Mihai Remus Cosmin CLS.

XIII B RP

Natura in opera lui George Bacovia

George Bacovia (1881-1957) este unul dintre cei cativa mari poeti romani din prima jumatate asecolului douazeci, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, intr-o opera poetica destul derestransa, aproape toate temele si modalitatile de expresie ale unui curent literar, simbolismul. Dela un volum la altul, "Plumb" (1916), "Scantei galbene" (1926), "Cu voi..." (1930), "Comedii infond" (1936), "Stante burgheze" (1946), temele fundamentale ale simbolismului se contureaza,se nuanteaza si se amplifica, pana la conturarea unui univers poetic inconfundabil in peisajul liriciiromanesti modeme. Cadrul existential dominant este orasul, "infernul citadin" (M. Petroveanu),spatiu al recluziunii, unde oamenii apar si dispar de pe scena vietii, intr-un anonimat absolut, inuniversul degradant al neimplinitii existentiale si al saraciei specifice mahalaleighetou: "E-onoapte uda, grea, te-neci afara,/ Prin ceata-obosita, rosii, fara zare,/ Ard afumate, triste felinare/Ca intr-o crasma umeda, murdara./ Prin mahalali mai neagra noaptea pare/ S-auzi o tuse-n sec,amara/ Prin ziduri vechi ce stau in daramare." ("Sonet"). Orasul este in ruina, consecinta directa acivilizatiei tehnice, prin degradarea materiei, chiar a spatiului de protectie si de intimitate, casa cesi-a pierdut functia antropologica primordiala, de centru al lumii: "Odaia mea ma inspaimanta/ Cubraie negre zugravita -/ Prin noapte, toamna despletita/ in mii de fluiere canta.../ Aici n-ar sta nici oiubita." ("Singur"). Spatiul dimprejur, extins pana la imaginea orasului mondial, devine si elterifiant, terorizant, Ioc al unui doliu prelungit pana in adancul material al lumii: "Copacii albi,copacii negri/ Stau goi in parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri." ("Decor"), prin existenta moravurilor abisale ale pegrei, ce construiesc adevarate Sodome siGombre: "Acum, cad foi de sange-n parcul gol/ Pe albe statui feminine:/ Pe alb model de formefine/ Acum, se-nsira scene de viol." ("in parc"), prin figurarea locuitorilor orasului ca personajede muzeu, moarte prin sterilitatea propriilor preocupari: Plangea caterinca-fanfara,/ Lugubru innoapte, tarziu/ Si singur priveam prin ochene/ Pierdut in muzeul pustiu..." ("Panorama"). In acest univers ostil, in care se simte plansul materiei in intermundii, ea insasi cuprinsa de disolutie("De-atatea nopti aud plouand,/ Aud materia plangand"), solitudinea este starea existentialaobisnuita, din care se proiecteaza spatiul imaginar, cu toate tenebrele sale. Odaia, "celula cotidiana"(M. Petroveanu), este locul inchis, restrictiv, unde poetul e cuprins de spaimele nefiintei: "Eu trecdin odaie-n odaie/ Cand bate satanica ora." ("Miezul noptii"). Nici dragostea nu este decat rareorisentimentul salvator al comuniunii fiintelor, ce se opune singuratatii: "Ce cald e aicea la tine/ Sitoate din casa mi-s sfinte -7 Te uita cum ninge decembre..." ("Decembre"). De cele mai multe oriinsa dragostea este asociata extinctiei, insotita de reprezentari macabre: "Sunt cativa morti in oras,iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun" ("Cuptor").Natura,

in poezia lui Bacovia, prelungeste de regula agonia orasului, fiind, in cele mai multe poezii,nu un spatiu al salvarii fiintei, ci al disparitiei in neant: "Pe drumuri delirand,/ Pe vreme de toamna,/Ma urmareste-un gand/ Ce ma indeamna:/ - Dispari mai curand!" ("Spre toamna").Anotimpurile creeaza stari nevrotice, generate de trecerea accelerata a timpului catre extinctiaindividuala: "Si toamna, si iarna/ Coboara amandoua;/ Si ploua, si ninge/ Si ninge, si ploua" ("Moina"), predominand anotimpurile boreale, malefice, apocaliptice, ca o reiterare aApocalipsei germanice, fimbulvetr: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pecanal;/ Plina-i zapada de sange animal/ Si ninge mereu pe-un trist patinoar" ("Tablou de iarna"). Teama de sfarsit de lume indeamna la manifestari orgiace: "Si ninge in orasul mare,/ E noapteaplina de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre si fanfare" ("Si ninge"). Primavara producenevroze, "nervi", "spleen": "in infinit pamantul se simte tresaltand/ Vor fi acum de toate cum esteorisicand,/ Dar iar ramane totul o lunga teorie.// O, cand va fi un antec de alte primaveri?!..." ("Nervi de primavara"), iar vara este un anotimp al descompunerii: "Pe catafalc, de caldura-noras,/ incet, cadavrele se descompun." ("Cuptor"). Apa isi pierde, in acest univers, functiaprimordiala de geneza a vietii, devenind mediul dizolvant al materiei, fara capacitate detranscorporalizare: "Si parca dorm pe scanduri ude,/ in spate ma izbeste-un val -/ Tresar din somn,si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal.../ Si simt cum de atata ploaie/ Pilotii grei seprabusesc." ("Lacustra").Erotica bacoviana ofera sentimentul cel mai contradictoriu din poemele sale, printr-o proiectie inspatiul ideal a acestui univers halucinant. Locuinta iubitei este, ca la romantici, spatiul de salvare,un obstacol fata de vitregiile de afara, chiar iarna parand de aici mai blanda, poetica: "le uita cumninge decembre.../ spre geamuri, iubito, priveste -/ Mai spune s-aduca jaratec/ Si focul s-aud cumtrosneste.../ Ce cald e aicea Ia tine,/ Si toate din casa mi-s sfinte". ("Decembre"). Dragostea esteinsa, de cele mai multe ori, maladiva, fecioarele sunt "histerizate", "pale", atinse de ftizie, erosulprelungindu-se ineluctabil in thanatos: "Iubita canta-un mars funebru,/ Iar eu nedumerit ma mir:/De ce sa cante-un mars funebru.../ Si ninge ca-ntr-un cimitir." ("Nevroza") sau in degradaremorala, femeia devenind o componenta mercantila a vremii, "Femeie, - masca de culori, / Cocotaplina de rafinerii" ("Contrast").Moartea vine astfel ca o rezultanta fireasca a unui univers in destramare, dar si ca eveniment cealunga cosmarul maladivitatii si al funebrului existential: "Dormeau adanc sicriele de plumb/ Siflori de plumb si funerar vestmant -/ Stam singur in cavou... si era vant.../ Si scartaiau coroanele de plumb." ("Plumb"), edificand incet un prag al disparitiei: "Sunt cativa morti in oras, iubito,/Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;/ Pe catafalc, de caldura-n oras,/ incet, cadavrele sedescompun" ("Cuptor"). Sentimentul mortii este intalnit si la poetul belgian Verhaeren, in "LesFlanibeaux noirs" si "Debacle", sau in cazul lui Laforgue. La Bacovia, el reprezinta totusicomunicarea cu transcendentul, o contingenta cu divinul. Lipsa de echilibru intre fiinta si nefiinta il determina pe poet sa creada ca oamenii sunt de fapt "mumificati" inca din timpul vietii, incapabilisa infranga astenia existentiala, fiind dominati de tristete. in spiritul lui Heidegger, viata estemenita de la inceput mortii, eul uman dobandindu-si apelativul de Sein zum Tode. Oraseleprovinciale adapostesc oamenii fara idealuri, "prosti", iar poetul devine solitar in cautarea sa:"Sunt solitarul pustiilor piete/ Cu jocuri de umbra ce dau in nebunie;/ Palind in tacere si-n paralizie,-/ Sunt solitarul pustiilor piete..." ("Palind"). Pe aceasta extinsa arie tematica, poezia Iui Bacovia exprima toata recuzita instrumentelor simbolismului, sugestiile, simbolurile, corespondentele baudelairiene, muzicalitatea versurilor,cromatica, experientele prozodice. Volumele sale de poezii marcheaza, fiecare, in ordinecronologica, o anumita preferinta coloristica sau tema aparte. Plumbul are culoarea gri, a ternuluia monotoniei ce apasa greu, semnificand moartea, galbenul este o culoare deschisa, dar, in viziunesimbolista, reprezinta deznadejdea, dupa cu;singur marturisea poetul: "in poezie m-a obsedat intotdeauna un subiect de culoare... Pictorulutilizeaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redaucu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma, m-a obsedatgalbenul, culoarea deznadejdii. La fel, griul este o culoare cu valente multiple: ea poate semnifica sigalbenul, o culoare ce scapa judecatii obisnuite, deznadejdea sau ternitatea si monotonia lumii,departe de ideea de scanteie divina. Galbenul poate fi culoarea bolnavilor sau a ftizicilor, persoaneleinsemnate cu galben denota o slabiciune inerenta, nu sunt capabile de actiuni puternice, definitive,traiesc intr-un marasm existential

total. De aceea, ultimul volum poarta titlul Scantei galbene".Mai importanta pentru simbolisti decat notiunea de culoare este aceea de muzica. Verlainerecomanda, in cunoscuta sa "Arta poetici", "De Ia musique avant toute chose", arta muzicalatrezind cele mai variate sentimente. Alti poeti simbolisti. Stefan Petica de pilda, introduc o intreagascara de instrumente muzicale pentru a crea senzatia de eufonie dorita: "Viorile tacura. O, nota ceadin urma/ Ce plange razletita pe strunele-nvechite./ Si-n noaptea solitara, o, cantul i ce se curma/Pe visurile stinse din suflete-ostenite". Teoria "corespondentelor" este, de asemenea, foarteimportanta pentru Bacovia, dar el duce arta simbolista mai departe, spre un ermetism ocult, undesimbolurile se cer decriptate cu minutiozitate. Dintre poetii simbolisti francezi, Rene Ghil si GustaveKahn. bine cunoscuti de Bacovia, vor introduce o noua teorie, a sistematizarii muzicale aprocedeelor sonore. Aspectul macabru, morbiditatea ca stare de fapt a lumii poate fi preluata de laRollinat, din " Les nevroses": "Elle etait toute nue assise au clavecin/ Et tandis que au. dehorshurlaient les vents farouches/ Et que Mini sonnait comme un vague tocsin/ Ses doigts cadavereuxvoltigeaient sur les touches...?/ Osseuse nudite chaste dans sa maigreur!/ Beaute de poitrinaireaussi triste vu ardente." ("Amanta macabra").In acest sincretism de tehnici simboliste, primul volum de poezii introduce culorile gri si alb saunegru, singurele variante in care poate fi zugravita o lume fara sperante, aflata inca de la inceputsub spectrul obositor al mortii. Gravitatia absoluta, asezata sub semnul simbolic al Plumbului, inultima instanta singurul mijloc de a scapa dintr-o existenta oprimanta, de transcendere a granitelor,croieste calea spre o noua dimensionalitate. Corbii apar, in aceasta atmosfera, ca mesageri ai mortiipentru orasul aflat in descompunere: "Trec corbii - ah, Corbii/ Poetului Tradem -/ Si curg pe-nnoptat/ Pe-un targ inghetat" ("Amurg"), ce se inchide in sine ca un imens "cavou". Ideea lumii caun enorm "cavou", prezenta si la Mihai Eminescu ("O racla-i lumea"), figureaza aici spatiul faraiesire, sufocant prin monotonie, prin lipsa de speranta. in poezia "Gri", spatiul obtine o culoaredeprimanta, in el se aud doar sunetele corbilor, zeii celtici responsabili de aducerea mortii pepamant, iar ninsoarea isi inchide culoarea, devine gri: "Iar in zarea grea de plumb/ Ninge gri".Gandurile raman fara speranta, monotone, se innegresc: "Ca si zarea, gandul meu se innegri".Culoarea gri invadeaza totul, constiinta, parc, oras, univers, si indeamna la moarte, determinandtristetea si abulia poetului. Perioadele istorice imemoriale devin astfel spatii de salvare, reprezintapurificarea lumii de morbidul apasator al existentei umane, civilizatia tehnica dizolvandu-se incetulcu incetul sub avalansa lichida din "Lacustra". in "Seara trista", cantecul devine mijloc de eliminarea plictisului, de coborare, din nou, pe scara istorica, in epocile barbare: "Barbar, canta femeia-aceea/ Tarziu, in cafeneaua goala,/ Barbar canta, dar plin de jale -/ Si-n jur era asa rascoala".Muzica, la simbolisti mijloc de acces in sferele oculte ale gandirii, devine si aici un motiv de uitare:"Si nici nu ne-am mai dus acasa,/ S-am plans cu fruntile pe masa". "Amurg de iarna" metalizeazalumea, o transforma intr-o imensa intindere impersonala, unde viata sucomba de la inceput:"Amurg de iarna, sumbru, de metal,/ Campia alba - un imens rotund", pe deasupra caruia vaslesteun "corb, diametral". Iarna, imaculatul, se asociaza cu moartea, cu sangele: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe canal:/ Plina-i zapada de sange animal -/ Si ninge mereu peun trist patinoar..." ("Tablou de iarna"), lupii apar ca un simbol al devorarii viului, iar iubita incepesa cante lugubru, in "Nevroza". La Bacovia, nici unul dintre anotimpuri nu este benefic, toamna fiindsezonul bolilor pentru poetul retras in spatiul neprotector al interiorului: "De-acum, tusind, a simurit o fata,/ Un palid visator s-a impuscat;/ E toamna si de-acuma s-a-nnoptat.../ - Tu ce mai faci,iubita mea uitata?" ("Plumb de toamna").Dupa aceasta incercare de transcendere nereusita a limitelor lumii, de trecere in sferaelementelor grele, Bacovia intra pe panta deznadejdii, universul se inchide din ce in ce mai miilt,consecinta a pierderii puterilor initiale. Avalansa mortii sur/ine ca un atac continuu, invadandmintea si trupul: femeia in doliu din poezia "Scantei galbene" este emblematica pentru aceastastare de lucruri: "0 femeie in doliu pe "strada,/ O frunza galbena tremura dupa ea", in tinip ce "alumii gramada" trece mai departe, nejbasatoare la chinul ei, la extinctia individuala. Poetul, singur, este invadat de spaimele ancestrale ale sfarsitului, in odaia stramta, simbol al mortii: " Odaie,plina de mistere, / In pacea ta e nebunie;/ Dorm umbre negre prin unghere,/ Pe masa arde o faclie" ("Singur"). Lumea este invadata de strigoi, simboluri ale redobandirii vietii dupa moarte, paranda starni lumea cu veselia lor continua, cu avalansa de culori excentrice, exotice: "Cu rosii fanare,galbene, verzi,/ Trec noaptea strigoii prin lanuri de grau/ Si cainii spre lanuri in noapte tot bat -/Strigoii in crasma la pod au intrat." ("Strigoii"). "AU Souis Day", un Halloween autohton, vine sa deaculoare lumii sterse, desi protagonistii raman amenintati de spectrul rasaritului de soare ce punecapat veseliei nocturne. In "Mars funebru" se schimba insa registrul tematic, moartea devinepredominanta, fiorul ei pune in miscare instrumente simbolice, ca intr-o simfonie a stihiilorascunse: "Ningea bogat, si trist ningea; era tarziu/ Cand m-a oprit,

in drum, la geam clavirul;/ Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul -/ Amar, prin noapte vantul fluiera pustiu". Pustietatea copleseste spatiile, chiar personajele parand desprinse dintr-un tablou suprarealist: "Apoi, veni sioblonda in salon.../ Si-aproape goala prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca innegrita -/ Si urmari,pierduta, marsul monoton.// inalta, despletita, alba ca de var,/ Mi se parea Ofelia nebuna.../ Si lunggemea arcusu-acum pe struna,/ ingrozitorul mars lugubru, funerar." ("Mars funebru"). Elementeletabloului, cu sunete ce se reverbereaza la maximum, nu vin decat sa consfinteasca tabloul generalal unei lumi moarte, in care facliile se lupta in agonie si clavirista nu arunca nici o privire spectatorului inopinat: "Viata-i melodie funerara". Cantecul de cucuvele si claustrarea "intreziduri" vin sa defineasca lumea bolnava a poetului, incapabila de resurectie, cufundata in tacere:"Tacere e in ganguri si in ograzi de-asfalt" ("intre ziduri").Singuratatea este, totusi, o stare preferata de poetul coplesit de o lume careia nu-i poate schimbacoordonatele: "Mai bine singuratec si uitat,/ Pierdut sa te retragi nepasator" din "tara trista, plinade humor" ("Cu voi..."). Procedeele de invatare scolastica devin caricaturale in acest infern alneimplinirii, al impotrivirii lascive, neserioase in fata maladivitatii, a extinctiei: "Liceu. - cimitir/ Altineretii mele -/ Pedanti profesori/ Si examene grele" ("Liceu"). Nici amorul nu mai poate fiveritabil, devine un exercitiu hidos, al personajelor fara viata: "Amorul, hidos ca un satir/ Copildegenerat -/ invinetit, transfigurat,/ Ieri, a murit in delir.// Aci, prozaici pamanteni,/ Pe drumuri amurit,/ De zurnetul de bani inabusit,/ in lumea asta cu dugheni." ("Proza"). Femeile acestei lumifara orizont isi dorm somnul de veci in sicrie de cristal: "Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,/ Modelealbe de forme fine- / Si singure dorm. albe, si senine/ in albele crivate de cristal..." ("Contrast"). Lumea, lipsita de orice legi conveniente, devine taram al terorii, al hidosului: "Vagabondand,intr-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porti -/ Acolo, cioclii isi bat joc de morti,/ Si-am rasun ras de vagabond." ("Sepulcre violate"). Poetul, situat departe de universul profan, isicontempla propria moarte: "Aici sunt eu/ Un solitar/ Ce-a ras amar/ Si-a plans mereu" ("Epitaf). Timpul se aglomereaza in "Comedii in fond", poetul fiind cuprins de jale, cu sentimentuldisparitiei apropiate: "De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau si azi in cale imi place multca sa-i privesc/ Dar ma cuprinde-o jale...// Caci parca-mi spune-un nu-stiu-ce.../ Ca maine poateam sa mor -/ Si dansii n-or mai fi priviti / De nici un trecator". ("Regret"). Repaosul devine ostare binevenita dupa o astfel de viata plicticoasa, iar jalea, resemnarea si tristetea invadeazaspatiul mental: "Zadarnic flaute canta/ in aste zile pagane -/ La vant s-au dus aspiratii/ Nimic nuramane..." ("Gaudeamus"). Nici cartea nu mai este deschisa in asteptarea mortii, iar noapteadevine inspaimantatoare: "Ce mai este... carti de noapte/ Mai citesc, si-mi pare ca sunt viu/ Cine iaraprinde lampa/ Cand e prea tarziu"? ("Tacere"). Luminile lumii apar estompate, anotimpurile seinvalmasesc, ducand cu ele "Tristeti pe vant, tristeti de mort" ("Amurg"): "Erau ziare, evenimente/De vremuri grave, sat de regret - / Suspecte umbre de cabaret.../ Erau ziare, evenimente.// Sunautambale, tarzianoapte.../ De cabaret comun -/ Femei racneau betia falsa/ Prin miros de tutun." ("Ecou tarziu").Volumul "Stante burgheze" vine sa radiografieze, inainte de moarte, lumea ce nu poate oprideclinul, negandu-se, astfel, pe ea insasi. Infernul, in tusa expresionista, devine de metal, plin de flacari ce elimina resturile impure: Acolo, spun calatorii,/ Ca numai rafale de foc/ Se denunta/Lugubru, metalic" ("Sic transit"), iar zilele, la fel ca toate celelalte, trec anodin si monoton, cagloria pierduta a lumii. Cetatea imbatraneste treptat, sub suflarea eternitatii: "Cantec, deasupracetatii,/ imbatranire?!/ Eternitatii i-am zis" ("Idei"), iar marile idei mor in caruselul zilelor, alvizitelor unde nu se intampla nimic, discutiile banale ferindu-i pe vorbitori de spectrul mortii:"Veacul m-a facut/ Atat de cult,/ incat ma uit/ Peste oameni.../ S-ar putea face/ Multe reforme./ Magandeam singur./ Eram fara nimeni./ Si tocmai azi/ Au venit musafiri./ - Tu ce dai, eu ce dau.../ A,de cand nu ne-am vazut" ("Vizita"). Noul univers este, astfel, in exclusivitate, unul banal, culinar,radioul propunand o lume a gurmanzilor: "Cantau/ La Radio/ Populare,/ Aperitive,/ De-o tuica,/Si masline./ Legende clasice,/ intr-un castel,/ Departe,/ Secolul XVIII./ Ceaiuri,/ Piscoturi/ Si-acadele" ("Moderna"). in ultimele poezii ale volumului, universul poetic se scufunda in trecut, numai apartine prezentului, pentru ca roata timpului s-a mai deplasat inca putin si toate verbele suntla trecut: "Reintram in targ./ Zapada licarea/ Electric,/ Pe fereastra ta./ Se ducea o noapte./Citeam/ Ca in nopti de iarna"("Boema"). in acest fel, Bacovia inscrie lumea pe o panta apocaliptica,pe care aluneca treptat, poezia sa fiind o apocalipsa estetica a mediilor prin care a trecut.