Decor 

De George Bacovia

”Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar ...

Cu pene albe, pene negre

O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...

În parc fantomele apar ...

Si frunze albe, frunze negre;

Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...

În parc ninsoarea cade rar ...”

 Poezia "Decor" de George Bacovia apare în revista "Făclia", la l ianuarie 1916, însoţită
de o prezentare a autorului, făcută de Alexandru Macedonski: "Bacovia este pseudonimul unui
tânăr din Bacău, Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie 1-a ţinut în umbră cu tot
nemărginitul lui talent. (...) Marea sa originalitate m-a lăsat înmărmurit de uimire." Poezia
"Decor" este inclusă, în acelaşi an, în volumul de debut, "Plumb".
În literatura română precursorul simbolismului poate fi considerat Mihai Eminescu, mai
ales prin muzicalitatea ce-l apropie de poezia simbolistă.: ”Dintre sute de catarge”,
”Melancolie”, ”Ondină”, ”Se bate miezul nopții” etc.
Simbolismul autentic românesc este reprezentat de George Bacovia, cel mai mare poet
simbolist român, unul dintre cei mai profunzi, mai originali, mai adânci poeți după Eminescu.
Creația lui este reprezentată de volumele:”Bucăți de noapte” (1916), ”Plumb” (1916), ”Scântei
galbene” (1926), ”Cu voi” (1930), ”Comedii în fond” (1936), ”Stanțe burgheze” (1946). Poezia
sa reunește aproape toate trăsăturile esențiale specifice simbolismului. Inadaptat la societatea
burgheză, Bacovia dă expresie unui simbolism depresiv, izvorât din situația precară a
proletarului intelectual, care a corespuns structurii sale sufletești ultrasensibile. Poetul cultivă
frecvent simbolul, ca modalitate de surprindere a corespondențelor eului cu lumea, natura,
universul. Poetul evocă idei, sentimente, senzații, pe calea sugestiei. Preferința merge îndeosebi
spre culorile întunecate, Bacovia explicând chiar, într-una din mărturisirile sale, ce este audiția
colorată: adică principiul după care senzațiile diverse, coloristice și muzicale, își corespund, în
plan afectiv, ceea ce se mai numește și sinestezie.
Temele fundamentale ale liricii bacoviene, precum și arta sa poetică sunt reprezentate de
lumea orașului de provincie, a târgului sufocant, mahalaua (”Sonet”), orașul în ruină (”În
parc”, ”Singur”, ”Decor”), orașul – muzeu al figurilor de ceară (”Panoramă”); singurătatea:
camera poetului, dragostea și actul reflex al creației (”Miezul noții”; ”Decembre”); natura, ca
stare de spirit, anotimpurile, apa (”Moină”, ”Tablou de iarnă”, ”Cuptor”, ”Nervi de
primăvară”); iubirea (fecioară palidă și privită ironic: ”Nevroză”, ”Contrast”, ”Unei
fecioare”); moartea, senzație de funebru, dezagregarea totală (”Plumb”).
Cu statut de artă poetică se înscriu următoarele poezii, abordând teme ca moartea și
dragostea (”Plumb”), muzica, instrumente muzicale, compoziții muzicale, zgomote diverse,
verbe auditive, muzicalitatea interioară a versurilor (”Marș funebru”, ”Nervi de toamnă”,
”Lacustră”, ”Rar”), cromatica (”Amurg violet”, ”Decor”, ”Note de primăvară”), olfactivul
(”Cuptor”).
Semnificația titlului: titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, nearticulat,
”decor”, sugerând lumea târgului de provincie, a orașului în ruină, apăsarea sufletească,
monotonia, angoasa, neliniștea, fragilitatea psihică; sonoritatea surdă a cuvântului sugerează
închiderea definitivă a spațiului, neputința zborului. Titlul concentrează întreg universul de
semnificații al poeziei: o priveliște citadină, un decor mecanic, cu păpuși mecanice, care
evoluează în spațiul claustrofob al parcului orașului, dominat de alternanțele între alb și negru,
sugerând opoziții violente de culoare, a căror dominantă este griul, cenușiul parcului. Geneza
poemului o constituie amintirea dureroasă a înmormântării unei rude în 1900, prilej cu care
vizitează cavoul Sturzeștilor
Tema poeziei este dată de imposibilitatea împlinirii idealului, a visului de dragoste, într-
o societate meschină, care nu-l înțelege și este incapabilă să aprecieze adevăratele valori.
Structura poemului este dată de trei catrene, conținând fiecare câte două secvențe
poetice, urmate fiecare de un vers izolat, în care se disting două planuri: unul exterior, natural,
dat de primele două versuri ale fiecărui catren, și unul interior, dat de ultimele două versuri ale
fiecărui catren și urmate de o concluzie, de o exprimare aforistică, gnomică, în finalul fiecărei
strofe.
Astfel, în prima strofă, priveliștea copacilor albi și negri, a trunchiurilor și coroanei
închise la culoare a copacilor, acoperite încet de ninsoarea albă, îi dă poetului senzația că se
află într-un decor funerar, la moartea cuiva drag, că viața, vegetația, ceea ce este verde și viu,
aspirația spre bine, spre frumos, speranța au dispărut din acest decor dezolant. În a doua strofă,
apare un prim element însuflețit: ”o pasăre cu glas amar” care străbate parcul solitar. Astfel,
poetul prin intermediul corespondenței, asociază unui element natural un element uman,
sugerează prezența în decorul trist al parcului a unei prezențe feminine, încărcate de nostalgii,
de regrete, o ființă care fie nu mai există, fie apropierea de ea a poetului a devenit imposibilă:
”În parc fantomele apar...”. Strofa a treia reprezintă o reluare a repetițiilor din cele două strofe
anterioare, având rolul de a concentra astfel materia lirică într-o stare de profundă dezolare, de
tristețe și dispariție a oricărui ideal. Starea poetului este însă una liniștită, calmă, resemnată,
precum ninsoarea care se așterne rar peste obrazul orașului, peste copacii, păsările și frunzele
din parc: ”Si frunze albe, frunze negre;/ Copacii albi, copacii negri; / Si pene albe, pene negre,
/ Decor de doliu funerar ... // În parc ninsoarea cade rar...”
Elementele simboliste sunt cromatica, audiția colorată (sinestezia) (”Copacii albi,
copacii negri” // În parc regretele plâng iar...”, ”Cu pene albe, pene negre /
O pasăre cu glas amar”, ”Și frunze albe, frunze negre”), muzicalitatea (dată de rima perfectă,
de repetiții, refrenul, repetarea unor cuvinte, alternața vocale-consoane), muzicalitatea
interioară (asonanța), simbolul (alb-negru), repetiția (”Copacii albi, copacii negri”, ”Cu pene
albe, pene negre”, ”Și frunze albe, frunze negre”, strofa-refren finală), personificarea (”Copacii
albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar”, ”O pasăre cu glas amar / Străbate parcul
secular”, metafora (”copacii albi, copacii negri”, ”Cu pene albe, pene negre”, ”Și frunze albe,
frunze negre”, ”Decor de doliu funerar”, ”În parc regretele plâng iar...”, ”În parc fantomele
apar...”, ”În parc ninsoarea cade rar..”), epitetul (cromatic) (pene albe, pene negre, copacii
albi, copacii negri, frunze albe, frunze negre), figuri de stil sonore (asonanța și aliterația)
(”copacii albi, copacii negri”, ”Cu pene albe, pene negre”, ”Și frunze albe, frunze negre”)
elementele eufonice (”pene albe, pene negre”), imaginile auditive (”În parc regretele plâng
iar”, ”O pasăre cu glas amar”), cultivarea senzațiilor (”Stau goi în parcul solitar...”), rima
perfectă (primul și al patrulea vers al fiecărei strofe rimează perfect, cu excepția ultimei strofe,
în care rimează versul unul cu vesul trei), corespondențele dintre trăirile sufletești ale poetului și
elementele din natură, neputința zborului, neputința împlinirii iubirii ideale, visul, misterul,
oniricul, funebrul, maladivul, cultivarea imaginilor vizuale de o apăsătoare tristețe (”Copacii
albi, copacii negri” , ”Cu pene albe, pene negre”, ”Si frunze albe, frunze negre”), solitudinea,
însingurarea, dezagregarea materiei, cultivarea unui simbolism de substanță, autentic.
Versul final de după fiecare catren constituie în sine o gradație ascendentă, începând cu
regretele poetului, cu starea lui depresivă, melancolică, dată de neputința împlinirii idealului de
iubire: ”În parc regretele plâng iar...”, continuând cu versul următor care simbolizează
asocierea iubirii cu moartea, a lui Eros cu Thanatos, ”În parc fantomele apar...” și încheind cu
ultimul vers care simbolizează resemnarea târzie, liniștită a sufletului poetului: ”În parc
ninsoarea cade iar...”
Poemul ”Decor” se înscrie în estetica simbolistă prin următoarele aspecte: tematică și
motive literare, motivul central al poeziei (starea de tristețe, de dezolare calmă, liniștită, dată de
alternanțele între alb și negru ale copacilor parcului, ale penelor păsărilor, ale frunzelor, decor
peste care se așterne în final ninsoarea, căzând liniștită, ”rar”), culorile alb și negru, cu
valoare de simbol, specifice artei poetice bacoviene sugerând apăsarea, greutatea, neputința
zborului, solitudinea, tristețea, însingurarea, cenușiul unei existențe dusă într-un oraș de
provincie, din care a murit cu desăvârșire aspirația spre bine, spre frumos, spre ideal.
Simbolul  literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai mic sau mai mare
de generalizare. În cuprinsul romantismului, simbolul rămâne însă ca în literatura
premergătoare, nu se diferențiază foarte net de alegorie. În simbolism raportul dintre simbol și
realitate este sugerat. Curentul simbolist se diferențiază de alte curente tocmai prin faptul că dă
imaginilor poetice, funcția implicit și nu explicit simbolică.
La baza tehnicii simboliste stă sugestia, corespondențele, clar-obscurul, spleen-ul, starea
de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia ”o specie
de vrăjitorie evocatoare”. Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor este foarte mare. Mallarme
susține că „a numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului” și adăuga ”a
sugera, iată visul!”. Corespondențele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse
ale realității. Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor raporturi între eul
poetului (microunivers) și lume (macrounivers), care se traduc la nivelul receptivității prin
simboluri. Ele tind să exprime relațiile ce există, pe baza unor afinități secrete, între părțile
componente ale totului cosmic. În categoria corespondențelor intră și analogiile dintre senzații,
emoții, imagini de naturi diferite.
La baza poeziei stau sentimentele de tristețe, de suferință, de însingurare ale poetului,
datorită neputinței de a împlini iubirea ideală; simboliștii nu încadrează, aparent, tematica
iubirii în contextul naturii. Cele două elemente nu formează, ca la romantici, un tot. Poetul
găsește însă corespondențe în comunicarea sentimentelor în elementele naturale. Natura este o
stare de spirit, exprimată însă în mod implicit, simbolic. Sentimentele poetului sunt o trăire
intensă, puternică, care își găsește ecoul, întocmai ca la romantici, în elementele naturii
înconjurătoare. Astfel, curentul romantic este premergător simbolismului, și găsim în poeziile lui
Eminescu o prefigurare a simbolismului. Simbolismul corespunde mai ales ultimei etape din
creația eminesciană, cea dominată de tristețe, deziluzie, singurătate, solitudine, melancolie, de
neputința împlinirii iubirii. Dar nici în aceste poezii tema naturii nu a dispărut, dar relația
dintre poet și natură este mai mult sugerată, devine o stare mai mult internă, și de aceea mai
profundă.
Bacovia este unul dintre cei mai originali poeți, după Eminescu. Poetul cultivă un
simbolism de esență și nu unul formal, iar starea poetică se transmite cititorului ca trăire
interioară, ca fapt de viață.
Moartea este o obsesie fascinantă, în care lipsește cu desăvârșire aspirația, este o stare
de disperare, de dezagregare a materiei, a ființei, a existenței: senzația de funebru este
permanentă în lirica bacoviană, fiind o componentă a eului poetic, chiar și a sentimentului de
iubire. Rima versurilor este îmbrățișată, ritmul este iambic, specific poeziei culte, și peon 4, un
ritm grav, solemn și măsura este constantă, de 8 silabe. Astfel, din punct de vedere prozodic,
primele două versuri se prezintă în felul următor: ”Co-pa-cii albi, co-pa-cii negri”
(U-/U-/U-/U-/), ”Stau goi în par-cul so-li-tar” (U-/U-/UUUU-/) (iamb, iamb, iamb, iamb; iamb,
iamb, peon 4)
Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al ”atmosferei de copleșitoare
dezolare, (...) o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului și o
descompunere a ființei organice” (Eugen Lovinescu).