asupra inutilitatii sacrificiului: "Si pentru cine vrei sa mori/ Si vezi ce te asteapta".. Tonul Demiurgului este profetic ceea ce anticipeaza infidelitatea fetei sip e urma dezamagirea Luceafarului. Luceafarul este o parte a universului, celui "tot" care o reprezinta Demiurgul, iar a-l rupe din acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal. Si ca ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamantul ratacitor sa vada ce-l asteapta. Tabloul al IV-lea cuprinde planul terestru, dar si cel cosmic. Hyperion devenit din nou Luceafar se intoarce pe cer si isi revarsa din nou razele asupra Pamantului. In acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu cel cosmic din partea a III-a. Luceafarul descopera pe cararile din cranguri sub sisruri lungi de tei, doi tineri indragostiti, care sedeau singuri. Mahnit de ceea ce vede, Luceafarul nu mai cade idin inaltul cerului la chemarea fetei ci se retrage in

singuratatea lui constatand cu amaraciune: "Ce-ti pasa tie chip de lut/ Daco-i fie u sau altul?/ Ttraind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece." In finalul poemului, Luceafarul dezamagit de imposibilitatea fetei de a-si depasi conditia o numeste acum pe "prefrumoasa" fata de imparat "chip de lut". Limbajul: Limbajul impleteste registrul sobru filozofic cu registrul popular, familiar. In poem se deosebesc o multitudine de figure de stil, printre care se deosebesc: comparatiile (portretul fetei), epitetele ("prea frumoasa"), metafore ("izvor de vieti", "dadator de moarte", "al nemuriri nimb"), antiteze (intre Catalina si fata de imparat, intre Catalin si Luceafar si intre conditia omului de geniu si omul obisnuit), personificari (umanizarea Luceafarului). Concluzii: O interpretare a poemului "Luceafarul" socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" sau al "mastilor" poetului. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine in primul rand Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si ramanand la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui Catalin, pamanteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei. S-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rand care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimand astfel aspiratia spre personalitatea universala. Mihai Eminescu spunea: "Aceasta ese povestea. Iar intelesul allegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, aici, pe pamant, nici e capabil a fi fericit, nici a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-au nici noroc!".